Rampa, iulie 1928 (Anul 13, nr. 3129-3154)

1928-07-22 / nr. 3147

10 ani dein asesitarea familiei imperiale ruseşti In 17 iulie 1918 s-a ţinut la Kremlin o şedinţă a sovietului comisarilor poporului. In de­cursul şedinţei, tocmai când comisarul aprovizionării şi-a încheiat raportul, uşa se des­chise încet şi în sala de şedinţe alunecă persoana minusculă a preşedintelui executiv central, energicul Sverdlov, cu barbi­­şonul să­u ascuţit. Tovarăşul Sverdlov s’a apropiat în vârful degetelor de Lenin şi fără a rosti un cuvânt îi prezentă o scrisorică. Lenin o primi, iar Sverdlov a rămas nemişcat în picioare îndărătul său. După ce comisarul aprovizionării a rostit ultimele cuvinte ale ra­portului său, Lenin înainte de a acorda Cuvântul unui alt ra­portor, se ridică de pe scaun mişcă de câteva ori umărul, în­fige degetul mânei stângi în deschizătura de la mânecă a vestei, tuşeşte şi apoi cu un glas obişnuit dă citire conţinu­tului micului bileţel, ţinându-l­­deasupra mesei cu mâna dreapta : „Sovietul din Jekaterinen­­burg al reprezentanţilor mun­citorilor, ţăranilor şi soldaţilor a hotărât la 16 iulie în unani­mitate, având în vedere că si­tuaţia oraşului e nesigură, de a condamna la moarte pe Ni­­colae Romanov cu familia şi toţi însoţitorii săi. Sentinţa a fost executată în noaptea de 16 spre 17 iulie”. Fără să-şi schimbe glasul, Lenin a adău­­gat : „Vă anunţ, tovarăşi, a­­ceastă realitate şi propun să se treacă la ordinea zilei”. După aceasta s’a acordat cu­vântul comisarului poporului pentru transport de comuni­caţii. In astfel de mod revoluţia a luat la cunoştinţă în organul său cel mai superior din gura şefului şi conducătorului său tragedia, care a început în Fe­bruarie 1917 în statul major din Moghilev şi în palatul din έarskoie Selo, culminând în ekaterinenburg pe Ural în ca­sa locuitorului Ipateiev. Peripeţiile soartei familiei imperiale în timpul revoluţiei din Februarie şi Octombrie, sunt aproape toate cunoscute. Ţarul s’a dezis cu o absolută indiferenţă exterioară pentru sine şi fiul său de tronul Ru­siei în ziua de 3 Martie, pre­dând actul de abdicare monar­­hiştilor principali Şulghin şi Gucikov în prezenţa generalu­lui Ruzski, care a fost şi el un monarhist, în vagonul trenului care imperial, care s-a aflat în gara Pskov. Nicolae II a plecat apoi la familia sa din Ţarskoie Selo, unde toţi membrii ei au fost internaţi. Guvernul provi­zoriu s’a străduit să aducă fa­milia imperială într’un loc si­gur şi a întrebat în Anglia, da­că n’ar găsi acolo ospitalitate. După ce răspunsul englez a fost evasiv, iar valurile revolu­ţionare au crescut prin afluxul emigraţiei bolşevice, familia imperială, părinţii, patru su­rori şi fiul au fost permutată la Tobolsk nu departe de locul de originea călugărului de tristă memorie, spiritul rău al Rusiei, Rasputin. La Tobolsk, familia ex-împă­­ratului Nicolae a trăit în ra­porturi relativ liniştite, fiind înconjurată de îngrijirea patru persoane credincioase din fostul ei enturaj, cari s’au străduit de a paraliza grosolă­nia crescândă a soldaţilor şi purtarea aspră a factorilor gu­vernamentali locali. Ţarul a ta­iat în fiecare zi lemne, a trăit liniştit şi fără pretenţiuni în cercul familiei sale scumpe, supunându-se la toate câte i-au fost impuse de regimul revolu­ţionar. Actele de înjosire s-au înmulţit cu cât adepţii credin­cioşi ai ţarismului au încercat să încredinţeze prin corespon­denţă şi în alte moduri că ora eliberării nu e departe. Când regimul sovietic a înlocuit re­gimul guvernului provizoriu, raporturile s-au înrăutăţit. Fa­milia imperială, în prezent bi­neînţeles numai familia