Rampa, decembrie 1926 (Anul 11, nr. 2730-2756)

1926-12-04 / nr. 2734

iv ANUL Xi ivch 2733 REDACTIA: AD vi! AliSTRAŢIA ATELIERELE GRAFICE i strada Sărindar No. 1 TELEFON 1/50 Publicitatea concesionati exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Mossa Bulevardul Academiei« 4. Saneiurile se primesc le toate agenţiiie de publicHere ţi la administraţia aiaru­ri» Director S M. FAUST MOHR CSAMBATA 4 DECEMBRIE 1926 abonamentele in TARA Trei luni •• * « 4 a • 200 ■ ci Sase luid..........................I . . , 400 Unm. .................................... . , 700 . IN STRAINATATEi Trei luni 500 tot Sase luni 900 „ Unsa ..... . « . ... 1800 „ AeaimaiMrtete •• plate«* Inalete «I tnee* le I sau le ia ele neeftrei leni. Courtetine la Academia Goncourt Consacrările oficiale nu revin, în genere, decât scriitorilor, a căror operă sau a căror persoa­nă, este, în genere, impregnată de un soi de gravitate, care se numește, cu un termen vag si a­­tot-cuprinzător, atitudine : atitu­dinea gravă a scriitorului, în via­tă si în operă, este, de altfel, m­j­­locul cel mai sigur pentru a aco­peri prostia sî înfumurarea, pen­tru a trece pe un sec si mărginit drept profund si neînţeles cugetă­tor, pentru a împedeca sgândări­­rea lipsei de talent, de sub crusta stilului pompos, confuz si inco­herent Un om talentat, cu spirit liber şi vid, cu cugetare dreaptă şi lim­pede, cu înlănţuire logică şi sim­plă de idei în felul său de a se exprima. — trebuie să fie, în a­­devăr, ori extraordinar de talen­tat, orî extraordinar de reclama­­gm, aşa că a ştiut să umple lumea cu manele Im*; altfel, nu poate ajunge la Academie. Acum câteva decenii, mai multi scriitori francezi, pornind dela constatările, mai sus reamintite, au constituit între ei o academie liberă , I s’a zis Academia Gon­court, fiindcă fraţii Goncourt au fost aceia, care au ideat-o şi au tradus-o în practică. .Academia Goncourt trebuia să fie, în concepţia ei iniţială, apu­sul Academiei Franceze : trebuia cele, njdeschizâjrnd tocmai acelor, ce înţelegeau că arta e ceva lim­pede şi luminos,­ calea unei con­sacrări quasi-oficiale, dar des­tul de însemnată, ca să poată for­ma obiectul unei serioase compe­­tiţîuni. Din păcate, Academia Gon­­court a urmat un dram firesc : a călcat pe urmele Academiei fran­ceze şi a ajuns la aproape ace­eaşi reţinere prezentioasa faţă de scânteierile spiritului ome­nesc, preferîndu-le plata turnare a cuvintelor sforăitoare în forme complicate, dar seci, cea ce cons­­titue, în fond, fonnula predilectă a Iteraturei contimporane. Deaceea, dacă Courtelîne nu face azi parte din Aramia Fran­ceză, apoi, până săptămânile tre­cute, nu a făcut parte nici din Academia Goncourt. Alegerea luî în acest din urmă înalt cenaclu a avut darul să bu­cure pe toată lumea în Franţa . Courtelîne e are aproape neapte­zeci de ani : scrie, deci, de aproape jumătate secol, scrie cu râvnă şi cu succes. Excelent în schiţă, fie în pro­ză, fie dramatică, Courteline m s-a năpustit verva-i usturătoare, câ­teodată, compătimitoare, alte ore, dar, întotdeauna, ilariantă, a­­supra tuturor mărunţişurilor vie­ţii, care, aşezate bine, unele lângă altele, formează piatra an­gulară a formidabilului edificiu al ridicolului omenesc. Am scris al „ridicolului“, şi nu al „prostiei“ omeneşti, fiindcă CourteTine nu excelează numai în caricaturi­zarea tipurilor repre­zentative ale neroziei umane, ci şi în reliefarea dureros