Rampa, noiembrie 1926 (Anul 11, nr. 2706-2729)
1926-11-01 / nr. 2706
s ANUL X| Nc\ 2706____ DAOTIft, ADMINISTRAŢIA ATELIERELE GRAFICE STRADA SĂRINDAR No. 1 TELEFON 1/59 Publicitatea concesionată exclusă Societăţii Anonime Rudolf Moss» Bulevardul Academiei, 4. »uneltirile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului. 6 PAGINI 3 LEI Director: H. FAUST MOHR Prim Redactor: SZARLAT FRODA PLEDOARIE PENTRU ACTORI de TUDOR VIANU Este actorul un artist creator? ■ cei care răspund negativ la această întrebare se întemeiază negreşit pe îndoita credinţă că în textul dramatic se găsesc toate elementele unei creaţiuni complecte şi că pe de altă parte, jocul actorului nu face decât să întrupeze si cel mult să desăvârşească o reprezentare pe care virmal ar avea-o si cititorul textului si care in cele din urmă s’ar putea limpezi, chiar fără ajutorul omului care, pe scenă, pronunţă cuvintele si manifestă gesturile din care se compune o aventură si un destin. Substanța condensată si prelucrată în textul dramatic ar alcătui așadar un model etern si imuabil pe care actorul n’ar face decât să-l imite si care chiar fără intermediul lui, ar poseda virtutea să se transmită si să se impună. Acestei păreri, foarte răspândite, i se opun mai multe constatări de fapt. Vorba despre cutare autor care a scris o piesă pentru un anumit actor sau pentru o aflumită acută, destăinuieşte celui care are urechi să audă un învăţământ psihologic de mare însemnătate. Ea afirmă anume că in compoziţia textului său, poetul dramatic s’ar lăsa uneori călăuzit de viziunea stilului special al unui actor renumit, culeasă şi întregită într’o sumedenie de reminiscenţe particulare, şi că numai cu referinţă la jocul special al acestui actor, textul dramatic îşi capătă întreaga sa valoare si semnificaţie. In acest caz nu numai că actorul nu este imitatorul sclav al viziunei condensate în text, dar textul si autorul lui simt mai de grabă imitatorii actorului. Un scriitor care nu era un om de geniu, dar era desigur un om de teatru, dramaturgul francez Eugene Scribe, spunea că scriind, el cbicinuește să se închipue în situaţia unui spectator în orhestră. Din acest loc, Scribe urmărea cu ochiul minţii evoluţia personagiilor care mai apoi trebuiau să reapară în came scoase pe scena adevărată. Dar pentrucă Scribe nu putea contempla noţiunea abstractă ci numai imagina concretă a unui actor, compusă la rândul ei din sutele de împresiuni pe care i le lăsase jocul actorilor vii, se vede şi de aci rolul considerabil pe care creaţiunea scenică îl are în invenţia dramatică. Trebue să adăugăm că nu toti scriitorii de teatru au facultatea sa imagineze scenic şi actoriceşte. Dar aceştia suferă la prima reprezentaţie, când ea este bine executată, o adevărată lovitură revelatoare. Din cercul lor porneşte exclamaţia, deasemeni cunoscută : ,Abia acum înţeleg creaţiunea mea!” Cât poate fi de nedreaptă această exclamaţie, în care pronumele posesiv ocupă locul de căpetenie, înţelegem uşor gândindu-ne ca din textul care, chiar pentru autorul ei, era mai mult sau mai puţin elocvent actorul, folosindu-l ca un material extrage figura mişcătoare a vieţii. Actorul nu este un simplu ajutor al poetului dar colaboratorul lui indispensabil. Când sunt întrunit într’o persoană, poetul dramatic profită şi avem