Rampa, septembrie 1927 (Anul 12, nr. 2895-2904)

11927-09-19 / nr. 2895

ANUL. XII, NO. 2890 REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Strada sărindar, 7 TEL­EFEN 301 /«• «*­­ •» ”” Publicitatea concesionatA exclusiv Societattli Anonime Rudolf Moaşe Calea Victoriei. 31 Anundiurile ce primesc la toate agenţiile de publicitate *­ la administraţia darului. Director : SCARLAT raunA LUNI 19 SEPTEMBRIE 1927, ABONAMENTELE IN TARĂ Trei luni... . 4 .... 9a*­e luni . .fi ............... Un an...................................................... In străinătate dublu . 1O:4 * * 300 lei ........ 300 . .........................fOOO f Abonamentele ee pi&teeo (neunte «I tnoeo la 1 aau la ta ale fleobrel luni Snsiolntel „Rampa” reapare astăzi, după câteva săptămâni de întrerupere. Aş fi dorit sa o ştiu apărând în mod continuu, fiindcă ea este printre cotidianele noastre unica foaie care se ocupă exclusiv de actualitatea artei şi literaturii. Pentru publicul unei Capitale,—şi încă a unei Capitale de Țară ma­re, — este o notă tristă șomajul forțat al „Rampei”. Oare afară de politică, nimic să n­u ne intereseze pe noi, Românii, în mod durabil î Azistăm astăzi la o adevărată megalomanie a po­­liticianismului. Gesturile cele mai ridicule ale politicianilor ne sunt relatate până în amănunt, chiar când ele se petrec, spre ruşinea n­­oastră, pe o scenă mare a Înmii l­a Paris, sau Geneva, pe când ma­nifestările literare şi artistice, pro­dusele unor talente cinstite, sunt trecute cu vederea, sau relatate fără căldură şi pricepere! Viste­­ria ţării are destui bani ca să plă­tească banchetele de nabab a tu­turor improvizaţilor în apărători­i de drepturi a Românii, — şi Doam­ne, cum să perd aceste drepturi tocmai prin elocinţa banchetelor, — şi n’are nici o centimă pentru a evita şomajul ziarelor,care între­ţin emulaţia între artişti şi for­mează gustul publicului. „Rampa” reapare. Urez redac­torilor el pe lângă o bună dispo­ziţie la muncă, pe care trebue să da C. Râdulescu-Motru de la Academia Română o albe ori şi ce scriitor în ale ar­tei şi literaturei, şi o dispoziţie nouă, o dispoziţie dârză pentru a­­părarea drepturilor artei şi lite­raturei dispoziţia revoluţiona­ră. Căci, astăzi, a fi dârz în apă­rarea unui drept este a fi revolu­ţionar. In ţara românească, singu­­rul proverb, care s’a adeverit a fi de o permanentă actualitate, este proverbul ieşit din ură şi care glă­sueşte : obraznicul mănâncă praz­nicul­. Urez „Rampei” să reacţioneze contra obraznicilor. Cine sunt o­­braznicii ? In trecutul nostru isto­ric obraznicii sunt uzurpatorii de toate mărimile: de la uzurpatorii de tron, până la uzurpatorii de ră­zeşie. Astăzi, lista uzurpatorilor s’a lungit. Avem obraznici mulţi fiindcă avem înmulţite şi prazni­cele. Sunt obraznici până şi în ar­tă. Actorii fără talent, care se im­pun j­raţie protecţii; autorii dra­matici improvizaţi ca şi deputaţi; prepuşii politicianilor în­­ admi­nistraţia teatrelor; sinecuriştii de toate gradele... toţi aceştia intră în lista obraznicilor. In ei redac­torii „Rampei” vor trebui să lo­vească. Şi mai presus de toate, să nu uităm că obraznicii cei mai urâţi sunt impresarii de artă pă­cătoasă ! Vor avea redactorii­ „Rampei” atâta curaj ? Eu le doresc, din tot sufletul, să-l aibă. Innainte ! Orizonturi -vechi­­lorizonturi noi de Nic­hifor Crainic O­ Să trezeşti­­interesul miilor flote