Rampa, ianuarie 1927 (Anul 12, nr. 2756-2779)

1927-01-01 / nr. 2756

X Nui wo. arse REDACTIA. ADMINISTRATIA SI ATELIERELE GRAFICE Strada Sărindar, 7 - TELEFON 1,5-3 PubQcSlotea poncealonote escliwlv SoclelSUl Anonime Hudolt M o • ■ « Calea Vlciodel» 31 , Anunciurile «e primesc la toate agenţiile «te puOUcilote $1 la adm­ln^«trad­a ziarului. [EH.BliO: nCA,,/­'vSTRA*| SIBIU 4 PAGINI 31E1 Ion Creangă Se împlinesc astăzi treizeci şi şapte de ani dela moartea lui Ion Creangă, inventatorul în limba noastră tristă* al hu­morului, a­­venturierul spiritual­ între litera­tură, biserică şi şcoală, care a creat pe Harap-Alb şi s’a creat pe sine în scris, care a sfidat moartea cu şiretenia lui Ivan Turbinca şi care a murit de e­­pîlepsîe într’o mahala a las lor. După treizeci şî şapte de ani, vedem — în fiul lui Ştefan al lui Petrea Ciobotarul şi al Smaran­­deî — geniul răsarul unui popor istovit în tristeţă. Unchiaşul Co­las Breugnon al Qaliei, îşî are aci frate bun, din Humuleşti, care ţ­ie să povestească frica Maică! în pădurile Neamfiluî, tragedia nemţilor cari au murit de ger spu­nând că le e „ka’t” şi, mai ales, ştie să râdă de sine, când se ve­dea molipsit de raia caprelor, la şcoa­l din Botoşani unde se amă­na prinzând între filele unsuroa­se ale bucoavnei, muşte din cea mai grasă speţă. Ion Creangă se integrează în clasica generaţie a marilor vor­bitori cari şi când scriu nu-şî uită felul: „Ori vorbeşte cum e-i portul, ori te poartă cum ţi-i vorba’'. Genial, Ion Creangă, simte via­ţa altfel, o traduce prin el fă­­când să sune, şi fără ca el să-şi dea seama, tot ceea ce acest po­por are mai caracteristic. La mari încrucişerî de epoci se ivesc făpturi cari-ş î dom’nă vremea şi o umbresc în posteri­tate. Ion Creangă a închis drumul humo­rului românesc pentru încă mu­tă vreme. Monologul său interior, felul în care gândeşte despre lucruri şî oameni, acoperă toată panora­ma de culori şi sunete cari re­prezintă într’un fel anumit şi simbolic, sufletul unuii popor în mişcare. E primul geniu spontan al li­teraturii noastre. Fără o cultură distinsă, sărac, plin de inteligen­ţă şi imaginaţie. Ion Creangă na făcut nici o clipă confuzie între viaţa sa care trebuia să fie adă­postită întru tot, şi cariera sa­­literară prelungită infinit şi pos­tum-Viaţă eroică pe umeri tari, în­tr’o vreme când asupra scrisului apăsau în mediul din care Crean­gă se ridicase, prejudecăţile, în­văţăcelul scos dai popie pentru că lepăda prea des darul şi pot­capul pentru pălăria laică, des­tituit d de la catedră pentru că,şi semăna pretutindeni isteţimea Moldovenească şi spiritul, vin­dea cu baniţa grâu şi ovăz, sau legume, sau făcea cărăuşie pe drumurile dintre Iaşi, Suceava şi Târgul Neamţ-Mult după 1871, după ce Creaţi să încercaşi*. mizrria.­d« vr-y fesoria o şcoalâ particulara din Iaşi. Titu­­Maiorescu isi aminteş­te de ostracîzatul om de geniu. Şî La chemat la sine, întâlnirea cu Maiorescu este un moment de neuitat si decisiv pentru urmările ei. — Eu, c’oane, sânt Ion Crean­gă. Mabrescu î-a strâns mâna şî ha împrietenit cu Emînescu- Ci­mul cel vesel, geniul hazului, se întâlnea cu geniul tristeţii. N’a putut fi o prietenie strânsă, pen­tru motive uşor de înţeles- Dar un moment aceste două entităţi spirituale s’au întâlnit. Mâhni­rea care nu are în spate decât tot mâhnire, s’a bucurat de recu­noaşterea antipodului ei, bucu­ria care nu are în spate decât tot bucurie... Căci Creangă rămâne, spre deosebire de Caragiale si de toti cei cari au cultivat humorul, un spirit profund optimist. Creangă nu cunoaşte scepticis­mul- E geniul rar a! afirmării po­zitive şi al mişcării, al vitalită­ţii neamului din care a descins. Şi omul dintr’o bucată, duios până la lacrimă, viteaz şi ex­pansiv, la ciocnirea paharului a murit cum mor eroii de geniu ai lui Dostoewsky şi Andreew. însemnăm al 37-lea an după doliul pierderii fără greș și reve­nire­ . — Romulus Dium* BOJDEUCA LUI CREANGA DIN IAȘI Strada Sărăriai Ion Creangă Cronica dramatică de sart Ai m­e da TEATRUL NAŢIONAL î Păiajenul comedie în 3 acte de A. de Herz ■ Reluarea „Paiajenulu!