Roma­­novilor, a fost trimisă în cen­trul muncitorimei din Ural, în Jekaterinenburg. Aceasta a fost primul semn exterior că fa­voarea lumii monarhiste e folo­sită tot mai mult ca motiv pen­tru înăsprirea regimului. In­­tr’adevăr şederea la Jekateri­nenburg, în casa cu un singur etaj al lui Ipateiev, a fost un fel de pregătire pentru ultima călătorie. Azi şi poate niciodată nu se va stabili, dacă îndemnul la sentinţa contra familiei Roma­nov dată de sovietul din Jeka­terinenburg, a pornit de sus sau daca ea a fost spontan ca o măsură extremă împotriva pericolului că fostul ţar va că­dea în mâinile armatelor ceho­slovace cari s’a a apropiat. Şe­dinţa sovietului a fost scurtă. Sub presidenţia lui Beloboro­dov s’a compus un act prin ca­re s’a hotărât ca familia Ro­­manovilor şi membrii antura­jului ei, să fie înlăturaţi fizi­ceşte. Efectuarea execuţiei a fost încredinţată detaşamentu­lui local al gardei roşii,forma­tă din elemente internaţionale. Trei membri ai sovietului lo­cal au anunţat ţarului cu glas înăbuşit hotărârea sovietului şi i-au lăsat numai atât timp că a putut spune întrebător ulti­mele sale cuvinte : „Fără jude­cată Noaptea şi zgomotul automo­bilului au ascuns tot restul. 11­ corpuri au fost făcute grămadă într’o căldure depărtată, stro­pite cu materii inflamabile şi aprinse, iar cenuşa a fost apoi împrăştiată. Executarea sentin­ţei a fost anunţată a treia zi populaţiei din Jekaterinenburg printr’un comunicat, pe când în părţile mai îndepărtate ale Rusiei şi în special în centre s’a anunţat cu o zi mai înainte. -XOK­ RepCil­ii ! Citesc revistele literare din provincia noastră vastă şi tă­cută. Câte un nume strivit în­tre vocale dulci, prefăcut până la nuanţa «poetic» stă de straje sub un mal de strofe, ca un gândac la fundul apei. O proză udă ca o rufă, nu aduce decât desgust. Ritmul leneş şi absen­ţa oricărei gândiri se trădează în fraze luate cu igliţa în sus, cu gestul caraghios al bădăra­nului intrat fără veste într’un salon. Respectul cu care aceşti ti­neri (ce-şi cheltuesc economiile pentru a putea publica o operă proastă în reviste) vorbesc de câţiva domni literatori din Ca­pitală, mi s’ar părea încovoiat şi subaltern, nepermis de ne­perpendicular şi indign, dacă, «maeştrii» n’ar fi şi ei ades ejusdem farinae Mai ales că foarte mulţi din­tre aceşti tineri, cari perpetu­ează generaţiile ratate, sunt inimi drepte şi de bună-credin­­ţă Ei socotesc orice putregai o stea şi orice susur de urină, flautul unui pârâu cristalin prin pietriş şi frunze. Ei au uitat pildele mari ale scriitorilor eroi, cari plăsmuiau în tăcere o carte, la întuneri, şi discutau cu modestie despre înaintaşii lor, admirând mai mult decât spurcând ceea ce s’a produs inferior. Ţigănia actuală a cât­orva damnaţi spirituali nu trebue să mai fure nimănuia privirile, şi nici o greşeala sau înşelăciune nu trebue sa subsiste mai mult decât o clipă. Iubesc adevărul şi-mi place să-l spun. Totdeauna am crezut că dis­cuţiile scriitorilor prin reviste sunt dăunătoare şi lor şi citi­torilor. Mai ales in forma, lip­sită de urbanitate, în care cea a mai mare parte din scriitori în­ţeleg să le ducă. Violenţa naşte însă din ignorarea dreptului. Cunosc aici în Capitală, pe unul dintre campionii discuţii­lor inutile. E mereu în ceartă cu mapamondul Îşi face sieşi comerţ în chipul cel mai urât posibil. Fă-mi plăcerea şi mă înjură, este cupletul său favo­rit. Văzut de la distanţă, persoa­na lui ia aspecte mitologice. Dar tânărul e în realitate o­­mul tuturor comodităţilor. Scrie cinci rânduri pe zi, în care ideile mustesc, ce e drept, înghesuite unele’ntr’altele, fi­ind