Rampa, mai 1929 (Anul 14, nr. 3380-3403)
1929-05-20 / nr. 3394
Stagiunea teatrală de IOSIF NĂDEJDE Stagiunea teatrală se poate socoti ca sfârşită. Teatrul Regina Maria şi-a închis porţile până la toamnă, când e probabil să şi le redeschidă pentru inaugurarea noului teatru al d-şoarei Maria Ventura. Teatrul Naţional rămâne încă deschis până la sfârşitul lunei, dar fără să mai prezinte vreun spectacol nou. Cât despre celelalte teatre, de artă mai mult sau mai puţin minoră, ele şi-au încheiat activitatea, unele chiar existenţa. . Se pare că e vorba şi de existenţa companiei Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin care e pe punctul de a se dizolva. Evenimentul nu putea trece fără a lăsa în sufletele iubitorilor de teatru oarecare melancolie. E fireasca părere de rău după o formaţiune teatrală care ne-a procurat multe ceasuri de desfătare artistică aleasă. Bilanţul artistic al companiei de la teatrul Regina Maria dacă însumează şi unele scăderi, inevitabile fireşte, în schimb prezintă la activ multe izbânzi glorioase. Repertoriul său, de un eclectism chibzuit, na exclus nici una din formele artei teatrale, delatrage- dia clasică până la vodevilul vesel şi libertin. Compania Bulandra-Manolescu- Maximilian-Storin a reprezentat şi piese originale. Amintim anume Domnişoara Nastasia de George Zamfirescu, o piesă cu deoseire interesantă, care aduce în scenă, pentru întâia oară, periferia urbană cu intensitatea unei vieţi specifice. 1a1 ş-a jucat piese clasice : Cidul lui Corneille, Avarul şi Burghezul gentilom de Moliére, Don Carlos, Hoţii şi Maria Stuart de Schiller, Slugă la doi stăpâni de Goldoni. A jucat apoi piese de cei mai autorizaţi reprezentanţi ai teatrului modern, Henri Beque, Bardou, Maeterlinck, Lapedan, Dornay, Ibsen, Curei, Guitry, De Flers, Strindberg, aBraille, Bernstein, Géraldi, cum şi o foarte bogată colecţie de comedii uşoare din repertoriul bulevardier parizian — aceasta pentru a împăca aspiraţiile artistice cu necesităţile Cassei-1 ■ Dar meritul cel mare al acestei formaţiuni teatrale e acela că s’a arătat accesibilă tuturor noutăţilor, experimentând formule neincercate încă înaganoastră şi lărgind astfel orizontul spectatorului român. Formula expresionistă care, deşi efemeră, a dat totuşi caracteritica epocei de nelinişte şi de frământare exasperată de după război, pe scena acestui teatru a fost prezentată pentru întâia oară la noi. De asemeni şi inovaţiile în meşteşugul montării. Aci şi-a relevat râvna şi însuşirile, pentru întâia oară, regisorul Soare Z. Soare, a cărui ivire a stârnit în teatrul românesc o emulaţie din cele mai rodnice. Iar tânărul director technic al teatrului Naţional, pictorul Feodorof, aci şi-a făcut ucenicia în arta deoraţiunei teatrale. tfc** Compania Bulandra l-a adus și pe regisorul german Karl Heinz Martin spre a monta câteva piese de Strindberg, una de Ossip Dimov cum şi Lysistrata lui Aristophane. Aceste eforturi de a păşi în rând cu vremea au servit ca stimulent celorlalte teatre şi chiar şi Teatrului Naţional. Compania a dat apoi dovadă de multă îndrăzneală atunci când a reprezentat Neguţătorii de glorie într'un timp când satira sângeroasă din piesa putea fi privită ca un sacrilegiu, sau Prizoniera lui Bourdet, jucată de Marioara Ventura, piesă cu subiect riscat dar tratată de autor cu măsura care caracterizează teatrul clasic. ii«» _ .Ultima piesă ,cu care companiei dela teatrul Regina Maria şi-a încheiat activitatea este, fără îndoială, cea mai interesanta lucrare dramatică din câte s au scris de câţiva ani încoace. Autorul lui Topaze, Marcel Pagnol, — unul din autorii Neguţătorilor de glorie — n’are decât 27 de ani şi a ajuns celebru în toată lumea. Gloria s’a revărsat asupră-i îmbelşugată şi darnică, sub forma aplauzelor şi sub aceea a bogăţiei. E cu adevărat omul zilei. Marcel Pagnol mărturiseşte singur, de altfel, că scrie pentru mulţime. «Ceea ce interesează la teatru — spune el — nu sunt fotoliile de orchestră, ci locurile ieftine». De aceea el îşi alege subiectele aşa fel, încât să intereseze mulţimea şi le tratează potrivit înţelegerii acesteia. Dar el rămâne totuşi artist în tot ceea ce face. De aceea succesul lui nu e numai un succes popular, căci e aplaudat deopotrivă de mulţimea şi de elita intelectuală. Topaze pornise şi la noi pe o serie lungă, care nu s’ar fi sfârşit nici astăzi, dacă expirarea contractului de închiriere al teatrului n’ar fi întrerupt-o brusc, în plin succes. Schiţa aceasta, sumară, despre activitatea companiei Bulandra transformată prin adăugiri succesive în compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin, arată rolul însemnat pe care formaţia de la teatrul Regina Maria la jucat în istoria mişcării noastre dramatice. Părerile de rău pentru dizolvarea formaţiei sunt, prin urmare, pe deplin îndreptăţite. Odată cu închiderea teatrului Regina Maria şi-a încheiat activitatea şi teatrul Naţional cu ultima premieră a stagiunii, Om şi supraom. A fost o stagiune variată. Dintr-un total de 25 de piese reprezentate, 15 au fost româneşti şi 10 străine. Noul director al primei noastre scene şi-a ţinut astfel promisiunea de a da întâetate repertoriului original asupra traducerilor. Programul enunţat de d. Liviu Rebreanu vorbea de piese româneşti şi de traduceri din autorii clasici. In ceea ce priveşte a două parte a programului, a fost, desigur, o confuzie. Prin «piese clasice» d. Rebreanu n’a vrut să înţeleagă numai lucrările dramatice ale scriitorilor consacraţi clasici de istoria literară. Un teatru ca cel Naţional cată să reflecteze, în repertoriul lui, întreaga mişcare dramatică a vreunei. El nu putea şi nu poate să ostracizeze cu totul producţia teatrală modernă- Ar fi fost oare sănătoasă o politică teatrală care ar fi trecut cu buretele peste tot ce s’a scris, de pildă, în Franţa, în ultimii trei sute de ani şi peste ceea ce s’a scris în Germa-Continuiare în pag■ Vi RAMPA Moissi şi femeile de peste ocean O amuzantă întâmplare a marelui actor Ziarele germane ca şi cele vieneze publică regulat corespondente din America in care turneul lui Moissi este urmărit pas cu pas. Intresant e faptul că, ziarele nu vorbesc numai de activitatea teatrală a marelui tragedian peste ocean, ci se ocupă şi de viaţa lui intimă Cu un lui de amănunte nemaipomenit, ziarele reproduc, după marile cotidiane din America, cele mai neînsemnate întâmplări, survenite lui Moissi de când se află peste ocean. Se ştie că acum câteva luni, Moissi a avut durerea să piardă ţie mama sa. Vroind să se reîntoarcă în Europa, ca într’un scurt concediu — de 21 ore — să vadă mormântul mamei sale, Moissi a trebuit să suporte neşansa ca să ajungă cu întârupere în primul port european şi să fie’ nevoit, să se reîntoarcă imediat din drum fără a mai întreprinde voiajul la Viena. La înapoerea sa în America, umblând nervos pevaporul pe care se afla, Moissi s’a pomenit intr’o buna zi, cu o tânără americană care-i face o declara-,tie de dragoste. Marele actor a Crezut la început că are dea face cu o nebună. I In situația în care se afla în acele momente, Moissi nici nu vroi să ia în seamă expansiunea tinerei fete, expansiune ce o punea pe seama nebuniei. Dar, chiar a doua zi, trebui să se convingă că americana era în toate minţile. O întâlni în restaurantul