“ pe prima noastră scenă, nu urmărea o verifi­care, de­or­ece piesa d-lui A. de Herz, deşi jucată pentru prima oară acum treisprezece ani a biruit, apoi micelele pe mai toate scenele din ţară şi acum trei ani, la Teatrul Re­gina Maria. De fiecare dată, publicul a primit o cu multă simpatie, a a­­plaudat situaţiile amuzante din piesă, a subliniat cu hohote de râs cuvin­tele de spirit şi s-a interesat de soar­ta Mirei Dăianu. S-a văzut acum cât de nedrepţi au fost aceia, cari susţineau că piesele d-lui de Herz aduc în teatrul româ­nesc­­ o atmosferă franţuzească, ţării nici un fel de legătură cu mediul nostru. Dimpotrivă, noi socotim că dacă „Pălajenul“ reuşeşte să intere­seze şi azi, — atâţia ani de la data premierei, — explicaţia, succesului trebuie căutată in atmosfera pe care piesa o realizează şi în care trăim cu toţii într'o largă măsură. Dacă lu­mea saloanelor pe care autorul o cu­noaşte şi o descrie cu atâta umor, a trăit sub influenţa modei franţuzeşti, de vină nu e autorul. El descrie acest ■btah­ lui“ romănesc aşa cum e. Ins­piraţia lui nu pleacă deci dela pasti­şa pieselor publicate în L’Illustra­­tion, în care caz opera n’ar avea o valoare, ci din observarea directă a unei societăţi româneşti, care poate fi însă acuzată că e copia celei stră­ine. : Şi ca să vedeţi cât e de adevărată susţinerea noastră, urmăriţi atent „Paiajenul“ d-lui de Herz. Ce asemă­nare găsiţi, de pildă, între piesa d-sale şi una de Croisset sau alta de Fiere­ şi Caillavet- 7 Eleganţa persona­giilor, atmosfera de lume, lipsa de preocupări materiale din partea eroi­lor, cari nu se gândesc în majorita­tea cazurilor, decât la dragoste, lipsa oricărui­ conflict sufletesc grav, care să ,ducă la un desnodământ fatal, ca­racterizează şi comedia sentimentală şi comedia d-lui de Herz. Autorul ro­mân aduce insă în această ambianţă, atât de mult asemănătoare celei fran­ceze, — şi motivul acestui, fapt Vani ,dat ,m­ai sus, — o notă românească, locală, care devine explicaţia între­­gei acţiuni. Aşa se întâmplă în „Pă­­rafetiul", a cărui intrigă are la bază „bârfeala noastră naţională“. Toată Zu­ssa nu e astfel decât reflexul unui imens cancan, iar eroii simple fan­toşe al unui „fatum“ românesc, care nu e altul decât spiritul nostru can­­canier, încercaţi să rezumaţi piesa, încercaţi să determinaţi tipurile ace­stei comedii, încercaţi să determinaţi mobilul sufletesc al acestor eroi fran­ţuziţi, şi veţi ajunge la atmosfera a­­ceia incendiară de bârfeală, de „se zice că“, de „am auzit că“, pe care autorul a prins-o şi a zugrăvit-o minu­nat,­­ explicând totdeodată întreaga, piesă. Pictura acelei părţi din societatea românească pe care autorul „Păia­­jenului“ o redă în piesa lui, are ca notă dominantă „bârfeala“. A. de Herz a prins acest fapt­ şi a grefat pe dânsul o comedie sentimentală, a cărei acţiune, deşi interesantă, suplă, antrenantă, se menţine insă prin a­­cest aport de valoroasă observaţie a­­supra mediului românesc. Faptul că văduva Mira Dăianu, pe care toţi o socotesc ca o femeie uşu­­ratecă şi­ îi atribue zeci de amanţi, numai fiindcă nici unul n’a isbutit s’o aibă, iar­ la­ sfârşit, aflăm că vă­­duvioara veselă, nu e în fond decât un biet