Rampa, iulie 1928 (Anul 13, nr. 3129-3154)
1928-07-22 / nr. 3147
10 ani dein asesitarea familiei imperiale ruseşti In 17 iulie 1918 s-a ţinut la Kremlin o şedinţă a sovietului comisarilor poporului. In decursul şedinţei, tocmai când comisarul aprovizionării şi-a încheiat raportul, uşa se deschise încet şi în sala de şedinţe alunecă persoana minusculă a preşedintelui executiv central, energicul Sverdlov, cu barbişonul său ascuţit. Tovarăşul Sverdlov s’a apropiat în vârful degetelor de Lenin şi fără a rosti un cuvânt îi prezentă o scrisorică. Lenin o primi, iar Sverdlov a rămas nemişcat în picioare îndărătul său. După ce comisarul aprovizionării a rostit ultimele cuvinte ale raportului său, Lenin înainte de a acorda Cuvântul unui alt raportor, se ridică de pe scaun mişcă de câteva ori umărul, înfige degetul mânei stângi în deschizătura de la mânecă a vestei, tuşeşte şi apoi cu un glas obişnuit dă citire conţinutului micului bileţel, ţinându-ldeasupra mesei cu mâna dreapta : „Sovietul din Jekaterinenburg al reprezentanţilor muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor a hotărât la 16 iulie în unanimitate, având în vedere că situaţia oraşului e nesigură, de a condamna la moarte pe Nicolae Romanov cu familia şi toţi însoţitorii săi. Sentinţa a fost executată în noaptea de 16 spre 17 iulie”. Fără să-şi schimbe glasul, Lenin a adăugat : „Vă anunţ, tovarăşi, această realitate şi propun să se treacă la ordinea zilei”. După aceasta s’a acordat cuvântul comisarului poporului pentru transport de comunicaţii. In astfel de mod revoluţia a luat la cunoştinţă în organul său cel mai superior din gura şefului şi conducătorului său tragedia, care a început în Februarie 1917 în statul major din Moghilev şi în palatul din Îarskoie Selo, culminând în ekaterinenburg pe Ural în casa locuitorului Ipateiev. Peripeţiile soartei familiei imperiale în timpul revoluţiei din Februarie şi Octombrie, sunt aproape toate cunoscute. Ţarul s’a dezis cu o absolută indiferenţă exterioară pentru sine şi fiul său de tronul Rusiei în ziua de 3 Martie, predând actul de abdicare monarhiştilor principali Şulghin şi Gucikov în prezenţa generalului Ruzski, care a fost şi el un monarhist, în vagonul trenului care imperial, care s-a aflat în gara Pskov. Nicolae II a plecat apoi la familia sa din Ţarskoie Selo, unde toţi membrii ei au fost internaţi. Guvernul provizoriu s’a străduit să aducă familia imperială într’un loc sigur şi a întrebat în Anglia, dacă n’ar găsi acolo ospitalitate. După ce răspunsul englez a fost evasiv, iar valurile revoluţionare au crescut prin afluxul emigraţiei bolşevice, familia imperială, părinţii, patru surori şi fiul au fost permutată la Tobolsk nu departe de locul de originea călugărului de tristă memorie, spiritul rău al Rusiei, Rasputin. La Tobolsk, familia ex-împăratului Nicolae a trăit în raporturi relativ liniştite, fiind înconjurată de îngrijirea patru persoane credincioase din fostul ei enturaj, cari s’au străduit de a paraliza grosolănia crescândă a soldaţilor şi purtarea aspră a factorilor guvernamentali locali. Ţarul a taiat în fiecare zi lemne, a trăit liniştit şi fără pretenţiuni în cercul familiei sale scumpe, supunându-se la toate câte i-au fost impuse de regimul revoluţionar. Actele de înjosire s-au înmulţit cu cât adepţii credincioşi ai ţarismului au încercat să încredinţeze prin corespondenţă şi în alte moduri că ora eliberării nu e departe. Când regimul sovietic a înlocuit regimul guvernului provizoriu, raporturile s-au înrăutăţit. Familia imperială, în prezent bineînţeles numai