de comi­că, a posturii ridicole, în­ care sunt împinşi unii oameni din pri­cina însuşirilor lor sufleteşti bu­ne ; de altfel, chiar când nu-i leagă compătimirea de eroii lui. Courtelîne nu e prea crud cu ei: îi place să se amuze pe spinarea lor, dar îi expune par’că „à con­­tre-coeur”, ferocelui haz public. In teatrul francez, Courtelîne înseamnă o epocă importantă : mulţi din inovatorii de azi ar a­­vea să înveţe multe şi folositoare lum­iri, din paginile trepidante a­­le teatralu­­­lui Courteline, pe care, de altfel, favoarea publicu­lui l-a răsplătt din belşug. Piese­le sale se joacă neîncetat, iar volu­mele­­ se vând, ediţii după ediţii. Şi totuşi a fost nevoie de două scrutinuri, pentru­ ca Georges Courteline să între în Academia Goncourt, și de amândouă ori. Leon vandet a stricat unanimi­tatea, votând pentru René Ben­jamin. René Benjamin este­ fără în­doială un scriitor de frunte , dar și el se va pleca, respectuos si admirativ, în fata lui moș „Bou­­bouroche“, — cum e poreclit Courteline, — care intră azi în Academia Goncourt. R. Georges Courtelîne Moartea lui Stănescu-Papa . Din Cluj ne vine trista ştire a subitei încetări din viaţă a lui Stănescu-Papa. Numele acesta nu spune, desigur, prea mare lucru, publicului bucureştean şi totuşi Stănescu-Papa a fost unul din cei mai distinşi actori ai bătrânei generaţii. Foarte talentat şi muncitor, plin de râvnă, de fantezie şi de temperament, I. Stănescu-Papa a jucat TOT, nu­­ o exagerare. Pu-­ nându-şi mereu însuşirile teatrale la dispoziţia teatrelor de provin­­tii, în care afişul se schimbă foar­te des. Stănescu-Papa a interpre­tat roluri de tragedie clasică şi de vodevil, şi dramă modernă şi co­medie bufă. Talentul său extrem de mlădios şi multilateral i-a îngă­duit să treacă cu uşurinţă şi cu mare succes de la un rol la altul. Aproape întreaga lui viaţa şi-a închinat-o Teatrului Naţional din Craiova, în 1919, când s-a înte­meiat Teatrul Naţional din Cluj, Stănescu-Popa nu a pregetat nici o clipă să se pună cu trup şi suflet in slujba culturii naţionale în pro­vinciile alipite. Deşi bătrân şi obosit, a trecut Carpaţii cu un vajnic grup de ac­­tori­ craioveni, punând la Cluj, bar­iele teatrului românesc în Transil­vania. La Cluj 1-a ajuns şi l-a răpus moartea, luptând încă, la postul datoriei. Stănescu-Popa moare în vârstă de 62 de ani, plâns de toţi cei ce l-au cunoscut şi l-au apre­ciat; de camarazii lui de genera­ţie, care văd încă un stejar dărâ­­mându-se din rândurile lor; de co­legii lui mai tineri, pe care, cu a­­tâta drag şi cu atâta răbdare i-a iniţia şi i-a îndrumat pe spinoasa cale a carierii dramatice. „Ramna”, deplângând dispari­ţia neaşteptată a lui Stănescu- Paşa din teatrul românesc, trans­mite, pe această cale condoleanţe prietenilor şi rudelor defunctului actor. -DXD- Stănescu-Popa Jacques Jopeau, despre insuccesul!Marea seziune a Federaţiei Uniunilor Intelectuale Reprezentanţii fyril©r europene. — Reportul Români©!. — Cuvântul «Mor Ion Pillat şi Emil Riegler. — Programul de activitate al uniunei Către, sfârşitul lunii Octombrie, a­­nul acesta a avut loc la Viena a treia Adunare generală a Federaţiei Uniunilor Intelectuale internaţionale, de sub patronajul principelui Char­les de Rohane şi sub prezidenţia lui Hugo von Hofmansthal. Nouă ţări şi-au trimis acolo repre­zentanţii, între cari şi ROMANIA PE D-N­I EIL RIEGLER ŞI ION PILLAT REREPZENTANTII TARILOR Germania a fost