Rampa, septembrie 1927 (Anul 12, nr. 2895-2904)
11927-09-19 / nr. 2895
ANUL. XII, NO. 2890 REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Strada sărindar, 7 TELEFEN 301 /«• «* •» ”” Publicitatea concesionatA exclusiv Societattli Anonime Rudolf Moaşe Calea Victoriei. 31 Anundiurile ce primesc la toate agenţiile de publicitate * la administraţia darului. Director : SCARLAT raunA LUNI 19 SEPTEMBRIE 1927, ABONAMENTELE IN TARĂ Trei luni... . 4 .... 9a*e luni . .fi ............... Un an...................................................... In străinătate dublu . 1O:4 * * 300 lei ........ 300 . .........................fOOO f Abonamentele ee pi&teeo (neunte «I tnoeo la 1 aau la ta ale fleobrel luni Snsiolntel „Rampa” reapare astăzi, după câteva săptămâni de întrerupere. Aş fi dorit sa o ştiu apărând în mod continuu, fiindcă ea este printre cotidianele noastre unica foaie care se ocupă exclusiv de actualitatea artei şi literaturii. Pentru publicul unei Capitale,—şi încă a unei Capitale de Țară mare, — este o notă tristă șomajul forțat al „Rampei”. Oare afară de politică, nimic să nu ne intereseze pe noi, Românii, în mod durabil î Azistăm astăzi la o adevărată megalomanie a politicianismului. Gesturile cele mai ridicule ale politicianilor ne sunt relatate până în amănunt, chiar când ele se petrec, spre ruşinea noastră, pe o scenă mare a Înmii la Paris, sau Geneva, pe când manifestările literare şi artistice, produsele unor talente cinstite, sunt trecute cu vederea, sau relatate fără căldură şi pricepere! Visteria ţării are destui bani ca să plătească banchetele de nabab a tuturor improvizaţilor în apărătorii de drepturi a Românii, — şi Doamne, cum să perd aceste drepturi tocmai prin elocinţa banchetelor, — şi n’are nici o centimă pentru a evita şomajul ziarelor,care întreţin emulaţia între artişti şi formează gustul publicului. „Rampa” reapare. Urez redactorilor el pe lângă o bună dispoziţie la muncă, pe care trebue să da C. Râdulescu-Motru de la Academia Română o albe ori şi ce scriitor în ale artei şi literaturei, şi o dispoziţie nouă, o dispoziţie dârză pentru apărarea drepturilor artei şi literaturei dispoziţia revoluţionară. Căci, astăzi, a fi dârz în apărarea unui drept este a fi revoluţionar. In ţara românească, singurul proverb, care s’a adeverit a fi de o permanentă actualitate, este proverbul ieşit din ură şi care glăsueşte : obraznicul mănâncă praznicul. Urez „Rampei” să reacţioneze contra obraznicilor. Cine sunt obraznicii ? In trecutul nostru istoric obraznicii sunt uzurpatorii de toate mărimile: de la uzurpatorii de tron, până la uzurpatorii de răzeşie. Astăzi, lista uzurpatorilor s’a lungit. Avem obraznici mulţi fiindcă avem înmulţite şi praznicele. Sunt obraznici până şi în artă. Actorii fără talent, care se impun jraţie protecţii; autorii dramatici improvizaţi ca şi deputaţi; prepuşii politicianilor în administraţia teatrelor; sinecuriştii de toate gradele... toţi aceştia intră în lista obraznicilor. In ei redactorii „Rampei” vor trebui să lovească. Şi mai presus de toate, să nu uităm că obraznicii cei mai urâţi sunt impresarii de artă păcătoasă ! Vor avea redactorii „Rampei” atâta curaj ? Eu le doresc, din tot sufletul, să-l aibă. Innainte ! Orizonturi -vechilorizonturi noi de Nichifor Crainic O Să trezeştiinteresul miilor flote şi