Rampa, mai 1929 (Anul 14, nr. 3380-3403)

1929-05-20 / nr. 3394

Stagiunea teatrală de IOSIF NĂDEJDE Stagiunea teatrală se poate so­coti ca sfârşită. Teatrul Regina Maria şi-a închis porţile până la toamnă, când e probabil să şi le redeschidă pentru inaugurarea noului teatru al d-şoarei Maria Ventura. Teatrul Naţional rămâne încă deschis până la sfârşitul lu­­nei, dar fără să mai prezinte vreun spectacol nou. Cât despre celelalte teatre, de artă mai mult sau mai puţin minoră, ele şi-au încheiat activitatea, unele chiar existenţa. . Se pare că e vorba şi de exis­tenţa companiei Bulandra-Manole­­scu-Maximilian-Storin care e pe punctul de a se dizolva. Eveni­mentul nu putea trece fără a lăsa în sufletele iubitorilor de teatru oarecare melancolie. E fireasca părere de rău după o formaţiune teatrală care ne-a procurat multe ceasuri de desfătare artistică alea­să. Bilanţul artistic al companiei de la teatrul Regina Maria dacă însumează şi unele scăderi, ine­vitabile fireşte, în schimb prezin­tă la activ multe izbânzi glorioase. Repertoriul său, de un eclectism chibzuit, na exclus nici una din formele artei teatrale, dela­­trage-­ dia clasică până la vodevilul ve­sel şi libertin. Compania Bulandra-Manolescu- Maximilian-Storin a reprezentat şi piese originale. Amintim anu­me Domnişoara Nastasia de Geor­g­e Zamfirescu, o piesă cu deose­­ire interesantă, care aduce în scenă, pentru întâia oară, perife­ria urbană cu intensitatea unei vieţi specifice. 1­a­1 ş­­-a jucat piese clasice : Cidul lui Corneille, Avarul şi Burghezul gentilom de Moliére, Don Carlos, Hoţii şi Maria Stuart de Schiller, Slugă la doi stăpâni de Goldoni. A jucat apoi piese de cei mai autorizaţi reprezentanţi ai teatru­lui modern, Henri Be­que, Bardou, Maeterlinck, Lapedan, Dornay, Ibsen, Curei, Guitry, De Flers, Strindberg, aBraille, Bernstein, Gé­­raldi, cum şi o foarte bogată co­lecţie de comedii uşoare din re­pertoriul bulevardier parizian — aceasta pentru a împăca aspira­ţiile artistice cu necesităţile Cas­­sei-1 ■ Dar meritul cel mare al acestei formaţiuni teatrale e acela că s’a arătat accesibilă tuturor noutăţi­lor, experimentând formule nein­cercate încă în­­aga­­noastră şi lăr­gind astfel orizontul spectatorului român. Formula expresionistă care, deşi efemeră, a dat totuşi caracteritica epocei de nelinişte şi de frământare exasperată de du­pă război, pe scena acestui teatru a fost prezentată pentru întâia oară la noi. De asemeni şi inova­ţiile în meşteşugul montării. Aci şi-a relevat râvna şi însuşirile, pen­tru întâia oară, regisorul Soare Z. Soare, a cărui ivire a stârnit în teatrul românesc o emulaţie din cele mai rodnice. Iar tânărul di­rector technic al teatrului Naţio­nal, pictorul Fe­odorof, aci şi-a fă­cut ucenicia în arta deoraţiunei teatrale. t­fc** Compania Bulandra l-a adus și pe regisorul german Karl Heinz Martin spre a monta câteva piese de Strindberg, una de Ossip Di­­mov cum şi Lysistrata lui Aristo­­phane. Aceste eforturi de a păşi în rând cu vremea au servit ca sti­mulent celorlalte teatre şi chiar şi Teatrului Naţional. Compania a dat apoi dovadă de multă îndrăz­neală atunci când a reprezentat Neguţătorii de glorie într'un timp când satira sângeroasă din piesa