reprezentată prin unsprezece intelectuali, între cari trei femei : Max Beckmann, Arnold Bergstras ser,, Rudolf G, Binding, Max Hilde­­bert Boehm, Dr. Fritz Coerper, Alexán dre Comte Dohna, Kertha Jay-Selde neck, Annette Kolb, Theodor litt, Li- Hane de Schnitzler, Alfred Weber. Austria a avut 18 reprezentanţi : Anna Aurednícek,, Dr. K. Beth, Dr Karl Brunner, Dr. Ernst H. Busch­­beck, Dr. Kurt Frleberger, Dr. Otto Baron Gemmingen, Dr, Wenzel Comte de G'leispach, Dr. Friederich Hard­­muth, Dr. E. Hertz, Dr. E. Hofmann stahl, Dr. Hugo v. Hofmannstahl, S E. Albert Comte de Mensdorff-Pouilly, Robert Michel. Karl Moteriezky Os­wald Redlich Schreyvogl, Dr. F. Schu­­bert-Soldern, Helene Sizzo-Noris Franța a fost reprezentată de d-nii : Joseph­ Baruzi, Emile Boréi, fost ministru al marinei, Com­tesse Eu­­géne d’Harcourt, Y. Léonard, Comte Jean de Pangs, Comtesse Jean de Pange, André Robert și Paul Valéry. Ungaria a avut doi reprezentanti : Dr. Wolfgang Heller şl Dr. Gyula Hornyănszky. Italia, cinci : Emilio Bodrero, Federigo. Enriques. Balbino Giulîano, , Aldo Poutremoli, Antonio Bovini. Polonia trei : Th. Zielinski, L. Comte de Morstin, JarosljjV Itvasziewicz, Elveţia doi: Dr. Adolf Keller, Charles Baudouin. Cehoslovacia trei : Dr. Hamis Jelinek, Dr. Jaroslav Jin dra, Dr. Jan Konrad. In total Adunarea, Generală a întru­nit cincizeci şi doi de intelectuali europeni. De notat că Anglia — din­tre nouile puteri — s'a abţinut dela acest mare congres. ORDINEA DE ZI 1) Recepţia nouilor membri. 9) Ra­portul anual al Secretarului General. 3) Raportul delegaţilor. 1) Demisia co­mitetului permanent şi­­alegerea nou­lui comitet permanent. 5) Demisia Secretarului General şi alegere., unui nou secretar. .6) Organizarea mişcă­rii intelectuale. 7) Propaganda. 8) Strângerea Fondurilor. 9) Diverse chestiuni. Cu ocazia recepţiei nouilor mem­bri, d. Ion Pillat reprezentantul Ro­mâniei, a făcut declaraţiunea urmă­toare : CUVÂNTUL D-LUI ION P­IXAT „In Europa tulburată de războiţi şi de toate şovinismele, nu există mijloc mai bun pentru a crea un su­flet colectiv, decât procedând cu d­v., făcând apel la sufletele naţionale ale diferitelor popoare. Desvoltând ceea­ce ele au comun vom putea crea un tip superior de European care să nu renunţe la nici un aport al trecutu­lui şi la nici o speranţă a viitorului Intelectualii români sunt obosiţi de zarva politică nu numai pentru că nu şi cunosc importanţa lor practică, dar şi fiindcă vârtejul de interese e­­cor­omice nu lasă decât foarte puţin timp liber spiritului pur. Acestei ne­voi profunde a intelectualităţii şi a fraternităţii prin spirit îşi datoreşte Federaţia succesul de azi In vederea acestei înţelegeri fră­ţeşti a spiritului s’a constituit la 4 Octombrie Uniun£a intelectuală Ro­mână sub prezidenţia Principesei A­­lexandrina Cantacuzino, care a strâns in jurul ei cele mai mari nume ale gânditei, literelor şi artelor române Adunarea declară cu u­­namitate ca România este admisă în Federația Uniui­nii intelectuale. RAPORTUL ROMÂNIEI Delegaţii speciali au depus apoi rapoartele lor. Al cincilea raport este al României. D. Emil Riegler dă citire următoa­relor rânduri : „Vă mulţumim pentru primirea nevoitoare care ni s’a făcut. Suntem mai ales fericiţi de a putea colabora cu toate secţiunile deja existente şi de a contribui astfel în ţara noastră şi dincolo de frontiere, la realizarea idealului Care animă Federaţia Uniu­nilor