opere pe care poate lede cititori în jurul problemelor de cultură şi să-l târăi, cald şi viu, în multipla mişcare artistică a ţării, iată truda de zi cu zi, care e în acelaş timp şi marea biruinţă a ziarului „Rampa”. Trudă îndârjită— fiindcă în România înaltele interese pentru strălucirile spiritului nu s'au stârnit niciodată brusc şi spontan, prin capriciul vreunei formule magice, şi biruinţă vrednică de consideraţie — fiindcă această trudă a izbutit. Dacă ritmul mişcării artistice e astăzi atât de antrenant şi dacă simpla curiozitate iniţială a publicului s’a preschimbat cu anii în necesitatede artă, „Rampa” e amestecată în aceste realizări cu netăgăduite titluri de proprietate. Mulţi dintre intelectualii noştri subţiri au fost câteodată nedrepţi faţă de acest ziar socotindu-i aprioric un fel de revistă zilnică şi cerându-i să fie astfel. E o greşeală. Revista fie artă e una; ziarul de artă e alta. Revista prezintă ultimele creaţii ale artei; ziarul atrage atenţia, aplică şi antrenează atenţia publică în jurul acestor creaţii, cu mijloace şi cu metode care sunt proprii ziaristicei. Chiar dacă în repertoriul teatral vorbeşti despre costumul cutărei actriţe gata să joace rolul principal într’o piesă de teatru, lucrul nu e de dispreţuit din moment ce curiozitatea şî interesul tot asupra piesei se răsfrâng, în ultimă socoteală. Şi „Rampa” a ştiut să fie, din acest punct de vedere, un viu şi original ziar de artă, mlădiindu-se cu mijloace simple şi ingenioase după anume nivel şi mentalitate ştiută a publicului nostru, pentru a-l ridiguna părere, pe care o parte din public tt.a făcut-o despre piesa de deschidere a teatrului Regina Maria, a contribuit ca şi autorul să.şi facă o bună părere despre dânsul. La drept vorbind, se pare că această autoapreciere exista deja înainte in mentalitatea autorului, care se socoteşte la vârsta, la care valoarea nu aşteaptă numărul anilor. La una din repetiţii, unul din interpreţi, care e şi director in teatrul său, a cerut modificarea finalului piesei, care după părerea sa, conţinea ceva excesiv sau nefiresc, nu putem preciza. Tânărul autor încruntă puţin sprânceenile şi cu acea lapidară amabilitate, adecvată ,atmosferei” piesei, răspunse pur şi simplu : — Mă rog, sau facem teatru, sau facem... Eftimiu! Directorul iţi înghite obiecţiunile ţi piesa iţi începe cariera, care in tea. , - - , ... . 'tru, ca ţi in diplomaţie, este supusă ca, pe nesimţite şi agreabil, la celor mai capricioase eventualităţi, înălţimea ideilor dintr-o carte, la patetismul nobil al unei piese, la frumuseţile abstracte ale unei simfonii, la spectacolul grandios al unui film, la misterul cromatic al unei picturi, la euritmia frenetică a unui sport Acum când „Rampa” reapare, condusă de priceperea pasionată a domnului Scarlat Froda, am avut o dorinţă care, credem, e şi a cititorilor ei: aceea de a lărgi terenul interesului pentru artă, îmbrăţişând sub ochiul ei sprinten toate categoriile etnice ale ţărei noastre. Există, în special dincolo de Carpaţi, o întreagă mişcare intelectuală şi artistică — minoritară — despre care nu ştim decât lucruri aproximative. Există un teatru minoritar vrednic de considerat, o muzică ceva mai puţin, o plastică interesantă şi mai cu seamă o literatură minoritară cu preocupări multiple al căror sens scapă celor mai mulţi