atunci pe Shakespeare şi Moliére. Pentru neatârnarea şi excelenţa artei actorului îşi aduce cuvântul său de sprijin şi faptul că se poate vorbi despre felurite stiluri actoriceşti. Există în adevăr actori clasici, romantici naturalisti sau altfel. De la Talma si Rachel până la Antoine, s’a urmat o evolutie paralelă inspiraţiei literare din ultimul veac. Textele care au rămas în acest timp imobile, au văzut schimbându-se înaintea lor numai alti actori cu alte corncepţii. Dar este o caracteristică a creaţiunii adevărate, această reconformare a unui material care poate chiar să aibă o viaţă mai mult sau mai puţin latentă sau vie, prin puterea unui dinamic principiu interior, coincident în esenţa lui cu un anumit fel de a înţelege si simt vieata. Ce să mai vorbim de actorii mari ilustrând lucrări dramatice slabe ? împrejurarea este destul de frecventa si ea este cu totul spre cinstea artei actoriceşti. Putine cuvinte ne-au mai rămas să spunem despre celălalt temei al păreri care tăgădueşte actorului dreptul de a se întitula artist creator. Ne închipuim cât de slabă poate fi imaginaţia reproducătoare teatrală a cititorului de texte dramatice, dacă ne gândim în ce măsură jocul actorilor este revelator chiar pentru unii dintre autorii lor. De fapt, cititorul de piese se opreşte mai mult la momentele lirice sau urmăreşte desfăşurarea acţiunii şi în acest fel el nu se deosebeşte mai d© filt de acela care parcurge o poezie lirică, o nuvelă sau un roman. Teatrul adevărat îi apare lui abia pe scenă. In momentul când toate acestea vor apărea destul de clare şi se vor generaliza îndeajuns, este de sperat că actorul se va bucura şi de acea înaltă consideraţie care uneori se refuză tocmai pentrucă i se tăgăduesc titlurile sale cele mai autentice. Această injustiţie socială care provine în mare parte dintr’o eroare estetică se va înlătura pentru a lăsa nepătată admiraţia cu care o generaţie consacră, în marii săi actori, idealul de frumuseţe, de forţă, de eleganţă şi de pasiune. im ii ■ —....... Criza de la Teatrul naţional din Gini Demisia celor opt artişti şi artiste de la teatrul Naţional din Cluj, provoacă mare senzaţie în localitate* Adevărul e că teatrul Naţional încearcă o mare pierdere prin demisiunea d-lor Al. Ionescu Ghibericon, M. Ştefănescu, Virgil Vasilescu, D. Psatta, N. Dimitriu şi Lică Alexandrescu, director de scenă şi a d-nelor Stanca Alexandrescu şi Natalia Ştefănescu. Schimb de artişti Intre Opera din Budavesta şi cea din Bucureşti Ziarele ungureşti înregistrează ştirea că Opera din Budapesta a făcut Operei Române din Bucureşti propunerea să înceapă un schimb de artişt ca oaspeţi. Teatrul maghiar din Gur a cerut de asemenea să poată invita ca oaspeţi, artişti din Budapesta. Asupra acestei chestiuni va hotărî ministerul artelor sau Consiliului de miniştri de la Bucureşti. Teatrul, actorii şi publicul la Italia — De vorbă cu d. Pamfil Şelcaru — Intr’un climat nou. Spectatorii cei mai nedisciplinaţi. — Actorii cei mai nefericiţi. — Lipsa ansamblurilor omogene. — Nomazii scenelor. — De vorbă cu Pirandello. — Un mare actor: Silvani.—Teatrul futurist disgraţiat. Reîntors dintr’o lungă călătorie în Italia, d. Pamfil Şeicaru, preocupat nu numai de chestiunile cu caracter pur politic, ne informează, în dubla sa calitate de om de litere si cronicar dramatic, asupra mişcării artistice in tara pe care a vizitat.