Rampa, aprilie 1929 (Anul 14, nr. 3358-3379)

1929-04-01 / nr. 3358

c ANUL XIV No. 3358 latiu EDACTIA, ADMINISTRATIA ATELIERELE GRAFICE Strada Sarindar, 7 Til ■ F O n mmvmm ubReftatva «anautonM S« m­optim» Rudaff Moss«, OM. ytMtarf l »♦*­, m («mturt. •* »rtspiSM la taste d­ »ubNof'ttts 9» la »dmt­lsimf!» sfantfa« ION GORUN de ADRIAN MANIU !Ac­um câţiva ani, în discursul de la Academie, scriitorul Mi­hail Sadoveanu găsise o minu­nată comparaţie pentru cei ce străduesc să trăiască adevă­rata literatură a pământului. Gândul făurise imaginea unui stejar cu rădăcini adânc în­fipte în noaptea humei, şi cu o coroană purtătoare de cân­tece spre ceruri senine. Cu mulţi ani înainte când Al. Irodos îşi alesese numele pentru literatură Ion Gorun desigur că şi sufletul lui gă­sise acelaş gând, acelaş dor, de a fi un copac — dar un gorun — un copac cu frunza sclipi­toare în soare — un copac dintre acei printre care rătă­cea Avram Iancu, un uriaş al codrilor crescut cu rădăcini în piatră stearpă de munte, desfrunzit în viscole, înfrun­zind şi crescând şi mai de­parte în fiecare primăvară. Şi aşa a fost! Neamul lui de viţă veche a dăruit mulţi cărturari — şi pe zarea literaturei române ală­turi de Ion Gorun-Alexandru Hodoş — trebuesc pomeniţi cu cinstire Iosif Hodoş, Nerva Hodoş, Enea Hodoş, Ulpin Ho­­­doş, ca să nu amintim decât o falangă de bătrâni in care a suit aceiaşi sevă a limbii ro­mâneşti, pe care toată familia lor a îndrăgostit-o ca într’un crez religios. Fiecare din ei râvnea să în­­nalțe mai sus frumuseţea gra­iului nostru, cum se întrec în­­tr’o pădure copacii. Unul cânta legile graiului nostru, altul studia tipăriturile trecutului, altul miezul tainic al cuvintelor — iar în această familie ce părea o Academie — fără îndoială cel mai falnic şi mai smerit a fost tot Ion Go­run, cel mai talentat şi cel mai muncitor.­­ Nedreptăţit au fost toţi. A fost însă dintre cei mai loviţi de suferinţe — nu numai pentru că furtunile sunt mai numeroase pe munte — ci şi prentru ea sunt singurătăţi su­fleteşti sortite parcă nenorocu­lui şi suferinţei. Acum când trunchiul răs­turnat de soartă ne arată în­tr’adevăr cât de mare a fost uriaşul ,­ vom privi spre acele ramuri sortite să nu veste­jească, şi dintre frunzare bă­tute de vijelii crunte, vom des­prinde pagini de mare proza­tor ce îşi păstrează culoarea, ca frunzele nemuritoare de laur. »—:——oxo-----­ George Georgescu la Paris Compatriotul nostru d. Geor­ge Georgescu a dirijat săptă­mâna trecută în sala Pleyel pentru prima oară noua or­chestră, denumită «Orchestra simfonică a Parisului» înfiin­ţată din iniţiativa pianistului Coriob In program a figurat : Uver­tura Egmont şi a 5-a simfonie a lui Beethoven, poemul sim­fonic «Moarte şi transfigura­­ţie» de Richard Strauss. Solist a fost pianistul Jose Iturbi care a interpretat con­certul pentru pian și orchestră de Beethoven. Din cuşca sufletului MICUL JIM Domnul Izidor B. e mare an­grosist de manufactură. Afacerile îi­ merg strălucit, şi câştigurile lui de milioane, îi permit să ducă o viaţă îmbelşugată şi plină de fericire. Dar cea mai sigură fericire a d­-lui Izidor e micul Jim, unica şi nepreţuita lui