copil nevinovat, o fecioară­, cochetă, căiţe nu şi-a cunoscut de­­aproape nici soţul, poate ,constitui o emoţionantă surpriză, —­­dar nu în această stă piesa şi valoarea ei. Re­petaul c, „Pălajenul“ e un document preţios şi pitoresc de observaţie fă­cută asupra unei părţi din societatea noastră. Şi atât timp cât mediul pe care-l descrie va exista, „Pălajenul“ va trăi şi va avea acelaş succes glo­rios, care l-a făcut să întreacă până azi o sută d­s spectacole. O piesă extrasa însă dintr-o socie­tate atât de rafinată ca elegantă, ne­cesită o interpretare de linie, stil şi nuanţă. „Păiajenul“ ca să alba un succes strălucitor terbuie să-şi găsea­scă actori de acelaşi tali» ca Maria Giurgea şi Tony Bulandra, creatorii rolurilor. Nici rolurile episodice nu trebuesc neglijate. Piesa, după cum am spus, trăeşte prea mult prin at­mosferă ca să se poată neglija cel mai mic detaliu şi de aceia ne-a sur­prins uşurinţa cu care artiştii tineri ai Naţionalului au considerat roluri­le lor mici ca număr de replici dar importante pentru determinarea am­bianţei. Şi tot atât de m­ult ne-a sur­prins portul bărbaţilor, tonul de ma­hala, agresivitatea lor suburbană, când piesa cerea şi a fost jucată pe vremuri în atmosfera aceia de ,,dan­­dy-sru“ pe care lucrarea o cere. Dacă azi Capşa nu mai reprezintă ce-a fost odată, nu trebuie uitat însă că pe vremuri palaceurile noastre din Bu­cureşti sau din staţiunile climaterice, adăposteau un tineret, a cărui grije era în primul rând eleganţa după ul­timul jurnal francez, şi un snobism de băieţi de „bani gata“. Ori asta nu s’a văzut, lin defect important a fost şi felul larg, aproape. Lăbărţat în care s'a jucat­ primul aut. Şi acum să revenim la interpreta­re. Joint principal, îi vorba de d-na Jean­­in Pospe-Roi, adui vechi data d­ui pentru această piesa. Dela început mărturisim deziluzia noastră. D-na Jeanna Popovici are un fizic plăcut, o siluetă, agreabilă, un cap blond expresiv, un surâs prietenos.­­ Atât şi nimic mai mult. O bună uti­litate pentru te­atrul din Cluj, la nevoie chiar penru piesele moderne la Bu­cu­­reşti, dar nu poate suporta încă un rol de­ mare răspundere cum e cel din Păianjenul şi în care Maria Giurge­a a avut o creaţie definitivă. D-na Joam­­na Popor,fei, dacă va fi adusă aici are încă multe, foarte multe de învă­ţat. Am putea spune că trebuie s’o ia da la­­început. In primul rând, să nu întoarcă spa­tele partenerului şi să dea replicele cu faţa spre public ; în al doilea rând­ să joace rolul nu numai să-l debiteze ca o simplă elevă de conservator. Totul în jocul d-sale a fost afectat şi fals, de la râsul acela, monoton lipsit de variaţie până la lipsa oricărei emotivităţi. A­­ceasta actriţă nu cunoaşte mai ales va­loarea emoţiei sincere, singura care trece în sală şi de aceia a distrus mult din actul al treilea, care reuşea întot­deauna să emoţioneze prin delicateţea situaţiei, după cum nu­ are nici inge­nuitatea aceia spontană­, care nu se face prin artificii scenice,­ci e o cani­­tate înnăscută. Aşa fiind, întrebăm Direcţia Teatru­lui Naţional, care­­a făcut sacrificii a­­tât de dureroase în personalul artistic al primei scena cu ocazia, încadrărilor, ce urmăreşte să demonstreze cu d-na Jeanna Popovici, la ce voeşte a o uti­liza şi dacă, mai alea dacă după acest nefericit debut, mai poate fi vorba de­­ angajare. Dacă debutul d-nei Sorapa Ţopa, ne-a convins că angajarea d-sale a fost un gest fericit al Direcţiei, ceia ce s’a întâmplat cu d-na Jeanna Popo­vici, ne indrituește să ne opunem de a i se da un lob de stagiară. * Teatrul National a dat o meritată sa­­tis­fac­ţie dlui A. de Herz reluându-i Păianjenul. Publicul, care