Rampa, ianuarie 1930 (Anul 15, nr. 3504-3603)

1930-01-01 / nr. 3584

ANUL XIV, NO. 3584 , REDACTIA. ADMINISTRATE SI ATELIERELE GRAFICE STRADA SĂRINDAR,­T Loc­ur­ iLoc rezervat pentru marea frescă...» De câte ori nu am ce­tit aceste eteve de aur pe cercul de zid al sălei Ateneului în vreme ce câte un conferenţiar fonf batea câmpii sub bolta din care sirene mari sculptate cu buricuri murale, desfăşurau greoi în stucaturile ta­vanului o alegorie foarte veselă. Deseori mă întrebam cum o să se sperie lumea la nenorocirea ce se va întâmpla odată când de sus de tot vor cădea sâni căzuţi, coapse de stup şi braţe grele, dintre in­scripţiile oare­cum naive care cul­tivă publicul explicând că există: Astronomie, Geografie, Poezie, Mineralogie, Teatru, Ginecologie, etc., etc­, fapt pentru care mulţi spectatori capătă cârcei, ambiţio­naţi să se cultive dintr’o dată ce­tind toate numele scrise în jurul sălei. «Locul rezervat» rămânea un în­demn pentru, vise, umbrele istoriei noastre se perindau în gând, şi fiecare ne străduiam să ne închi­puim cum vor putea fi zugrăvite icoanele trecutului de la cojocul dac până la unifor­m­ele ultimului război. Dar preferam acest loc să rămâie rezervat pentru că se ispă­şea astfel marea greşeală a Ate­neului. Anume, atunci când fonda­torii Ateneului au izbutit să ridi­ce palatul, unul din cei mai mari pictori ai omenirei — poate cel mai mare pictor decorator — Puois de Chavannes, din dragoste pentru ro­mâni s’a oferit să picteze gratuit fresca, dacă i se vor pune la dis­poziţie culorile şi deplasarea în Bucureşti. Or acest pictor cu care Franţa se mândreşte pentru că a împodobit cu fresce de o senină fru­museţe Panteonul, a fost refu­zat la noi dintr’o prostie lesne de înţeles şi acum. Dar dacă nu am av­ut atunci deşteptăciunea de a ne folosi de norocul ce ni se­ fin­­brase, cel puţin există pudoarea de a se menţine «locul rezervat» pen­­tru altă ocazie ce urmează să vie în alt veac. Şi nici Grigorescu, nici Lukian nu au fost sortiţi să scrie icoanele celei mai mari cronici. Dar comitetul e în pragul unei hotărâri drastice: acum locul re­zervat va­ dispară Fi® că se vor deschide loji în peretele ce da­­n săli închise şi rămase de zeci de ani neîntrebuinţate în vreme ce a­­teneiştii scobeau o grotă ce a cos­tat mai mult decât zidirea unui om ACMN­AM MAMIM nou palat la şosea, fie că pictorul Costin Petrescu îşi va întinde pe pereţi acea producţie pe care d-ea şi admiratorii d.sale din Ateneu o numesc artă- In fond­ ar fi o po­­triveang­ grotă în subsol, burice murale de sirene gravide la pla­fon, şi între ele pelteaua celui care îşi crede dreptul de a se zu­grăvi (iertaţi-mi expresia) pe locul refuzat unui artist genial. Spre deosebire de fundaţia re­gală pe care orice lege o poate «îndruma». Ateneul e independent, cu toate că nu odată a primit a­­jutorul Statului, şi că e ridicat din punga publicului şi nu din a actualilor conducători, aşa încât problema «frescă sau loji» rămâne să se discute în intimitatea comi­tetului, şi nici stat aici oameni de artă nu vor avea cuvânt hotărâtor Şi în definitiv oameni de gust sunt puţini, dacă vrei îţi astupi urechi­­le şi nu-i auzi, iar «Statul» are alte preocupaţiuni, căci noi nu am­biţionăm să ridicăm glorii peste veac Statul în definitiv când ar® nevoie de zugrăveală, tot la mai­stru Costin Petrescu se adresează (vezi şi Alba Iulia) pe urmă după cum ne putem făli Cu Arcul de triumf de ce nu ne-am­ lăuda şî cu pictura din Ateneu ? In definitiv cine ştie, poate că lojile vor strica acustica «scumpei» săli de concerte care şi aşa nu are acustică în cen­tru, pe când pictura va rămâne semn