odraslă. Micul Jim, e fructul dragostei d-lui Izi­dor cu durdulia­­-nă Bety B. şi e în vârstă de 7 ani. Micul Jim, are două profesori dar se arată duşman pe faţă al în­văţăturii.. Deunăzi, domnul Izidor i-a zis : — Jim !... Pentru ce nu vrei să înveţi să scrii ? Când ai să te faci băiat mare, cum ai să scrii scrisorile comerciale ? —• Am sa-mi angajez o dacti­lografă. VEDERE SUPERBA Soţii Vasilescu, erau in mare fierbere. De dimineaţă până sea­ra, bateau drumurile căutând o casă cât mai confortabilă, cât mai centrală şi mai eftină. Deunăzi, domnul Vasilescu­ a citit în „Dimineaţa” următorul anunţ : „De­­ închiriat casă modestă, preţ modest cu VEDERE SPLENDIDA. Adresaţi Str. Plantelor 78”. Peste jumătate oră d. Vasiles­cu era în strada Plantelor 78 şi discuta cu proprietarul : — Păi bine dom’le ! D-ta ai scris la gazetă că e „vedere splen­didă” şi când colo eu văd că e un maidan plin de gunoaie... — Da !... Dar pe maidanul ăsta e vorba să se clădească o casă foarte modernă în 15 etaje... LA PICTOR Deunăzi, un pictor expresio­nist se adresă pictorului nostru Sell : — Dragă Sell ... Cum ţi-a mers expoziția ? — Straşnic !... Am vândut tot ■­ -nLăis Bravo!... Şi eu am vândut deunăzi un tablou care repre­zenta „Furia aerului lichid’’... L-am vândut cu 20.000 de lei.. — Păcat !... Eu ţi-aş fi găsit un amator, care ţi-ar fi oferit 40.000 de lei, numai să-l vadă. — Cine-i ăla !... — Un orb!... W * . Director : SCARLAT FRODA O nouă piesă de Geraldy Paul Geraldy a terminat de scris o nouă piesă în trei acte cu * Paul Geraldy titlul «Christine». Piesa se va juca în curând la Paris. -XOX-—— Reluarea „Prizonierei“ la Paris La Paris s-a reluat piesa lui Eduard Bourdet «Prizoniera» jucată la noi de d-na Ventura. La teatrul Femina de astă dată rolul titular a fost jucat de Vera Sergine. Artistul George Mauloy, a­­tât de apreciat la noi, cu prile­jul representaţiilor d-nei He­rat, a reluat rolul tatălui. -000- Viaţa şi cariera literară a lui Ion Gorun povestită de el Insus In Iunie 1926 la încununarea lui cu Premiul Naţional de lite­ratură, Ion Gorun îşi povestea prin „Rampa” viaţa şi cariera lui literară . lat-o : — Debutul meu la literatură e prea îndepărtat şi greu de poves­tit în două cuvinte. Ce-ţi pot spu­ne este doar că n’am aparţinut nici unei casse literare. Şcoala mea au fost înaintaşii mei. Ci­team şi eu pe C. Negrutzi, pe Odobescu, pe Bălcescu şi pe poe­ţii şi prozatorii timpului. Cam pe la vârsta de 17 ani scriam, — mai exact, — încercam mici schiţe pe cari le publicam pe unde era loc şi pentru tineri. Debutul meu, te­meinic a fost însă la Convorbiri literare fără sa fac însă parte din cenaclul convorbiriştilor. Ma­­iorescu întreba de mine şi mă aprecia, dar nu m’am dus nici­o­­dată în cercul dela Convorbiri Literare. Trimiteam lui Jacques Negrutzi versuri pe cari mi le publica la loc de cinste în re­vistă. Am fost toată viaţa un sălbatic, — cum însu­fi d-ta constaţi, — un sălbatic, numai în sensul acesta de­ «retras», el e «ascet». Pe urmă, cunoscusem bine pe Vlahuţă. El m­'a furat un timp din singurătatea mea. Ti plăcea să a­­dune la el acasă pe scriitori, fără să-şi dea aerul de şef de şcoală literară, ci numai în numele prie­teniei literare. Acolo venea şi Ca­­ragiale şi Delavranc­ea. Discutam unele chestiuni literare şi altele... de tot felul. Aşa am început să public în re­vista «Viaţa» a lui Vlahuţă. Această revistă publicase un concurs pentru alegerea unui colaborator. Au concurat la acest concurs foarte mulţi literaţi din acea vreme. Mulţi dintre ei sunt scriitori recunoscuţi, scriitori de seamă. Mă rog, nu ştiu cum s’a făcut, că la concurs, cei d­eia .