a umplut sala până la ultimul loc a aplaudat călduros pe autor, cel mai de seamă scriitor,de comedie, pe care-l are­ as­tăzi teatrul românesc, che­mându-l de nenumărate ori la rampă după fiecare act şi ovaţionându-l. S’a făcut astfel dovada că o piesă bună poate birui şi anii şi interpreta­rea. D. A. de Herz poate fi mulţumit Victoria d-sale e întreagă. In jurul cronicelor plastice Tragedia unui pictor O recentă expoziţie a unui pictor a stârnit obiecţii multa. Deşi am vorbit, ţinând seama de circumstanţe ei de criteriul cultural, nu numai­­estetic, şi nouă ni s’a imputat o oarecare lipsă de deferenţă. Căci pictorul de care este vorba în­seamnă în mintea, multora, o valoare artistică. Muţi îl consideră, când îl ju­decă parţial, urmaş valoros al lui Gri­­gorescu. Pânzele lui sunt bine cotate. Toamnele i se vând de cu vară şi de­serturile n'apuca a ieşi din atelier. Este o credinţă, formată de vreme, dar nu numai, de­­ea.. Căci pictorul de care ne ocupăm nu este reclamagiu ca al­ii. El crede în artă şi-o simte şi fe­lul lui. Cariera lui e o întreagă, tragedie, cu gradaţie de succes şi declin final. De­clinul, însă, ţiu este din cauza vârstei — căci el pictează la fel, ca acum două­zeci de ani — ci din cauza vremurilor rare s’au răzbunat şi ne­gustul admi­ratorilor şi pe crezul pictorului. Şi alt fapt curios este ca: nu-i lip­sesc marile can­­toii plastice : desenul şi coloritul. Aici e centrul tragediei. Cu aceste daruri e trist, să nu mai poţi rămâne printre valorile proeminente ale plas­ticei româneşti, care are mulţi dese­natori buni, dar colonişti proşti... Dar să povestim, pe scurt, tragica viaţă a acestui pictor. Debut ilustru. Complimente antici­pata. Flori frumoase,­­desen perfect, culoare vie. Lucrurile lui trăiau. Pă­reau că te vezi aevea. Primit cu braţele deschise de toţi. Numele lui însemna autoritate. Expo­­ziţîile următoare l’au arătat mai în­tregit, dar în fond tot cu aceleaşi mijloace. Şi fiecare dorea să aibă trandafiri de Domnul Cutare ! Şi toamnele lui stârneau entuziasm*?. Pentru epoca, aceia, d. pictor însem­na foa de lucru. Desen sigur, culoare vie ! Ce se putea mai mult ? Chiar în străinătate, veniţii din Germania ates­tau că-i în pasul vremii. Era pe-atunci la modă evocarea rea­listă a­ vieţii întârziaţii admirau pe Sa­rdou în teatru şi Georges Ohnet in roman. Şi, fiindcă realismul convenea tutu­ror capacităţilor de intelegere, s’au­­ spus vorbe mari : arta, sănătoasă, vie,­­ care­ arata via­ţa, aşa cum e iar fru­mosul e frumosul tuturor, nu al câ­torva. Acţiunile crescuseră. Fireşte,­­ căci erau bazate şi p® talent ei p© spiritul vremii (atât cât ajunsese la noi). Părerile s’au făcut. Pictorul s’a o­­prit- Consacrat, continua să lucreze o­­pere la fel cu cele care-l consacrase. Flori, toamne, femei, compoziţii, ale­gorii. Vadul era făcut-­După războiţi, oamenii s’ a schimbat. Pictorul, nu. Şi pe drept ! Nu era fa­voritul lor şi el nu-i sărbătoriseră în­­tr’un fel şi pentru un fel de a picta ? _ In juru-i au rămas câţi­va­ La ulti­mele lui expoziţii pictorul s’a văzut, deodată detronat. Cei din juru-i, ve­ned­e, i-au spus : „Răutate, invidie, ne­buneală !” Şi totuşi n’a fost nici ráutat®, nici nebuneală, nici invidie. Ci doar jude­cată. Căci acum lumea nu mai admira, pe cineva numai pentru o linie bine trasă sau­­un ton frumos nimerit. Pictura e redare unitară ei potenţate a, nulită­ţii. Nu e suficient să ai daruri ci să ie şi uneşti, dând ceva închegat. Ori, pictorul uimit de aceste, cereri de ab­dicare, nu avea aderentă Intro clean cu­lele pe care se­­ bizuia. Trjagredia este că deşi bun desenator, de linia lui nu se