vaporului. Vroi să se informeze asupra ei și află că e vorba de fiica unui mare bancher din Chicago. Tână ..................... că fată era împreună cu tatăl ei. Tocmai pe când lua dejunul și evita privirea tinerei fete, se pomeni lângă el cu tatăl ei. Acesta îl bătu pe umeri . — Good by, mister Moissi! Marele tragedian, uimit, a răspuns înclinând capul. Americanul, fără să aştepte altă invitaţie, trase un scaun lângă al lui Moissi, îşi aprinse o havană, vorbi cu un ton destul de faraid har. Moissi povesteşte că americanul i-a spus cam următoarele — „Mister Moissi, eu vreau să fac om din dumneata... Ce-ţi trebue să hoinăreşti de colo până colo pentru câteva sute de dolari? Uite, placi fetei mele. Ţi-o dau, şi-ţi fac cadou un milion dolari- Ce zici ? — Ce să zic, domnul meu? Oferta dv. mă încântă. Sunt gata s’o primesc cu amândouă mâinile şi să vă mulţumesc din tot sufletul. Fiica dv. e încântătoare, suma ce spuneţi că aţi fi dispus să-mi faceţi cadou, deasemeni. Păcat însă, că un singur lucru, dealtminteri foarte simplu, ne împiedică... Americanul făcu ochii mai şi ripostă : _e — „Pentru noi nu există nici o piedică. — „Există însă pentru mine» — .Eşti bolnav î — „Nu ! — „Atunci ce naiba te împiedică ? — „Sunt... însurat... Moissi nu vrea să descrie mutra americanului ce îşi peţta fata. Povestea de mai sus, nu e unica întâmplată lui Moissi. Deşi se află în turneu împreună cu soţia sa, cunoscuta artistă berlineză Iolana Terwin — Moissi, marele tragedian primeşte în fiecare zi vizita a numeroase fete tinere, cari vin acasă, în cabină, sau în localurile unde îl zăresc, îi fac curte, îl asaltează cu atenţii şi-l înconjoară de dragoste. Ziarele americane care înregistrează revoluţia izbucnită în inimile tinerelor americane din momentul când a debarcat Moissi, spun că-i vorba de un fenomen foarte curios. Americanele nu sunt firi expansive. Faţă de actori, ca şi faţă de celebrităţile muzicei, ele au avut întotdeauna o atitudine rezervată. Numai vedetele bărbăteşti ale cinematografului se bucurau până acum de atenţiile gingaşe, ale fetelor yankee. Moissi insa a reuşit să răstoarne tradiţia. Ziarele americane se întreabă dacă Moissi e în definitiv un bărbat frumos, care merită să cucerească inimile femeilor. Şi tot ziarul răspunde, că, după opinia oamenilor de bun gust, Moissi, e un bărbat mic, pipernicit, cu un cap osos, și cu un păr vâlvoiu. Atunci ? Răspund fetele americane la ancheta întreprinsă de revista „New-York Theatre” — „Moissi nu e frumos. Dar are ochi și glas divin. Inimilor noastre le ajunge atât...“ - ' - ----- i mit doar să facă din când în când desene în «Scrânciobul». — Ce meserie avea tatăl d-tale ? — Vous croyez que c’est interessant? Era directorul reşedinţelor regale. — Continuaţi ! — Şi cum îţi spuneam, fiindcă tatăl meu a avut să sufere în tinereţea lui de pe urma rezistenţii familiare, şi nu a putut îmbrăţişa cariera care i-ar fi surâs mai mult, s a gândit pe bună dreptate să nu repete aceeaş istorie şi cu fiul său, adică cu mine- Ceva mai mult: când a văzut că mi-e dragă pictura, cel mai fericit om a fost el. In loc să mă descurajeze, m-a mângâiat şi prin toate mijloacele a căutat să-mi conserve și să-mi desvolte gustul și dragostea pentru pictură. t.:____• ____ _ _ J„1; j'eseui'l l-LILI spunea IU \J uv.ucioasă.. melancolie: — Dacă mie nu mi-a fost dat să mă fac pictor, cel pufin să am fericirea să te văd pe tine. UN DASCĂL DIN COPILĂRIE Primele mele încercări de pictură au început fireşte în cel mai fraged frag al copilăriei şi bineînţeles că erau nişte orori. Singur tata se epata în faţa lor. Liceul mi l’am făcut la Cantemir şi la