intelectuale. Uniunea Intelectuală Română­­* obţinut adeziunea personalităţilor e*­minente române cari in artă, ştiinţă şi hiene, fac cinste geniului mse* noastre. Comitetui, de acţiune a elaborat sta­tutele şi in spiritul acestor statute a elaborat programul de activitate care coprinde­­pentru anul acesta organiza,*­rea imediată a conferinţelor şi reu­niunilor literare. Aceasta ne va per­­mite să luăm Contact cu eminenţii noştri colegi din străinătate, cari vor binevoi să ne onoreze cu vizita lor stabilind astfel relaţiuni atranse ii amicale intre diferitele organizaţiuni intelectuale române. Ca primă manifestare, am reuşit ei, obţinem adesiunea revistei bilunare ,Ideea Europeană" din Bucureşti, re­vista care a intrat în al optulea an de propagandă Intelectuală, sub direc­ţiunea morală a filosofului. Profesor Universitar, membru al Academiei Române. D. Rădulescu Motiu Uniunea a or­ganizat pentru luna Mioare un con­cert simfonic sub direcţiunea lui George Enescu care e membru al co­mitetului nostru de patronaj. Con­certul va fi dat in beneficiul Uniu­­nei. Am avut in vedere organizarea­ tra­ducerilor fruntaşilor gândirei euro­pene. In primul rând, autorii drama­­tici pe cari Secretariatul Federaţiei ni-i va suggera vor fi prezentaţi ma­relui public român. Se vor organiza expoziţii de artă străină in România, şi de artă românească in străinătate In restul raportului d. Emil Rie­gler vorbeşte de relaţiunile ce se vor strânge prin conferenţiarii ce se vor­ schimba între diferitele state ale U­­niunii, făcând apel la reciprocitatea, sentimentelor străinătăţii, intelectuale faţă de cele mărturisite de reprezen­tanţii României COR. Ion Pilat teatrului „Vieux Colombier - Teatrul de mâine va fi „altfel“ - na„inte de a părăsi Franţa pentru America, Jacques Copeau, a făcut câ­te­va declaraţiuni interesante unui ziarist, francez. Le reproducem fără comentarii. La întrebarea gazetarului, dacă nu regretă că a părăsit ideia „Vieux Co- lom­bier”-ului. Copeau a răspuns : „Nu regret de loc. Se spunea că dificultăţile materiale au fost adevă­rata cauză. Desigur că dificultăţi m­a­teriale 041 existat. Alţii dedeau ca a­­devaratul motiv, imposibilitatea in care mă găseam de a exploata un succes într’o sală mică, ceea ce este veridic. Vă închipuiţi Insă că aceste nu sunt cauze cari m’ar, putea paraliza. Am vrut de multe ori să mă explic asu­pra acestui punct, plictisit de toţi a­­cei cari au scris inexactităţi. Dacă aşi fi vrut aşi fi continuat. Ați fi găsit, cele 50 deo mii de franci necesari ! AM PLECAT PENTRUCĂ N’AM MAI GĂSIT EFORTUL MEU UTIL, PENTRU CA-MI LIPSEA CRE­DINŢA SI PENTRU CA NU VEDEAM REZULTATUL LA CARE TREBUIA SA AJUNGEM. luaţi în seamă tot ce se face actual­mente, aceste creaţiunî a căror nou­tate vi se pare iluzorie 7 — .Exact, TEATRUL ZILEI DE MAINE VA FI „ALTFEL” — Credeţi că veţi ajunge mai uşor la un rezultat fericit întrebuinţând pentru spectacolele d voastră, aşa cum faceţi acuma amatorii . — Nu pot să spun că aceasta nu prezintă Inconveniente. Nu mai vreau însă să lucrez cu „profesioniştii sce­nei", fie ei autori sau actori. Acest cuvânt de „profesionist” raportat la teatru, mi-e cu totul dezagreabil. ” — „Vedeţi de pe acuma unde vă va­­ conduce noua mişcare pe ce o creaţi ? — „Cum e şi natural, deocam­dată dibuesc. Ceea ce ştiu pentru moment — lucru de care sunt sigur, — este că ceea ce va trium­­î la mâine, trecând actuala