şi opere pe care poate le­­de cititori în jurul probleme­lor de cultură şi să-l târăi, cald şi viu, în multipla mişca­re artistică a ţării, iată truda de zi cu zi, care e în acelaş timp şi marea biruinţă a ziarului „Rampa”. Trudă îndârjită­­— fiindcă în România înaltele in­terese pentru strălucirile spi­ritului nu s'au stârnit nicioda­tă brusc şi spontan, prin capri­ciul vreunei formule magice, şi biruinţă vrednică de conside­raţie —­ fiindcă această trudă a izbutit. Dacă ritmul mişcării artistice e astăzi atât de antre­nant şi dacă simpla curiozitate iniţială a publicului s’a pres­chimbat cu anii în necesitate­­de artă, „Rampa” e amestecată în aceste realizări cu netăgă­duite titluri de proprietate. Mulţi dintre intelectualii noş­tri subţiri au fost câte­odată nedrepţi faţă de acest ziar so­­cotindu-i aprioric un fel de revistă zilnică şi cerându-i să fie astfel. E o greşeală. Revista fie artă e una; ziarul de artă e alta. Revista prezintă ultimele creaţii ale artei; ziarul atrage atenţia, aplică şi antrenează a­­tenţia publică în jurul acestor creaţii, cu mijloace şi cu meto­de care sunt proprii ziaristicei. Chiar dacă în repertoriul tea­tral vorbeşti despre costumul cutărei actriţe gata să joace rolul principal într’o piesă de teatru, lucrul nu e de dispre­ţuit din moment ce curiozitatea şî interesul tot asupra piesei se răsfrâng, în ultimă socotea­lă. Şi „Rampa” a ştiut să fie, din acest punct de vedere, un viu şi original ziar de artă, mlădiindu-se cu mijloace sim­ple şi ingenioase după anume nivel şi mentalitate ştiută a pu­blicului nostru, pentru a-l ridi­guna părere, pe care o parte din pu­­blic tt.a făcut-o despre piesa de des­­chidere a teatrului Regina Maria, a contribuit ca şi autorul să.şi facă o bună părere despre dânsul. La drept vorbind, se pare că această auto­apre­­ciere exista deja înainte in mentali­­tatea autorului, care se socoteşte la vârsta, la care valoarea nu aşteaptă numărul anilor. La una din repetiţii, unul din inter­­preţi, care e şi director in teatrul său, a cerut modificarea finalului piesei, care după părerea sa, conţinea ceva excesiv sau nefiresc, nu putem preci­­za. Tânărul autor încruntă puţin sprânc­eenile şi cu acea lapidară amabilitate, adecvată ,atmosferei” piesei, răspunse pur şi simplu : — Mă rog, sau facem teatru, sau fa­­cem... Eftimiu!­­ Directorul iţi înghite obiecţiunile ţi piesa iţi începe cariera, care in tea. , - - , ... . 'tru, ca ţi in diplomaţie, este supusă ca, pe nesimţite şi agreabil, la celor mai capricioase eventualităţi, înălţimea ideilor dintr-o carte, la patetismul nobil al unei pie­se, la frumuseţile abstracte ale unei simfonii, la spectacolul grandios al unui film, la miste­rul cromatic al unei picturi, la euritmia frenetică a unui sport Acum când „Rampa” reapa­re, condusă de priceperea pa­sionată a domnului Scarlat Fro­da, am avut o dorinţă care, cre­dem, e şi a cititorilor ei: aceea de a lărgi terenul interesului pentru artă, îmbrăţişând sub ochiul ei sprinten toate catego­riile etnice ale ţărei noastre. Există, în special dincolo de Carpaţi, o întreagă mişcare in­telectuală şi artistică — mino­ritară — despre care nu ştim decât lucruri aproximative. Există un teatru minoritar vrednic de considerat, o muzi­că ceva mai puţin, o plastică interesantă şi mai cu seamă o literatură minoritară cu preo­cupări multiple al căror sens scapă celor mai