Sf. Sava. La Cantemir, aveam profesor de desen pe Victorian Georgescu. Eu eram sa bete noir. Chaque fois qu’il regardait mes dessins, il me dúsait: — Aoleu băete, dar prost mai desenezi!.. Nu zic că orice om e obligat să aibă talent!... Talentul, mă înţelegi, ceva frumos care ţi-l dă natura; şi dacă nu ţi l-a dat, nu poţi să dai natura în judecată. Dar vorba aia: nu-ţi cer talent, dar îfi cer cel puţin să ai bun simţ! Nici Africanii din America, care este sălbateci, n'ar face desenuri mai urâte ca astea ale d-tale! Iţi pun nota trei şi să zici mersi că nu ţi-am pus unu! Pe de altă parte, la liceul Sf. Sava, am avut profesor de desen pe Ionescu. Acesta m’a apreciat- Iu ochii lui, treceam drept^ unul dintre cei mai distinși elevi la desen._ ...? — Ce colegi am avut în liceu?.. Am fost coleg cu Băltn azar, _ cu Ressu, cu Pândele Ioanid. Oprișan Rădulescu. Theodorescu-Sion, et encore d’autres, de care nu’mi mai aduc aminte. Mama mea era ea în timpul orelor de studiu să desenez. Şi fiindcă n’aveam uneori hârtie la dispoziţie, desenam pe cărţile de şcoală, pe caete, sau pe caetele colegilor mei de bancă. De aceea, au de mama mea, colegii ____impărau caete speciale, pe cari mi le passau, în timpul cursurilor ca să le mâzgălesc. Numai netroi, îşi puteau salva curăţenia şi seriozitatea caetelor lor de studiu. . -S LA BELLE-ARTE La vârsta de şaisprezece ani, man îmbolnăvit grav, din care cauză anemiându-mă, doctorul m’a oprit să merg la şcoală un an de zile. Ca să nu stau un an degeaba, am intrat la Belle-Arte. Am avut profesori pe Mirea şi pe Voinescu. Bineînţeles, că odată intrat în şcoala de Belle-Arte, n’am mai părăsit-o. In urma unei burse de 200 lei lunar, (c’etait une «Diurne fantastique!) acordată mie de către Regele Carol, am plecat la Münich, unde am stat un an jumătate. Anul preparator, mi -am făcut în atelierele Weinhold, şi apoi am intrat în Academia Hackel- La Miinich, m’am împrietenit cu Vorel şi cu Ştefan Iosif. De la Miinich, am plecat la Paris unde am lucrat cu Jean Paul Laurence. In acelaş timp au veni Ressu, Theodorescu-Sion şi Ştefa Popescu. Pe atunci, m-a ambalat pictura impresionistă. Fiind în Franţa, am făcut trei voiajuri mai importante şi anume: în Bretania, în Spania şi la Veneţia. Prima bucată expusă de mine a fost la Salonul de Toamnă din Concarnat. E de prisos să spun emoţia cu care am trimis tabloul şi mai ales emoţia cu care aşteptam rezultatul. Spre marea mea fericire, tabloul mi-a fost primit. Când s a deschis Salonul, naturellement că m-am dus să-mi admir opera. Spre marea mea desperare am căutat timp de o oră jumătate, în toate sălile fără să dau de tabloul meu. Tocmai pe când mă pregăteam să reclam acest caz, am distins în marea de tablouri şi lucrarea mea. De atunci, mi-am format convingerea că la o expoziţie colectivă, dacă vrei să fii remarcat, trebue să trimiţi pânze cât mai mari cu putinţă. Tabloul meu avea un metru pe 1.30 şi pe chevaler, la mine acasă, mi se părea enorm. In realitate, alături de celelalte pânze, tabloul meu trecea neobservat. Al doilea tablou, expus de mine tot în Franța, au fost «Chivutele». A avut mare succes de curiozitate. Nimeni nu știa ce înseamnă, sau ce meserie pot avea femeile cu niște mături în spinare, îmi aduc aminte chiar de o scenă delicioasă. CHIVUŢE SAU PREOŢI: INDIGENI Intr’o zi, un domn bătrân şi destul de elegant, a venit la expoziţie şi s’a postat în faţa tabloului meu. După ce a privit «Chivuţele», aproape un sfert de oră, stând nemişcat locului, a ridicat din umeri şi s’a depărtat cu trei paşi. A privit din nou tabloul, după câteva minute iar a ridicat din umeri, şi-a şters monoclul, s’a