«Viaţa» m’au ales pe mine. Ei pe urmă drumul era mai uşor. Mă făcusem cunoscut, aveam şi rela­ţii literare întinse... Prietenia cu Artur Stavri ne-a mânat pe amândoi la conducerea unei reviste literare noui. Ştii că am scris împreună revista «Pa­gini Literare».­­Acolo şi-a publicat Sadoveanu primele bucăţi de poezii. Era un începător de talent. S-a văzut că nu ne-am înşelat în aprecierile noastre. Şi apoi la «Povestea Vorbei», am scris. D-na Constanţa Hodoş a scos şi ea «Revista Noastră» la care eram colaborator principal. Da, şi la «Sămănătorul», dar numai în primul an de apariţie. Pe urmă Vlahuţă şi Coşbuc, înte­meietorii revistei, s’au retras, lă­sând pe Iosif cu tineretul. Atunci nara mai colaborat nici eu. — Astăzi tineretul literar s’a grupat în şcoala de reciprocă ad­miraţie. Eu nu văd în aceasta un bine. Talentul creşte şi se cultivă izolat cel puţin tot aşa de bine, izolat. In ceea ce mă priveşte, nu m’am alipit nici-odata de vre-un critic, nici în vreun cenaclu n’am fost. A, o singură «şcoală literară», dacă vrei s’o numeşti aşa,­ a avut mare rol în cultura românească. Dar nu era o şcoală propriu zis. Era mai mult mi­stăvilar, un fil­tru. Se scria pe atunci atâta lite­ratură bună şi proastă, se lua în deşert într’atât numele artei, în­cât, reacţiunea trebuia să se im­pună firesc. Ghiceşti că e vorba de Ti­tu Maior­escu. Maiorescu nu grupa talentele şi nu le decerna titluri şi grade. El se ocupa numai de opera de artă, delimitând domeniul artei, diferenţiindu-l de al simplei şi ieftinei literaturi. Eram la începu­turile domniei esteticei. Ii revine lui Maiorescu acest merit de a fi aşezat în ordine operele şi de a fi legiferat esteticeşte creaţia pen­tru a o deosebi de falsul cu apa­renţe de veritabil. Pe urmă, ştii, a venit curentul poporanist care dicta scriitorului să aibă atitudine simpatică faţă de ţăran, să-i placă gospodăria pri­mitivă a ţăranului şi multe alte obligaţii cari au îngustat orizon­turile artei. Şcoala literară nu-şi mai avea rost. Pe linia trasă de Maiorescu se putea urmări o evo­luţie precisă şi un profit moral pentru artă. Poporanismul a schimbat acul busolei şi a rătăcit corabia. S’a dat artei o funcţiune practică care i-a scăzut presti­giul. —■ Astăzi încă stăm şi mai rău. i-aş putea spune că nu avem ta­lente reale şi bogate în resurse, dar a dispărut un factor indispen­sabil operei de artă : Sinceritatea. Nu mai simt în majoritatea pro­ducţiilor literare de astăzi, acel imponderabil nedefinit, acea vi­braţie a scrisului în ritmul ini­mii, care se cheamă talent. Acea­stă siluire a muzei, a adus la for­me pretenţioase ca formă în fond... Citeam deunăzi versurile unei domnişoare. O totală lipsă ele sub­stanţă, dar factura ver­sul­ui !... o, ce să-ţi spun ?!...