mulţi dintre noi, necunoscători cum suntem ai limbii germane şi maghiare. Sânt acolo năzuinţi, sânt poa­te înfrângeri, sânt poate bi­­ruinţi pe care le ignorăm — ca şi cum s’ar petrece pe alte tă­râmuri, la distanţă de miile. Trăiesc pe acolo artişti cu vi­suri ca şi noi, cu bucurii şi cu dureri la fel cu ale noastre, su-In una din ultimele seri, autorul se întâlneşte tn cabina casieriţei cu in. ‘terpretul,director, amândoi veniţi să se intereseze de mersul încasărilor. Autorul­ întreabă — Ei ce facem ? La care directorul, cu gândul la me­morabilele reţete ale lui Prometeu răspunde melancolic : — Facem teatru, dar nu facem... Eftimiu am simţi prietene, dacă n’ar în­târzia în izolarea lor ermetică. E un teren variat şi necunoscut pe care l’am dori anexat inves­tigaţiilor „Rampei”. Dacă, mulţumită acestui ziar, suntem în curent cu faptele de artă ce se petrec în ţară şi în cuprinsul limbii româneşti, pre­tenţia noastră de a şti mai mult decât atât ni se pare justificată şi uşor de mulţumit, investiga­ţiile în lumea artei minoritare sunt pentru noi, în primul rând o datorie camaraderească. Ar­tişti, — e reconfortant că ne simţim în calda solidaritate cu toţi câţi, în această ţară, zămis­lesc şi modelează pasta impon­derabilă a visului „Rampa” ar face, astfel nu numai operă de ziarism artistic­­ , dar, în plus, operă de armonie veitoare.1*L-a prins, l-a fermecat, şi de înfrăţire.­­ l-a cucerit şi hazardul a arun- Facem... Eftimip Bin­cesca S­ibdiralul pelerinaj asemănător de viuţa al fai­­mosului filosof ateneian, care căuta,,, oameni. Mai puţin pretenţios decât irăscibi­­tul grec, ce nu.ţi găsea omul, dom­­nul Corneliu Moldovanu a adăposii tn butoiul său­, omul cu mârţoaga, ai d-.lui Ciprian, el insu­ţi omul (după porecla amicilor săi) fără a deduce de aci că Pegasul său e mârţoaga, o­­mul de zăpadă, al d.lui A. de Herz şi bineînţeles Omul de altădată, pe care d.la Ventura, in ciclul său de repre­­zentaţie, ce.l va da la teatrul naţional, nu.l va uita*nimel de astă dată. Nu ştim care din el va­­fi „Omul care ne trebue”, dar cu unul din ei, cel puţin, d.l director­ul,a propus să ridice nivelul repertoriului său până la înălţimea omului. Olimpul nostru naţional Din toţi însă, tot domnia, sa e deocamdată: — omul zilei. Un actor făcea un turneu cu Rum­­let, piesă in care el interpreta rolul titular, !;■■ ■ ■ ni • i Intrunul din oraşele in care se anunţase ,,o mică şi extraor­­dinară reprezentaţie a lui Hamlet, prinţ al Danemarcei“, spectatorii, care manifestaseră câtva timp oarecare enervare faţă de jocul­­ interpretului principal, sfârşiră printr'o manifesta­­ţie plină de ostilitate şi indignare şi tn care zarzavaturile luaseră locul fio­­rilor. I IJimit, la început, dar apoi dezolat, peste măsură, actorul părăsi scena şi retrăgându.se in culise, rosti la adresa celor ce.i huiduiau cu atâta persis­­tenţă: I iir — Ah, imbecilii !... au f lucrat pe Shakespeare !­ , ’ ' ifi'­; "T'i i '• ROLL’S Diogene in piaţa teatrului Actualul director al teatrului na­­ţional din Bucureşti a pornit intr’un - ( In teatru, în viaţă Clipe de vacanţă cu Elvira Popescu In­ Loja Bejanei,cat-o, ca simbolică încununare, în teatrul de glorie şi de stăpânire a marei Bejeane. ... Şi cu cât firesc, cu câtă sim­plitate ne-a remarcat ca însăşi în­­tâmplătoarea biruinţă. . a _ i ft • ‘ * _ Lat Vichy La Vichy, în cea mai elegantă dintre staţiunile Franţei, de câte ori am văzut-o pe Elvira Po­pescu ? La Radio trona în apartamen­tul de cinste, care adăpostise principi şi regi. La ape, între Grande-Grille şi Chamel, o lume întreagă aştepta ora ei, s’o vadă, azi cum mai e îmbrăcată, şi cum poartă paharul sus cu cotul re­zemat de un suport imaginar. Și am întâlnit-o într’o seară la Teatrul Casinoului când­­ Cecile Sorel juca „FAventuriere”.