prinde materia şi nu poate da for­mă închegată şi puternică. Şi deşi cu­­lorile-i avea­u viaţă, el nu putea da viaţă eternă formelor, ci prin­ coloritul lor, el le diminua farmecul artistic, vulgarizându-le. Compoziţiile lui erau convenţionale şi oricare ochi ager şi substanţial, pu­tea prinde lipsurile şi declamatoriul din ele. Deşi de origină, ibisiră, scobo­rând din vene­ţienii maeştri, chipurile lui­ nu s© ridicau până la­ simboli până la tip, ci erau scoborâri despinu* r,i in banalul cotidian, vulgar si neagistjc*. Tragedia este «ă plin.de cartați, ci se eredi a. nn persecutai, atiit de Walt i s’a Infiltrat încrederea în sine. Lipsit de concepții mari,­ el na-Po*to .ysdea că judecata severă de acum e fireas­că și venită cu car­tea de întârziere. Şi mai ieste ceva tragic în viaţa lui. Dacă judecata aceasta severă i-ar fi ved­it mai de mult, el ar fi fost Împins, poate, pe alte culmi. E o problemă, desigur. Dar să nu poţi însemna mai nimic, având cali­­tăţi mari, e o tragedie. PETRU COMARNESCUl Cum ncepe carieră unui mare cri­mer râ­spunzând ca ,o anchetă organizată de un ziar vienez,, Piccaver şi Jan Ki­­e­pura, cei mai străluciţi tenori contimporani, povestesc următoarele fapte : ,Profesorul de muzică al gimna­ziului din Spenoviec“, scrie Jan Kiepura, a fost primul care a recu­noscut talentul meu, lăsându-mă în­totdeauna­ să cânt părţile solistice la serbările şcolare. In timpul unei excursii in munţi,­­ am cântat după o stâncă fără a tăi­nui că sunt auzit de o societate care petrecea vara într-un castel din îm­prejurimi. Chemat imediat la castel, un domn mă întrebă dacă nu doresc să-mi cul­tiv vocea­ » Astfel am venit la vârsta de 18 ani la Krakovia pentru a urma studiile de muzică cu profesorul Warmuth, ascultând în acelaş timp şi prelege­rile la facultatea juridică din acel oraş. După câtva timp am fost angajat al treilea tenor la Opera din Varşo­via. La ultimul concurs al cântăreţilor care se organizează în fiecare an în­tr’un circ, am fost proclamat „regele tenorilor polonezi“. Aci începe cariera mea. In drum spre Paris, am fost angajat la Opera de Stat din Viena. După debutul meu la Viena, cariera mea mă poartă in­­tr’o rapidă ascensiune spre un succes care îmi pare­ azi încă o poveste. Alfred Piccaver povestește : După diferite scurte angajamente la teatre mai mici am primit în cele din urmă un angajament mai favo­rabil la Dresda. A doua zi după de­but „Curierul bavarez“ din 27 Noem­­­brie 1910 scria : „D. Alfred Piccaver, de la Teatrul german din Praga, a cântat rolul titular in Faust“, W Gounod. O apariţie simpatică care tib­sedă toate calităţile afară de aceia a unei voci frumoase. Interpretarea­­­ sale a turburat fără îndoială ţ de parteneri“. Această critică m-a determinat­­ să rămân la teatru, deşteptându-mi dra­gostea pentru artă, rămânând o Măr­turie a talentului med“. 1 —— r Mu ştiu dacă afi remarcat rit de persistente sunt întrebările ini acest anotimp şi mai ales înainte­zători. Unde faci revelionul ? Vouă vi s a dat gratificaţii 7 IU faci palton nou ? Ăştia sunt galoşii de anul trecut ? Tu n'ai avut încă guturai ! • Şi incă nu se pot scrie toate între­bările cu care suntem asaltaţi la ca­fenea, la redacţie, pe stradă, un tram­vai, la bodegă sau aiurea. Mai tragice sunt însă răspunsurile. Răspunsurile care-ţi, cad pe cap fără ca măcar să te fi făcut vinovat de o întrebare : — Fac, mancher, revelionul la­ ca­­baret. Sau : Mă fotografiez şi, mă cântăresc de anul nou. Sau : Am câştigat milionul pompierilor!... Şi altele nesfârşit de plicticoase. Pe aceea sărbătorile crează cât mai mulţi mizantropi. KLAPS sar ICHCil dacă vreţi să faceţi o farsă, cunos­cutei publiciste, d-na. A’., întrebaţi-o, aşa, într'o doară : „Ce mai face, prie­tenul d-o, camaradul D ?