familia Romanovilor, a fost trimisă în centrul muncitorimei din Ural, în Jekaterinenburg. Aceasta a fost primul semn exterior că favoarea lumii monarhiste e folosită tot mai mult ca motiv pentru înăsprirea regimului. Intr’adevăr şederea la Jekaterinenburg, în casa cu un singur etaj al lui Ipateiev, a fost un fel de pregătire pentru ultima călătorie. Azi şi poate niciodată nu se va stabili, dacă îndemnul la sentinţa contra familiei Romanov dată de sovietul din Jekaterinenburg, a pornit de sus sau daca ea a fost spontan ca o măsură extremă împotriva pericolului că fostul ţar va cădea în mâinile armatelor cehoslovace cari s’a a apropiat. Şedinţa sovietului a fost scurtă. Sub presidenţia lui Beloborodov s’a compus un act prin care s’a hotărât ca familia Romanovilor şi membrii anturajului ei, să fie înlăturaţi fiziceşte. Efectuarea execuţiei a fost încredinţată detaşamentului local al gardei roşii,formată din elemente internaţionale. Trei membri ai sovietului local au anunţat ţarului cu glas înăbuşit hotărârea sovietului şi i-au lăsat numai atât timp că a putut spune întrebător ultimele sale cuvinte : „Fără judecată Noaptea şi zgomotul automobilului au ascuns tot restul. 11 corpuri au fost făcute grămadă într’o căldure depărtată, stropite cu materii inflamabile şi aprinse, iar cenuşa a fost apoi împrăştiată. Executarea sentinţei a fost anunţată a treia zi populaţiei din Jekaterinenburg printr’un comunicat, pe când în părţile mai îndepărtate ale Rusiei şi în special în centre s’a anunţat cu o zi mai înainte. -XOK RepCilii ! Citesc revistele literare din provincia noastră vastă şi tăcută. Câte un nume strivit între vocale dulci, prefăcut până la nuanţa «poetic» stă de straje sub un mal de strofe, ca un gândac la fundul apei. O proză udă ca o rufă, nu aduce decât desgust. Ritmul leneş şi absenţa oricărei gândiri se trădează în fraze luate cu igliţa în sus, cu gestul caraghios al bădăranului intrat fără veste într’un salon. Respectul cu care aceşti tineri (ce-şi cheltuesc economiile pentru a putea publica o operă proastă în reviste) vorbesc de câţiva domni literatori din Capitală, mi s’ar părea încovoiat şi subaltern, nepermis de neperpendicular şi indign, dacă, «maeştrii» n’ar fi şi ei ades ejusdem farinae Mai ales că foarte mulţi dintre aceşti tineri, cari perpetuează generaţiile ratate, sunt inimi drepte şi de bună-credinţă Ei socotesc orice putregai o stea şi orice susur de urină, flautul unui pârâu cristalin prin pietriş şi frunze. Ei au uitat pildele mari ale scriitorilor eroi, cari plăsmuiau în tăcere o carte, la întuneri, şi discutau cu modestie despre înaintaşii lor, admirând mai mult decât spurcând ceea ce s’a produs inferior. Ţigănia actuală a câtorva damnaţi spirituali nu trebue să mai fure nimănuia privirile, şi nici o greşeala sau înşelăciune nu trebue sa subsiste mai mult decât o clipă. Iubesc adevărul şi-mi place să-l spun. Totdeauna am crezut că discuţiile scriitorilor prin reviste sunt dăunătoare şi lor şi cititorilor. Mai ales in forma, lipsită de urbanitate, în care cea a mai mare parte din scriitori înţeleg să le ducă. Violenţa naşte însă din ignorarea dreptului. Cunosc aici în Capitală, pe unul dintre campionii discuţiilor inutile. E mereu în ceartă cu mapamondul Îşi face sieşi comerţ în chipul cel mai urât posibil. Fă-mi plăcerea şi mă înjură, este cupletul său favorit. Văzut de la distanţă, persoana lui ia aspecte mitologice. Dar tânărul e în realitate omul tuturor comodităţilor. Scrie cinci rânduri pe zi, în care ideile mustesc, ce e drept, înghesuite unele’ntr’altele, fiind ştiut