Rampa, ianuarie 1927 (Anul 12, nr. 2756-2779)
1927-01-01 / nr. 2756
X Nui wo. arse REDACTIA. ADMINISTRATIA SI ATELIERELE GRAFICE Strada Sărindar, 7 - TELEFON 1,5-3 PubQcSlotea poncealonote escliwlv SoclelSUl Anonime Hudolt M o • ■ « Calea Vlciodel» 31 , Anunciurile «e primesc la toate agenţiile «te puOUcilote $1 la admln^«trada ziarului. [EH.BliO: nCA,,/'vSTRA*| SIBIU 4 PAGINI 31E1 Ion Creangă Se împlinesc astăzi treizeci şi şapte de ani dela moartea lui Ion Creangă, inventatorul în limba noastră tristă* al humorului, aventurierul spiritual între literatură, biserică şi şcoală, care a creat pe Harap-Alb şi s’a creat pe sine în scris, care a sfidat moartea cu şiretenia lui Ivan Turbinca şi care a murit de epîlepsîe într’o mahala a las lor. După treizeci şî şapte de ani, vedem — în fiul lui Ştefan al lui Petrea Ciobotarul şi al Smarandeî — geniul răsarul unui popor istovit în tristeţă. Unchiaşul Colas Breugnon al Qaliei, îşî are aci frate bun, din Humuleşti, care ţie să povestească frica Maică! în pădurile Neamfiluî, tragedia nemţilor cari au murit de ger spunând că le e „ka’t” şi, mai ales, ştie să râdă de sine, când se vedea molipsit de raia caprelor, la şcoal din Botoşani unde se amăna prinzând între filele unsuroase ale bucoavnei, muşte din cea mai grasă speţă. Ion Creangă se integrează în clasica generaţie a marilor vorbitori cari şi când scriu nu-şî uită felul: „Ori vorbeşte cum e-i portul, ori te poartă cum ţi-i vorba’'. Genial, Ion Creangă, simte viaţa altfel, o traduce prin el făcând să sune, şi fără ca el să-şi dea seama, tot ceea ce acest popor are mai caracteristic. La mari încrucişerî de epoci se ivesc făpturi cari-ş î dom’nă vremea şi o umbresc în posteritate. Ion Creangă a închis drumul humorului românesc pentru încă mută vreme. Monologul său interior, felul în care gândeşte despre lucruri şî oameni, acoperă toată panorama de culori şi sunete cari reprezintă într’un fel anumit şi simbolic, sufletul unuii popor în mişcare. E primul geniu spontan al literaturii noastre. Fără o cultură distinsă, sărac, plin de inteligenţă şi imaginaţie. Ion Creangă na făcut nici o clipă confuzie între viaţa sa care trebuia să fie adăpostită întru tot, şi cariera saliterară prelungită infinit şi postum-Viaţă eroică pe umeri tari, într’o vreme când asupra scrisului apăsau în mediul din care Creangă se ridicase, prejudecăţile, învăţăcelul scos dai popie pentru că lepăda prea des darul şi potcapul pentru pălăria laică, destituit d de la catedră pentru că,şi semăna pretutindeni isteţimea Moldovenească şi spiritul, vindea cu baniţa grâu şi ovăz, sau legume, sau făcea cărăuşie pe drumurile dintre Iaşi, Suceava şi Târgul Neamţ-Mult după 1871, după ce Creaţi să încercaşi*. mizrria.d« vr-y fesoria o şcoalâ particulara din Iaşi. TituMaiorescu isi aminteşte de ostracîzatul om de geniu. Şî La chemat la sine, întâlnirea cu Maiorescu este un moment de neuitat si decisiv pentru urmările ei. — Eu, c’oane, sânt Ion Creangă. Mabrescu î-a strâns mâna şî ha împrietenit cu Emînescu- Cimul cel vesel, geniul hazului, se întâlnea cu geniul tristeţii. N’a putut fi o prietenie strânsă, pentru motive uşor de înţeles- Dar un moment aceste două entităţi spirituale s’au întâlnit. Mâhnirea care nu are în spate decât tot mâhnire, s’a bucurat de recunoaşterea antipodului ei, bucuria care nu are în spate decât tot bucurie... Căci Creangă rămâne, spre deosebire de Caragiale si de toti cei cari au cultivat humorul, un spirit profund optimist. Creangă nu cunoaşte scepticismul- E geniul rar a! afirmării pozitive şi al mişcării, al vitalităţii neamului din care a descins. Şi omul dintr’o bucată, duios până la lacrimă, viteaz şi expansiv, la ciocnirea paharului a murit cum mor eroii de geniu ai lui Dostoewsky şi Andreew. însemnăm al 37-lea an după doliul pierderii fără greș și revenire . — Romulus Dium* BOJDEUCA LUI CREANGA DIN IAȘI Strada Sărăriai Ion Creangă Cronica dramatică de sart Ai me da TEATRUL NAŢIONAL î Păiajenul comedie în 3 acte de A. de Herz ■ Reluarea „Paiajenulu!