­­ An­tract în noaptea fermecătoare a Vichy-ului. Pe terasa Casinoului Pentru a doua oară era să ple­căm de la cassa Teatrului „De Pa­ris”, fără să găsim bilete, când un funcţionar ne înştiinţa că „d-na Elvira Popescu”, încunoşti­­inţată că sunt la teatru gazetari români, îi roagă să poftească în avantscena direcţiei. In primul antract ne-am dus, fi­reşte, să-i mulţumim şi s’o feli­cităm. — Se poate, domnilor să veniţi aci­ţi să nu întrebaţi întâi de mine ? Aşal? Uite şi pe Vion ţi pe Paul Cosm­ain! Ce tăceţi fraţilor ? Când aţi ve­­nia Z. Vai de ce nu staţi ? Luaţi loc. Astă seară -joc prost, să ştiţi, sunt o­­bosită dragă. Nu mai pot. Vedeţi tea. trul e vlin In flecare seară, dar tre. HSKw­’1,­­bue să plec sd mă odihnesc. Mă ’due la Vichy, veniţi ţii voi­? rAh ce bine. O să ne întâlnim. Ce mai e pr&a ţară ? Ce fac dub­ii. A fost ţi Vintilă Brătianu act! Cât mai staţi ? Vă place cabina mea. Ttttaţi.v& bine la ea copii. Asta e piesă de mu­­zeu: Cabina Bejanei... Acum de cină luni e cabina mea„ Cu ca ton neînţeles ne-a spus asta ! Şi am plecat buimăciţi din torentul de efuziune cu care ne-a primit Elvira Popescu. Antractul nu fusese decât o continuare, a actelor. Elvira Popescu, aceiaşi halucinantă, furtunoasă, ca un charleston vertiginos, o melodie în allegro, o fugă fără pause, într’o cadenţă inedită aritmică şi totuşi armonioasă, fermecătoare. Aşa a intrat şi în Paris Kuhna sras in compania elegantei camarade, d-ra Andree Theroy. Elvira Po­pescu ţintise asupră-i toate pri­virile. In toaletă de aur,­­ pe umeri, pe braţe lăsa sa-i cadă în drapări inedite și îndrăznețe o eşarfă fantastică, uriaşă din aclas lamé de aur. ... Și soneriile stăruitoare nu isbuteau să vestească întâmplă­torilor admiratori, că dincolo a reapărut în scenă incomparabila elegantă și distincție a contesei Cecile Sorel de Ségur. t i • « V.8 3. fi O Salomee dan­sează in noapte In aceiaşi noapte am fost cu El­vira Popescu la supeul de ,,grande gala” din grădina hotelului Carl­ton. Neuitată seară de feerie. Su­­perlativitatea elegantei impusese inconştient o uniformă: numai (Continuare în pas. H-a) D-nu ELVIRA POPESCU insemn­ari de Al. O a vila Rampa Stimate cetitorule, bun găsit. De mult n’am mai stat de vorbă îm­preună. Cauza o știi : „Rampa" era pe moarte. Aşa ’i-a fost scris, să moară des şi să învieze. Am întemeiat-o acu vre-o 15 ani, cu banii mei dar pe numele altuia.^ Ziarul a trăit cât a trait și a răposat. Greu o duce un ziar teatral. Mai târziu, el a înviat Prima înviere. înviatul a trăit cât a trăit şi a răposat iarăş. Astăzi înviază din nou. A doua înviere. Rampa rediviva. Mai greu o va duce de astă dată pen­­tru că nu va şti să oglindească de­cât adevărul, al cărui cusur a fost mereu de a place mai putin lu­mii decât minciuna măgulitoare. De astă dată însă, i s’au asigurat adânci bătrâneți. .» h­asdeu •. ’ La Aug. 1927 s'au împlinit 20 de a­ni dela moartea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, conul Tadeu, cum îi zicea