«. Cercetător aprig si unchiu sever, d. Pamfil Şeicaru a prins caracteristicile generale ale teatrului italian pe care le a fixat la linii viguroase, Întro convorbire. Transcriem aici, din memorie, o parte din observaţiile sale, regretând că nu ne putem păstra acea volubilitate şi contondentă, specială stilului vorbit sebarian. SPECTATORII — Eşti inter’un climat nou. Simţi asta în toate domeniile, în aer ei în sala închisă a teatrului. Cel ce te frapează atât într’un teatru est© deopotrivă spectatorul ca si actorul. Inchipueste-ti o sală în întuneric si spectacolul desfășurându-se normal pe scenă. In spatele tău, — nefericit spectator venit din orient cu „paripris” despre superioritatea teatrului occidental — auzi plescăitul monoton al unor foarte onorabili burghezi cari pur si simplu mănâncă !... Actorii fac eforturi disperate pentru a emoţiona, această sală, mâncăcioasă. Nimic... nimic... nimic... Suntem departe de zona aplauzelor amabile si generoase. In mijlocul unei tirade scrisă pentru a emoţiona, de sus de la galerie, o replică democrată cade ca unpictrom peste un cristal frumos. Şi nimeni nu protestează. Fiecare ascultă pasiv şi după lăsarea cortinei,, se ridică perfect calm şi se îndreaptă spre garderobă. Pleacă de acolo, ca de la o masă la care şi-a plătit corect consumaţia. Uneori se întâmplă, fixeşte, şi accese de entusiasm pentru actori, dar acestea sunt uşor temperate ?i puse la punct de alt grup care intervine : — Ss'Ss t..., ssisst... sssst... sas.ACTORII si săraci. Nu suferă de inertrofia eului si—și văd de treabă, ca niște muncitori ce sunt. Dar gi de aici un desavantaj. Aceste teatre, n‘au, în general mai niciodată, ansambluri desăvârșite. Un motagonist este secundat de sub-mediocrități. Spectatorul vine U teatru să asculte o piesă, nici de cum să vadă actorii. Statul nu dă nici un sprijin teatrelor. Și să nu se creadă că publicul e mai pasionat de teatru decât publicul nostru — dinpotrivă. Intr’o sală de • o mie de locuri, simt, în medie, ocupate 350L, la premiere fireşte (trei sute şi cincizeci, citeaze bine !) Uneori chiar mai puţin. La premiera piesei „Cosi e la vitta” de Pirandello ce se reprezenta sub supravegherea autorului, au asistat o sută şi cincizeci de spectatori. Celelalte rețete îa scară descendentă. Și e firesc să fie asa.. Teatrul e o degenerescentă a ariei. Teatrul nu trebue socotit pe primul plan al necesarurilor culturale. Na fost niciodată teatrul, cultură. Sacrificii minime, deci! Vezi, dar, o stare de lucruri fundamental deosebită de cea de la noi, unde actorii sunt singura breaslă salariată gratuit trei luni pe ani (în vacantă) si ocupata doar—4 zile pe stabile, ci si mediul acela, simpatic al publicului.. atmosfera care excită si inspiră, nu numai ajutorul statului, ci si cumsecădenia publicului... ANTIINTELECTUALISMUL Publicul italian e încă în era romantică. Teatrele populare sunt pline. Cele cari prezintă un repertoriu select, riscă— riscă mult... Am văzut la Veneţia, un spectacol mare : Don Quichote, în distribuţie cu marele (la propriu şi la figurat) actor Silvani care întrece în robusteră pe d. Storin si in înălţime pe d. N., lorga. Sfârşitul dramei nu e cel din roman, ci modificat : Don Quichote tot dă seama de ridicolul