perioa-' dă tulbure şi se va numi teatru, aceasta nu va semăna cu ceea ce numim noi astăzi, aşa ceva. Ceea ce va triumfa mâine, va fi foarte departe de formele de arta pe care Ie aplaudăm actualmente la teatrele tradiţionale sau de avant gardă, în care, o repet, nu cred deloc. ‘Şi din moment ce nu mai cred în el, de ce să-l mai servesc? Am de multe ori impresia că unii din confraţii mei nu sunt departe de a judeca astfel. Numai că ei au ştiut să se a­­dapteze. Eu­ n’am vrut aceasta. Aştept alţi autori”... JACQUES COPEAU la drum, spre America... VALOAREA SPECTACOLE­LOR VIEUX-COLOMBIER­­ULUI — „Am montat piese pentru că trebuia să montez, dar credeţi că m’am înşelat asupra valorii unora dintre spectacolele mele? Critica îmi reproşa de multe ori că joc lucrări de un interes sau de o calitate discutabilă. Credeţi că nu ştiam şi eu aceasta? Alţii mă învinuiau că nu sunt întot­deauna în avant-garda mişcării dramatice. Imi dedeam foarte bine seama de aceasta. Credeti-mă, vă spun aceasta fără pedanterie dibuirile amu­zante, rafinamentele, exerciţiile spirituale ale tinerilor autori de astăzi, departe de a mă încuraja si de a mă face să cred într’o renaştere nu făceau decât să-mi confirme odată m& mult impre­sia de complectă decadentă pe ca­re mi-o dă arta dramatică contem­­porană. In aceste conditiuni vă daţi foarte bine seama, că nu mai eram tentat să mai continui si că am simţit nevoia să mă re- I trag, pentru a reflecta o mână. Căci niciodată n’am muncit atâta ca de atunci de când se spune că nu mai lucrez... — Credeţi dar că pentru a rem­ai marea tradiţie teatrală şi pentru a afla o nouă direcţiune trebue să nu Erik Satie şi jazzul Umor identic şi tendinţe asemănătoare ? Campanii la ancheta noastră printre persona­lităţile mu­zi­cei româneşti asupra jazz bandului, s’a pus in legătură numele şi o parte din opera compozitorului Erik Sate cu compoziţiile de jazz şi cu directiva jazzistă pe care o ia pe alocuri evoluţia tra­zicei contimpora­­ne Unii cetitori ne-au atras atenţia a­­supra raportului dintre jazz şi muzi­ca lui Satie, el însuşi un precursor in muzica actuală. In timp ce unii nea­gă legătura dintre jazz şi Satie, alţii le găsesc un umor identic şi tendinţe asemănătoare. Am făgăduit că vom­ desbate mai pe larg această chestiune. UN „BIRUITOR"? Chestiunea este interesantă în spe­cial pentru suggestiunile ce s’ar pu­tea face în legătmă cu acea literatură modernistă, în care orice , înlănțuire logică este înlocuită cu absurdul,per­fect. Pentru precizia cu care pune la punct unele chestiuni privitoare la jazz, d. Coeroy a fost dese­ori citat de noi în cursul acestei anchete. Iată ce spune d-sa despre Satie : Acest compozitor, a cărui influenţă asupr® a evoluţiei muzicei franceze, con­timporane a fost considerabilă, nu a fost totdeauna exact înţeles; dar e adevărat că a făcut totul ca să nu u­ra patosului — poată îi înţeles. Unii l-au tratat drept „bruitor”, sau „cubist”, ceea ce nu a fost in realitate. Alţii nu au vrut să vadă in el decât un­ „umorist”, ceea ce a fost, în adevăr. Dar era în Satie, pe lângă un poet destul de ascuns, un novator care, dacă nu a putut să producă nici o operă perfect reuşită, a dat muzicii un accent personal, a­­rătând drumul tinerilor. A­ înodat în­să şi oarecari tradiţii. Pe când făcea conservatorul din Pa­ris, a cunoscut pe Paul Dukas. Pasio­nat de muzică gregoriană, căută nou­tatea în întrebuinţarea vechilor for­me