putea fi privită ca un sacrilegiu, sau Prizoniera lui Bourdet, jucată de Marioara Ventura, piesă cu su­biect riscat dar tratată de autor cu măsura care caracterizează tea­trul clasic. ii«» _ .Ultima piesă ,cu care companiei dela teatrul Regina Maria şi-a în­cheiat activitatea este, fără îndo­ială, cea mai interesanta lucrare dramatică din câte s au scris de câţiva ani încoace. Autorul lui Topaze, Marcel Pagnol, — unul din autorii Neguţătorilor de glo­rie — n’are decât 27 de ani şi a a­­juns celebru în toată lumea. Glo­ria s’a revărsat asupră-i îmbelşu­gată şi darnică, sub forma aplau­zelor şi sub aceea a bogăţiei. E cu adevărat omul zilei. Marcel Pagnol mărturiseşte sin­gur, de altfel, că scrie pentru mul­ţime. «Ceea ce interesează la tea­tru — spune el — nu sunt fotoliile de orchestră, ci locurile ieftine». De aceea el îşi alege subiectele aşa fel, încât să intereseze mulţi­mea şi le tratează potrivit înţele­gerii acesteia. Dar el rămâne to­tuşi artist în tot ceea ce face. De aceea succesul lui nu e numai un succes popular, căci e aplaudat deopotrivă de mulţime­a şi de e­­lita intelectuală. Topaze pornise şi la noi pe o serie lungă, care nu s’ar fi sfâr­şit nici astăzi, dacă expirarea con­tractului de închiriere al teatru­lui n’ar fi întrerupt-o brusc, în plin succes. Schiţa aceasta, sumară, despre activitatea companiei Bulandra transformată prin adăugiri succe­sive în compania Buland­ra-Mano­­lescu-Maximilian-Storin, arată ro­lul însemnat pe care formaţia de la teatrul Regina Maria la jucat în istoria mişcării noastre drama­tice. Părerile de rău pentru dizol­varea formaţiei sunt, prin urmare, pe deplin îndreptăţite. Odată cu închiderea teatrului Regina Maria şi-a încheiat activi­tatea şi teatrul Naţional cu ulti­ma premieră a stagiunii, Om şi supraom. A fost o stagiune varia­tă. Dintr-un total de 25 de piese reprezentate, 15 au fost româneşti şi 10 străine. Noul director al pri­mei noastre scene şi-a ţinut astfel promisiunea de a da întâetate re­pertoriului original asupra tradu­cerilor. Programul enunţat de d. Liviu Rebreanu vorbea de piese româneşti şi de traduceri din au­torii clasici. In ceea ce priveşte a două parte a programului, a fost, desigur, o confuzie. Prin «piese clasice» d. Rebreanu n’a vrut să înţeleagă numai lucrările drama­tice ale scriitorilor consacraţi cla­sici de istoria literară. Un teatru ca cel Naţional cată să reflecteze, în repertoriul lui, întreaga mişcare dramatică a vreunei. El nu putea şi nu poate să ostracizeze cu totul producţia teatrală modernă- Ar fi fost oare sănătoasă o politică tea­trală care ar fi trecut cu buretele peste tot ce s’a scris, de pildă, în Franţa, în ultimii trei sute de ani şi peste ceea ce s’a scris în Germ­a-Continuiare în pag■ Vi­ RAMPA Moissi şi femeile de peste ocean O amuzantă întâmplare a marelui actor Ziarele germane ca şi cele vie­­neze publică regulat coresponden­te din America in care turneul lui Moissi este urmărit pas cu pas. Intresant e faptul că, ziarele nu vorbesc numai de activitatea teatrală a marelui tragedian peste ocean, ci se ocupă şi de viaţa lui intimă­ Cu un lui de amănunte nemai­pomenit, ziarele reproduc, după marile cotidiane din America, ce­le mai neînsemnate întâmplări, survenite