bătător la ochi al gustul­ui nostru, şi când­ vor veni dirijor-­ inteligenţi la concerte vor pretinde întuneric în sală, ca să se poată asculta muzica ! Cu toate astea evenimentul e la ordinea zilei şi cred că e în inte­­resuil veneratului lăcaş, să cumpă­nim mai bine faptele înainte de a tragi­ o linie sau a urui o cărămi­­dă. fin foarte mult părerea mea să nu fie luată în seamă dar să fie consultaţi câţiva oameni de gust pe care îi are ţara. Nu vreau să scriu un articol de polemică ci doresc sincer cea mai bună îndrumare. Sa se ceară, deci părem­, compe­tentă a directorilor de »•- -r*--,, directorilor de şcoli de bele arte, şi să fie consultaţi marii colecţio­nari cu pricepere dovedită şi marii critici de artă din străinătate, pen­­tru că e păcat în aceste vremuri de criză să ne avântăm spre o ma­re realizare dîn care estetica ar lipsei — și răspunderea. A Din ensea sufleorului IN FAȚA LUI DUMNEZEU. Adam se plânge de mizeria vieții. Aveam numai doui fii, unul Va ucis pe celălalt. — Ingratule ? îl întrerupe Dumnezeu, mânios. — De ce sunt ingrat ? — Te-am scutit de c­ăldul cel mai grozav din lume și tu tot te plângi... — Ce mi-a mai lipsit ca să fi fost cel mai nefericit om din lum­e ? — Făptură mizerabilă ţi nerecunos­­cătoare„• Soacra 1 DEOSEBIRE. — Ce deosebire Intre un căţeluş ţi o soacră ? — Căţeluşul latră, fără să muşte, soacra muşcă, fără să latre. AVIZ PITORESC. iIntr’una din cafenelele, unui oraş din noua Românie, un aviz pitoresc anunţă : .Nu scuipaţi pe jos. Nu ocupaţi scau­­nele cu paltoane. Nu aruncaţi mucu­­rile de ţigări In halbele cu bere. Nu vă ştergeţi pe ghete de pluşul canape­­ lelor. H Şi alte multe de acest soi, iar la urmă un post,scriptum savuros. Persoanele care nu ştiu carte se vor informa de toate acestea la chelneri. ROCHIILE SCURTE. Moda rochiei scurte o fi având a­­vantaje, dar ave­ţi inconvenientele ei. Astfel ieri a fost găsit pe una din a­­leele Cişmigiului plângând desnădăj­­duit că s’a pierdut de mama lui un copil de 4 ani. Un bătrân li face observaţia de ri­­goare. — Vezi dacă umbli, căscănd gura in toate părțile. La vârsta ta trebue să te ții de fusta mamii. — Cum să mă țiu, domnule , că nu ajung, răspunse rătăcitul. PLIMBARE. S’a întors din străinătate d. M. ves­­titul rentier­ei farniente, ale cărui r.c. surse de existența n’au fost nici odată cunoscute. La Capsa Iți epatează amicii poves­­tindu-le deliciile sejourului său la Nisa. . . — O Vreme minunată! O mare su­­perbă. Nu făceam nimic, mă plimbam toată ziua cu mâinile in buzunare. — In buzunarele cui întrebă cu­rios un prieten, m NOT­E România exotică" Un mare cinematograf bucureş­­tean rulează de câteva zile un film, de apreciabilă calitate, care surprinde insă publicul ca auten­ticitatea românească a numelor personagiilor, şi evocarea Carpa­­ţilor unde se situează destul de a­­proximativ anecdota. Scenariul este extras dintr’un roman al unui scriitor, originar din România şi militant comunist în America. Autorul nu e la prima sa aten­ţie îndepărtată faţă de România pe care a avut destul timp s’o uite. Intre scrierile de simţită ten­dinţă, în favoarea ideilor lui co­muniste a strecurat cu lirism şi naivitate o serie de romane-basme, cărora le-a dat fireşte un cadru cât mai îndepărtat de lumea nouă a Americei In cele mai multe România e pentru fantezia puţin lucrativă a autorului aceea ţară de basm bo­gată în exotic şi neverosimil. De ce i-o fi plăcut autorului să-şi trimeată toată această lume de ţigani barbari, în Carpaţi şi să-şi boteze eroul bandit cu sub­urbanul nume românesc „Iorgu” ? Sigur că fără nici un cuget ten­denţios, ci numai cu gândul de