dintre noi, necunoscători cum suntem ai limbii germane şi maghiare. Sânt acolo năzuinţi, sânt poate înfrângeri, sânt poate biruinţi pe care le ignorăm — ca şi cum s’ar petrece pe alte tărâmuri, la distanţă de miile. Trăiesc pe acolo artişti cu visuri ca şi noi, cu bucurii şi cu dureri la fel cu ale noastre, su-In una din ultimele seri, autorul se întâlneşte tn cabina casieriţei cu in. ‘terpretul,director, amândoi veniţi să se intereseze de mersul încasărilor. Autorul întreabă — Ei ce facem ? La care directorul, cu gândul la memorabilele reţete ale lui Prometeu răspunde melancolic : — Facem teatru, dar nu facem... Eftimiu am simţi prietene, dacă n’ar întârzia în izolarea lor ermetică. E un teren variat şi necunoscut pe care l’am dori anexat investigaţiilor „Rampei”. Dacă, mulţumită acestui ziar, suntem în curent cu faptele de artă ce se petrec în ţară şi în cuprinsul limbii româneşti, pretenţia noastră de a şti mai mult decât atât ni se pare justificată şi uşor de mulţumit, investigaţiile în lumea artei minoritare sunt pentru noi, în primul rând o datorie camaraderească. Artişti, — e reconfortant că ne simţim în calda solidaritate cu toţi câţi, în această ţară, zămislesc şi modelează pasta imponderabilă a visului „Rampa” ar face, astfel nu numai operă de ziarism artistic , dar, în plus, operă de armonie veitoare.1*L-a prins, l-a fermecat, şi de înfrăţire. l-a cucerit şi hazardul a arun- Facem... Eftimip Bincesca Sibdiralul pelerinaj asemănător de viuţa al faimosului filosof ateneian, care căuta,,, oameni. Mai puţin pretenţios decât irăscibitul grec, ce nu.ţi găsea omul, domnul Corneliu Moldovanu a adăposii tn butoiul său, omul cu mârţoaga, ai d-.lui Ciprian, el insuţi omul (după porecla amicilor săi) fără a deduce de aci că Pegasul său e mârţoaga, omul de zăpadă, al d.lui A. de Herz şi bineînţeles Omul de altădată, pe care d.la Ventura, in ciclul său de reprezentaţie, ce.l va da la teatrul naţional, nu.l va uita*nimel de astă dată. Nu ştim care din el vafi „Omul care ne trebue”, dar cu unul din ei, cel puţin, d.l directorul,a propus să ridice nivelul repertoriului său până la înălţimea omului. Olimpul nostru naţional Din toţi însă, tot domnia, sa e deocamdată: — omul zilei. Un actor făcea un turneu cu Rumlet, piesă in care el interpreta rolul titular, !;■■ ■ ■ ni • i Intrunul din oraşele in care se anunţase ,,o mică şi extraordinară reprezentaţie a lui Hamlet, prinţ al Danemarcei“, spectatorii, care manifestaseră câtva timp oarecare enervare faţă de jocul interpretului principal, sfârşiră printr'o manifestaţie plină de ostilitate şi indignare şi tn care zarzavaturile luaseră locul fiorilor. I IJimit, la început, dar apoi dezolat, peste măsură, actorul părăsi scena şi retrăgându.se in culise, rosti la adresa celor ce.i huiduiau cu atâta persistenţă: I iir — Ah, imbecilii !... au f lucrat pe Shakespeare ! , ’ ' ifi'; "T'i i '• ROLL’S Diogene in piaţa teatrului Actualul director al teatrului naţional din Bucureşti a pornit intr’un - ( In teatru, în viaţă Clipe de vacanţă cu Elvira Popescu In Loja Bejanei,cat-o, ca simbolică încununare, în teatrul de glorie şi de stăpânire a marei Bejeane. ... Şi cu cât firesc, cu câtă simplitate ne-a remarcat ca însăşi întâmplătoarea biruinţă. . a _ i ft • ‘ * _ Lat Vichy La Vichy, în cea mai elegantă dintre staţiunile