“ pe prima noastră scenă, nu urmărea o verificare, deorece piesa d-lui A. de Herz, deşi jucată pentru prima oară acum treisprezece ani a biruit, apoi micelele pe mai toate scenele din ţară şi acum trei ani, la Teatrul Regina Maria. De fiecare dată, publicul a primit o cu multă simpatie, a aplaudat situaţiile amuzante din piesă, a subliniat cu hohote de râs cuvintele de spirit şi s-a interesat de soarta Mirei Dăianu. S-a văzut acum cât de nedrepţi au fost aceia, cari susţineau că piesele d-lui de Herz aduc în teatrul românesc o atmosferă franţuzească, ţării nici un fel de legătură cu mediul nostru. Dimpotrivă, noi socotim că dacă „Pălajenul“ reuşeşte să intereseze şi azi, — atâţia ani de la data premierei, — explicaţia, succesului trebuie căutată in atmosfera pe care piesa o realizează şi în care trăim cu toţii într'o largă măsură. Dacă lumea saloanelor pe care autorul o cunoaşte şi o descrie cu atâta umor, a trăit sub influenţa modei franţuzeşti, de vină nu e autorul. El descrie acest ■btah lui“ romănesc aşa cum e. Inspiraţia lui nu pleacă deci dela pastişa pieselor publicate în L’Illustration, în care caz opera n’ar avea o valoare, ci din observarea directă a unei societăţi româneşti, care poate fi însă acuzată că e copia celei străine. : Şi ca să vedeţi cât e de adevărată susţinerea noastră, urmăriţi atent „Paiajenul“ d-lui de Herz. Ce asemănare găsiţi, de pildă, între piesa d-sale şi una de Croisset sau alta de Fiere şi Caillavet- 7 Eleganţa personagiilor, atmosfera de lume, lipsa de preocupări materiale din partea eroilor, cari nu se gândesc în majoritatea cazurilor, decât la dragoste, lipsa oricărui conflict sufletesc grav, care să ,ducă la un desnodământ fatal, caracterizează şi comedia sentimentală şi comedia d-lui de Herz. Autorul român aduce insă în această ambianţă, atât de mult asemănătoare celei franceze, — şi motivul acestui, fapt Vani ,dat ,mai sus, — o notă românească, locală, care devine explicaţia întregei acţiuni. Aşa se întâmplă în „Părafetiul", a cărui intrigă are la bază „bârfeala noastră naţională“. Toată Zussa nu e astfel decât reflexul unui imens cancan, iar eroii simple fantoşe al unui „fatum“ românesc, care nu e altul decât spiritul nostru cancanier, încercaţi să rezumaţi piesa, încercaţi să determinaţi tipurile acestei comedii, încercaţi să determinaţi mobilul sufletesc al acestor eroi franţuziţi, şi veţi ajunge la atmosfera aceia incendiară de bârfeală, de „se zice că“, de „am auzit că“, pe care autorul a prins-o şi a zugrăvit-o minunat, explicând totdeodată întreaga, piesă. Pictura acelei părţi din societatea românească pe care autorul „Păiajenului“ o redă în piesa lui, are ca notă dominantă „bârfeala“. A. de Herz a prins acest fapt şi a grefat pe dânsul o comedie sentimentală, a cărei acţiune, deşi interesantă, suplă, antrenantă, se menţine insă prin acest aport de valoroasă observaţie asupra mediului românesc. Faptul că văduva Mira Dăianu, pe care toţi o socotesc ca o femeie uşuratecă şi îi atribue zeci de amanţi, numai fiindcă nici unul n’a isbutit s’o aibă, iar la sfârşit, aflăm că văduvioara veselă, nu e în fond decât un biet