lui Moissi de când se a­­flă peste ocean. Se ştie că acum câteva luni, Moissi a avut durerea să piardă ţie mama sa. Vroind să se reîn­toarcă în Europa, ca într’un scurt concediu — de 21 ore — să vadă mormântul mamei sale, Moissi a trebuit să suporte neşansa ca să ajungă cu întârupere în primul port european şi să fie’ nevoit, să se reîntoarcă imediat din drum fără a mai întreprinde voiajul l­a Viena. La înapoerea sa în Ameri­ca, umblând nervos pe­­vaporul pe care se afla, Moissi s’a pome­nit intr’o buna zi, cu o tânără americană care-i face o declara-,­tie de dragoste. Marele actor a Crezut la început că are dea face cu o nebună. I In situația în care se afla în a­­cele momente, Moissi nici nu vroi să ia în seamă expansiunea tine­rei fete, expansiune ce o punea pe seama nebuniei. Dar, chiar a doua zi, trebui să se convingă că americana era în toate minţile. O întâlni în restaurantul vaporu­lui. Vroi să se informeze asupra ei și află că e vorba de fiica unui mare bancher din Chicago. Tână­­ ..................... că fată era împreună cu tatăl ei. Tocmai pe când lua dejunul și evita privirea tinerei fete, se po­meni lângă el cu tatăl ei. Acesta îl bătu pe umeri . — Good by, mister Moissi! Marele tragedian, uimit, a răs­puns înclinând capul. America­nul, fără să aştepte altă invitaţie, trase un scaun lângă al lui Moissi, îşi aprinse o havană,­­ vorbi cu un ton destul de faraid h­ar. Moissi povesteşte că ameri­canul i-a spus cam următoarele­­ — „Mister Moissi, eu vreau să fac om din dumneata... Ce-ţi tre­­bue să hoinăreşti de colo până colo pentru câteva sute de dolari? Uite, placi fetei mele. Ţi-o dau, şi-ţi fac cadou un milion dolari- Ce zici ? — Ce­ să zic, domnul meu? O­­ferta dv. mă încântă. Sunt gata s’o primesc cu amândouă mâinile şi să vă mulţumesc din tot sufle­tul. Fiica dv. e încântătoare, su­ma ce spuneţi că aţi fi dispus să-mi faceţi cadou, deasemeni. Păcat însă, că un singur lucru, dealtminteri foarte simplu, ne împiedică... Americanul făcu ochii mai şi ripostă : _­e — „Pentru noi nu există nici o piedică. — „Există însă pentru mine» — .Eşti bolnav î — „Nu ! — „Atunci ce naiba te împie­­dică ? — „Sunt... însurat... Moissi nu vrea să descrie mu­tra americanului ce îşi peţta fata. Povestea de mai sus, nu e unica întâmplată lui Moissi. Deşi se a­­flă în turneu împreună cu soţia sa, cunoscuta artistă berlineză Iolana Terwin — Moissi, marele tragedian primeşte în fiecare zi vizita a numeroase fete tinere, cari vin acasă, în cabină, sau în localurile unde îl zăresc, îi fac curte, îl asaltează cu atenţii şi-l înconjoară de dragoste. Ziarele americane care înregis­trează revoluţia izbucnită în ini­mile tinerelor americane din mo­mentul când a debarcat Moissi, spun că-i vorba de un fenomen foarte curios. Americanele nu sunt firi ex­pansive. Faţă de actori, ca şi faţă de celebrităţile muzicei, ele au a­­vut întotdeauna o atitudine re­zervată. Numai vedetele bărbă­teşti ale cinematografului se bu­curau până acum de atenţiile gin­gaşe, ale fetelor yankee. Moissi insa a reuşit să răstoarne tradi­ţia. Ziarele americane se întrea­bă dacă Moissi e în definitiv un bărbat frumos, care merită să cu­cerească inimile femeilor. Şi tot ziarul răspunde, că, după opinia oamenilor de bun gust, Moissi, e un bărbat mic, pipernicit, cu un cap osos, și cu un păr vâlvoiu. A­­tunci ? Răspund fetele america­ne la ancheta întreprinsă de re­vista „New-York Theatre” — „Moissi nu e frumos. Dar are ochi și glas divin. Inimilor noastre le ajunge atât...