Franţei, de câte ori am văzut-o pe Elvira Popescu ? La Radio trona în apartamentul de cinste, care adăpostise principi şi regi. La ape, între Grande-Grille şi Chamel, o lume întreagă aştepta ora ei, s’o vadă, azi cum mai e îmbrăcată, şi cum poartă paharul sus cu cotul rezemat de un suport imaginar. Și am întâlnit-o într’o seară la Teatrul Casinoului când Cecile Sorel juca „FAventuriere”. Antract în noaptea fermecătoare a Vichy-ului. Pe terasa Casinoului Pentru a doua oară era să plecăm de la cassa Teatrului „De Paris”, fără să găsim bilete, când un funcţionar ne înştiinţa că „d-na Elvira Popescu”, încunoştiinţată că sunt la teatru gazetari români, îi roagă să poftească în avantscena direcţiei. In primul antract ne-am dus, fireşte, să-i mulţumim şi s’o felicităm. — Se poate, domnilor să veniţi aciţi să nu întrebaţi întâi de mine ? Aşal? Uite şi pe Vion ţi pe Paul Cosmain! Ce tăceţi fraţilor ? Când aţi venia Z. Vai de ce nu staţi ? Luaţi loc. Astă seară -joc prost, să ştiţi, sunt obosită dragă. Nu mai pot. Vedeţi tea. trul e vlin In flecare seară, dar tre. HSKw’1,bue să plec sd mă odihnesc. Mă ’due la Vichy, veniţi ţii voi? rAh ce bine. O să ne întâlnim. Ce mai e pr&a ţară ? Ce fac dubii. A fost ţi Vintilă Brătianu act! Cât mai staţi ? Vă place cabina mea. Ttttaţi.v& bine la ea copii. Asta e piesă de muzeu: Cabina Bejanei... Acum de cină luni e cabina mea„ Cu ca ton neînţeles ne-a spus asta ! Şi am plecat buimăciţi din torentul de efuziune cu care ne-a primit Elvira Popescu. Antractul nu fusese decât o continuare, a actelor. Elvira Popescu, aceiaşi halucinantă, furtunoasă, ca un charleston vertiginos, o melodie în allegro, o fugă fără pause, într’o cadenţă inedită aritmică şi totuşi armonioasă, fermecătoare. Aşa a intrat şi în Paris Kuhna sras in compania elegantei camarade, d-ra Andree Theroy. Elvira Popescu ţintise asupră-i toate privirile. In toaletă de aur, pe umeri, pe braţe lăsa sa-i cadă în drapări inedite și îndrăznețe o eşarfă fantastică, uriaşă din aclas lamé de aur. ... Și soneriile stăruitoare nu isbuteau să vestească întâmplătorilor admiratori, că dincolo a reapărut în scenă incomparabila elegantă și distincție a contesei Cecile Sorel de Ségur. t i • « V.8 3. fi O Salomee dansează in noapte In aceiaşi noapte am fost cu Elvira Popescu la supeul de ,,grande gala” din grădina hotelului Carlton. Neuitată seară de feerie. Superlativitatea elegantei impusese inconştient o uniformă: numai (Continuare în pas. H-a) D-nu ELVIRA POPESCU insemnari de Al. O a vila Rampa Stimate cetitorule, bun găsit. De mult n’am mai stat de vorbă împreună. Cauza o știi : „Rampa" era pe moarte. Aşa ’i-a fost scris, să moară des şi să învieze. Am întemeiat-o acu vre-o 15 ani, cu banii mei dar pe numele altuia.^ Ziarul a trăit cât a trait și a răposat. Greu o duce un ziar teatral. Mai târziu, el a înviat Prima înviere. înviatul a trăit cât a trăit şi a răposat iarăş. Astăzi înviază din nou. A doua înviere. Rampa rediviva. Mai greu o va duce de astă dată pentru că nu va şti să oglindească decât adevărul, al cărui cusur a fost mereu de a place mai putin lumii decât minciuna măgulitoare. De astă dată însă, i s’au asigurat adânci bătrâneți. .» hasdeu •. ’ La Aug. 1927 s'au împlinit 20 de ani dela moartea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, conul Tadeu, cum îi zicea