“ O veţi ve­dea pălind, apoi inroşindu-se, apoi contorsionându-şi buzele într’un ric­tus oribil da fiară la pândă... Ai im­presia că ar vrea să-l sfâşie cu dinţii, pe camaradul nostru !), eminentul ziarist. Cauza acestei porniri sagub­are tre­buie căutată, afirmă unii, într’o convor­bire, care a avut loc deunăzi, intre­­L-na. N. şi D. V. — Ce vârstă are soţul d-tale, d-nă N. ? a întrebat, cică D. — Patruzeci de ani! l-ar fi râs­­pruns d-na IV, adăugând : „Intre noi, e o diferenţă de zece ani — Ei da ! a replicat, — zice-se, ca­maradul D., — de altfel, ştii, d-ta nici nu arăţi să ai chiar cincizeci de ani împliniţi! Ca de obicei, lama, avem circ ; şi tot ca de obicei, la circ, se­ produc chinezi sau caucazieni, de origine cam locală, care sunt adevăraţi ar­tişti în aruncatul cuţitelor, cu care, înconjură trupul unei femei, fără s-o lovească de loc. Numerele acestea sunt foarte gustate şi aplaudate de spectatorii circurilor. Unul din ei s-a declarat totuşi ne­­mulţumit; e vorba de micuţul şi ve­selul băieţaş al­ unuia din pictorii no­ştri. Băieţaşul s'a dus cu h­ămila lui. la circ, a văzut numărul cu cuţitele aruncate in jurul trupului unei fe­mei, numărul era foarte reuşit şi pu­blicul aplauda furtunos. In mijlocul ovaţiilor, se aude însă vocea piţigăiată a micuţului : — Mânuţă, mămiţă ! De ce aplaudă lumea ? Nu vezi, a aruncat o mul­ţime de­ cuţite şi na­ nimerit-o pe femeie, nici măcar odată! Dramă în două replici. — Chelner, n’am decât două sute de lei la mine. Ce-mi recomanzi ?. —­ Alt restaurant ! Mitică la Capşa.. — Ascultă, dragă Mitică, imprum­tta­tă vii te rog, până diseară, cinci sute de lei­.­ Mi-am uitat portofelul, dragă... — Atunci, ştii,ce z Uite, iţi împru­mut cinci lei. Suie-te in tramvai şi du-te acasă de-ţi la portofelul. De curând, o tânără actriţă a unui teatru subvenţionat din Bucureşti, s’a căsătorit c­u tin domni, desw.1 de bine, din V'jjf t de vedere Srrrnci $, inflti* • suta, par cars, pare-^a, cam few* «r« ■ dorit, pe alte t­ărâmUri conjugale. Cel puţin, aşa, afirm­ă răută­cioşii­, care povestesc, intre altele, şi urmă­toarea anecdotă : Cică, într’o dimineaţă, in timp te tânăra doamnă pird­ea încă între per­nele patului, domnul, terminându-și bărbieritul. In fața oglinzii, exclamă voios : — Ce să-ți spun, dragă, după ce mă bărbieresc dimineața, mă simt cu douăzeci de ani mai tânăr !... — Da ? replică prompt soția. A­­tu­nci n'ar fi rău să te bărbierești din când în când și seara la restaurant. — Chelner, friptura asta e ceva în­grozitor­­.„ Nu se poate mânca­­... Vreau să vorbesc cu patronul — Nu e aci, domnule. — Domnul pa­tron mănâncă un oraș ! • Domnul X., bine cunoscutul scrii­tor, se întoarce acasă. II întâmpină nevasta, foarte necăjită, din cauza boalei unui copil. — Știi că a fost doctorul pe aici... zice că starea e staționară... — Da . A fost de mult 7 — Acum o oră. Cum ploua tocmai, când pleca, l-am împrumutat umbrela ta!... • — Cum, ? l-ai împrumutat umbrela mea . Nu o s'o mai revăd, nenoro­ci­to. — Crezi că doctorul nu o să mi-o mai dea înapoi . — Tocmai fiindcă e umbrela, pe care mi-a împrumutat-o el, anul tre­cut. SAMBATA 1 IANUARIE 1927 , ABONAMENTELE IN SAUA Trei luni .............................. 200 te Șase luni . . .................. 400 „ vn an........................................ 700 » CV 9TRAINATATE trei Ism* ................... 