că matadorul e pentru calitate. Antreprenor de debutanţi, se visează maestru cu toate că n’a scris nimic, n’a gândit nimic, ci numai s’a arătat nervos... S’a întâmplat în carieră să fie acuzat, câteodată de prost, alteori de plagiat. Cred însă că e numai rău şi de rea credinţă, înlătur prima acuzaţie, de care nimeni nu poate fi făcut responsabil, şi rămân la plagiat. De curând Andre Beucler, autorul romanului Gueule d’Amour şi-a revendicat proprietatea acestui titlu, denunţând publicului cititor francez pe o scriitoare care i l’a luat şi i l’a pus pe alte coperte. Constituie oare acest lucru un plagiat ? Eu nu ştiu. Cred însă că nu există plagiat. Iată, de exemplu, cei mai mulţi istorieni afirmă că tudor Vladimirescu a murit ca şi Napoleon I, la anul 1821. Dacă fac şi eu această afirmaţie fără să citez numele acelor istorici, însemnează că am plagiat ? Nu. Sau, poeţii din provincie, au plăcuta caligrafie de a pune mereu în strofele lor versul : «Şi sub cerul cel albastru te-am iubit, iubita mea» «Cerul albastru» nu e un plagiat, chiar dacă se află la o mie de autori, iar despre acţiunea de «sub cer» nu pot spune decât că nu e inedită. Plagiat nu e nici când din lipsa unei biblioteci practice, sau a fişelor, încurci ideile altora şi crezi că sunt ale dumitale. Intr’o recentă polemică tot pe chestia «generaţiei tinere» un domn care din tot răsboiul n’a prins decât aspectul rimat, a putut scrie într’o revistă că nu e nevoie să citeşti o carte întreagă pentru a-ţi da seama că e bună, întocmai cum nu e nevoe să mănânci o putină de brânză pentru a-ţi face o opinie despre conţinut. Ei un colţ în furculiţă şi eşti edificat. Argumentul acesta, cu toate că discutabil în aplicaţiunea lui la cazul nostru, mai poate, fi citit, în «Cugetul Românesc», din 1922, sub semnătura scriitorului cu multe străluciri T. Arghezi. E plagiat ? Am putea pune textele pe două coloane, dar ce dovedeşte asta ? Ţi se răspunde : N’am plagiat ! Detest pe Arghezi !... Exerciţiul acesta devine la un moment viciu. Ideile tale nu mai ies decât împinse de la spate de altele. Provincia literară încă mai e împănată cu naivi. Repetenţii cu lavalieră, fac literatură în vacanţă, şi literatorul bucureştean îi utilizează în favoarea sa. Revistele noastre literare totdeauna încep toamna cu brio, au materie în sertare. Se plagiază la noi, înspăimântător. E prea măruntă şi meschină preocuparea aceasta poliţistă de a denunţa tot ce aflu în răstimpuri, şterpelit de ici şi de colo. Mărturisesc că nici timp n’aş avea şi nici aceşti briganzi nu sunt destul de interesanţi. Dar din bogăţia lor se pot trage nnle concluzii foarte utile şi salubre. Este ceea ce ar trebui să intereseze pe toţi directorii de reviste , dacă aceştia ar fi nişte oameni culţi şi n’ar exercita ei înşişi, câteodată oculta şi discreta culegere de mucuri de idei de pe maidanele altora. R. P. xox Frianllic de var. Cochete, graţioase, uşoare s’au născut în raiul vacanţei, în lumina soarelui mângâietor şi cald ce aureşte văzduhul. Cu primi fluturi, cu primele flori, au eşit şi ele sburdalnice pe stradă, surâzătoare, ademenitoare. Rochile transparente şi-au luat culorile vi ale parcurilor. Culori, când discrete şi dulci de petale, când de frunziş, când de ape line, albăstrii. Scurte şi strimte, au desvăluit picioarele fine până aproape de genunchi, ciorapii de mătase sau muselin, pantofii sandale, ai crede pentru un travesti roman. Braţele şi ele goale ce stau încercuite cu brăţări de murgele multicolore exilează cu gesturi studiate umbreluţe japoneze, fantezii futuriste şi