“ - ' - ----- i­­ mit doar să facă din când în când desene în «Scrânciobul». — Ce meserie avea tatăl d-tale ? — Vous croyez que c’est inte­ressant? Era directorul reşedinţe­lor regale. — Continuaţi ! — Şi cum îţi spuneam, fiindcă tatăl meu a avut să sufere în ti­nereţea lui de pe urma rezistenţii familiare, şi nu a putut îmbrăţişa cariera care i-ar fi surâs mai mult, s a gândit pe bună dreptate să nu repete aceeaş istorie şi cu fiul său, adică cu mine- Ceva mai mult: când a văzut că mi-e dragă pic­tura, cel mai fericit om a fost el. In loc să mă descurajeze, m-a mângâiat şi prin toate mijloacele a căutat să-mi conserve și să-mi desvolte gustul și dragostea pen­tru pictură. t.:____• ____ _ _ J„1; j­'eseui'l l-LILI spunea IU \J uv.u­cioasă.. melancolie: — Dacă mie nu mi-a fost dat să mă fac pictor, cel pufin să am fe­ricirea să te văd pe tine. UN DASCĂL DIN COPILĂRIE Primele mele încercări de pic­tură au început fireşte în cel mai fraged frag al copilăriei şi bine­înţeles că erau nişte orori. Singur tata se epata în faţa lor. Liceul mi l’am făcut la Cante­­mir şi la Sf. Sava. La Cantemir, aveam profesor de desen pe Victorian Georgescu. Eu eram sa bete noir. Chaque fois qu’il regardait mes dessins, il me dúsait: — Aoleu băete, dar prost mai desenezi!­.. Nu zic că orice om e obligat să aibă talent!... Talentul,­­ mă înţelegi, ceva frumos care ţi-l dă natura; şi dacă nu ţi l-a dat, nu poţi să dai natura în ju­decată. Dar vorba aia: nu-ţi cer talent, dar îfi cer cel puţin să ai bun simţ! Nici Africanii din Ame­rica, care este sălbateci, n'ar face desenuri mai urâte ca astea ale d-tale! Iţi pun nota trei şi să zici mersi că nu ţi-am pus unu! Pe de altă parte, la liceul Sf. Sava, am avut profesor de desen pe Ionescu. Acesta m’a apreciat- Iu ochii lui, treceam drept^ unul dintre cei mai distinși elevi la de­sen._ ...? — Ce colegi am avut în liceu?.. Am fost coleg cu Băltn­ azar, _ cu Ressu, cu Pândele Ioanid. Oprișan Rădulescu. Theodorescu-Sion, et encore d’autres, de care nu’mi mai aduc aminte. Mam­a mea era ea în timpul o­relor de studiu să desenez. Şi fiindcă n’aveam uneori hârtie la dispoziţie, desenam pe cărţile de şcoală, pe caete, sau pe caetele colegilor mei de bancă. De aceea, au­ de mam­a mea, colegii ____impărau caete speciale, pe cari mi le passau, în timpul cursu­rilor ca să le mâzgălesc. Numai netroi, îşi puteau salva curăţenia şi seriozitatea caetelor lor de stu­diu. . -S LA BELLE-ARTE La vârsta de şaisprezece ani, man îmbolnăvit grav, din care cauză anemiându-mă, doctorul m’a oprit să merg la şcoală un an de zile. Ca să nu stau un an degeaba, am intrat la Belle-Arte. Am avut profesori pe Mirea şi pe Voinescu. Bineînţeles, că odată intrat în şcoala de Belle-Arte, n’am mai pă­­răsit-o. In urma unei burse de 200 lei lunar, (c’etait une «Diurne fantastique!) acordată mie de că­tre Regele Carol, am plecat la Mü­nich, unde am stat un an ju­mătate. Anul preparator, mi -am făcut în atelierele Weinhold, şi apoi am intrat în Academia Hackel- La Miinich, m’am împrietenit cu Vorel şi cu Ştefan Iosif. De la Miinich, am plecat la Pa­ris unde am lucrat cu Jean Paul Laurence. In acelaş timp au veni Ressu, Theodorescu-Sion şi Ştefa Popescu. Pe atunci, m-a ambalat pictura impresionistă. Fiind în Franţa, am făcut trei voiajuri mai importante şi anume: în Bretania, în Spania şi la Vene­ţia. Prima bucată expusă de mine a fost la Salonul de Toamnă din Concarnat. E de prisos să spun e­­moţia cu care am trimis tabloul şi mai ales emoţia cu care aştep­tam rezultatul. Spre marea mea fericire, tabloul mi-a fost primit. Când s a deschis Salonul, naturel­­lement că m-am dus să-mi admir opera. Spre marea mea desperare am căutat timp de o oră jumătate, în toate sălile fără să dau de ta­bloul meu. Tocmai pe când mă pregăteam să reclam acest caz, am distins în marea de tablouri şi lucrarea mea. De atunci, mi-am format con­vingerea că la o expoziţie colec­tivă, dacă vrei să fii remarcat, trebue să trimiţi pânze cât mai mari cu putinţă. Tabloul meu avea un metru pe 1.30 şi pe chevaler, la mine acasă, mi se părea enorm. In realitate, alături de celelalte pânze, tabloul meu trecea neobser­vat. Al doilea tablou, expus de mine tot în Franța, au fost «Chi­­vutele». A avut mare succes de curiozitate. Nimeni nu știa ce în­seamnă, sau ce meserie pot avea femeile cu niște mături în spinare, îmi aduc aminte chiar de o scenă delicioasă. CHIVUŢE SAU PREOŢI­­:­­ INDIGENI Intr’o zi, un domn bătrân şi destul de elegant, a venit la expo­ziţie şi s’a postat în faţa tablou­lui meu. După ce a privit «Chivu­­ţele», aproape un sfert de oră, stând nemişcat locului, a ridicat din umeri şi s’a depărtat cu trei paşi. A privit din nou tabloul, du­pă câteva minute iar a ridicat din umeri, şi-a şters monoclul, s’a în­depărtat cu încă trei paşi, a p­ri­vit tabloul din nou, a ridicat din umeri pentru a treia oară şi a cercetat catalogul. Apoi s’a adre­sat unui alt domn: — Vă rog, ce reprezintă acest tablou? — Nişte femei! — Ce fel de femei? . Celălalt domn privi şi el tabloul cu nedumerire şi zise: — Or fi femei înarmate! — Poate! Peste o jumătate oră, primul domn reapăru în expoziţie, acom­paniat de două doamne. Era sofia lui şi soacră-sa. Le conduse până în dreptul tabloului meu şi începu următoarea discuţie: Domnul: Asta e tabloul! Doamna: Asta e? Soacra: Ei, şi ce vezi aşa ceva extraordinar la el? Domnul: Ce fel de femei or fi ____­ _ O aa­lea.­ gan­Doamna: (după o matură dire): Or fi feministe! Domnul: Dar ce fac atunci cu măturile? Soacra: Ameninţă pe bărbaţi! Domnul: Unde vezi d-ta băr­baţi? Doamna: Niciodată n’ai avut fantezie! Domnul: N’are nici un sens ca femeile astea să fie feministe! Doamna: (cade pe gânduri). Soacra: (enervată). Dacă faci pe grozavul şi contrazici lumea, a­­tunci spune ce reprezintă. Domnul: Nu știu! Soacra: Vreasăzica, după ce nu știi, o mai insulfi pe nevastă-ta! Domnul: Eu? Doamna: Totdeauna ai fost mo­jic și ți-a plăcut să mă contrazici. Domnul: (bâlbâindu-se): Dragă, am zis că nu cred să fie feministe. Soacra: (înțepată). Am terminat cu d-ta ! (fie-sii : Hai acasă ! Cele două doamne, plecară îm­bufnate, lăsând pe domn desorien­­tat în fața tabloului cu Chivure. După un sfert de oră, domnul se însenină la fată și se adresă unui alt vizitator: D-voastră știți ce re­prezintă tabloul ăsta? — Niște femei!..