îndepărtat cu încă trei paşi, a privit tabloul din nou, a ridicat din umeri pentru a treia oară şi a cercetat catalogul. Apoi s’a adresat unui alt domn: — Vă rog, ce reprezintă acest tablou? — Nişte femei! — Ce fel de femei? . Celălalt domn privi şi el tabloul cu nedumerire şi zise: — Or fi femei înarmate! — Poate! Peste o jumătate oră, primul domn reapăru în expoziţie, acompaniat de două doamne. Era sofia lui şi soacră-sa. Le conduse până în dreptul tabloului meu şi începu următoarea discuţie: Domnul: Asta e tabloul! Doamna: Asta e? Soacra: Ei, şi ce vezi aşa ceva extraordinar la el? Domnul: Ce fel de femei or fi ____ _ O aalea. ganDoamna: (după o matură dire): Or fi feministe! Domnul: Dar ce fac atunci cu măturile? Soacra: Ameninţă pe bărbaţi! Domnul: Unde vezi d-ta bărbaţi? Doamna: Niciodată n’ai avut fantezie! Domnul: N’are nici un sens ca femeile astea să fie feministe! Doamna: (cade pe gânduri). Soacra: (enervată). Dacă faci pe grozavul şi contrazici lumea, atunci spune ce reprezintă. Domnul: Nu știu! Soacra: Vreasăzica, după ce nu știi, o mai insulfi pe nevastă-ta! Domnul: Eu? Doamna: Totdeauna ai fost mojic și ți-a plăcut să mă contrazici. Domnul: (bâlbâindu-se): Dragă, am zis că nu cred să fie feministe. Soacra: (înțepată). Am terminat cu d-ta ! (fie-sii : Hai acasă ! Cele două doamne, plecară îmbufnate, lăsând pe domn desorientat în fața tabloului cu Chivure. După un sfert de oră, domnul se însenină la fată și se adresă unui alt vizitator: D-voastră știți ce reprezintă tabloul ăsta? — Niște femei!..— Inexact! Nu sunt femei! — Dar ce sunt? — Sunt preoţi indieni! — Dar de unde ştiţi d-voastră? — De trei ore stau aici în expoziţie şi mă frământ să aflu ce poate reprezenta acest tablou. In sfârşit am găsit. Intorcându-mâ în fără, am expus la «Tinerimea Română» o serie de litografii şi de aqua forte. Peste pufin timp, sunt numit preşedintele Tinerimei. Organizez o expoziţie cu istoria gravurii în toate datele şi toate şcolile reprezentative şi o expoziţie Andreescu. Apoi, sunt numit directorul muzeului Aman şi în cele din urmă, directorul muzeului Kalinderu. — Câte expoziţii personale ai avut d-ta, în fără ? — Numai trei! r * UITE MITROPOLITUL NU E MITROPOLITUL La prima, mi s’a întâmplat o chestie destul de amuzantă. Aveam un tablou mare, cu portretul superiorului Bisericei românești din Paris, preotul Chesarie Stefano. întruna din zile, o doamnă, veni spre mine cu un surâs amarnic și-mi zise: — Maestre, mi-a plăcut foarte mult expoziția d-tale! Am de făcut însă o singură rezervă: tabloul cela de colo (arătând spre portretul preotului Chesarie Stefano nu prea seamănă). _ ? — Iartă-mă că-ți fac această remarcă, dar eu l-am văzut de foarte multe ori la fată pe Mitropolitul nostru și nu seamănă deloc cu portretul d-tale! — Păi doamnă, portretul ăsta nu el al Mitropolitului! E al preotului Chesarie Stefano de la biserica românească din Paris. D-na ridică din umeri : — Nu cred să semene! — Pentru ce? — Fiindcă seamănă cu Mitropolitul nostru! Ah, dar în legătură cu tablourile am o sumedenie de amintiri pline de haz. PORTRETUL AMANTEI IDEALE De pildă, odată a venit la mine un domn foarte elegant care mi-a zis: — Maestre, aş vrea să faci portretul amantei mele ideale. — Aveţi vre-o fotografie? — Bineînţeles! — Aş putea s’o văd şi eu? — Fireşte! Şi domnul cel elegant scoase din buzunar şase fotografii cari reprezentau şase femei diferite: una blondă, una brună, una slabă, una grasă, una cârnă, una cu pistrui, etc. Am privit fotografiile şi am crezut că-i vorba de vre o confuzie. — Domnul meu, d-voastră, mi-aji anunțat că vreji să vă fac portretul