inexplicable, de Batikuri şi Rodier. Şi cine e spus oare că nu e frumoasă femeea vara ? ! Nu sunt frumoşi ochii ei strălucitori sub pălărioarele cu fructe, cu panglici, cu bizarerii ? Obrajii roz, buzele umede, nervoase, exasperate !... Dorniceni flirt, de escapade, de aventuri, la băi, prin oraş şi „Week-end”, micuţele toate ca nişte friandize de sezon cer să se lase „crocate”. Prejudecăţile celorlalte anotimpuri sfârşesc acumprin a deveni şi ele mai fragile, mai transparente. De partea cealaltă se vede malul mării, nisipul fierbinte, costumele sugestive de bac, plaja, casinoul. Romanele se înfiripă iute, timpul e calculat : nota de la hotel, concediul, cura mămichii ! O ! Ce de realităţi înfiorătoarei. Să profităm. ! Să profităm ! Desişurile brazilor parfumaţi parcul Sinaiei. Semiîntunericul terasei pe nopţi cu lună. Gazz-ul nervos răscolitor de patimi, dimineţele răcoroase la stână, raidurile prin munţi la braşov. Ostrovul de la Călimăneşti promenada dela Mehadia, Valea Cerbului dela Buşteni ! Cu acceleratul, cu valiza şi cu entuziasmul ce nu faci ? Două trei zile într’un colţişor, cinci-şase în altul ! Flirturi in tren flirturi prin gări, flirt la hotel. Te ndrăgosteşti la un coşuleţ cu smeură, te desparţi la un tango ! Vertiginos, căci a doua zi pleci sau Sâmbătă îţi soseşte bărbatul ! Atunci sărmane Cupilon e prost ! Rămâne rochiţa mototolită, nu-ţi mai măreşti ochii cu „cohi”, dejunezi acasă ! Cu privirea îngândurată, îţi lipeşti născiorul de geam şi priveşti afară. Câteva frunze de pe alei s’au scuturat, le joacă vântul în vârtejuri capricioase. Ei da, trece şi vara ! Câteva săptămâni încă, şi s’a dus ! Mâine, poimâine vacanţa se sfârşete ! Pălărioarele de micu struguri trec la garderobe, rochile transparente mor şi ele ofilite, de umbreluţe nici nu mai vorbesc ! Şi într’o zi, micuţe frlandize , toate , toalete, flori, flirturi, excursii, plimbări, nebunii, ne veţi şopti : „rămas bun” ! --------e xpx---------- ui National ffîn Craiova şi ore;îîprice de autor (Urmare din pag. I-«) O reproduc: Stimate Domnule, Am primit suma ce mi-aţi trimis ca tantieme dela cele doua din urmă reprezentaţii (115 1. 95 b.) pentru care vă mulţumesc. Contând pe bunăvoinţa direcţiunii teatrului d-voastră, vă rog cu această ocazie să binevoiţi a face socoteala câte sume mai am ele încasat pe trecut, de atâţia ani, de când, deşi s’au tot jucat din piesele mele, eu’ n’am mai primit dela d-voastră nimic. Am rugat şi pe d. dr. Steurman de la „Opinia” să mă ajute cu o vorbă bună pe lângă dv. Sperând că veţi face dreptate rugăminţii mele, sunt, stimate domnule, al D-voastră servitor, L L. Caragiale Berlin 6 Decem. 1902. Ce ziceţi, d-le Tomescu. A trecut răsboiul şi noi tot cu aceleaşi moravuri am rămas. Tantiemele tot nu se plătesc orice trupă are dreptul să joace piesa oricui pofteşte, fără să de» socoteală nimănui, etc., etc. De altfel, stimate d-le Tomescu, lucrul acesta era şi de aşteptat din partea acelui ce a reuşit să dezgroape repertoriul de pe vremea bunicelor noastre. Odată cu concepţiile artistice de atunci, trebuiau reînviate şi moravurile din acea epocă. Nu-i aşa ? Şi deoarece, deşi încă în viaţă, prin bunăvoinţa d-voastră, licrările mele le văd trecute în domeniul public, vă rog ca şi pe viitor, tantiemele ce mi s’ar căveni, să fie vărsate la excedentul teatrului ce aveţi onoarea să-l conduceţi, primind odată cu deosebitele mele mulţumiri, şi asigurarea înaltei stime ce vă păstrez. Adrian Pascu Iaşi, 16 Iulie 1928. Din toată lumea SPARGEREA PLAFONULUI Eugenia Carada, care are statue la Banca Naţională, a