­— Inexact! Nu sunt femei! — Dar ce sunt? — Sunt preoţi indieni! — Dar de unde ştiţi d-voastră? — De trei ore stau aici în ex­poziţie şi mă frământ să aflu ce poate reprezenta acest tablou. In sfârşit am găsit. Intorcându-mâ în fără, am expus la «Tinerimea Română» o serie de litografii şi de aqua forte. Peste pufin timp, sunt numit preşedintele Tinerimei. Organizez o expoziţie cu istoria gravurii în toate datele şi toate şcolile reprezentative şi o expozi­ţie Andreescu. Apoi, sunt numit di­rect­orul mu­zeului Aman şi în cele din urmă, directorul muzeului Kalinderu. — Câte expoziţii personale ai avut d-ta, în fără ? — Numai trei! r * UITE MITROPOLITUL NU E MITROPOLITUL La prima, mi s’a întâmplat o chestie destul de amuzantă. Aveam un tablou mare, cu por­tretul superiorului Bisericei româ­nești din Paris, preotul Chesarie Stefano. întruna din zile, o doamnă, veni spre mine cu un surâs amarnic și-mi zise: — Maestre, mi-a plăcut foarte mult expoziția d-tale! Am de fă­cut însă o singură rezervă: tabloul cela de colo (arătând spre portre­tul preotului Chesarie Stefano nu prea seamănă). _ ? — Iartă-mă că-ți fac această re­marcă, dar eu l-am văzut de foar­te multe ori la fată pe Mitropolitul nostru și nu seamănă deloc cu por­tretul d-tale! — Păi doamnă, portretul ăsta nu el al Mitropolitului! E al preo­tului Chesarie Stefano de la bise­rica românească din Paris. D-na ridică din umeri : — Nu cred să semene! — Pentru ce? — Fiindcă seamănă cu Mitro­politul nostru! Ah, dar în legătură cu ta­blourile am o sumedenie de amin­tiri pline de haz. PORTRETUL AMANTEI IDEALE De pildă, odată a venit la mine un domn foarte elegant care mi-a zis: — Maestre, aş vrea să faci por­tretul amantei mele ideale.­­ — Aveţi vre-o fotografie? — Bineînţeles! — Aş putea s’o văd şi eu? — Fireşte! Şi domnul cel elegant scoase din buzunar şase fotografii cari repre­zentau şase femei diferite: una blondă, una brună, una slabă, una grasă, una cârnă, una cu pistrui, etc. Am privit fotografiile şi am crezut că-i vorba de vre­ o confu­­zie. — Domnul meu, d-voastră, mi-aji anunțat că vreji să vă fac portretul amantei­­dv. ideale! Și văd cu uimire că-mi daji şase fo­tografii diferite. Domnul cel elegant surâse cu superioritate și răspunse: — Exact! V-am anunțat doar că vreau să-mi faceți portretul aman­tei ideale, iar nu portretul aman­telor mele. Aceste şase femei mi-au fost toate amante. Dar nici una nu întrunea calităţile ideale. Pe fie­care din ele, le iubeam pentru a­­portul lor personal. Aşa de pildă, pe aceasta, o iubeam fiindcă era blondă, prin urmare, portretul a­­mantei mele ideale, vreau să aibă părul blond. Aceastalaltă mi-era dragă, fiindcă avea nasul cârn prin urmare, portretul amantei mele ideale trebue să aibă nasul cârn. Pe a treia, o iubeam fiindcă avea ochii verzi. A patra, avea un caracter de aur, prin urmare, tre­bue să mi-o pictezi cu fantezia d-tale, așa ca să reiasă această ca­­itate sufletească. A cincea, cânta la pian ca un înger. Prin urmare, cu fantezia d-tale, să-i imprimi pe pânză acest talent. In