lumea. De origină poloneză (ceace ex­plică patima de cavalerism şi de independenţă a veşnicului opozi­­ţionist) conul Tadeu a fost tot­deauna bun patriot român. El a făcut serviciul militar în armata română, înainte ca serviciul mili­tar să fie obligator. Să-i onorăm memoria, dar să nu-l punem ală­turi, în panteonul românesc, de un Grigorescu, un Eminescu, sau un Caragiale (genii necontestate). En­ciclopedicul Hasdeu trebuie să o­­cupe însă, locul de frunte în ple­iada marilor savanţi. Filolog iscu­sit, scriitor fecund, spirit caustic, artist delicat, istoriograf limpede­­văzător, Hasdeu trăieşte în atmos­fera subiectului pe care îl tratea­ză şi duce cu el, în acea atmos­feră, spectator sau cititor. El pri­cepe tot şi se află la locul său în mediile cele mai particulare. Răsvan şi Vidra Drama „Răzvan şi Vidra” e cea mai evidentă dovadă că proclam o părere justă. Nu numai ţiganul Răsvan, boierul Sbierea, armașul Basotă, (personagii principale), i­­lustrează moravurile scârboase ale Moldovei la finele veacului 15, dar, până la cel mai mic repli­cant, toti concurează la alcătui­rea atmosferei speciale în care plu­tește întreaga dramă. Intr’o critică celebră publicată, acu vre-o 50 de ani, de P. P. Carp, în „Convorbirile Literare",­­sa nu găsea în piesa lui Haşdeu nici acţiune dramatică, nici carac­tere, nici stil. Intre Herr von Carp şi Pan Tadeu, o ciocnire era fa­tală. Altă mentalitate. Nici azi nu se pot înţelege Germanii şi Polo­nezii.­­ N’am fost aproape niciodată de părerile lui Carp (iarăş altă men­talitate). Mai ales cu cele susţinu­te de d-sa despre „Răsvan şi Vi­dra” nu mă pot împăca. Dacă ac­ţiunea dramatică lâncezeşte, carac­terele personagiilor sunt puternic desinate şi din conflictul caracte­relor e ticluită întreaga dramă. Dar portretele? Să mi se arate, în toată literatura românească, por­tret mai viguros decât acela a lui moş Tănase. Ce rol admirabil (deşi secundar) şi ce splendid îl joacă d. Ion Petrescu ! Criticii dramatici pot găsi ce să critice, dar actorii­ nu. Eu, unul, nu cunosc piesă cu mai multe ro­luri grase. Teatrul National a dat dramei o­ distribuţie nouă şi (zisu­­mi-s’a) foarte nemerită. Teatrul National a ştiut să onoreze, cum se cuvine, o glorie naţională. Medalioane Efigie. i/i'V ce soartă implacabilă aceea de idee să scântce nemurirea In creaţii luritoare. Gândiţi-vă şi măsuraţi ceea cu moare şi ceea ce nu moare. Piatra nu moare. Gestul moare !.,, ţ Fuma nu moara, Lacrima moare !,­­ Lepra nu moare,.. Sunetul moare !, Rugina nu moare., K, Fiorul moare".,. Sculptorul şi pictorul făuresc chi­ pui­ ce durează cât stucul sau văp­­şeaua ce­ au întrebuinţat. Ah, ce luptă gigantică pe actor să construiască de sute şi mii de ori aceeaşi fiinţă, să se găsească aceleeaşi inedite clamuri, aceleaşi mângâeri, ţ.jj. Chipul maestrului e o efigie !­­" Toţi prinţii fatalităţii, ai crimei, ai onoarei, ai dragostei, ai intrigei,­­ ai nebuniei au insinuat rictusurile tot tragice in epiderma fertilă a măştii sale, care s’a cizelat dela rol la rol, definindu-se in matriţa pură, clasică şi augustă a profilului său cezarian de eri, de azi, de totdeauna Fiindcă vârsta, care aşa de uşor iţi toarnă un vasilache din cea mai na­­tură plastică umană a ocolit fruntea maestrului şi şi.a strivit pofta de sa­­crilegiu în faţa atâtor vestigii. .Şi teatrul de azi nu mai are înfă­­ţişarea celui de altă dată."