ştiut că matadorul e pen­tru calitate. Antreprenor de debutanţi, se visează maestru cu toate că n’a scris nimic, n’a gândit nimic, ci numai s’a ară­tat nervos... S’a întâmplat în carieră să fie acuzat, câteodată de prost, alteori de plagiat. Cred însă că e numai rău şi de rea credinţă, înlătur prima acuzaţie, de care nimeni nu poate fi făcut responsabil, şi rămân la pla­giat. De curând Andre Beucler, autorul romanului Gueule d’Amour şi-a revendicat pro­prietatea acestui titlu, denun­ţând publicului cititor francez pe o scriitoare care i l’a luat şi i l’a pus pe alte coperte. Constituie oare acest lucru un plagiat ? Eu nu ştiu. Cred însă că nu există plagiat. Iată, de exemplu, cei mai mulţi istorieni afirmă că t­udor Vladimirescu a murit ca şi Na­poleon I, la anul 1821. Dacă fac şi eu această afirmaţie fără să citez numele acelor istorici, în­semnează că am plagiat ? Nu. S­au, poeţi­i din provincie, au plăcuta caligrafie de a pune mereu în strofele lor versul : «Şi sub cerul cel albastru te-am iubit, iubita mea» «Cerul albastru» nu e un plagiat, chiar dacă se află la o mie de autori, iar despre ac­ţiunea de «sub cer» nu pot spu­ne decât că nu e inedită. Plagiat nu e nici când din lipsa unei biblioteci practice, sau a fişelor, încurci ideile al­tora şi crezi că sunt ale dumi­­tale. Intr’o recentă polemică tot pe chestia «generaţiei tinere» un domn care din tot răsboiul n’a prins decât aspectul rimat, a putut scrie într’o revistă că nu e nevoie să citeşti o carte în­treagă pentru a-ţi da seama că e bună, întocmai cum nu e ne­voe să mănânci o putină de brânză pentru a-ţi face o opi­nie despre conţinut. Ei un colţ în furculiţă şi eşti edificat. Argumentul acesta, cu toate că discutabil în aplicaţiunea lui la cazul nostru, mai poate, fi citit, în «Cugetul Românesc», din 1922, sub semnătura scrii­torului cu multe străluciri T. Arghezi. E plagiat ? Am putea pune textele pe două coloane, dar ce dovedeşte asta ? Ţi se răspunde : N’am pla­giat ! Detest pe Arghezi !... Exerciţiul acesta devine la un moment viciu. Ideile tale nu mai ies decât împinse de la spa­te de altele. Provincia literară încă mai e împănată cu naivi. Repetenţii cu lavalieră, fac literatură în vacanţă, şi literatorul bucureş­­tean îi utilizează în favoarea sa. Revistele n­oastre literare totdeauna încep toamna cu brio, au materie în sertare. Se plagiază la noi, înspăi­mântător. E prea măruntă şi meschină preocuparea aceasta poliţistă de a denunţa tot ce aflu în răstimpuri, şterpelit de ici şi de colo. Mărturisesc că nici timp n’aş avea şi nici aceşti briganzi nu sunt destul de in­teresanţi. Dar din bogăţia lor se pot trage nnle concluzii foarte utile şi salubre. Este ceea ce ar trebui să in­tereseze pe toţi directorii de reviste , dacă aceştia ar fi niş­te oameni culţi şi n’ar exercita ei înşişi, câteodată oculta şi discreta culegere de mucuri de idei de pe maidanele altora. R. P. xox Frian­llic de var. Cochete, graţioase, uşoare s’au născut în raiul vacanţei, în lumi­na soarelui mângâietor şi cald ce aureşte văzduhul. Cu primi fluturi, cu primele flori, au eşit şi ele sburdaln­ice pe stradă, surâzătoare, ademenitoare. Rochile transparente şi-au luat cu­lorile vi ale parcurilor. Culori, când discrete şi dulci de petale, când de frunziş, când de ape line, albăstrii. Scurte şi strimte, au desvăluit picioarele fine până aproape de genunchi, ciorapii de mătase sau muselin, pantofii sandale, ai cre­de pentru un travesti roman. Braţele şi ele goale ce stau în­cercuite cu brăţări de murgele multicolore exilează cu gesturi studiate umbreluţe japoneze, fan­tezii futuriste şi inexplicable, de