500 lei Șase luni..........................................................opp­i­unea ....................................................isop „ Abonamentele se plătesc Înainte si Încep la 1 sau la 15 ale ilecdrei luni D. Camil Ressu despre anomaliile școalei de Belle /Arte îndată ce am aflat că d. Ca­mil Ressu a fost numit d rector ] al școalei de Belle Arte, am cău­­­tat să-l vedem. Cum d-sa nu pri­mise însă, până în momentul \con\'orbirii, comunicarea numirii sale, a țnut să nu vorbească în­­­­că în calitate de director. I — At­un­ci — i-am spus, — vă rugăm să ne vorb­ii în calitate de profesor al Şcoalei de Belle­­­’Artei despre chesiunea reorgani- I zării ei. I Rezumăm mai jos părerile ’ d-sale: •i UN SPIRIT PREA DIDACTIC dSf Organizaţia actiuAilui pror gram al şcoalei a fost întocmit într’un spirit prea strâmt didactic pe timpul si sub influenta mini­sterului instructiei publice, sub ^care se afla atunci. Anomalii e ! actualului program împiedica li­­bera desvoftare a talentelor, iar [obligativitatea prea multor studii colaterale—FARA REALE TRE­BUINTI ~ ce se cer elevilor, le ia cel mai preţios timp pentru stu­diile practice de pictură şi sculp­tură, singurele folositoare în e­­xercitarea viitoarei lor profesiu­ni. „înscrierile elevilor şi promo­văril­e lor pe ani, trebuesc să fie legate de valoarea vizibilă a în­suşirilor lor pictorale, de acea cred că greşit se iau în considera­re anii tor de vechime în şcoală sau diplomele altor şcoli, cari n’au nimic comun cu şcoala de Bele-Arte. Pentru valorificarea calităţilor tot trebuesc con­­cursuri anuale- recompense şi medalii-­ EXCEPŢIILE „Este adevărat că educaţia în şcoale în general, consistă în ,a înăbuşi excepţiile în favoarea ni veluUă m­i­ociu. Nu pretind că şcoala ar­ putea face contrariul. i-AocpTtim sc a*­voita tmxmos, singure, fără ajutorul nimănui. Aceasta Insă nu e un cuvânt a împiedica un timp cât mai lung să se producă şi excepţiile. Pentru că statul are nevoie de profesori de caligrafie şi desen, aceştia ar trebui recrutaţi din a­­cei elevi, cari nu au aptitudini strălucite la studiile practice şi nu pot obţine recompense. Aceştia pot trece la şcoli prac­tice, pedagogice, unde ar putea obţie certificate pentru dreptul de profesor sau de artisanî ma­nuali. Este oare necesar ca acest învăţământ să fie afişat de şcoa­la de Bele Arte?! In şcoala de Bele Arte trebue să vie elevi con­duşi de o singură pasiune şi o credinţă: arta lor. “ ACTIVITATEA D-LUI MIREA *. Nu ştiu aîci intenţia —­ conti­nuă d. Ressu —■ nici normele du­pă care Ministerul Artelor va or-­ ga­­niza această şcoală. Chestiunea organizării şcoalei de Belle Arte care se agită astăzi cred că are toată bună-voinţa d-lui Ministru al Artelor. „D-l Mirea, prin activitatea sa ca director, profesor şî artist, s’a identificat cu această şcoală, for­mând structura ei timp de mai bine de 30 ani. Timpul care şter­ge atâtea nume, va înconjura cu tot mai multa strălucire numele său. „Trebue să ştim însă că nu d-sale î se pot atribui confuziile si deformatiunile de organîzatie, lipsurile şi nevoile materiale cele mai urgente, de care suferă astăzi şcoala”. După cura se vede d. Ressu ridică o chestiune foarte intere­santă: şcoala de Bele Arte tre­­bue să fie o pepinieră de maeş­­trî de desen, sau să se ocupe în special de talentele excepţionale?. De modul cum ministerul va ră­spunde la această chestiune, de­pinde toată organizația viitoare ce se va da școaleî de. Bato Arte ,m­ea este denservit de importantă și vom reveni asu­­pra ei. / A -K. Fapte... Fapte... Fapte... Săptămâna premiilor. — Deberly laureat al premiu­­lui Goncourt 1926. — Charles Silvestre: Premiul Fer­mina, Armand Lunel premiul Theophraste Benaudot Săptămâna atribuirii premiilor. Prog­nostimul şi comentarii pretutindeni. Şi deşi nu