... Toţi eroii dramelor de azi sânt clientela alcovurilor vulgare şi adui­­teriene, o ediţie universală de ano­­nimi sugrumaţi de instinct, toţi eroii dramelor de azi sânt păpuşi regizate, puse si anime decoruri, unelte de­smise en scène homunculuşi plămă­­diţi dintr’o plasmă neovulară. Unde sânteţi voi Hamlet, ’ Horaţiu, Don Salust, Rege Lear, Manasc, luca Arbore, Oedipus, Ştefan cel Mare, Epicur, Don Juan, Faust şi atâţi supra, oameni, pe care mintea mea neferi­­cită nu vă mai ţine minte­a... Toţi prinţii fatalităţii, ai crimei, ai onoarei, ai dragostei, ai intrigei, ai nebuniei s’au trplat fericiţi, consim­ tătari şi frenetici, rAnduindu-se in personalitatea maestrului, ca în cripta vie a Atlantidei iar chipul lui e efigie. MS»*' 'N. KIRITESCU IStglJF ■ oo%oo-------­ O m­ă carte a lui Tagore Rabindranath Tagore va pu­blica în curând un studiu întitu­lat ,,Secretul femeii”, în care se ocupă de contradicţiile cari există între bărbat şi femee. mm In Rampa de Marţi: Artă pentru arta ? de Elviu Beb­eanu „Festspiele” de Alfred Alessandrescu CORTINA Gata e să te ridice. Gongul a sunat a oală., i' Becurile execută sinucideri de lumină Şi simţind că e privită de atâţi bărbaţi din sală Iţi frământă catifeaua, ca un şold de Messalină* INTERPRETA PRINCIPALĂ Ştie rolul „ca pe apă“. Ochii mari, sub fard, sticlesc. Sânii, sub corsaj, înnalţă aproximative valuri Şi în „scena de iubire” când suspină„te iubesc1" Ochii ei, privesc ier­archie, optzeci de bărbaţi din staruri DERUTANTA Astăseară, prima­­dată, — în sfârşit — păşeşte ’n scena. Are „de jucat” trei vorbe...­­ Cu emoţie şi frică In extaz, priveşte sala. Dar de-odată, simte-o jenă Căci anticipând momentul, a uitat, ca să le­ zică., CRITICUL 2 ...­­ Cerber îmbrăcat în smok­ing, surâzând cu şiretlic ” Urmăreşte acţiunea cu ochiu vigilent şi dur Fredonând distrat (au unii, domnule, un fel de tic) Melodia cunoscută.,, „nu, te superi că te ’njur’’­ . AUTORUL1 ... Claca tropăie şi strigă. îs Interpreţii îl îndeasă Ca să iasă din culise unde stă „din întâmplare" Şi când s'a, decis s’apară — ruşinos ca o mireasă —» De pe scripete, cortina, cade’n chip, de protestare, _ SUFLEURUL * . „ . . Sufletul întreg şi-l suflă, rolul „lor” perfect să-l sufle Anonim sufleul ce veşnic suflă file şi insuflă Dupe-o viaţă de suflare, fără timp ca să răsufle Răsuflat, un altul vine şi la rândul lui, îl suflă. TUDOR MUŞATESCU Instantanee teatrale C­urano­lat NaţionalC­ădeţi! gascoui (Continuare în pag. l1-a) n'a Un interview pe care vrut să-l dea Parisul — oraşul _ frivolităţilor celebre şi al celebrităţilor frivo­­la — se mai află încă sub vraja persistentă­ şi lubrică a celor două preparate de rassă exotică : Char­­les­ton... Josephine Baker. Indestructibil unite între ele, prin compoziţia de aceeaş culoare şi triumfătoare inconventă, Jose-Aihine Baker şi produsul membre­­or ei, Charlestronul, domină cu absolutismul monarhilor urcaţi pe tron, prin fulgerătoare lovituri de stat, puse la cale într’o noapte de crispare şi alcooli.. Franţuzul de pură esenţă ca şi străinul debarcat, din cine ştie ce colţ de lume, într’una din gările Metropolei — simt în gândul lor de vagabonzi ai companiei vagoa­nelor internaţionale, temperatură abnormală a unei îndoite curiozi­tăţi: Mormântul eroului necunos­cut şi Josephine Baker. E o relaţie care traducea exact nevroza erei noi care a început brusc odată cu semnarea tratatu­lui de pace de la Versailles. ....