Batikuri şi Rodier. Şi cine e spus oare că nu e fru­moasă femeea vara ? ! Nu sunt frumoşi ochii ei strălu­citori sub pălărioarele cu fructe, cu panglici, cu bizarerii ? Obrajii roz, buzele umede, nervoase, exas­perate !... Dornice­ni flirt, de escapade, de aventuri, la băi, prin oraş şi „­Week-end”, micuţele toate ca nişte friandize de sezon cer să se lase „crocate”. Prejudecăţile celor­­lalte anotimpuri sfârşesc acum­­prin a deveni şi ele mai fragile, mai transparente. De partea cealaltă se vede ma­lul mării, nisipul fierbinte, cos­tumele sugestive de bac, plaja, ca­­sinoul. Romanele se înfiripă iute, timpul e calculat : nota de la ho­tel, concediul, cura mămichii ! O ! Ce de realităţi înfiorătoarei. Să profităm. ! Să profităm ! Desişurile brazilor parfumaţi parcul Sinaiei. Semi­întunericul terasei pe nopţi cu lună. Gazz-ul nervos răscolitor de pa­timi, dimineţele răcoroase la stâ­nă, raidurile prin munţi la bra­şov. Ostrovul de la Călimăneşti promenada dela Mehadia, Valea Cerbului dela Buşteni ! Cu acceleratul, cu valiza şi cu entuziasmul ce nu faci ? Două trei zile într’un colţişor, cinci-şase în altul ! Flirturi in tren flirturi prin gări, flirt la ho­tel. Te ndrăgosteşti la un coşuleţ cu smeură, te desparţi la un tan­go ! Vertiginos, căci a doua zi pleci sau Sâmbătă îţi soseşte băr­batul ! Atunci sărmane Cupi­lon e prost ! Rămâne rochiţa mototo­lită, nu-ţi mai măreşti ochii cu „cohi”, dejunezi acasă ! Cu privirea îngândurată, îţi li­peşti născiorul de geam şi priveşti afară. Câteva frunze de pe alei s’au scuturat, le joacă vântul în vârtejuri capricioase. Ei da, trece şi v­ara ! Câteva săptămâni încă, şi s’a dus ! Mâine, poimâine vacanţa se sfârşete ! Pălărioarele de mi­cu struguri trec la garderobe, rochile transparente mor şi ele ofilite, de umbreluţe nici nu mai vorbesc ! Şi într’o zi, micuţe frlandize , toate , toalete, flori, flirturi, ex­cursii, plimbări, nebunii, ne veţi şopti : „rămas bun” ! --------e xpx----------­ ui National ffîn Cra­­iova şi ore;îîprice de autor (Urmare din pag. I-«) O reproduc: Stimate Domnule, Am primit suma ce mi-aţi tri­mis ca tantieme dela cele doua din urmă reprezentaţii (115 1. 95 b.) pentru care vă mulţumesc. Contând pe bunăvoinţa direc­ţiunii teatrului d-voastră, vă­ rog cu această ocazie să binevoiţi a face socoteala câte sume mai am ele încasat pe trecut, de atâţia ani, de când, deşi s’au tot jucat din piesele mele, eu’ n’am mai primit dela d-voastră nimic. Am rugat şi pe d. dr. Steur­­man de la „Opinia” să mă ajute cu o vorbă bună pe lângă dv. Sperând că veţi face dreptate rugăminţii mele, sunt, stimate domnule, al D-voastră servitor, L L. Caragiale Berlin 6 Decem­. 1902. Ce ziceţi, d-le Tome­scu. A tre­cut răsboiul şi noi tot cu aceleaşi moravuri am rămas. Tantiemele tot nu se plătesc orice trupă are dreptul să joace piesa oricui pofteşte, fără să­ de» socoteală nimănui, etc., etc. De altfel, stimate d-le Tomes­cu, lucrul acesta era şi de aştep­tat din partea acelui ce a reuşit să dezgroape repertoriul de pe vremea bunicelor noastre. Odată cu concepţiile­ artistice de atunci, trebuiau reînviate şi moravurile din acea epocă. Nu-i aşa ? Şi de­oarece, deşi încă în­ via­­ţă, prin bună­voinţa d-voastră, li­crările mele le văd trecute în domeniul public, vă rog ca şi pe viitor, tantiemele ce mi s’ar că­veni, să fie vărsate la excedentul teatrului ce aveţi onoarea să-l conduceţi, primind odată cu deo­sebitele mele mulţumiri, şi asigu­rarea înaltei stime ce vă păstrez. Adrian Pascu Iaşi, 16 Iulie 1928. Din toată lumea SPARGEREA PLAFONULUI Eugenia Carada, care are sta­tue la Banca Naţională, a