copil nevinovat, o fecioară, cochetă, căiţe nu şi-a cunoscut deaproape nici soţul, poate ,constitui o emoţionantă surpriză, —dar nu în această stă piesa şi valoarea ei. Repetaul c, „Pălajenul“ e un document preţios şi pitoresc de observaţie făcută asupra unei părţi din societatea noastră. Şi atât timp cât mediul pe care-l descrie va exista, „Pălajenul“ va trăi şi va avea acelaş succes glorios, care l-a făcut să întreacă până azi o sută ds spectacole. O piesă extrasa însă dintr-o societate atât de rafinată ca elegantă, necesită o interpretare de linie, stil şi nuanţă. „Păiajenul“ ca să alba un succes strălucitor terbuie să-şi găsească actori de acelaşi tali» ca Maria Giurgea şi Tony Bulandra, creatorii rolurilor. Nici rolurile episodice nu trebuesc neglijate. Piesa, după cum am spus, trăeşte prea mult prin atmosferă ca să se poată neglija cel mai mic detaliu şi de aceia ne-a surprins uşurinţa cu care artiştii tineri ai Naţionalului au considerat rolurile lor mici ca număr de replici dar importante pentru determinarea ambianţei. Şi tot atât de mult ne-a surprins portul bărbaţilor, tonul de mahala, agresivitatea lor suburbană, când piesa cerea şi a fost jucată pe vremuri în atmosfera aceia de ,,dandy-sru“ pe care lucrarea o cere. Dacă azi Capşa nu mai reprezintă ce-a fost odată, nu trebuie uitat însă că pe vremuri palaceurile noastre din Bucureşti sau din staţiunile climaterice, adăposteau un tineret, a cărui grije era în primul rând eleganţa după ultimul jurnal francez, şi un snobism de băieţi de „bani gata“. Ori asta nu s’a văzut, lin defect important a fost şi felul larg, aproape. Lăbărţat în care s'a jucat primul aut. Şi acum să revenim la interpretare. Joint principal, îi vorba de d-na Jeanin Pospe-Roi, adui vechi data dui pentru această piesa. Dela început mărturisim deziluzia noastră. D-na Jeanna Popovici are un fizic plăcut, o siluetă, agreabilă, un cap blond expresiv, un surâs prietenos. Atât şi nimic mai mult. O bună utilitate pentru teatrul din Cluj, la nevoie chiar penru piesele moderne la Bucureşti, dar nu poate suporta încă un rol de mare răspundere cum e cel din Păianjenul şi în care Maria Giurgea a avut o creaţie definitivă. D-na Joamna Popor,fei, dacă va fi adusă aici are încă multe, foarte multe de învăţat. Am putea spune că trebuie s’o ia da laînceput. In primul rând, să nu întoarcă spatele partenerului şi să dea replicele cu faţa spre public ; în al doilea rând să joace rolul nu numai să-l debiteze ca o simplă elevă de conservator. Totul în jocul d-sale a fost afectat şi fals, de la râsul acela, monoton lipsit de variaţie până la lipsa oricărei emotivităţi. Aceasta actriţă nu cunoaşte mai ales valoarea emoţiei sincere, singura care trece în sală şi de aceia a distrus mult din actul al treilea, care reuşea întotdeauna să emoţioneze prin delicateţea situaţiei, după cum nu are nici ingenuitatea aceia spontană, care nu se face prin artificii scenice,ci e o canitate înnăscută. Aşa fiind, întrebăm Direcţia Teatrului Naţional, carea făcut sacrificii atât de dureroase în personalul artistic al primei scena cu ocazia, încadrărilor, ce urmăreşte să demonstreze cu d-na Jeanna Popovici, la ce voeşte a o utiliza şi dacă, mai alea dacă după acest nefericit debut, mai poate fi vorba de angajare. Dacă debutul d-nei Sorapa Ţopa, ne-a convins că angajarea d-sale a fost un gest fericit al Direcţiei, ceia ce s’a întâmplat cu d-na Jeanna Popovici, ne indrituește să ne opunem de a i se da un lob de stagiară. * Teatrul National a dat o meritată satisfacţie dlui A. de Herz reluându-i Păianjenul. Publicul, care