­­ Un cuvânt într’un rabd, dede­subt altul, apoi alt rând cu alt cuvânt. Dacă citeai a­tint, vedeai că versurile acelea puteau alca­tul­ o strofă orkistă, ca s­e o iertau destul de veche, și cri un aport poetic destul de insignifiant. Dar forma aceasta barocă­... Această atroce sugrumare a cinstei lite­rare... Scrisul acela Chinezesc... căci parcă chinezesc era : Chine­zii scriu cuvintele unul sub altul în loc să te aşeze în rând orizon­tal. Astăzi aud că scriitorul se aşea­ză fără treabă în faţa hârtiei albe şi se inspiră de la ea !... Partur­unt montes nascetur ri­diculus rans... Nu-mi cere să numesc pe scrii­torii pe care-i prefer sau pe cei cari nu-mi plac. Şi asta nu pen­tru ca nu vreau să-mi fac neprie­teni, căci aş putea chiar să mi­­fac, fără să fie cei dintâi, nici ce din urmă... dar nu vreau să ma supăr pe nimeni nici să atrag a­tenţia asupra mea. Vreau să-m trăesc şi de aci înainte bătrâne­ţile, liniştit, fără să mai aud în urma mea mârâituri sau aplauze. Eu am scris în atâţia ani de viaţă literară, mult foarte mult... Adică... mult numai în ceea ce pri­veşte cantitatea. Am scris atunci când am avut ceva de spus. Am scris şi critică şi literatură, am făcut şi gazetărie istovitoare. Din scris nu se poate trăi. Talentul e o patimă, un viciu. El e numai consumator de energie și ca orice viciu, niciodată produc. Un premie anual de 750.000 Iei pentru un muzicant «Chicago Tribune» anunţă că un premiu de 5000 de dedări, la care vor putea participa toate ţările a fost creat de o organiza­ţie, desemnată sub numele de «Columbia» ; acest premiu va fi atribuit în fiecare an aceluia care va fi contribuit mai mult la pro­gresul muzicii. Organizaţia în chestiune e prezidată de Otto H. Khan. Delegaţii a treizeci şi trei de naţiuni se vor întruni odată pe an la New-York pentru a desem­na pe fericitul câştigător al pre­miului; procedura care va fi ur­mată pentru desemnare va fi i­­dentică aceleia pentru premiul Nobel. Pentru prima oară premiul se va acorda în 1929. -oxo- Yves Mirande, cunoscutul autor dramatic francez a scris o nouă piesă cu titlul «l’At­­ . ..-«fi. .Jy. tachée» a cărei premieră, va avea loc săptămâna viitoare la teatrul Palais-Royal din Paris. Mirande a scris piesă o nouă Yves Mirande exo ■ Pagnol la Berlin Marcel Pagnol autorul celebrei piese «Topaze» care continuă să se joace cu succes la Paris, se află la Berlin unde a asistat la a suta reprezentaţie a piesei sale la Re­naissance Bühne.­­oxp­ „Maestrul“ Alfred Savoir, reputatul autor dramatic francez a terminat de scris o piesă cu titlul «Maestrul»; rolul principal va fi jucat de Fresnay. Im post— — In Sâmbăta Mara la ora prânzului — GOGU : Marcelo!... Marcelooo!.. MARCELA: (intra furioasă) Ce strigi aşa ? Uiţi că azi e Sfânta Sâmbătă a Patimilor... GOGU : Ei şi?... Ce-are a fac­ o patimile şi cu strigatul... MARCELA : Te rog să nu te atingi de religie că stricam că­ruţa­.. GOGU: (şoptind) Marcelo... Mar­celoo... MARCELA: (ţâfnoasă) Vorbeşte ca oamenii, nu ca borfaşii, pe şop­tite !... Ce vrei? GOGU : Mi-e foame... MARCELA : Rabdă !... Azi e Sfânta Sâmbătă a Patimilor !..