sfârşit, a şasea, avea o mamă care era o fe­mice de o rară inteligentă. Prin ur­mare, cu fantezia d-tale, să-i im­primi pe pânză acest aport. L’am privit lung şi am­ crezut că am­ deaface cu un om nebun — Domnule, d-voastră vorbiţi serios? — Mai e vorbă? — Dar vă daţi dv. seama de e­­normitatea pretenţiilor dv.? înţeleg ca în acelaş portret sau mai bine zis aceleiaşi femei, să împrumut părul uneia, surâsul alteia, privirea alteia, şi frăgezi­mea alteia. Dar explicaţi-mi va rog, cum aş putea reda pe pânza că amanta dv. are un caracter de aur? _ 1 ■ > ■_ u,,-i — O pictezi pe fond aurit! — Dar că ştie să cânte la pian? — Pictezi nişte note sau even­tual un pian cu coadă! — Dar cum aş putea-o arăta pe aceea a cărei mamă v’a interesat atât, de mult?­­ ' ' ” 1 .v ’ * 1 ’’ Clientul meu căzu pe gânduri, şi după o lungă pauză, s-a scuzat zicându-mi: — Aveţi dreptate! E vina mea. Trebuia să vă aduc şi fotografia mă-sii. Mă reîntorc după o jumă­tate de oră. Şi_ a plecat ca o furtună. Bine­înţeles ca la­ reîntoarcerea lui, am dat ordin servitoarei să nu-1 pri­mească. Nici până în ziua de azi, nu știu dacă acest original client, era sau nu în toate mințile. UN CRAP SAU O BALENA • Altă dată, imediat după termi­narea războiului, m-am pomenit cu un proaspăt îmbogățit care mi-a vizitat atelierul zicând: — Domnule Steriadi, nevastă­­mea are nevoe de un peşte și ...»____ _î_.i.»j. i_ „i_ ul «.in fiauvj.it ict uv. Am holbat ochii și eram cât p’aci să-l dau afară în palme, da­că simpaticul meu client, n’ar fi avut prezenta de spirit să speci­fice ce fel de peşte vrea: — Nevastă-mea şi-a cumpărat o sufragerie foarte luxoasă, stil pu­ţin cam sesesion. Şi i-a spus o prietenă că trebue neapărat un tablou cu un peşte. Am căutat în mai multe locuri şi am fost infor­mat că dv. aveai un astfel de ta­blou. Intr’adevăr, aveam în natură moartă reprezentând un crap. Ta­bloul avea mărimea unui metru. I-am arătat tabloul, clientul meu l-a examinat en conaisseur şi m’a întrebat cu amabilă discreţie: — Câţi franci? —­ 15.000 de lei! — Cincisprezece mii??? răspun­se brusc şi înspăimântat clientul. Se poate aşa scump? — Asta e preţul meu! — Fa­ce, e preţ fix ? — Da ! ! — Mai eftin nu se poate ? — Nu ! — Domnule, cât câştigă pictorii ăștia!!... Câte parale te-a costat pe d-ta, crapul ăsta ?... Să te fi costat cel mult doi poli. Și pentru doi poli. îmi ceri 15.000!­!... Păi asta e speculă, domnule ! Văzând intransig­ența mea, clien­tul ca să nu pară că din cauza scumpetei nu vrea să cumpere ta­bloul, îmi adăugă : — Im­i Pare rău că nu pot să-l cumpăr, dar e prea mic ! Ce să faci cu un crap într’o sufragerie de 8/7 ? E nevoe de un pește mai mare ! — Să vă fac o balenă ! — Nu știu, să mai mă gândesc ! Mai revin eu pe la dv. Dar în orice caz, vreau un tablou cu un­­ ieşte scump ! Sau morun, sau ba­enă cum ai zis d-ta, sau stridii, că n’ai idee ce scumpe sunt acu­ma, sau nişte borcane cu icra ne­gre. -­­ UN AMATOR DE TABLOURI GRATUITE Dar în cariera mea, nu te întâl­neşti numai cu clienţi în genul a­­cestora de mai sus, care sunt dis­puşi să plătească. Te întâlneşti mai ales, cu clienţi amatori de ta­blouri gratis. Aşa de pildă, câteva luni de zile se ţinea de mine un domn foarte onorabil, care