său şi încearcă să readucă la realitate şi pe asociatul său Sancho Pauza. Acesta însă, refractar, e sedus de iluzia unei glorii înplînite. Vorbeşte şi se sperie de ecoul propriului său glas. Publicului ii scapă asemenea subtilităţi cari iau proporţii de simbol şi schimbă toată afabulaţia piesei. DE VORBA CU LUIGI PIRANDELLO — Un bătrân simpatic, cumsecade, fără presupusele ciudăţenii ale geniului. A fost foarte surprins când a auzit, — întâia oară — de marile lui SUCCESE DE PUBLIC din sala Eforiei noastre. Fusese rău informat, probabil şi intimidat de rezervele, cu cari l’au primit conaţionalii săi, credea doar într’un succes de presă şi — ca să zic aşa — de stimă... A avut atâtea decepții cu piesele sale acest bătrân. Mi-a mărturisit sincer surpriza sa, când a aflat că publicul nostru, a părăsit — mentalmente — de mult dramele lui Bataille. Pirandello va veni în țară. Mi-a dat toate asigurările că în cel mai scurt timp — poate chiar înainte de a întreprinde marele său turneu în America— va căuta să viziteze România şi bineînţeles vom avea cu acest, prilej, plăcerea de a-l aplauda la rampă, ca pe oricare dintre banalii noştri autori dramatici... D. Pamfil Şeicaru se opreşte. Povestind, parcursesem ne nesimţite o distanţă considerabilă. La despărţire, o strângere de mână, şi: — Nu uita capitolul despre actorii — Această stare de fapt face, ca actorii să o ducă foarte prost, din toate punctele de vedere. Publicul nu le declară simpatie necondiţionaţi, ca la noi, bunăoară. Actorii trăesc organizaţi in trupe nomade cari putreeră Italia şi câştigă cu trudă. Tot din asăptămână. Actorilor italieni le lip italieni. Trăim în Arcadia ferice, din ceasta cauză ei sunt oameni modeşti seste nu numai confortul teatrelor punctul acesta de vedere R. D. Iof Pamfil Şeicaru amuză, negreşit, comediile lui Molnar au toate ceva artificial la bază, fiindcă autorul „Diavolului” pune mai mult preţ pe fantezie, decât pe detailarea conflictului sufletesc Aşa de pildă „Ofiţerul de gardă” se barează pa ideia năstruşnică a unui soţ, dornic de a afla dacă soţia lui este sau nu capabilă să-l înşele. Şi soţul şi soţia sunt actori, mari, şi sărbătoriţi. Soţul simte că soţia lui nu-l mai iubeşte, şi isbuteşte Cronica dramatică Teatrul Fantasio: „Ofiţerul de gardă1* comedie în trei acte de Frantz Molnár Hoinar este, fără îndoială, unul , visează un ofiţer, un nobil, un tip din cei mai abili autori dramatici distins, din lumea mare şi atunci ai literaturii contimporane. Tech-[îşi face următoarea, socoteală: nician de forţă, arhitect dramatic , dacă eu soţul ,sunt urr actor atât de geniu, Molnár ştie să înjghebe de mare, de ce n’aş juca eu rolul dintr’un amănunt sufletesc, o pic ; acestui bărbat, pe care-l doreşte să, care interesează, pasionează, soţia mea ? Şi, în adevăr, actorul se deghizează în ofiţer din garda imperială. Sub această travestire, începe să facă curte soţiei sale. Se înţelege uşor la cât comic se pretează scenele, actului al doilea, de pildă, în care, fiecare succes al ofiţerului de gardă este o lovitură pentru soţ, după cum fiecare eşec al ofiţerului de gardă smulge accente de jubilare soţului, îndrăgostit. , /• • • Jubilarea soţuluieste însă de piesei: „Ia gândeşte-te tu acuma, câte aş fi trebuit eu, să-i cred, dacă mă,înşela cu altul”. . De