cerut guvernului să fie luat din locul acela şi mutat urgent oriunde, de teamă ca nu cumva spargerea pla­fonului Băncii Naţionale, să a­­tragă un accident general al clă­dirii, care să-i îngroape frumuse­țe de bust, sub cărămizi. De necaz că negocierile împrumu­tului nu mergeau tocmai bine, primul ministru a amenințat Eu­ropa cu spargerea plafonului unui monument istoric. Asta pune ca mânia ciobanului pe stat . De necazul satului Rupse furca patului. Nu am văzut niciodată plafonul Băncii Naţionale. De câte ori mă duc pe-acolo mă uit mai mult după ghişee de schimb. Dar la cârma ţării e un om eco­nom. Avar chiar. Cum să spargă el un plafon, aşa din senin ? Nu se poate. Trebue că s’a întâmplat ceva. O fi vre-un plafon stricat, scorojit... In cazul acesta, era ne­cesara preschimbarea lui. Poate s’au gândit guvernanţii să facă altul mai frumos . Sunt mulţi oameni cari preferă o operă frumoasă şi modernă unei alteia cu importanţă istorică. Fiecare cu preferinţele lui. MICROMEGAS P. S. — In ultimul moment a­­flu că „plafonul” nu e cel le care mă gândeam eu, ci e o simplă me­taforă poetică. Ei bine, sunt ado­rabili acești oameni cari se ceartă pentru chestiuni abstracte... BRANDES ȘI SHAW Intre corespondenţa lui Georg Brandes s’a descoperit de curând câteva scrisori extrem de savu­roase ale lui Bernard Shaw, în care marele dramaturg britanic vorbește maestrului critic scan­dinav despre inutilitatea criticii dogmatice. Intervenindu-se la Shaw pen­tru lămuriri, acesta a declarat: „Am scris aceste scrisori lui Brandes, dar n’am primit nici un răspuns. Brandes era prea serios pentru a putea răspunde la ase­menea bravade. Am indicaţii că mi-a purtat şi pica­ pentru gluma mea”. DEKOBRA IN AMERICA Marele reporter şi romancier Maurice Dekobra anunţă că va publica în toamna acestui an un nou roman din viaţa aventurie­rilor financiari ai Americei. POVESTIRI VANĂTOREŞTI Maestrul tuturor actualităţilor vânătoreşti, astăzi, rămâne tot d. Al Cazaban, excelentul confrate. Iată ce povestea deunăzi : Mai mulţi vânători orăşeni păi- lăvrăgeau în jurul unui foc, în pădure. Un ţăran, şi el vânător asculta minciunile boereşti şi mult se cutremura ! — Ei, hai, Ioane, tu nu ne spui o poveste de vânătoare ? — Ba să vă spun... — Te-ascultaim. — Odată am intrat şi eu în pă­dure... — Ei și ? — Şi mi-a eşit înainte o ur­soaică mai cât boul... — Şi Ce i-ai făcut ? — Nu i-am făcut nimic. M’a mâncat! PREMIUL NOBEL Premiul Nobel pentru litera­tură se va atribui anul acesta, se pare, unui scriitor german. Unul dintre candidaţii cei mai serioşi este poetul Ştefan Geor­ge, autorul operei Das Jahr der eele. Istoricul Emil Ludwig candi­dează de asemenea. O INELEGANTA Revista--„Familia” din Oradia, a publicat în ultimul număr a­­ceste rânduri absolut inelegante şi injuste,­ cu ocazia vizitei d-rei Dorange în România : „O fată veştejită pe malurile Senei, vrând să producă cu orice preţ vâlvă în jurul numelui său, a pornit călare de la Paris la Bu­cureşti. Se înţelege e un gest ne­obişnuit pentru o fată, dar pen­tru vremea noastră brăzdată de dâra altor preocupări, nu pre­zintă nici-o importanţă. Mai ales acum, când s’au gă­sit femei cari să se avânte în sbor chiar peste ocean. Şi d-ra Rachela Dorange se a­­flă în drum spre Bucureşti, în­tâmpinată în cale cu alai. Ţara arde în foc şi baba se piaptănă!”, că lucrul trebuia re­marcat. Condeiul, ni se părea că e ţinut în mână numai de oameni sub­ţiri, nu şi de otrăvitorii inimlor şi semănătorii de vrajbă. 