■t I to ■■ V ■ .­­ O TENTATIVA NEISBUTITA Conform celor enunţate mai sus, mi-am satisfăcut amândouă a­­ceste curiozităţi, în aceeaş zi. Dimineaţa, am vizitat mormân­tul eroului necunoscut şi sea­ra am văzut-o pe Josephine Ba­ker. Am văzut-o, în cabare­tul ei din Montmartre, Rue Fon­taine, unde în fiecare noapte dan­sează până în­ zori, în faţa unei săli arhipline, în sunetele unei or­chestre bizare, înfiorată de su­ghiţuri de sacâz şi spasme de aramă. Am văzut-o şi curiozitatea mea, toată indiscreţia mea de reporter transformat în client, nu s-a mul­ţumit cu atât. Am vrut să-i iau un interview. Dar Josephine Baker, nu ştie­ ce este aia. Ii explic şi atunci când înţelege despre ce este vorba, în­cepe să râdă cu dinţi albi şi puter­nici — clape de fildeş înşurubate ferm, în gingii de palisandru. — Toată lumea vrea să-mi ia un interview... şi eu nu ştiu decât să dansez... Marcel Sauvage mi-a luat un interview... Eu am vorbit cinci minute şi el a scris o carte... Am citit-o şi mi-a plăcut foarte mult. Mai ales „pozele” pe cari ie-a desemnat amicul meu Paul Colin.­ Eu n’aș putea să fac nici­odată așa ceva.­­ — Dar nici Paul Colin, n’ar pu­tea că danseze Charlestton ca d-ta. —Sigur că nu... sigur că nu nici­odată și Josephine Baker rămase o clipă pe gânduri cu o- De ce dansează Josephine Baker chii ficşi şi sticloşi ca două măse­line de lac negru. ADEVĂRATUL CHAR­­LESTTON Un reporter bun (şi îmi daţi voi să cred că era cazul) îşi dă seama imediat — printr’o intenţie specia­lă, înrudită cu flair-ul copoiului care simte prepeliţa ascunsă în porumbişte — când poate pune o întrebare cu succes­. — De ce Paul Colin, n’ar put­­ea dansa niciodată Charlestton ca dumneata?”­­ — Pentru că Paul Colin, e Eu­­ropean...” — Şi ? — Europenii au învăţat Char­lesttonul dela negrii... Insă l-au învăţat prost». Charlestonul nu a aşa.. .Şi a­u inventat un alt Char­­lestton care nu seamănă deloc ce­lui adevărat, dar care totuși e foar­te bine, e foarte frumos... Charlesttonul _ ar trebui să sa danseze, cu coliere de scoici cari sgârâie pielea, cari se freacă în­tre ele în si­uete scen de oase, de pietre, de piele sparte. Sau — cum am făcut eu — în loc de scoici, coliere de banane verzi, crude, parfumate, sau per­ne colorate strident, fluturând la f­iecare mișcare ca un puf compact de păpădie. — Dar — în afară de „aspec-. tul” dansatorilor, mișcările Char­­lesttonului european, sunt ace­­leaș ca ale Charlesttonului ne­gru, ca ale adevăratului Charlest­­ton ?... — O ! nu Europenii dansează indecent de decent... Pentru orice european, şoldurile (ca să nu zic altfel) sunt indecente... Şi Char­lesttonul e un dans al şoldurilor care trebue să se mişte, să tremu­re...’ de pe un pictor pe celălalt... şi odată cu ele, mâinile», ca în­­tr’un acces de epilepsie, dar o e­­pilepsie lucidă, voluptoasă». Uite aşa...” Şi Iosephine Baker, uitând că nu e încă timpul să înceapă dan­sul, schiţează — spasmodic — fi­gura clasică a charlesttonului ade­vărat. I DE CE IOSEPHINE BAKER E DANSATOARE I-am pus întrebarea, de-a drep­­­tul, ca să tr'aibă timp să premedi­teze, un răspuns convențional așa cum se obișnuește... — De ce te-ai făcut dansatoa­re ? — Tuturor celor cari m’au între­bat, chiar și lui Sauvage, le-am răspuns la fel, pentrucă unul sin­gur e motivul care m’a determinat — Care ? JOSEPHINE BAKER

Next