lumea. De origină poloneză (ceace explică patima de cavalerism şi de independenţă a veşnicului opoziţionist) conul Tadeu a fost totdeauna bun patriot român. El a făcut serviciul militar în armata română, înainte ca serviciul militar să fie obligator. Să-i onorăm memoria, dar să nu-l punem alături, în panteonul românesc, de un Grigorescu, un Eminescu, sau un Caragiale (genii necontestate). Enciclopedicul Hasdeu trebuie să ocupe însă, locul de frunte în pleiada marilor savanţi. Filolog iscusit, scriitor fecund, spirit caustic, artist delicat, istoriograf limpedevăzător, Hasdeu trăieşte în atmosfera subiectului pe care îl tratează şi duce cu el, în acea atmosferă, spectator sau cititor. El pricepe tot şi se află la locul său în mediile cele mai particulare. Răsvan şi Vidra Drama „Răzvan şi Vidra” e cea mai evidentă dovadă că proclam o părere justă. Nu numai ţiganul Răsvan, boierul Sbierea, armașul Basotă, (personagii principale), ilustrează moravurile scârboase ale Moldovei la finele veacului 15, dar, până la cel mai mic replicant, toti concurează la alcătuirea atmosferei speciale în care plutește întreaga dramă. Intr’o critică celebră publicată, acu vre-o 50 de ani, de P. P. Carp, în „Convorbirile Literare",sa nu găsea în piesa lui Haşdeu nici acţiune dramatică, nici caractere, nici stil. Intre Herr von Carp şi Pan Tadeu, o ciocnire era fatală. Altă mentalitate. Nici azi nu se pot înţelege Germanii şi Polonezii. N’am fost aproape niciodată de părerile lui Carp (iarăş altă mentalitate). Mai ales cu cele susţinute de d-sa despre „Răsvan şi Vidra” nu mă pot împăca. Dacă acţiunea dramatică lâncezeşte, caracterele personagiilor sunt puternic desinate şi din conflictul caracterelor e ticluită întreaga dramă. Dar portretele? Să mi se arate, în toată literatura românească, portret mai viguros decât acela a lui moş Tănase. Ce rol admirabil (deşi secundar) şi ce splendid îl joacă d. Ion Petrescu ! Criticii dramatici pot găsi ce să critice, dar actorii nu. Eu, unul, nu cunosc piesă cu mai multe roluri grase. Teatrul National a dat dramei o distribuţie nouă şi (zisumi-s’a) foarte nemerită. Teatrul National a ştiut să onoreze, cum se cuvine, o glorie naţională. Medalioane Efigie. i/i'V ce soartă implacabilă aceea de idee să scântce nemurirea In creaţii luritoare. Gândiţi-vă şi măsuraţi ceea cu moare şi ceea ce nu moare. Piatra nu moare. Gestul moare !.,, ţ Fuma nu moara, Lacrima moare !, Lepra nu moare,.. Sunetul moare !, Rugina nu moare., K, Fiorul moare".,. Sculptorul şi pictorul făuresc chi pui ce durează cât stucul sau văpşeaua ce au întrebuinţat. Ah, ce luptă gigantică pe actor să construiască de sute şi mii de ori aceeaşi fiinţă, să se găsească aceleeaşi inedite clamuri, aceleaşi mângâeri, ţ.jj. Chipul maestrului e o efigie !" Toţi prinţii fatalităţii, ai crimei, ai onoarei, ai dragostei, ai intrigei, ai nebuniei au insinuat rictusurile tot tragice in epiderma fertilă a măştii sale, care s’a cizelat dela rol la rol, definindu-se in matriţa pură, clasică şi augustă a profilului său cezarian de eri, de azi, de totdeauna Fiindcă vârsta, care aşa de uşor iţi toarnă un vasilache din cea mai natură plastică umană a ocolit fruntea maestrului şi şi.a strivit pofta de sacrilegiu în faţa atâtor vestigii. .Şi teatrul de azi nu mai are înfăţişarea celui de altă dată."