a umplut sala până la ultimul loc a aplaudat călduros pe autor, cel mai de seamă scriitor,de comedie, pe care-l are astăzi teatrul românesc, chemându-l de nenumărate ori la rampă după fiecare act şi ovaţionându-l. S’a făcut astfel dovada că o piesă bună poate birui şi anii şi interpretarea. D. A. de Herz poate fi mulţumit Victoria d-sale e întreagă. In jurul cronicelor plastice Tragedia unui pictor O recentă expoziţie a unui pictor a stârnit obiecţii multa. Deşi am vorbit, ţinând seama de circumstanţe ei de criteriul cultural, nu numaiestetic, şi nouă ni s’a imputat o oarecare lipsă de deferenţă. Căci pictorul de care este vorba înseamnă în mintea, multora, o valoare artistică. Muţi îl consideră, când îl judecă parţial, urmaş valoros al lui Grigorescu. Pânzele lui sunt bine cotate. Toamnele i se vând de cu vară şi deserturile n'apuca a ieşi din atelier. Este o credinţă, formată de vreme, dar nu numai, deea.. Căci pictorul de care ne ocupăm nu este reclamagiu ca alii. El crede în artă şi-o simte şi felul lui. Cariera lui e o întreagă, tragedie, cu gradaţie de succes şi declin final. Declinul, însă, ţiu este din cauza vârstei — căci el pictează la fel, ca acum douăzeci de ani — ci din cauza vremurilor rare s’au răzbunat şi negustul admiratorilor şi pe crezul pictorului. Şi alt fapt curios este ca: nu-i lipsesc marile cantoii plastice : desenul şi coloritul. Aici e centrul tragediei. Cu aceste daruri e trist, să nu mai poţi rămâne printre valorile proeminente ale plasticei româneşti, care are mulţi desenatori buni, dar colonişti proşti... Dar să povestim, pe scurt, tragica viaţă a acestui pictor. Debut ilustru. Complimente anticipata. Flori frumoase,desen perfect, culoare vie. Lucrurile lui trăiau. Păreau că te vezi aevea. Primit cu braţele deschise de toţi. Numele lui însemna autoritate. Expoziţîile următoare l’au arătat mai întregit, dar în fond tot cu aceleaşi mijloace. Şi fiecare dorea să aibă trandafiri de Domnul Cutare ! Şi toamnele lui stârneau entuziasm*?. Pentru epoca, aceia, d. pictor însemna foa de lucru. Desen sigur, culoare vie ! Ce se putea mai mult ? Chiar în străinătate, veniţii din Germania atestau că-i în pasul vremii. Era pe-atunci la modă evocarea realistă a vieţii întârziaţii admirau pe Sardou în teatru şi Georges Ohnet in roman. Şi, fiindcă realismul convenea tuturor capacităţilor de intelegere, s’au spus vorbe mari : arta, sănătoasă, vie, care arata viaţa, aşa cum e iar frumosul e frumosul tuturor, nu al câtorva. Acţiunile crescuseră. Fireşte, căci erau bazate şi p® talent ei p© spiritul vremii (atât cât ajunsese la noi). Părerile s’au făcut. Pictorul s’a oprit- Consacrat, continua să lucreze opere la fel cu cele care-l consacrase. Flori, toamne, femei, compoziţii, alegorii. Vadul era făcut-După războiţi, oamenii s’ a schimbat. Pictorul, nu. Şi pe drept ! Nu era favoritul lor şi el nu-i sărbătoriseră într’un fel şi pentru un fel de a picta ? _ In juru-i au rămas câţiva La ultimele lui expoziţii pictorul s’a văzut, deodată detronat. Cei din juru-i, venede, i-au spus : „Răutate, invidie, nebuneală !” Şi totuşi n’a fost nici ráutat®, nici nebuneală, nici invidie. Ci doar judecată. Căci acum lumea nu mai admira, pe cineva numai pentru o linie bine trasă sauun ton frumos nimerit. Pictura e redare unitară ei potenţate a, nulităţii. Nu e suficient să ai daruri ci să ie şi uneşti, dând ceva închegat. Ori, pictorul uimit de aceste, cereri de abdicare, nu avea aderentă Intro clean culele pe care se bizuia. Trjagredia este că deşi bun desenator, de linia lui nu se prinde materia