medievale, şi­ cu Sarabandele a introdus în armonie un stil îndrăz­neţ de care avea să profite Debussy. Gnossiennele şi Gym­nopeidele afirma­ră fecunda noutate a acestor cercetă­ri, situîndu-se la polul opus lui Wag­ner şi Franck. Absenţa complectă de romantism, indolenţa., ritmului, o.. fină, expresivă şi , lentă insinuare, r evocările nostal­gice pe cari1 Debussy avea să le reia peste câţiva ani, formează ceea ce a­­ducea nou precursorul Satie, s pre­cumsorul esteticei impresioniste. ’ UMORISTUL Da, — spun cei cari văd în Satie o apropiere de umorul jazzului, — a­­ceasta s’a întâmplat în prima fază de evoluţie a precursorului. După acea­sta însă, a urmat o îndelungă tăcere, după care îl găsim, pe Satie „Tapeur" la „tAuberge du Clou” în boema din MorUmartre. Aci şi-a inaugurat el ati­tudinea umoristică, compunând Fiii Stelelor sau Preludiul la Poarta eroi­că a Cerului. Manifestele sale de artă nouă, caligrafiate cu cerneală roşie, alternată cu prezentări ale operelor sale, de aceste fel: „Cei ce nu vor înţelege sunt rugaţi să păstreze cea mai respectuuoasă li­nişte şi să arate o atitudine cu totul supusă şi de inferioritate”. RASBOIUL CONTRA PATOSULUI De asemeni, epigraful Fiilor Stele­lor, a sucitat supărări şi ridicări din umeri. Era un fel de dedicaţie absur­dă, grotescă, in care, puţini fusră cei ce deosebiră o parodie a sublimului wagnerian, parodie care avea să dea loc la o adevărată campanie asupra patosului, și contra abuzurilor „poe­tice” ale impresionismului. • Or, jazzul poate foarte bine săl fie definit: un zgomotos războiu contra patosului ! Satie duce această campanie contra patosului, până şî in titlurile bucăţi­lor sale. El întrebuinţează ca antiact burlescul şi bufonul: Aici ce te fac să fugi ; Veritabile preludii flasce (pentru un câine); Bucăţi în formă de pară; Schiţe şi agasări ale unui bur­tos de lemn, cu subtitlurile: Tiro­­liană turcească, Dans slab in felul a­­cestor domni. Espanana ; Capitolele întoarse în toate sensurile (cea care vorbeşte prea mult;­­ Purtătorul de bolovani ; Regretul închişilor ; Jonas şi Latud’e); Sonatina biurocratică; Descrieri automatice; Embrionii ves­tejiţi ; (Să fii gelos de gamaradul tău care ar® capul mare , Să-i mănânci Fortina, Crepuscul matinal de amia­ză, Nebunii granitice), etc. ADNOTAŢII BUFE Umorul acestor titlui era un duş pentru abuzul de titluri poetice Şi preţioase ca ale lui Debussy. Sutie a­­cnaveasă acest umor cu adnotări bur­leşti. Astfel, pianistul cade deodată pe adnotaţia neaşteptată: „Nu am tutun... Din fericire nu fumez”. Acel pianist, neştiind motivele ascunse ce-l fac pe Satie sa adnoteze astfel textul, crede că autorul îşi bate joc de executant. De fapt, Sails râdea numai de acea muzică pe care Coceau a numit-o „muzica pe care o asculţi cu capul în mâini”. Acestui umor exterior li corespun­deau în substanţa muzicală a opere­lor sale, motive de o valoare nouă. Acolo unde nu te aştepţi, deodată a­­pare o arie, cunoscută, ca în Espana­na, Tiroliana Turcească, etc. Nu mai vorbim de surprinzătoarea temă a două goarne în Padophialma. RAPORTUL CU PICTURA SI LITE­RATURA NOUA fi In fine ar fi de notat faza care în-­ cepe după ce Satie împlinise 40 de­­ ani' și se întorsese pe băncile școalei." ca­­ să studieze mai profund muzica. Nu vom stărui nici asupra legături­lor lui cu cubismul : balete!