... Toţi eroii dramelor de azi sânt clientela alcovurilor vulgare şi aduiteriene, o ediţie universală de anonimi sugrumaţi de instinct, toţi eroii dramelor de azi sânt păpuşi regizate, puse si anime decoruri, unelte desmise en scène homunculuşi plămădiţi dintr’o plasmă neovulară. Unde sânteţi voi Hamlet, ’ Horaţiu, Don Salust, Rege Lear, Manasc, luca Arbore, Oedipus, Ştefan cel Mare, Epicur, Don Juan, Faust şi atâţi supra, oameni, pe care mintea mea nefericită nu vă mai ţine mintea... Toţi prinţii fatalităţii, ai crimei, ai onoarei, ai dragostei, ai intrigei, ai nebuniei s’au trplat fericiţi, consim tătari şi frenetici, rAnduindu-se in personalitatea maestrului, ca în cripta vie a Atlantidei iar chipul lui e efigie. MS»*' 'N. KIRITESCU IStglJF ■ oo%oo------- O mă carte a lui Tagore Rabindranath Tagore va publica în curând un studiu întitulat ,,Secretul femeii”, în care se ocupă de contradicţiile cari există între bărbat şi femee. mm In Rampa de Marţi: Artă pentru arta ? de Elviu Bebeanu „Festspiele” de Alfred Alessandrescu CORTINA Gata e să te ridice. Gongul a sunat a oală., i' Becurile execută sinucideri de lumină Şi simţind că e privită de atâţi bărbaţi din sală Iţi frământă catifeaua, ca un şold de Messalină* INTERPRETA PRINCIPALĂ Ştie rolul „ca pe apă“. Ochii mari, sub fard, sticlesc. Sânii, sub corsaj, înnalţă aproximative valuri Şi în „scena de iubire” când suspină„te iubesc1" Ochii ei, privesc ierarchie, optzeci de bărbaţi din staruri DERUTANTA Astăseară, primadată, — în sfârşit — păşeşte ’n scena. Are „de jucat” trei vorbe... Cu emoţie şi frică In extaz, priveşte sala. Dar de-odată, simte-o jenă Căci anticipând momentul, a uitat, ca să le zică., CRITICUL 2 ... Cerber îmbrăcat în smoking, surâzând cu şiretlic ” Urmăreşte acţiunea cu ochiu vigilent şi dur Fredonând distrat (au unii, domnule, un fel de tic) Melodia cunoscută.,, „nu, te superi că te ’njur’’ . AUTORUL1 ... Claca tropăie şi strigă. îs Interpreţii îl îndeasă Ca să iasă din culise unde stă „din întâmplare" Şi când s'a, decis s’apară — ruşinos ca o mireasă —» De pe scripete, cortina, cade’n chip, de protestare, _ SUFLEURUL * . „ . . Sufletul întreg şi-l suflă, rolul „lor” perfect să-l sufle Anonim sufleul ce veşnic suflă file şi insuflă Dupe-o viaţă de suflare, fără timp ca să răsufle Răsuflat, un altul vine şi la rândul lui, îl suflă. TUDOR MUŞATESCU Instantanee teatrale Curanolat NaţionalCădeţi! gascoui (Continuare în pag. l1-a) n'a Un interview pe care vrut să-l dea Parisul — oraşul _ frivolităţilor celebre şi al celebrităţilor frivola — se mai află încă sub vraja persistentă şi lubrică a celor două preparate de rassă exotică : Charleston... Josephine Baker. Indestructibil unite între ele, prin compoziţia de aceeaş culoare şi triumfătoare inconventă, Jose-Aihine Baker şi produsul membreor ei, Charlestronul, domină cu absolutismul monarhilor urcaţi pe tron, prin fulgerătoare lovituri de stat, puse la cale într’o noapte de crispare şi alcooli.. Franţuzul de pură esenţă ca şi străinul debarcat, din cine ştie ce colţ de lume, într’una din gările Metropolei — simt în gândul lor de vagabonzi ai companiei vagoanelor internaţionale, temperatură abnormală a unei îndoite curiozităţi: Mormântul eroului necunoscut şi Josephine Baker. E o relaţie care traducea exact nevroza erei noi care a început brusc odată cu semnarea tratatului de pace de la Versailles. ....