altfel, întreaga piesă este scrisă în ritmul alert şi captivant al sclipitorului dialog, care formează principala însuşire a tutu------- ror lucrărilor dramatice ale lui de succes. Autorul află că soția lui Desnodămîntul îl aduce actul antoLuas, să afle dela ea, cam ce tip de bar- scurtă durată, fiindcă ofiţerul .iabat al prezintă pentru dânsa, însuteşte să obţie o întâlnire cu goacea. clipă, idealul erotic şi senti-ţia. Dublul rol de soţ şi amant în mental, perspectivă, trebuie să se sfârşea Această atalfistă este încununată, se al treilea, care este cel mai amuzant. Ironia dramaturgului maghiar deşi, în cadrul lui, se desfăşoară s scapără în replici savuroase, care o cumplită tragedie omenească,au stârnit mare ilaritate, tragedia bărbatului, care imploră. Publicul pare să agreieze din ce femeia să-l mintă, numai fiindcă [în ce mai mult umorul şi verva o iubeşte, numai fiindcă vrea s’al lui Molnár, un autor, care, la înveţie, numai fiindcă doreşte dinjceput n’a prins, dar care acum tot sufletul s’o creadă a lui şi este, ori şi ce s’ar spune, la modă, numai a lui. Molnár lasă însă tragedia numai să se subînţeleaga, prezintând aspectul comic al evenimentelor. Toate argumentele soţului sunt de prisos, în faţa tăriei minciunilor femeiei. Rolul actorului este foarte greu de jucat. Dubla personalitate, in actul al doilea în special, cere multă virtuozitate scenică: d. Iancovescu, ajutat de inepuizabila d-sale fantezie, şi de un extrem de amuzant deghizament, a reali- Bietul astor îndrăgostit este negat o foarte frumoasă creaţie. Invit să creadă că soţia l-a recunteresant, şi chipul în care a redat patetismul, pe alocuri, dureros, al personagiului. D-ra Leny Caler fe atacat cu curaj rolul de mare cochetă, al actriţei, lăsând să se vadă că e şuvoit scut de la început, în deghizamentul de ofiţer de gardă, şi că a vrut să-i joace o farsă, continuând comedia. Cortina cade pe această delicioasă replică, pe care actorul o eficient dotată, pentru cel mai vaspune unui critic, raisonneurul mat repertoriu. A jucat cu avânt şi a marcat cu multă inteligenţă toate variaţiile, prin care trece, spiritul neastâmpărat, agitat, desorientat, al femeiei uşuratice, — găsind, mai ales în scena demascării, delicioase accente pentru acea siguranţă quasi-inconştientă a Ansamblul corect, compus din d-nii Titu Protopopescu, Zoica Manoliu, — foarte amuzantă, — Romeo Lăzărescu, Ştefania Popescu, etc. Decoruri frumoase. Ceva mai serios pus la punct. „Ofiţerul de gardă” ar fi avut un succes mai mare, decât cel obţinut minciunei femeieşti, care domină la premieră. ■surim situaţie: VICTOR RODAN Rânduri albe Plagiatul D. Ion Vines. se ocupă îmtr’un articol din „Adevărat” de chestiunea atât de discutată a plagiatului. In concluzii, subiecte inedite nu sunt/ Manierele de tratare sunt aproape singura noutate intre operă d artă. D. Ion Tinea lasă diferenţiază de la Început lucrurile, preferind pe hotul care fură deadreptul fără să prefacă, celui care îmbracă în haină o nouă lucrul furat. E preferabil hoțul, escrocului. Această vigilentă observare ar putea fi aplicată ca mijloc suprem de control în toate literaturile nu numai intr’a noastră. Ea are însă un viciufundamental. Sunt o serie întreagă de opere,din peticel’ — din lucruri împrumutate, din „idées recus”. Peticul de ici și de