nu scăpa niciodată ocazia să-mi zică : — Sunt cel mai mare admira­tor al d-tale, domnule Steriadi­­ . — Mă măgulești! — E purul adevăr ! Un tablou de al d-tale, îl deosebeşti dintr’o mie de alte tablouri ! Maniera d-tale de a picta, e unică. Ai un colorit şi o linie specială. Iţi dau cuvântul meu de onoare, că ori de câte ori, mi se întâmplă să intru în vre-o expoziţie, sau în vre-o casă, unde printre alte pânze se află şi una a d-tale, să exclam: Asta e de Steriadi!... Şi nu m am­ înşelat niciodată ! Declaraţiile astea au continuat câteva luni până când într’una din zile, marele meu admirator găsi in sfârşit momentul potrivit să-mi facă o mare destăinuire . Domnule Steriadi, cred că v'aţi convins că eu sunt un mare cunoscător şi un categoric înţele­gător al picturii dv. — M’da . —Ce folos că mijloacele mele restrânse nu-mi pot permite să cumpăr şi eu o pânză de a d-tale. Ţi-aş fi recunoscător până la moarte, dacă ai vrea să-mi dă­­rueşti una! — Bucuros, numai vedeţi că.. — Bănuesc că sunt foarte mulţi oameni cari vă cer gratuit opere de ale dv. Aceştia nu merită sa­crificiul dv. fiindcă ei vor tablou­rile dv. pur şi simplu din vani­tate, pur şi simplu, să poată spu­ne că au în casa lor un tablou de Steriadi. Pe câta ' »•cmc cu, care v-am dat atâtea dovezi de com­pleta şi definitiva înţelegere a picturei dv. un tablou de al dv. îl consider tot atât de sfânt după cum credinciosul se închină în faţa sfintei împărtăşanii. Şi după o mică pauză, adaus® cu un miorlăit în glas : — Pot conta pe gentilet­a dv.? — Da ! Şi peste câteva zile, i-am oferit marelui meu admirator un tablou mititel lucrat de un coleg de al meu şi iscălit doar de mine. — Vă mulţumesc, domnule Ste­riadi ! Şi contemplând tabloul,­­ admi­ratorul meu zise cu faţa îmbujo­rată şi cu preţiozitate fern­ă : — Uite domnule, păi e cu pu­tinţă să nu distingi un tablou de Steriadi ? Păi colorit ca ăsta, mai vezi la alt pictor ? Acestea toate fac parte din personalitatea inte­grală a dv. și strângându-mi mâna cu căl­dură, a încheiat astfel : — Nu-mi pare rău că m’am o­­cupat de aproape de pictura dv. fiindcă am insfârşit un exemplar lucrat cu talentul și în maniera dv. Și până azi, acest admirator de ocazie al meu, cu siguranță că privește tabloul semnat de mine și e în stare să pună mâna în foc că e lucrat într’adevăr de rrcine.^ Intre timp, îșî făcu apariția în salon, fiul d-lui Steriadi. Un bătă­­aş rumen și blond de paisprezece ani: — Papa. rcearde ca ! Comment est ce que tu le trouves ? Şi-i arătă câteva păpuşele sculp­tate din lemn și colorate cu aqua­­rele. Maestrul privi cu bunătate incer­cările artistice ale fiului și mân­­gâindu-i obrajii îi zise : —C’est trés Tuen, trés, trés bien! Tânărul sculptor plecă vesel și îp,­,ș ezător în nuterile lui. L’am întrebat pe d. Steriadi . — Vrei să-l faci sculptor ? — II las să se facă ce o vrea el! Cred că e cea mai mare crimă ca un părinte să immină Copilului său altă carieră decât aceia, de care copilul se simte atras. N. CONSTANTINESCU s Ca piciorul Joan steriadi despre el și despre alpi (Continuare din paffina l­a 'Jean Steriadi: OSMAN Jean Steriadi: CHIVUŢELE, tabloul cel care a stârnit admiraţie şi nedumerire la salonul din Paris }

Next