­e Mer­cure in colaborare cu Picasso si Ilelache cu Picabia. A publicat prin reviste Memoriile unui amnezic”, cari dovedesc apro­pierea lui de literatura ultra moder­nistă, ea însăși în războiu cu patosul. Dovadă,. acest fragment uite .Sî“.a u­­nui muzicant’’.: „Nu mănânc decât alimente albe: ouă, zahăr, oase; grăsime de anima­le moarte, viţel, sare, orez... „Am poftă de mâncare, dar nu vor­besc niciodată când mănânc, de tea­mă să nu mă înec. „Dansez rar. Când merg, mă ţin de coaste şi privesc fix îndărătul meu. „De aspect foarte serios, dacă râd, nu a că fac dinadins. îmi cer scuze totdeauna, şi cu afabilitate. „Nu dorm decât cu un ochiu; som- # nul meu e foarte greu. Patul mi-e ro-1 tund, cu o gaura prin care scot ca-1 pul. La flecare ceas odată un servi•. tor îmi ia temperatura, şi îmi pune ’ alta In schimb”„ Cine nu cunoaşte motivul intim care face pe Satie să, scrie astfel, ar putea crede că autorul e nebun sau că râ­de de cititor. Este insă evidentă ten­dinţa de a ironiza crud unele mani­festări de proză învechite sau ridicu­le. Acele autobiografii sterpe scrise de artist pentru propria-i glorificare, acele interviewuri cu : „vă plac lu­crurile dulci ,­ „ce temperatură me­die aveţi”, etc., în fine formele ce fă­ceau ravagii şi dacă poate mai fac, sun biciuite prin împingere până la absurd; reese astfel tot grotescul lor. Şi aci, în marea luptă contimporană contra patosului, jazzul, cubismul, proza aiuristă, se aseamănă în ten­dinţă, indiferent cât de variate sunt ca esenţă muzicală, artistică sau li­terară. Cu toate lăcuitele sale, Safta rămâ­ne un precursor şi un animator. El a jucat în muzica nouă un rol im­portant. După cum se poate vedea din ■exemplele­oc mai sus, nu numai cu faszul, dar el cu cubismul şi­­ proza ultra-modernistă, adică cu toate ma­­nifestaţiunile de artă contimporană ca reacţiuni contra patosului. — Sa­tie a avut afinităţi. Adevărul este că el a lansat idei noul, pe cari alţii au ştiut mai bine ca ei să le realizeze. Dar aceasta este altă chestiune. In ancheta noastră am câştigat un punct preţios: caracteristica generală, ca­re face legătura Intre manifestaţiile de artă ultra-moderne: războiu vato­sului- Estetica nouă ar fi deci într’o fază distructivă. Se întrezăresc nor­ma pentru viitoarea construcţie ?: Cum se va construi ? Mergem spre un nou clasicism ? Şi care ar fi răspunsul la toate ace­ste întrebări, dacă le-am raporta la pictura nouă, la­­proza suprarealistă?, Ar fi atâtea întrebări de pus şi cm lăţea chestiuni de lămurit, încât an­cheta noastră ar putea sa devină un fel de bulgăre rostogolit in zăpadă, care crește merm. E bine să conti­nuăm această anchetă ? Poate că da. A. B. Iowita Fuentes Iowita Fuentes cântăreaţa japo­neză care a debutat de curând la Viena, cucerind un succes senza­ţional în roluri lui Chochosan din „Madame Butterfly” de Puccini. Talentul acestei fenomenale ar­tiste a fost descoperit de Pietro Mascagni. Pe lângă un impresio­nant joc de scenă care a mişcat publicul vienez până la lacrimi, i lowita Fuentes posedă şi o voce ’­minunată desvoltată sub îngriji­­­­rea celor mai străluciţi maeştri­­ italieni. I In serile de 8 si 10 Decembrie, Iowita Fuentes va apare la Opera română din Bucureşti în rolul ne­fericitei Chochosan cu care a­­ cucerit admirația publicului şi a criticei vieneze. ------«WBCSlinsa«»* Iowita Fuentes Confe­rmia d-lui Ministru Ion Petrovici despre „Teism şi Ateism La Fundaţia Carol I, în ciclul Uni­versităţii libere, d. ministru Petrovici