acolo, a format în operă un mozaic inindestructibil, care concură la o nouă idee, la o afigilație cu totul nouă- Sunt acele opere plagiate ? Da si nu !... D. Aderca a ridicat acum doi ani întro formă gravă această chesttune a „prelucrării literare”. Zicati-i cumvreţi „prelucrare” sau „plagiat’, faptul rămâne si are o nuanță de inpro. ■iritate iiterară. Astăzi dr. Ysrec face aceleari triste însemnări în marginea altei opere ale aceluiaş scriitor. Aici se lămureşte nuanţa lucrului şi calificativul: Prelucrare sau plagiat ? SISIPH. Sărbătorirea oficială, a lui Max Reinhardt Sărbătorirea oficială a jubileului de 25 de ani de actvitate a regizorului Max Reinhardt, va avea iceaii Nocturnă bucureșteană. Pe Bulevardul Elisabeta, cam In dreptul Teatrului Eforiei, pe la două1 din noapte, după ora de închidere a localurilor-un domn, destul de bine Jtls, coboară anevoie bulevardul. După oscilațiile capricioase ale mersului lui, VitUiT. î/i un moment dat insă, se hotărăsc să plece. Cel mai vârstnic, şi deci mai cu experienţă, întreabă: — Tu ai plătit ? — Nu. Dai tu ? — Nici eu. — Atunci, ce mai stăm ? Hai acasă ’ Un filozof. In colţ, la Capşa. Un cunoscut negustor bucureştean, cunoscut, mai ales, prin simpatia şi sprijinul, pe care le acordă artei şi artiştilor, trece, şchiopătând. Un prieten, — pictor de biserici şi de talent, — il opreşte : — Ce-i asta, dragă ? De ce mergi şchiop ? — Mă străng ghetele ceva teribil... — De ce nu le schimbi ? — Dinadins... ŞUI, nevastă-mea mă plictiseşte, copiii mă chinuiesc, afacerile imi merg prost, așa încât singura mea plăcere, când mă întorc acasă, este... că-mi scot ghetele "■ 475 gros pentru Mantouri cal. superioară, lână purâ 140 can. lat In toate culorile moderne la MARELE MAGAZIN tin gros -anaeenb i.LNl I NOEMBRIF ig2h LH Mtr. ■ "------ „LA ORAŞUL LYON“ Sir. Lipscani Nr. 7© a detail Telefon 69-51 Dramaturgii <ent?ppsrani Louis Verneisii Câteva note biografice Peste câteva zile vor începe in Capitală reprezentaţiile trupei teatrului Antoine din Paris, în se deduce foarte limpede că a băut frunte cu Elvira Popescu si LOUÎS ţeapăn. De aceea chiar nu îndrăzneşte să se aventureze pe trotuar departe de punctele de sprijin, pe care i le oferă zidurile casel oi şi stâlpii de tramvai. La un moment dat, rămâne lipit de un stâlp de tramvai, se cumpăneşte, işi face vânt ezită, şi rămâne Pe loc. Trece un alt noctambul. Primul domn il interpelează, făcând eforturi teribile pentru a-şi descurca limba Vernetel. Cum toate spectacolele se dau numai cu lucrările dramatice ale lui Verneuil, credem că va interesa pe cetitorii noştri aceste câteva note ce urmează, asupra vieţei şi operai fecundului dramaturg parizian. Autorul dramatic Louis Verneuil s’a născut la Paris la 14 — Dom'ie... mă rog.. n’ai putea Main 1893. Debutează ca ziarist d-ta să-mi spui.. dacă e departe până la... cel'ilt stâlp de tramvai, știi, eu nu sunt.. de pe aici.. Tot nocturnă și tot bucureșteană. La Mircea, spre ora închiderii, noi tineri poeţi cari o duc cam prost cu loc la 30 octombrie la Berlin, în finanţele, stau de vreo trei ceasuri la masă şi vorbesc, fireşte, despre sala „Teatrului german". Comitetul de organizare, este prezidat de prof. Dr. Becker, ministrul cultelor şi artelor din Germania şi cuprinde pe Gerhart Hauptmann, Alfred Kerr, Max