■t I to ■■ V ■ . O TENTATIVA NEISBUTITA Conform celor enunţate mai sus, mi-am satisfăcut amândouă aceste curiozităţi, în aceeaş zi. Dimineaţa, am vizitat mormântul eroului necunoscut şi seara am văzut-o pe Josephine Baker. Am văzut-o, în cabaretul ei din Montmartre, Rue Fontaine, unde în fiecare noapte dansează până în zori, în faţa unei săli arhipline, în sunetele unei orchestre bizare, înfiorată de sughiţuri de sacâz şi spasme de aramă. Am văzut-o şi curiozitatea mea, toată indiscreţia mea de reporter transformat în client, nu s-a mulţumit cu atât. Am vrut să-i iau un interview. Dar Josephine Baker, nu ştie ce este aia. Ii explic şi atunci când înţelege despre ce este vorba, începe să râdă cu dinţi albi şi puternici — clape de fildeş înşurubate ferm, în gingii de palisandru. — Toată lumea vrea să-mi ia un interview... şi eu nu ştiu decât să dansez... Marcel Sauvage mi-a luat un interview... Eu am vorbit cinci minute şi el a scris o carte... Am citit-o şi mi-a plăcut foarte mult. Mai ales „pozele” pe cari ie-a desemnat amicul meu Paul Colin. Eu n’aș putea să fac niciodată așa ceva. — Dar nici Paul Colin, n’ar putea că danseze Charlestton ca d-ta. —Sigur că nu... sigur că nu niciodată și Josephine Baker rămase o clipă pe gânduri cu o- De ce dansează Josephine Baker chii ficşi şi sticloşi ca două măseline de lac negru. ADEVĂRATUL CHARLESTTON Un reporter bun (şi îmi daţi voi să cred că era cazul) îşi dă seama imediat — printr’o intenţie specială, înrudită cu flair-ul copoiului care simte prepeliţa ascunsă în porumbişte — când poate pune o întrebare cu succes. — De ce Paul Colin, n’ar putea dansa niciodată Charlestton ca dumneata?” — Pentru că Paul Colin, e European...” — Şi ? — Europenii au învăţat Charlesttonul dela negrii... Insă l-au învăţat prost». Charlestonul nu a aşa.. .Şi au inventat un alt Charlestton care nu seamănă deloc celui adevărat, dar care totuși e foarte bine, e foarte frumos... Charlesttonul _ ar trebui să sa danseze, cu coliere de scoici cari sgârâie pielea, cari se freacă între ele în siuete scen de oase, de pietre, de piele sparte. Sau — cum am făcut eu — în loc de scoici, coliere de banane verzi, crude, parfumate, sau perne colorate strident, fluturând la fiecare mișcare ca un puf compact de păpădie. — Dar — în afară de „aspec-. tul” dansatorilor, mișcările Charlesttonului european, sunt aceleaș ca ale Charlesttonului negru, ca ale adevăratului Charlestton ?... — O ! nu Europenii dansează indecent de decent... Pentru orice european, şoldurile (ca să nu zic altfel) sunt indecente... Şi Charlesttonul e un dans al şoldurilor care trebue să se mişte, să tremure...’ de pe un pictor pe celălalt... şi odată cu ele, mâinile», ca într’un acces de epilepsie, dar o epilepsie lucidă, voluptoasă». Uite aşa...” Şi Iosephine Baker, uitând că nu e încă timpul să înceapă dansul, schiţează — spasmodic — figura clasică a charlesttonului adevărat. I DE CE IOSEPHINE BAKER E DANSATOARE I-am pus întrebarea, de-a dreptul, ca să tr'aibă timp să premediteze, un răspuns convențional așa cum se obișnuește... — De ce te-ai făcut dansatoare ? — Tuturor celor cari m’au întrebat, chiar și lui Sauvage, le-am răspuns la fel, pentrucă unul singur e motivul care m’a determinat — Care ? JOSEPHINE BAKER