şi-a desvoltat prima parte din expu­nerea d-sale asupra „Teismului şi a­­teismului” rămânând ca Mercurea viitoare să poată trage defitiv conclu­ziile. Timp de aproape două ore, con­ferenţiarul, cu o adevărată obiectivă­tate a expus părerile opuse în privin­ţa existenţii lui Dumnezeu, precum şi pe cele intermediare. ■ A arătat că a te ocupa de această problemă este greu, deoarece o mul­ţime de tradiţii şi­ credinţe există de­­atâta vreme. Vechimea şi credinţa au înrădăcinat aceste tradiţii. Un lucru foarte vechi, spre deosebire de unul puţin vechi, dă certitudine, devenind împuternicit în sufletul, oamenilor. Credinţa durează din faze nu­ uşor controlabile ale omenirii. In faza pri­mă oamenii credeau în mai mulţi zei, stăpâniţi de unul mai mare. Cu timpul în acelaş zeu s’au concentrat şi ceilalţi, trecându-se dela politeism­ la monoteism. , Pentrucă unii filozofi ca Bacon spu­neau că o idee cu cât e mai veche, cu atât trebue să credem mai puţin în ea, deoarece corespunde unei stări mai copilăreşti din evoluţia omenirii, s’au găsit alţii ca Maeterlink care să spue că religia indiană a fost moşte­nită dela un popor foarte înaintat, cu mintea mai ascuţită decât a celor de azi şi care a trăit în Atlantida, cea cufundată acum in mare. Apoi conferenţiarul a expus opt ar­gumentări ale teiştilor, arătând cri­­ticile aduse şi comentând tăria lor. Au defilat prin faţă argumentul on­tologic al lui Anselm (pentru catolici Sf. Anselm), care susţinea că ideia de perfecţie, de­cât care să nu fie o altă perfecţie mai mare, conţine şi pe cea de existenţă. Deci Dumnezeu care e perfecţiunea perfecţiunilor, există. I s’a răspuns încă de pe vremea lui Anselm, că ideea despre un lucru nu înseamnă că el şi există. Apoi argu­mentul lui Descartes, argumentul cos­mologie, (lumea este efectul unei cau­ze, unei puteri dumnezee). Argumen­tul teleologic (armonia şi unitatea na­turii nu pot fi produsul­­evoluţiei, ci al unei voinţe supreme, care de la în­ceput a pus In fiecare părticică daru­ri perfecte şi perfectibile), argumentul consensus omnim­, argumentul mistic argumentul moral şi argumentul prag­matic- ~ ’ Dintre toate acestea cele care re­zistă şi par temeinice sunt cel cos­mologic şi cel teleologic. Dar,­ chiar şi celelalte, orcât le-am răsturna, în fundul lor, ca şi ’ntr’o cupă­­ vărsată, rămâne o picătură de adevăr., Faptul că o fiinţă finită ca omul , aspiră către etern înseamnă că există ceva la care tindem cu­ toţii. Că idea despre un lucru nu incumbă şi existenţa lui, este adevărat pentru lucrurile materiale, iar pentru cele imateriale se prea poate să fie altfel. Ghinda face stejarul, desigur, dar pri­mea ghindă a trebuit să fie făcută tot de­ un stejar. Aşa şî sufletul nostru, care se în­­îndreaptă către Dumnezeu, aşa şi i­­dea de Dumnezeu din noi, pe care a­­cum o putem crede cauză a teismu­lui, provin din arborele mare şî prim care este Dumnezeu. Argumentele tei­ste, spune drept concluzie, d. mini­stru Petrovici, sunt mai tari decât cele ateiste. Epigrame Unuia care vecinie umiblă cu nişte cărţi în mână, făcând pe în­văţatul. Eşti om citit, te văd, antice — D’aia şi mergi aşa ’n proţap. Dar cărţile ce duci în mână Bine-ar fi să le duci în cap. 0 Anticarilor, cari scumpesc me­reu preţul cărţilor. V’o spun între patru urechi: De câte ori vin pe la vot. Văd, cărţile-au rămas tot vechi Dar preţurile’s vecinie noi. CREVEDIA -------------sî*--------h—

Next