­­Orice creştin trebue să postească... GOGU : Bine frate, o fi tre­buind să postească, dar atunci dă-mi mâncare de post... MARCELA: (categorică) In Sfânta Sâmbătă a Patimilor, orice creștin adevărat nu mănâncă ni­mic... GOGU : (răbufnind) O fi așa cum zici, dar mi-e foame !... MARCELA : (ca o furtună) Cum ? Mizerabile ! Vrei să mă­ de N. CONSTANTINESCU nânci în Sfânta Sâmbătă a Pati­milor ?... GOGU : Ia mai slăbeşte-mă dra­gă cu prostiile astea !... MARCELA: (roşie de mânie) Ch­ramnalule!­.. Datinile noastre sfinte, tu le numeşti prostii?... GOGU : (tranşant) Una şi cu una face două !... îmi dai să mă­nânc ori nu ?... MARCELA : (definitivă) Nu !... Eu nu vreau să te am pe conştiin­ţă !... Dacă ai poftă să mănânci n’ai decât să te duci în oraş... GOGU: (teatral) Cine dracii m­’a pus să te iau de nevastă ?... MARCELA : Păgânuile !... GOGU : (eşind) La mănăstire, madam !... La mănăstire Marcela, rămasă singură începe să plângă și să se închine până la ORA PATRU GEORGETA : (intrând) Mar­celo, am venit să te întreb dacă te duci diseară la înviere ?... MARCELA : Mai încape vorbă? Slavă Domnului !... D­aia sunt creș­tină, ca sa mă duc și eu la în­viere... GEORGETA : Te-ai spovedit ? MARCELA : Sigur că dai... Dar GEORGETA : Vezi bine!­. M’am şi împărtăşit !... MARCELA : Ah, dragă, dacă ai ştii cât am avut de suferit azi cu mizerabilul de Gogu... GEORGETA : Nu ţi-a cumpă­rat rochie nouă de Paşte ? MARCELA : Ba da !... Dar n’a vrut să postească... GEORGETA: Mizerabilul!.. Aşa sunt toţi bărbaţii!... N’au pic de credinţă !..­MARCELA: Ah ce scârbă mi-e de oamenii care nu cred în Dum­nezeu !... GEORGETA: Diseară ne ve­dem la­ înviere ? MARCELA : Sigur !... Noi mer­gem la biserica Creţulescu... GEORGETA: Aş prefera la Domniţa Bălaşa... MARCELA : Imposibil!... Am promis Ioneştilor şi lui Vasilescu că ne întâlnim la Creţulescu... La ora 11 noaptea, in curtea Bi­sericii Creţulescu, în furnicarul de lume, se găsea şi grupul prezidat de Marcela . GEORGETA : Dar unde e Go­gu? MARCELA : N’a vrut in ruptul capului să vină la Creţulescu... TONESCU : De ce ? MARCELA : Auzi absurditate ! A zis că e sprea­­min­g Iunie... VASILESCU : Ei şi ? MARCELA: Se vede că-i este ruşine să apară în public, odată ce n’a postit şi nu s’a împărtăşit... IONEASCA: Adevărat ca Gogu al tău nu s’a spovedit... MARCELA : Aş !... E un păgân, maşer !... IONESCU : Ştiţi că e 12 fără un sfert ?.­. GEORGETA: A început să-mi fie cam frig... MARCELA : Și e o întunecime în curtea asta, că nu se poate ve­dea om cu om îmi pare rău că măgarul ăla de Bubi, a plecat la Sinaia... Aș fi avut cu cine să fleurtez... GEORGETA : Ia te uită Pave- teasca... TOIT : Unde e ? GEORGETA : In partea stângă, lângă domnul ăla gras­.. MARCELA : Păi Paveleasca tră­ieşte de mult cu porcul ăla... Dar mai trăieşte şi cu Mişulică... IONEASCA : Nu-i ruşine obra­zului !... MARCELA: Apropos!.. Mi-am făcut o toaletă de Paşti foarte nos­timă !... E de crépe de chine fraise, cu buline de catifea rose... E epa­tantă !... V­ASILESCU : (gâdilând spina­rea Marcelei) Vra să, zică îţi pare pare rău că nu-i şi Bubi ?... MARCELA: (dând ochii peste coş) Cine-mai este IONESCU : Ştiţi că e