560.000 LEI PENTRU O FLOARE La Londra s’a deschis deunăzi expoziţia de flori de primăvară. Chioşcul orchideielor reprezintă o atracţie deosebită. In acest chioşc sunt expuse flori în valoa­re de cel puţin 8 milioane lei. Premiul întâiu l’a obţinut o nouă orchidee selecţionată cu numele de laelia cattleya invic­­ta, o floare de o frumuseţe rară în trei culori : roş, violet şi por­tocaliu. S’a oferit pentru această orchidee suma de 560.000 lei, dar grădinarul n­u s’a putut hotărî s’o vândă. ‘XOX­ Brandas­ ­ I*’--' Bemnard Shaw Maurice Dekobra Francis Marco, Piere Denoit şi Pierre Plac-Orlan despre generaţia lor (Continuarea di­n pagina I-a) Mihaud şi Aurie. Este o solidari­tate care depăşeşte Franţa, dacă ne gândim la artişti ca Manuel de Falla, un spaniol şi Modigliani, un italian. — La drept vorbind sunt două generării. — „Da, doar ele s’au unit după război. Şi realismul generaţiei li­terare vine tocmai dela fuziunea tuturor claselor sociale din timpul războiului. „Încotro merge acest realism şi care e rolul lui? Rolul de profet este dintre toate cel mai ingrat. Putem spune totuşi că intensitatea realismului timpului nostru merge mai departe decât adevărul strict şi limitat al realismului, la modă în 1850. Carnetul de note al lui Flaubert şi Goncourt este un ins­trument pe care nu-l admitem. Şi eu cred că generaţia noastră tinde să dispreţuiască — nu ştiu dacă va reuşi — realismul lui Stendhal şi Balzac. Un om ca Pierre Benoit îmi pare că este ilustrarea cea mai eclatantă a acestui adevăr supe­rior, care are ca bază o strictă exactitate, dar care este fortificat de inteligenţă. „De­sigur că în interiorul aces­tei generaţii sunt personalităţi foarte variate, îmi dau foarte bine seama ceea ce separă pe Benoit de un Girandoux, un Morand de un Thacreteil, un Mac-Orlan de un Larbaud, un Mauriac de un Dor­­geles sau de un Maurois. E nevoe însă de aceste particularităţi pen­tru a da generaţiei expresia sa complectă. La aceste nume, cari sunt astăzi celebre, adaugă acel al unui scriitor astăzi necunoscut, Ignace Legrand, care a scris unul din cele mai frumoase romane ale vieţei noastre, ,­Patrie Interieure”. Cred că sunt primul care am sem­nalat această admirabilă carte. „In ce priveşte academicienii, numeşte pe Pierre Benoit, Francois Mauriac, André Maurois, Roland Dorgeles, Paul Morand, Jean Gi­randoux”. După cum se vede Carco are toată încrederea în generaţia sa. A deosebit o inteligenţă: Pierre Be­noit şi a descoperit un tânăr: Ig­nace Legrand. PIERRE BENOIT întors de curând din lunga sa că­lătorie s’a deroboat de întrebări, spunând numai atât: „Nu vreau să-mi fac cunoscută acum lista prietenilor mei”. PIERRE MAC­ORLAN s’a retras de sgomotul Parisului­ la ţară. Şi-a instalat o antenă de T. F. F. iar discuri de gramofon fac să converge în biroul său toate ecourile lumii. „Mi se pare — a spus Orlan —— că este foarte greu pentru un pro­fesionist să răspundă la aceste în­trebări. După părerea mea, aceste întrebări ar trebui să se adreseze cititorilor. Profesioniştii au mania de a-şi căuta defectele şi calităţile lor, până şi în lucrările altora. In ce mă priveşte sunt de multe ori mai emoţionat de lucrarea imperfectă a unui scriitor care se asociază fe­lului meu de a vedea şi a simţi. In această epocă în care valorile sentimentale se modifică, cel pu­ţin în aparenţa lor, cred că nu există măsură comună pentru a aprecia cărţi cari diferă profund. E ca -ti cum ai vinde stofă cu li­trul. Nu pot să ştiu ce loc vor ocu­­pa în viitor aceia pe care-i iubesc. Este greu de ştiut până la ce punct acest viitor le va consacra eforturile. In ce priveşte cei cari vor face parte din Academia franceza ar c­ v «ă --a intrv’nd la între­­' - '■ ·r. ■ a relațiilor Pierre Mac-Orlan

Next