se ştie nimic oficial, Icotus sunt o serie de meritoşi cari ştiu şi spun fiecăruia la parte, la ureche nu­mele fericitului. In aceas zi tuci premii — de mult lumea nu sa pasionat atât în jurul unei chestiuni pur literare. In tipografiile editorilor, maşinile tipăresc de zor banderole cu textul „Premiat cu premiul Goncourt 1926” sau „Premiat cu premiul Femîna”. Editorii sunt de cele mai deseori singurii deţinători ai secretelor zei­lor.» La ora îl de dimineaţă Staramtul Dronannt­ gemea de lume. Juriul se întrunise pentru a decerne premiul Theophraste Reaaudot. In salonul nu­­mărul 10, comitetul îracepe să deju­neze și să discute, căci francezii cred cu tot dinadinsul că omul e mai opti­mist și mai desbrăcat de invidie la timpul mesie* Până la ora de amiază, intr’alte salon Academia Goncourt se întrunește in tot plenul el Chiar bătrânul Courte­­line, noul ales în scaunul rămas va­cant prin moartea lui Gustave Ge­­rroy, a sosit şi cu o timiditate de de­butant în Academie îşi împărtăşeşte unui prieten opinia... de pus la vot Aşa se face propaganda. Lipseşte­ numai Lucien Descaves de la dejunul tradiţional. Leon Daudet intră glonţ, târziu, cu gesturi vio­lente in timp ce din salonul celor în­truniţi pentru premiul Theophraste Renaudot se auzeau strigătele voi au­thor : Jolimon, Lunel, Jolinon, Lu­­nel... E atâta lume, încât nici Paul Ne­­veux care trebue să anunţe’rezulta­tul celor şapte scrutine, nu are loc la, mijlocul sălii pe tribună. De departe i se aude vocea gravă : Primul Tour: Henry Deberly (car­tea „Le Supplies de Phedre) un vot; André Boucler (cartea : Gueule d’A- moitr) un vot. Benő Bizet (Anne eu sabots) două voturi. Georges Berua­­nos (Sous le Sole.l de Satan) un vot. Gabriel Beuiliard (LTfomme Nu) un vot. Henri Dudes (Tenu par Espeja) .un vot. Jean Dorsenue (C’était 1© So ir des Dleux) două voturi. M. Joiu­­handeau (Mr. Godeau, intime) un vot. Al doilea tour : Deberly trei voturi; Henry Pourrat (Le tnaavais Garcon) două voturi. Dor sorine, uu vot. Benil­­lard ; un vot, Bizet un vot. Jean Gas­­son (Les harmonies Vienoisss) un vot Al treilea tour: Deberly trei. Bor-* na nos. Dorsenne ei Cassou câte unu!» Auguste Bailly două si Reuilîard două Al patrulea tour: Deberl.v patru,, Bailly trei, Dorsenne două, Cassom X, Al cincilea iour; Deberly patra, Pourrat 3. Bailly 1 şi Dorsenne două. j Al şaselea tour: Deberly cinoi» J Pourrat trei, Bailly şi Dorsenne cât® 1 unu. Al şaptelea tour e decisiv : Deberly şase voturi, Pourrat, Bailly, Dersomia şi Cassou câte unu. Henry Deberly este proclamat Iau» •real al premiului Goncourt 1926 în­ timp ce informatorii literari anunţă în celălalt salon : „Premiul Theophraste Renaudot este pentru prima oară atribuit lui Armand Lupet, pentru canea sa „Ni­­cole Peccavi” prin cinci voturi contra trei lui Joseph Jo­linam și un­ul.La René Gast”. • In aceia­ zi la ora două în somn,,­tuosul apartament al d-nei Alphonse Daudet, unuia prezidentă a Juriului Femîna, se decerne premiul. Juriul de femei este mai discret. Ziariştii aşteaptă într’altă sală. O sin­­gură veste după primul scrutin : Geor­ges Bern­anus a avut trei voturi. Jean Gassern un vot Henriette Charasso® două voturi, Julien Green un vot, Jean Bald (Le Grenand) două voturi, Fleg un vot, Chauviere un vot şi Charles Silvestre şapte voturi Al doilea scrutin e insignifiant, în­trucât voturile sunt împărţite fără mari­­ diferenţe. Abia al treiiea scrutin aduce zece voturi lui Charles Silvestra si cu ele Premiul Femâna, pentru .Prodiga da Coeur” si „Bens la Lumiére du Cloi­­tr©”. Restul de voturi a fost impar­­tit între Lucien­na Favre (opt) si: Etienne Burnet (unu)

Next