şi nu poate da formă închegată şi puternică. Şi deşi culorile-i aveau viaţă, el nu putea da viaţă eternă formelor, ci prin coloritul lor, el le diminua farmecul artistic, vulgarizându-le. Compoziţiile lui erau convenţionale şi oricare ochi ager şi substanţial, putea prinde lipsurile şi declamatoriul din ele. Deşi de origină, ibisiră, scoborând din veneţienii maeştri, chipurile lui nu s© ridicau până la simboli până la tip, ci erau scoborâri despinu* r,i in banalul cotidian, vulgar si neagistjc*. Tragedia este «ă plin.de cartați, ci se eredi a. nn persecutai, atiit de Walt i s’a Infiltrat încrederea în sine. Lipsit de concepții mari, el na-Po*to .ysdea că judecata severă de acum e firească și venită cu cartea de întârziere. Şi mai ieste ceva tragic în viaţa lui. Dacă judecata aceasta severă i-ar fi vedit mai de mult, el ar fi fost Împins, poate, pe alte culmi. E o problemă, desigur. Dar să nu poţi însemna mai nimic, având calităţi mari, e o tragedie. PETRU COMARNESCUl Cum ncepe carieră unui mare crimer râspunzând ca ,o anchetă organizată de un ziar vienez,, Piccaver şi Jan Kiepura, cei mai străluciţi tenori contimporani, povestesc următoarele fapte : ,Profesorul de muzică al gimnaziului din Spenoviec“, scrie Jan Kiepura, a fost primul care a recunoscut talentul meu, lăsându-mă întotdeauna să cânt părţile solistice la serbările şcolare. In timpul unei excursii in munţi, am cântat după o stâncă fără a tăinui că sunt auzit de o societate care petrecea vara într-un castel din împrejurimi. Chemat imediat la castel, un domn mă întrebă dacă nu doresc să-mi cultiv vocea » Astfel am venit la vârsta de 18 ani la Krakovia pentru a urma studiile de muzică cu profesorul Warmuth, ascultând în acelaş timp şi prelegerile la facultatea juridică din acel oraş. După câtva timp am fost angajat al treilea tenor la Opera din Varşovia. La ultimul concurs al cântăreţilor care se organizează în fiecare an într’un circ, am fost proclamat „regele tenorilor polonezi“. Aci începe cariera mea. In drum spre Paris, am fost angajat la Opera de Stat din Viena. După debutul meu la Viena, cariera mea mă poartă intr’o rapidă ascensiune spre un succes care îmi pare azi încă o poveste. Alfred Piccaver povestește : După diferite scurte angajamente la teatre mai mici am primit în cele din urmă un angajament mai favorabil la Dresda. A doua zi după debut „Curierul bavarez“ din 27 Noembrie 1910 scria : „D. Alfred Piccaver, de la Teatrul german din Praga, a cântat rolul titular in Faust“, W Gounod. O apariţie simpatică care tibsedă toate calităţile afară de aceia a unei voci frumoase. Interpretarea sale a turburat fără îndoială ţ de parteneri“. Această critică m-a determinat să rămân la teatru, deşteptându-mi dragostea pentru artă, rămânând o Mărturie a talentului med“. 1 —— r Mu ştiu dacă afi remarcat rit de persistente sunt întrebările ini acest anotimp şi mai ales înaintezători. Unde faci revelionul ? Vouă vi s a dat gratificaţii 7 IU faci palton nou ? Ăştia sunt galoşii de anul trecut ? Tu n'ai avut încă guturai ! • Şi incă nu se pot scrie toate întrebările cu care suntem asaltaţi la cafenea, la redacţie, pe stradă, un tramvai, la bodegă sau aiurea. Mai tragice sunt însă răspunsurile. Răspunsurile care-ţi, cad pe cap fără ca măcar să te fi făcut vinovat de o întrebare : — Fac, mancher, revelionul la cabaret. Sau : Mă fotografiez şi, mă cântăresc de anul nou. Sau : Am câştigat milionul pompierilor!... Şi altele nesfârşit de plicticoase. Pe aceea sărbătorile crează cât mai mulţi mizantropi. KLAPS sar ICHCil dacă vreţi să faceţi o farsă, cunoscutei publiciste, d-na. A’., întrebaţi-o, aşa, într'o doară : „Ce mai face, prietenul d-o, camaradul D ?