amanteidv. ideale! Și văd cu uimire că-mi daji şase fotografii diferite. Domnul cel elegant surâse cu superioritate și răspunse: — Exact! V-am anunțat doar că vreau să-mi faceți portretul amantei ideale, iar nu portretul amantelor mele. Aceste şase femei mi-au fost toate amante. Dar nici una nu întrunea calităţile ideale. Pe fiecare din ele, le iubeam pentru aportul lor personal. Aşa de pildă, pe aceasta, o iubeam fiindcă era blondă, prin urmare, portretul amantei mele ideale, vreau să aibă părul blond. Aceastalaltă mi-era dragă, fiindcă avea nasul cârn prin urmare, portretul amantei mele ideale trebue să aibă nasul cârn. Pe a treia, o iubeam fiindcă avea ochii verzi. A patra, avea un caracter de aur, prin urmare, trebue să mi-o pictezi cu fantezia d-tale, așa ca să reiasă această caitate sufletească. A cincea, cânta la pian ca un înger. Prin urmare, cu fantezia d-tale, să-i imprimi pe pânză acest talent. In sfârşit, a şasea, avea o mamă care era o femice de o rară inteligentă. Prin urmare, cu fantezia d-tale, să-i imprimi pe pânză acest aport. L’am privit lung şi am crezut că am deaface cu un om nebun — Domnule, d-voastră vorbiţi serios? — Mai e vorbă? — Dar vă daţi dv. seama de enormitatea pretenţiilor dv.? înţeleg ca în acelaş portret sau mai bine zis aceleiaşi femei, să împrumut părul uneia, surâsul alteia, privirea alteia, şi frăgezimea alteia. Dar explicaţi-mi va rog, cum aş putea reda pe pânza că amanta dv. are un caracter de aur? _ 1 ■ > ■_ u,,-i — O pictezi pe fond aurit! — Dar că ştie să cânte la pian? — Pictezi nişte note sau eventual un pian cu coadă! — Dar cum aş putea-o arăta pe aceea a cărei mamă v’a interesat atât, de mult? ' ' ” 1 .v ’ * 1 ’’ Clientul meu căzu pe gânduri, şi după o lungă pauză, s-a scuzat zicându-mi: — Aveţi dreptate! E vina mea. Trebuia să vă aduc şi fotografia mă-sii. Mă reîntorc după o jumătate de oră. Şi_ a plecat ca o furtună. Bineînţeles ca la reîntoarcerea lui, am dat ordin servitoarei să nu-1 primească. Nici până în ziua de azi, nu știu dacă acest original client, era sau nu în toate mințile. UN CRAP SAU O BALENA • Altă dată, imediat după terminarea războiului, m-am pomenit cu un proaspăt îmbogățit care mi-a vizitat atelierul zicând: — Domnule Steriadi, nevastămea are nevoe de un peşte și ...»____ _î_.i.»j. i_ „i_ ul «.in fiauvj.it ict uv. Am holbat ochii și eram cât p’aci să-l dau afară în palme, dacă simpaticul meu client, n’ar fi avut prezenta de spirit să specifice ce fel de peşte vrea: — Nevastă-mea şi-a cumpărat o sufragerie foarte luxoasă, stil puţin cam sesesion. Şi i-a spus o prietenă că trebue neapărat un tablou cu un peşte. Am căutat în mai multe locuri şi am fost informat că dv. aveai un astfel de tablou. Intr’adevăr, aveam în natură moartă reprezentând un crap. Tabloul avea mărimea unui metru. I-am arătat tabloul, clientul meu l-a examinat en conaisseur şi m’a întrebat cu amabilă discreţie: — Câţi franci? — 15.000 de lei! — Cincisprezece mii??? răspunse brusc şi înspăimântat clientul. Se poate aşa scump? — Asta e preţul meu! — Face, e preţ fix ? — Da ! ! — Mai eftin nu se poate ? — Nu ! — Domnule, cât câştigă pictorii ăștia!!... Câte parale te-a costat pe d-ta, crapul ăsta ?... Să te fi costat cel mult doi poli. Și pentru doi poli. îmi ceri 15.000!!... Păi asta e speculă, domnule ! Văzând intransigența mea, clientul ca să nu pară că din cauza scumpetei nu vrea să cumpere tabloul, îmi adăugă : — Imi Pare rău că nu pot să-l cumpăr, dar e prea mic ! Ce să faci cu un crap într’o sufragerie de 8/7 ? E nevoe de un pește mai mare ! — Să vă fac o balenă ! — Nu știu, să mai mă gândesc ! Mai revin eu pe la dv. Dar în