cerut guvernului să fie luat din locul acela şi mutat urgent oriunde, de teamă ca nu cumva spargerea plafonului Băncii Naţionale, să atragă un accident general al clădirii, care să-i îngroape frumusețe de bust, sub cărămizi. De necaz că negocierile împrumutului nu mergeau tocmai bine, primul ministru a amenințat Europa cu spargerea plafonului unui monument istoric. Asta pune ca mânia ciobanului pe stat . De necazul satului Rupse furca patului. Nu am văzut niciodată plafonul Băncii Naţionale. De câte ori mă duc pe-acolo mă uit mai mult după ghişee de schimb. Dar la cârma ţării e un om econom. Avar chiar. Cum să spargă el un plafon, aşa din senin ? Nu se poate. Trebue că s’a întâmplat ceva. O fi vre-un plafon stricat, scorojit... In cazul acesta, era necesara preschimbarea lui. Poate s’au gândit guvernanţii să facă altul mai frumos . Sunt mulţi oameni cari preferă o operă frumoasă şi modernă unei alteia cu importanţă istorică. Fiecare cu preferinţele lui. MICROMEGAS P. S. — In ultimul moment aflu că „plafonul” nu e cel le care mă gândeam eu, ci e o simplă metaforă poetică. Ei bine, sunt adorabili acești oameni cari se ceartă pentru chestiuni abstracte... BRANDES ȘI SHAW Intre corespondenţa lui Georg Brandes s’a descoperit de curând câteva scrisori extrem de savuroase ale lui Bernard Shaw, în care marele dramaturg britanic vorbește maestrului critic scandinav despre inutilitatea criticii dogmatice. Intervenindu-se la Shaw pentru lămuriri, acesta a declarat: „Am scris aceste scrisori lui Brandes, dar n’am primit nici un răspuns. Brandes era prea serios pentru a putea răspunde la asemenea bravade. Am indicaţii că mi-a purtat şi pica pentru gluma mea”. DEKOBRA IN AMERICA Marele reporter şi romancier Maurice Dekobra anunţă că va publica în toamna acestui an un nou roman din viaţa aventurierilor financiari ai Americei. POVESTIRI VANĂTOREŞTI Maestrul tuturor actualităţilor vânătoreşti, astăzi, rămâne tot d. Al Cazaban, excelentul confrate. Iată ce povestea deunăzi : Mai mulţi vânători orăşeni păi- lăvrăgeau în jurul unui foc, în pădure. Un ţăran, şi el vânător asculta minciunile boereşti şi mult se cutremura ! — Ei, hai, Ioane, tu nu ne spui o poveste de vânătoare ? — Ba să vă spun... — Te-ascultaim. — Odată am intrat şi eu în pădure... — Ei și ? — Şi mi-a eşit înainte o ursoaică mai cât boul... — Şi Ce i-ai făcut ? — Nu i-am făcut nimic. M’a mâncat! PREMIUL NOBEL Premiul Nobel pentru literatură se va atribui anul acesta, se pare, unui scriitor german. Unul dintre candidaţii cei mai serioşi este poetul Ştefan George, autorul operei Das Jahr der eele. Istoricul Emil Ludwig candidează de asemenea. O INELEGANTA Revista--„Familia” din Oradia, a publicat în ultimul număr aceste rânduri absolut inelegante şi injuste, cu ocazia vizitei d-rei Dorange în România : „O fată veştejită pe malurile Senei, vrând să producă cu orice preţ vâlvă în jurul numelui său, a pornit călare de la Paris la Bucureşti. Se înţelege e un gest neobişnuit pentru o fată, dar pentru vremea noastră brăzdată de dâra altor preocupări, nu prezintă nici-o importanţă. Mai ales acum, când s’au găsit femei cari să se avânte în sbor chiar peste ocean. Şi d-ra Rachela Dorange se află în drum spre Bucureşti, întâmpinată în cale cu alai. Ţara arde în foc şi baba se piaptănă!”, că lucrul trebuia remarcat. Condeiul, ni se părea că e ţinut în mână numai de oameni subţiri, nu şi de otrăvitorii inimlor şi semănătorii de vrajbă. 