“ O veţi vedea pălind, apoi inroşindu-se, apoi contorsionându-şi buzele într’un rictus oribil da fiară la pândă... Ai impresia că ar vrea să-l sfâşie cu dinţii, pe camaradul nostru !), eminentul ziarist. Cauza acestei porniri sagubare trebuie căutată, afirmă unii, într’o convorbire, care a avut loc deunăzi, intreL-na. N. şi D. V. — Ce vârstă are soţul d-tale, d-nă N. ? a întrebat, cică D. — Patruzeci de ani! l-ar fi râspruns d-na IV, adăugând : „Intre noi, e o diferenţă de zece ani — Ei da ! a replicat, — zice-se, camaradul D., — de altfel, ştii, d-ta nici nu arăţi să ai chiar cincizeci de ani împliniţi! Ca de obicei, lama, avem circ ; şi tot ca de obicei, la circ, se produc chinezi sau caucazieni, de origine cam locală, care sunt adevăraţi artişti în aruncatul cuţitelor, cu care, înconjură trupul unei femei, fără s-o lovească de loc. Numerele acestea sunt foarte gustate şi aplaudate de spectatorii circurilor. Unul din ei s-a declarat totuşi nemulţumit; e vorba de micuţul şi veselul băieţaş al unuia din pictorii noştri. Băieţaşul s'a dus cu hămila lui. la circ, a văzut numărul cu cuţitele aruncate in jurul trupului unei femei, numărul era foarte reuşit şi publicul aplauda furtunos. In mijlocul ovaţiilor, se aude însă vocea piţigăiată a micuţului : — Mânuţă, mămiţă ! De ce aplaudă lumea ? Nu vezi, a aruncat o mulţime de cuţite şi na nimerit-o pe femeie, nici măcar odată! Dramă în două replici. — Chelner, n’am decât două sute de lei la mine. Ce-mi recomanzi ?. — Alt restaurant ! Mitică la Capşa.. — Ascultă, dragă Mitică, imprumttată vii te rog, până diseară, cinci sute de lei. Mi-am uitat portofelul, dragă... — Atunci, ştii,ce z Uite, iţi împrumut cinci lei. Suie-te in tramvai şi du-te acasă de-ţi la portofelul. De curând, o tânără actriţă a unui teatru subvenţionat din Bucureşti, s’a căsătorit cu tin domni, desw.1 de bine, din V'jjf t de vedere Srrrnci $, inflti* • suta, par cars, pare-^a, cam few* «r« ■ dorit, pe alte tărâmUri conjugale. Cel puţin, aşa, afirmă răutăcioşii, care povestesc, intre altele, şi următoarea anecdotă : Cică, într’o dimineaţă, in timp te tânăra doamnă pirdea încă între pernele patului, domnul, terminându-și bărbieritul. In fața oglinzii, exclamă voios : — Ce să-ți spun, dragă, după ce mă bărbieresc dimineața, mă simt cu douăzeci de ani mai tânăr !... — Da ? replică prompt soția. Atunci n'ar fi rău să te bărbierești din când în când și seara la restaurant. — Chelner, friptura asta e ceva îngrozitor.„ Nu se poate mânca... Vreau să vorbesc cu patronul — Nu e aci, domnule. — Domnul patron mănâncă un oraș ! • Domnul X., bine cunoscutul scriitor, se întoarce acasă. II întâmpină nevasta, foarte necăjită, din cauza boalei unui copil. — Știi că a fost doctorul pe aici... zice că starea e staționară... — Da . A fost de mult 7 — Acum o oră. Cum ploua tocmai, când pleca, l-am împrumutat umbrela ta!... • — Cum, ? l-ai împrumutat umbrela mea . Nu o s'o mai revăd, nenorocito. — Crezi că doctorul nu o să mi-o mai dea înapoi . — Tocmai fiindcă e umbrela, pe care mi-a împrumutat-o el, anul trecut. SAMBATA 1 IANUARIE 1927 , ABONAMENTELE IN SAUA Trei luni .............................. 200 te Șase luni . . .................. 400 „ vn an........................................ 700 » CV 9TRAINATATE trei Ism* ................... 