orice caz, vreau un tablou cu un ieşte scump ! Sau morun, sau baenă cum ai zis d-ta, sau stridii, că n’ai idee ce scumpe sunt acuma, sau nişte borcane cu icra negre. - UN AMATOR DE TABLOURI GRATUITE Dar în cariera mea, nu te întâlneşti numai cu clienţi în genul acestora de mai sus, care sunt dispuşi să plătească. Te întâlneşti mai ales, cu clienţi amatori de tablouri gratis. Aşa de pildă, câteva luni de zile se ţinea de mine un domn foarte onorabil, care nu scăpa niciodată ocazia să-mi zică : — Sunt cel mai mare admirator al d-tale, domnule Steriadi . — Mă măgulești! — E purul adevăr ! Un tablou de al d-tale, îl deosebeşti dintr’o mie de alte tablouri ! Maniera d-tale de a picta, e unică. Ai un colorit şi o linie specială. Iţi dau cuvântul meu de onoare, că ori de câte ori, mi se întâmplă să intru în vre-o expoziţie, sau în vre-o casă, unde printre alte pânze se află şi una a d-tale, să exclam: Asta e de Steriadi!... Şi nu m am înşelat niciodată ! Declaraţiile astea au continuat câteva luni până când într’una din zile, marele meu admirator găsi in sfârşit momentul potrivit să-mi facă o mare destăinuire . Domnule Steriadi, cred că v'aţi convins că eu sunt un mare cunoscător şi un categoric înţelegător al picturii dv. — M’da . —Ce folos că mijloacele mele restrânse nu-mi pot permite să cumpăr şi eu o pânză de a d-tale. Ţi-aş fi recunoscător până la moarte, dacă ai vrea să-mi dărueşti una! — Bucuros, numai vedeţi că.. — Bănuesc că sunt foarte mulţi oameni cari vă cer gratuit opere de ale dv. Aceştia nu merită sacrificiul dv. fiindcă ei vor tablourile dv. pur şi simplu din vanitate, pur şi simplu, să poată spune că au în casa lor un tablou de Steriadi. Pe câta ' »•cmc cu, care v-am dat atâtea dovezi de completa şi definitiva înţelegere a picturei dv. un tablou de al dv. îl consider tot atât de sfânt după cum credinciosul se închină în faţa sfintei împărtăşanii. Şi după o mică pauză, adaus® cu un miorlăit în glas : — Pot conta pe gentileta dv.? — Da ! Şi peste câteva zile, i-am oferit marelui meu admirator un tablou mititel lucrat de un coleg de al meu şi iscălit doar de mine. — Vă mulţumesc, domnule Steriadi ! Şi contemplând tabloul, admiratorul meu zise cu faţa îmbujorată şi cu preţiozitate fernă : — Uite domnule, păi e cu putinţă să nu distingi un tablou de Steriadi ? Păi colorit ca ăsta, mai vezi la alt pictor ? Acestea toate fac parte din personalitatea integrală a dv. și strângându-mi mâna cu căldură, a încheiat astfel : — Nu-mi pare rău că m’am ocupat de aproape de pictura dv. fiindcă am insfârşit un exemplar lucrat cu talentul și în maniera dv. Și până azi, acest admirator de ocazie al meu, cu siguranță că privește tabloul semnat de mine și e în stare să pună mâna în foc că e lucrat într’adevăr de rrcine.^ Intre timp, îșî făcu apariția în salon, fiul d-lui Steriadi. Un bătăaş rumen și blond de paisprezece ani: — Papa. rcearde ca ! Comment est ce que tu le trouves ? Şi-i arătă câteva păpuşele sculptate din lemn și colorate cu aquarele. Maestrul privi cu bunătate incercările artistice ale fiului și mângâindu-i obrajii îi zise : —C’est trés Tuen, trés, trés bien! Tânărul sculptor plecă vesel și îp,,ș ezător în nuterile lui. L’am întrebat pe d. Steriadi . — Vrei să-l faci sculptor ? — II las să se facă ce o vrea el! Cred că e cea mai mare crimă ca un părinte să immină Copilului său altă carieră decât aceia, de care copilul se simte atras. N. CONSTANTINESCU s Ca piciorul Joan steriadi despre el și despre alpi (Continuare din paffina la 'Jean Steriadi: OSMAN Jean Steriadi: CHIVUŢELE, tabloul cel care a stârnit admiraţie şi nedumerire la salonul din Paris }