ceasul 12 şi un sfert ?... MARCELA: Am îngheţat!... Cine ştie când o învia Hristos !.. Nu mai pot sta în frig !... .Urca am scăpat de gripă... GEORGETA : Și ce ai de gând sa faci ?... MARCELA: Mă duc acasă !. Renunț la înviere. IONESCU : (amabil) N’ai să te duci singură, noaptea, pe străzi!... îmi dai voe să te conduc?... La ora 1, Marcela e cu Ionescu în automobil la șosea. La ora două, Marcela e cu Io­nescu în sambru separat şi cioc­neşte ouă roşii. La ora trei Marcela e cu Tom­e­­scu în pat la Hotel. La ora patru, idem. La ora cinci, idem. La ora şase, Marcela intră în domiciliul conjugal, cu o lumânare aprinsă în mână. GOGU : (trezindu-se din somn) De unde vii frate, la ora asta ? MARCELA : De la biserică !... GOGU : Și eu am fost la învie­re, dar la 12 jumătate era-m­ acasă­' MARCELA : (înțepată) Eu nu sunt păgână ca tine, ca imediat după înviere să plec acasă !... Da­tina Sfântă e să stai și la slujba de noapte !... GOGU : Slujba aia trebue să­­fi fost teribil de plicticoasă... MARCELA : (melancolică) N’ai idee! ce bine a fost!.. tu ? [BjlBUO­ lfiCa,, \STRA"| SIBIU PAGINI Toscanini la Bayreuth De multă vreme celebrul diri­jor Toscanini fusese invitat de administraţia teatrului din Bay­reuth pentru a dirija câteva spec­tacole în cadrul unui festival ; invitaţia a fost făcută de insul Siegfrid Wagner. T­oscanini va pleca la Bay­reuth în vara anului 1950 şi va dirija cu această ocazie «Tristan şi Isolda», «Parsifal» şi «Tann­hauser». Continuarea în pag. II-a JOI 4 APRILIE 195^ _ a­bonamentele IN TARA Tre l luni................................. . . Lai 300 JŞeae® luni................................. . 800 Un an ... ........................• . . . tOOO in străinătate dubla Abo­namentele se platesc înainta a 1 sau la îs ala fleoArei luni ­Maria Jeritza cere Operei din Viena o garderobă de aur Maria Jeritza, celebra prota­gonistă a Operii de Stat d­in Viena este d­upă cum se ştie ni numai una dintre cele mai strălucite artiste ci şi una din­tre cele mai capricioase femei din lume. Se­­ştie că Jeritza s’a supărat acum câteva luni pe bătrânul director al Operii de Stat din Viena, Fr. Schalk fiindcă nu-i întocmise repertoriul după do­rinţa ei. Cu prilejul turneului Operii din Viena la Paris, Jeritza s-a supărat pe Ileriot fiindcă nu-i acordase o distincţiune pe când celorlaţi membri ai ansamblu­lui vienez primiseră decoraţii din partea guvernului francez. Din cauza deselor diferende pe cari le avea cu Fr. Schalk, Maria Jenitza a demisionat în cele din urmă de la Opera din Viena şi a plecat la New-York unde a cântat în cursul actua­lei stagiuni la Metropolitan O­­pera House. Acum, după ce Franz Schalk a demisionat şi postul de di­rector a fost încredinţat lui Clemens Krauss, Jeritza a re­venit la Viena. Iată însă cu­m­ se semnalea­ză acum un nou conflict care a izbucnit între noua direcţi­une şi capricioasa artistă Ma­ria Jeritza care urm­a să apară în cursul acestei săptămâni pentru pr­ima dată după înapo­ierea ei din America la Opera din Viena în rolul titular din Tosca. A comunicat direcţi­unei că nu va apare pe scenă decât în cazul când i se va tapisa gar­deroba ei de la Operă cu lame de