500 lei Șase luni..........................................................oppiunea ....................................................isop „ Abonamentele se plătesc Înainte si Încep la 1 sau la 15 ale ilecdrei luni D. Camil Ressu despre anomaliile școalei de Belle /Arte îndată ce am aflat că d. Camil Ressu a fost numit d rector ] al școalei de Belle Arte, am căutat să-l vedem. Cum d-sa nu primise însă, până în momentul \con\'orbirii, comunicarea numirii sale, a țnut să nu vorbească încă în calitate de director. I — Atunci — i-am spus, — vă rugăm să ne vorbii în calitate de profesor al Şcoalei de Belle’Artei despre chesiunea reorgani- I zării ei. I Rezumăm mai jos părerile ’ d-sale: •i UN SPIRIT PREA DIDACTIC dSf Organizaţia actiuAilui pror gram al şcoalei a fost întocmit într’un spirit prea strâmt didactic pe timpul si sub influenta ministerului instructiei publice, sub ^care se afla atunci. Anomalii e ! actualului program împiedica libera desvoftare a talentelor, iar [obligativitatea prea multor studii colaterale—FARA REALE TREBUINTI ~ ce se cer elevilor, le ia cel mai preţios timp pentru studiile practice de pictură şi sculptură, singurele folositoare în exercitarea viitoarei lor profesiuni. „înscrierile elevilor şi promovările lor pe ani, trebuesc să fie legate de valoarea vizibilă a însuşirilor lor pictorale, de acea cred că greşit se iau în considerare anii tor de vechime în şcoală sau diplomele altor şcoli, cari n’au nimic comun cu şcoala de Bele-Arte. Pentru valorificarea calităţilor tot trebuesc concursuri anuale- recompense şi medalii- EXCEPŢIILE „Este adevărat că educaţia în şcoale în general, consistă în ,a înăbuşi excepţiile în favoarea ni veluUă miociu. Nu pretind că şcoala ar putea face contrariul. i-AocpTtim sc a*voita tmxmos, singure, fără ajutorul nimănui. Aceasta Insă nu e un cuvânt a împiedica un timp cât mai lung să se producă şi excepţiile. Pentru că statul are nevoie de profesori de caligrafie şi desen, aceştia ar trebui recrutaţi din acei elevi, cari nu au aptitudini strălucite la studiile practice şi nu pot obţine recompense. Aceştia pot trece la şcoli practice, pedagogice, unde ar putea obţie certificate pentru dreptul de profesor sau de artisanî manuali. Este oare necesar ca acest învăţământ să fie afişat de şcoala de Bele Arte?! In şcoala de Bele Arte trebue să vie elevi conduşi de o singură pasiune şi o credinţă: arta lor. “ ACTIVITATEA D-LUI MIREA *. Nu ştiu aîci intenţia — continuă d. Ressu —■ nici normele după care Ministerul Artelor va or- ganiza această şcoală. Chestiunea organizării şcoalei de Belle Arte care se agită astăzi cred că are toată bună-voinţa d-lui Ministru al Artelor. „D-l Mirea, prin activitatea sa ca director, profesor şî artist, s’a identificat cu această şcoală, formând structura ei timp de mai bine de 30 ani. Timpul care şterge atâtea nume, va înconjura cu tot mai multa strălucire numele său. „Trebue să ştim însă că nu d-sale î se pot atribui confuziile si deformatiunile de organîzatie, lipsurile şi nevoile materiale cele mai urgente, de care suferă astăzi şcoala”. După cura se vede d. Ressu ridică o chestiune foarte interesantă: şcoala de Bele Arte trebue să fie o pepinieră de maeştrî de desen, sau să se ocupe în special de talentele excepţionale?. De modul cum ministerul va răspunde la această chestiune, depinde toată organizația viitoare ce se va da școaleî de. Bato Arte ,mea este denservit de importantă și vom reveni asupra ei. / A -K. Fapte... Fapte... Fapte... Săptămâna premiilor. — Deberly laureat al premiului Goncourt 1926. — Charles Silvestre: Premiul Fermina, Armand Lunel premiul Theophraste Benaudot Săptămâna atribuirii premiilor. Prognostimul şi comentarii pretutindeni. Şi deşi nu se