Stelvogt și Richard Strauss teatral la „Excelsior” in 1911 apoi ca secretar general al teatrului „Femina” în 1912 până la 1914. Cam în acelaș timp isi joacă primele piese. Sunt încercări de debutant si fantezii într’un act cari lasă să se întrevadă un talent de viitor. Aceste acte sunt: /at lends quelqhiunffantes Etudes, Fais ca pour moi, Le Danger de VAutre, Lantransigeant, Double Emploi, etc., si în 1915 ,la Maison du Passent” episod din vremea marelui rasboi (în colaborare cu Paul Armont). In 1916 Louis Verneuil scrie in colaborare cu Georges Berr prima piesa în mai multe acte, E „la '■Charette. onglaise” care s’a jucat de 170 ori în sir la teatrul „Cryninasé”. In 1911 scrie alte două piese in colaborare cu Demoes Berr. „Mnmieur Rovprfey” 4 acte la teatrul „Antoine” cari dădură Prilej lui O“,,,ier să tecă o creaţie admirabilă si ,,Min Cenvre” 3 acte la teatrul ,,Athenée”. In Octombrie 1917 Louis Verneuil isi face debutul ca actor, debutând în piesa ,J,a jeune bille au bain”, 1 act pe care-1 joacă de o sută de ori la teatru . Eduard VII” cu regretata Maria-Delza. La 12 Noembrie 1918 se joacă la teatrul „Antoine” Tratatul de la Autorii” comedie în trei note de Louis Verneuil. Cele două roluri importante simt jucate de Louis Verneuil și Caley Murlay. Amândoi joacă pentru prima oară rolurile principale dintr’o piesă. In 1919, în piesa „Pour avoir Adrienne” jucată la teatrul IWh chel si în 1920, în piesa „Made- moiselle ma mere”, la teatrul ,,Femina”, Louis Verneuil se afirmă în chip definitiv autor actor creând el însuși aceste două piese cari rămân astăzi printre cele mai bune lucrări din repertoriul sau. In 192i apare si piesele L'lui conturi 4 acte la teatrul „Antoine şi „Daniel” 4 acte la teatrul Sarah Bernard. In această din urmă piesă Louis Verneuil avu ideia de a scrie un rol pentru Sarah Bernhardt mutilată și imobilizată. Marea tragediană nu mai jucase din Iunie 1914. In 1915 i se amputase piciorul. Si nu se mai putea mișca din fotoliul său. In ’20 avea 76 de ani, părăsise definite teatral sî nu credea să mai poată reapare in public. , n. Atrasă de rolul din piesa ,,Damei , pe care Louis Verneuiles scris special pentru ea îl joacă la 9 Decembrie 1920 după 6 api si jumătate de retragere din teatru. E un triumf pentru marea artista si pentru autor. La 1921, Louis Verneuil scrie 0 operetă „La Dame en Rose” cu muzica de Ivan Cary” jucată la „Bouffes-Parisiens”, o comedie psihologică la „Potîniere”. „ Amant de Coeur” creată la Bruxelles sub titlul Le Triangle și apoi în 1922 „Regine Armand” ultima creaţie a marei artiste Sarah Bernhardt. . In această piesă în patru acte in care Louis Verneuil a reuşit sa prezinte pe marea tragediană imobilizata, Sarah Bernard joaca rolul unei mari tragediene spre sfârşitul vieţii, rol în care nu este decât ea însăşi. Ea creează piesa in ianuarie 1922 la Bruxelles a teatral Gaielles, apoi în Mai la teatrul ei din Paris- Sarah Bernardt a apărut pentru prima oară în public în mesele „Daniel” sî .Regine Armand” jucate cu prilejul unui turneu m ITM* Ea moare la 23 Martie In 1922 Louis Verneuil scria alte două piese: „Unieune Memme la teatral ,Jotiniere” și .La Pomme” la teatral ..Michel”. vl 3 scrie trei piese nouî: „Le Maitresse de Bridget‘ la teatral ..Nouveautes..le Fauteil 47” la teatral , Antoine” și „Aia Cousine de Varsovie” la teatral „Michel pentru debutul senzațional la Paris al Elvirei Popescu. Ti1 ^24 scrie a*te trei Piese: ,JJsori\ 3 acte jucate la teatrul .pannon” „En Familie” 4 acte jucată la teatrul de JAvenue” Si ,JaUe ou fac*?’ comedie în 5 acte de Elvira Popescu si Louis verneuil la teatrul .,Antoine”. Piesa s a jucat un an în sir. «In scrie: „Du Sang sur Hermine” un act jucat la Theatre de Champs Elysées, „La Joie d Aimer”, jucată la teatrul „Gymnase” (a treia creație în frantuzește a Elvirei Popescu), „Le Mariage de Maman” la tea,Antoine si „Azays” la teatral Varierés. Repertoriul lui Louis Verneuil se compune din 25 -30 de piese scrise și create în zece ani. Piesele sale au fost jucate și traduse în toate limbile și apoi ca actor si impresar autorul le-a plimbat în toată Europa. Turneurile sale au vizitat Anglia, Spania, Elveţia, Italia, Belgia, Olanda, Austria, Lingăria, Cehoslovacia și acum România. Louis Verneuil a mai fost directorul teatrului Renaissance din Paris si actualmente conduce teatrul Antoine. ^rj§8 nc v'ra 'wm Louis Verneuil Cum se fabrică o piesă de teatru — O anchetă veche, care este fnica de actualitate - Abraham Dreyfus având curiozitatea să întrebe pe marii dramaturgi ai timpului său secretul artei şi succeselor lor, cei mai iluştri dintre ei au răspuns prin copioase scrisori din care unele din ele conţin adevărate reţele. Iată confesiunea lui LABICHE „Când n’am nici o idee îmi mănânc unghiile şi implor Providenţa. Când am vre-o idee, invoc totuş Providenţa, dar cu mai puţină ardoare, pentru că cred că mă pot lipsi de ea. Am aşadar o idee, sau mai bine zis, cred că am una. Iau un teanc de hârtie albă de cea ■ mai bună calitate, — nu scriu niciodată pe alta, — şi scriu pe prima pagină, „Plan". Odată făcut planul, mă întreb la ce serveşte fiecare scenă, dacă ea prepară sau desfăşoară un caracter, o situaţie. In fine, dacă face să înainteze acţiunea. O piesă e un dobitoc cu mii de labe, care trebue să fie mereu pe drum. Dacă şi încetineşte mersul, publicul cască, dacă se opreşte, publicul flucră autorul adaugă Ca post scriptum, acest sfat : „Pentru a face o piesă veselă, trebue să ai stomacul plin. Veselia e în stomac". ‘ ' DUMAS FILS foarte circumspect, răspunde printr’o anecdotă : „Intr’o zi, am pus aceiaş chestiune tatălui meu care mi-a răspuns: „E foarte’ simplu : primul act să fie limpede şi ultimul foarte scurt. Toate să intereseze". ZOLA. se plânge de soarta lui crudă : „Lucrez la câteva romane cari Imi vor lua douăzeci şi cinci de ani din viaţa mea La teatru nu mă voi putea gândi decât la bătrâneţe. THEODORE DE BANVILLE răspunde prin două întrebări: , „Ce trebue să faci pentru a face o lucrare dramatică bună, cu care să nu i se faci şi bani ? „1) Ce trebue să faci pentru a compune o lucrare dramatică frumoasă, care să aibă norocul de a fi durabilă. Răspuns la prima chestiune: Nimeni nu poate să ştie aceasta, căci dacă s’ar şti toate teatrele ar face reţele maxime in fiecare seară. Răspuns la a doua întrebare : Pentru a scrie o lucrare dramatică, frumoasă şi durabilă, trebue să ai geniu. SARDOU nu vrea să, „marcheze". „Nu există manieră pentru a scrie o piesă de teatru ; ea nu se poate formula ea o reţetă de mâncare. PAILLERON răspuns : „Dacă vreţi să scriţi o piesă bună, faceţi ca mine".