560.000 LEI PENTRU O FLOARE La Londra s’a deschis deunăzi expoziţia de flori de primăvară. Chioşcul orchideielor reprezintă o atracţie deosebită. In acest chioşc sunt expuse flori în valoare de cel puţin 8 milioane lei. Premiul întâiu l’a obţinut o nouă orchidee selecţionată cu numele de laelia cattleya invicta, o floare de o frumuseţe rară în trei culori : roş, violet şi portocaliu. S’a oferit pentru această orchidee suma de 560.000 lei, dar grădinarul nu s’a putut hotărî s’o vândă. ‘XOX Brandas I*’--' Bemnard Shaw Maurice Dekobra Francis Marco, Piere Denoit şi Pierre Plac-Orlan despre generaţia lor (Continuarea din pagina I-a) Mihaud şi Aurie. Este o solidaritate care depăşeşte Franţa, dacă ne gândim la artişti ca Manuel de Falla, un spaniol şi Modigliani, un italian. — La drept vorbind sunt două generării. — „Da, doar ele s’au unit după război. Şi realismul generaţiei literare vine tocmai dela fuziunea tuturor claselor sociale din timpul războiului. „Încotro merge acest realism şi care e rolul lui? Rolul de profet este dintre toate cel mai ingrat. Putem spune totuşi că intensitatea realismului timpului nostru merge mai departe decât adevărul strict şi limitat al realismului, la modă în 1850. Carnetul de note al lui Flaubert şi Goncourt este un instrument pe care nu-l admitem. Şi eu cred că generaţia noastră tinde să dispreţuiască — nu ştiu dacă va reuşi — realismul lui Stendhal şi Balzac. Un om ca Pierre Benoit îmi pare că este ilustrarea cea mai eclatantă a acestui adevăr superior, care are ca bază o strictă exactitate, dar care este fortificat de inteligenţă. „Desigur că în interiorul acestei generaţii sunt personalităţi foarte variate, îmi dau foarte bine seama ceea ce separă pe Benoit de un Girandoux, un Morand de un Thacreteil, un Mac-Orlan de un Larbaud, un Mauriac de un Dorgeles sau de un Maurois. E nevoe însă de aceste particularităţi pentru a da generaţiei expresia sa complectă. La aceste nume, cari sunt astăzi celebre, adaugă acel al unui scriitor astăzi necunoscut, Ignace Legrand, care a scris unul din cele mai frumoase romane ale vieţei noastre, ,Patrie Interieure”. Cred că sunt primul care am semnalat această admirabilă carte. „In ce priveşte academicienii, numeşte pe Pierre Benoit, Francois Mauriac, André Maurois, Roland Dorgeles, Paul Morand, Jean Girandoux”. După cum se vede Carco are toată încrederea în generaţia sa. A deosebit o inteligenţă: Pierre Benoit şi a descoperit un tânăr: Ignace Legrand. PIERRE BENOIT întors de curând din lunga sa călătorie s’a deroboat de întrebări, spunând numai atât: „Nu vreau să-mi fac cunoscută acum lista prietenilor mei”. PIERRE MACORLAN s’a retras de sgomotul Parisului la ţară. Şi-a instalat o antenă de T. F. F. iar discuri de gramofon fac să converge în biroul său toate ecourile lumii. „Mi se pare — a spus Orlan —— că este foarte greu pentru un profesionist să răspundă la aceste întrebări. După părerea mea, aceste întrebări ar trebui să se adreseze cititorilor. Profesioniştii au mania de a-şi căuta defectele şi calităţile lor, până şi în lucrările altora. In ce mă priveşte sunt de multe ori mai emoţionat de lucrarea imperfectă a unui scriitor care se asociază felului meu de a vedea şi a simţi. In această epocă în care valorile sentimentale se modifică, cel puţin în aparenţa lor, cred că nu există măsură comună pentru a aprecia cărţi cari diferă profund. E ca -ti cum ai vinde stofă cu litrul. Nu pot să ştiu ce loc vor ocupa în viitor aceia pe care-i iubesc. Este greu de ştiut până la ce punct acest viitor le va consacra eforturile. In ce priveşte cei cari vor face parte din Academia franceza ar c v «ă --a intrv’nd la între' - '■ ·r. ■ a relațiilor Pierre Mac-Orlan