ştie nimic oficial, Icotus sunt o serie de meritoşi cari ştiu şi spun fiecăruia la parte, la ureche numele fericitului. In aceas zi tuci premii — de mult lumea nu sa pasionat atât în jurul unei chestiuni pur literare. In tipografiile editorilor, maşinile tipăresc de zor banderole cu textul „Premiat cu premiul Goncourt 1926” sau „Premiat cu premiul Femîna”. Editorii sunt de cele mai deseori singurii deţinători ai secretelor zeilor.» La ora îl de dimineaţă Staramtul Dronannt gemea de lume. Juriul se întrunise pentru a decerne premiul Theophraste Reaaudot. In salonul numărul 10, comitetul îracepe să dejuneze și să discute, căci francezii cred cu tot dinadinsul că omul e mai optimist și mai desbrăcat de invidie la timpul mesie* Până la ora de amiază, intr’alte salon Academia Goncourt se întrunește in tot plenul el Chiar bătrânul Courteline, noul ales în scaunul rămas vacant prin moartea lui Gustave Gerroy, a sosit şi cu o timiditate de debutant în Academie îşi împărtăşeşte unui prieten opinia... de pus la vot Aşa se face propaganda. Lipseşte numai Lucien Descaves de la dejunul tradiţional. Leon Daudet intră glonţ, târziu, cu gesturi violente in timp ce din salonul celor întruniţi pentru premiul Theophraste Renaudot se auzeau strigătele voi author : Jolimon, Lunel, Jolinon, Lunel... E atâta lume, încât nici Paul Neveux care trebue să anunţe’rezultatul celor şapte scrutine, nu are loc la, mijlocul sălii pe tribună. De departe i se aude vocea gravă : Primul Tour: Henry Deberly (cartea „Le Supplies de Phedre) un vot; André Boucler (cartea : Gueule d’A- moitr) un vot. Benő Bizet (Anne eu sabots) două voturi. Georges Beruanos (Sous le Sole.l de Satan) un vot. Gabriel Beuiliard (LTfomme Nu) un vot. Henri Dudes (Tenu par Espeja) .un vot. Jean Dorsenue (C’était 1© So ir des Dleux) două voturi. M. Joiuhandeau (Mr. Godeau, intime) un vot. Al doilea tour : Deberly trei voturi; Henry Pourrat (Le tnaavais Garcon) două voturi. Dor sorine, uu vot. Benillard ; un vot, Bizet un vot. Jean Gasson (Les harmonies Vienoisss) un vot Al treilea tour: Deberly trei. Bor-* na nos. Dorsenne ei Cassou câte unu!» Auguste Bailly două si Reuilîard două Al patrulea tour: Deberl.v patru,, Bailly trei, Dorsenne două, Cassom X, Al cincilea iour; Deberly patra, Pourrat 3. Bailly 1 şi Dorsenne două. j Al şaselea tour: Deberly cinoi» J Pourrat trei, Bailly şi Dorsenne cât® 1 unu. Al şaptelea tour e decisiv : Deberly şase voturi, Pourrat, Bailly, Dersomia şi Cassou câte unu. Henry Deberly este proclamat Iau» •real al premiului Goncourt 1926 în timp ce informatorii literari anunţă în celălalt salon : „Premiul Theophraste Renaudot este pentru prima oară atribuit lui Armand Lupet, pentru canea sa „Nicole Peccavi” prin cinci voturi contra trei lui Joseph Jolinam și unul.La René Gast”. • In aceia zi la ora două în somn,,tuosul apartament al d-nei Alphonse Daudet, unuia prezidentă a Juriului Femîna, se decerne premiul. Juriul de femei este mai discret. Ziariştii aşteaptă într’altă sală. O singură veste după primul scrutin : Georges Bernanus a avut trei voturi. Jean Gassern un vot Henriette Charasso® două voturi, Julien Green un vot, Jean Bald (Le Grenand) două voturi, Fleg un vot, Chauviere un vot şi Charles Silvestre şapte voturi Al doilea scrutin e insignifiant, întrucât voturile sunt împărţite fără mari diferenţe. Abia al treiiea scrutin aduce zece voturi lui Charles Silvestra si cu ele Premiul Femâna, pentru .Prodiga da Coeur” si „Bens la Lumiére du Cloitr©”. Restul de voturi a fost impartit între Lucienna Favre (opt) si: Etienne Burnet (unu)