aur. Deasemenea a mai cerut ca această garderobă să nu poată fi utilizată decât de dânsa. Bineînţeles că noul director nu a înţeles să satisfacă aceste bizare capricii şi a comichicat Măriei Jeritza că Opera nu dis­pune de " fondurile necesare pentru a tapisa garderoba cu aur. : 1 Maria Jeritza a refuzat la rândul ei să mai cânte la Ope­­ră şi repertoriul întregei săp­tămâni a fost schimbat din ca­­uza acestui nou capriciu al ar­tistei. Se depun mari sforţări pen­tru a o determina pe Jeritza să renunţe la o fantezie atât de costisitoare. Maria Jeritza Bassermann improvizează Ziarele din Colonia relatea­ză un fapt care a stârnit sen­zaţie în Germania. E vorba des­pre un­ itvt­dent petrecut cu prilejul spectacolelor date de către marele tragedian Albert Bassermann in cadrul ansam­blului teatrului municipal lo­cal. Bassermann a jucat cele mai de succese piese din reper­toriul său, având parteneră pe soţia sa, reputata actriţă Else Bassermann. Marele tragedian a fost sărbătorit cum se cuvine, şi ultimul său spectacol la Co­lon­ia, îl forma „Marele bari­ton”, piesă cu care obţinuse pretutindeni un succes trium­fal. A Dela început Basserma­nn s’a jÂ-Un Spectatorii cari îl văzuseră în alte părţi ju­când piesa aceasta^ au­ crezut că e vorba de o indispoziţie momentană. Care nu le-a fost însă mirarea când, în actul al doilea, într’o scenă mare cu so­ţia sa, Bassermann îi spune :­­î — „Mă plictiseşti. ^ Şi îi întoarse în acelaş timp spatele. Else Bassermann, înfu­riată, nu mai ţinu socoteală de text şi îi răspunse pe acelaş ton : — „Te ştiu din totdeauna bădăran ! * In sală, replica a produs ru­moare, mai ales printre cei ce cunoşteau piesa. Ceilalţi spec­tatori se priveau nedumeriţi. După o scurtă pauză, Basser­mann se întoarce cu faţa spre public şi spune : — „Vedeţi domnilor, aşa sunt femeile... Sala a râs în hol­re, şi Bas­sermann, devenit calp, a relu­at textul, şi a continuat să joa­ce piesa ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat. Incidentul fiind viu comen­tat, Bassermann s’a simţit da­tor să dea o explicaţie ziariş­tilor cari s’au prezentat la el spre a-1 intervieva... . — „M’am certat cu nevastă­­mea — a spus marele tragedi­an — înainte de ridicarea cor­­tinei. De obiceiu, in timp ce ju­căra, avem discuţii asupra u­­nor chestiuni cari ne frământa in viaţa cotidiană. Intre două replici ne intrebăm unul pe al­tul câte ceva, care trece neob­servat de public. De astădată, m’am certat cu nevastă-mea asupra unei chestiuni foarte se­rioase. Else mi-a reamintit tran­sparent, de această chestiune, şi­ atunci m’am enervat şi i-am răspuns că mă plictiseşte. Ce-a urmat ştiţi. Cred că publicul, nu priveşte cu ochi răi trans­punerea conflictelor noastre conjugale pe scenă. In defini­tiv el, publicul, e doar atât de dornic să ne vadă rufele”. Albert Bassermann -axe- Reintrarea d-rei Ventura la Comedia franceză Sâmbătă seara d-ra Marioara Ventura își va face reintrarea la Comedia franceză cu piesa «t­recutul» de G. de Porto-Rr­­che, în care va avea de parte­ner pe Andre Bonnet. In cursul lunei curente dis­tinsa noastră compatrioată va juca prima oară într’o piesă­­reluare, a lui Romain .Coplus.

Next