a colora iverosimilul poveştii prin­­tr-o pseudo-autenticitate exotică şi faptul e mai puţin grav decât nerozia unor vodevilişti şi libre­­tişti, cari până mai acum câţiva ani prezentau eroii decrepiţi, gu­gumani şi cartofori care’şi jucau la risca principatul numit Vala­­chia ori Moldovlachia. In definitiv toţi aceşti litera­­trozi se ocupă de ţara noastră, cu seninul dispreţ al necunoaşterei. Căci ori de câte ori prezinţi un erou de care roşeşti, ori cu ca­racter inacceptabil mentalităţii curente, pui toate păcatele în sar­cina unei naţii cât mai exotice. Avem şi noi exotismul nostru pentru foarte multe popoare. Ne e cunoscut însă tot aşa cum ne e cunoscut şi caracterul dominant şi frumuseţea şi calităţile şi dege­tele. De aceia sa nu învinuim prea multe pe alţii. Cercetând bine tot neglijenţa zidurilor noastre chine­zeşti e vinovată. V. TIMIŞ Charlie Chaplin compune singur muzica nonlul sau turn „City Lights“ (Luminile orașului). — Un „șlagăr“ se va intitula ..ftr.hî mîrailriHTi”- PanfAvMintn­ei * Ulm «amai* nitviii­uuuuaap Trebue să admit — a declarat Chaplin interviewerului Rob Wag­ner — că filmele vorbitoare mă fascinează, dar în acelaş timp ele mă necăjesc şi mă înspăimântă. E de la sine înţeles că se vor impune — dar nu în forma ac­tuală. Atracţia noutăţii împiedică multă lume să-şi dea seama cât de îndoelnice sunt rezultatele din punct de vedere artistic. Drama­turgii încearcă să unească con­venţionalismul teatrului cu rea­lismul filmului, dar ceea ce rezultă nu e decât un copil ilegitim ! Mult mai nimerit este să uneşti. PANTOMIMA ŞI MUZICA De fapt această legătură a exis­tat totdeauna. Aveam totdeauna putinţa să in­dicăm muzica menită a ilustra fil­mele mute. Ştiţi însă ce se întâmplă în o­­raşele mici: o elevă de conserva­tor acompania filmul, cântând ce-i cădea sub mână, fără a se sin­chisi de film. Filmul sonor plea­că însă din studio cu muzica lui care, fiind­ parte integrantă din proecţia mecanică, nu mai poate fi schimbată de nimeni astfel c­ă cel mai mic cinematograf din pro­vincie se va asemui, în această privinţă, cu cel mai mare palat din capitală. Pentru mine lucrul acesta e nimerit şi chiar dacă nu utilizez în filmul meu „City Li­­gths” dialogurile, sper că muzica va satisface toate exigenţele fil­mului sonor. Dealtfel nu mă fo­losesc de cântece cunoscute; mu­zica mea va fi originală, ca şi Hi­mul, pentru care născocesc sin­gur orice amănunt. Orchestra va sublinia fiecare din mişcările şi ’ncesturile mele, prin fraze muzi­cale compuse pentru fiecare miş­care şi gest. Da, am creat şi un „şlagăr", chiar dacă nu în sensul obişnuit. II aud pentru prima oară, în ro­lul meu ca „Charlie", la gramo­fon. Publicul vede într’un „prim­­plan” discul cu titlul: „WONDROUS EYES" BY CHARLIE CH APUN („Ochi minunaţi" de Charlie Chaplin). Aria e adaptată figu­­rei şi temperamentului meu. Mai târziu, când mă voi îndrăgosti de-o fetiţă oarbă, şi când melodia va fi repetată, de muzicanţi vaga­bonzi pe stradă sau de orhestra unui mare local, melodia va a­vea o semnificaţie dramatică de efect. Ilustraţia muzicala şi melodia a­­ceasta l­it-motiv crează într’ade­­văr acţiunii un cadru tot atât de important ca şi pantomima însuşi. Cred că de data aceasta am uti­lizat lucrurile cele mai hazlii din câte am născocit şi sunt sigur că filmul conţine şi din punct de ve­dere al „sonorităţii" toate inova­ţiile pe care le cere publicul. Re­pet, pentru a nu ştiu câta oară, ca numai hazliu. Lumea aşteaptă de aceea de-a distra şî a procura plăcere. Nu încerc să fiu şiret, ci acm­ai hazliu Lumea aşteaptă să iau­­o atitudine savantă în faţa filmului sonor. Trebue să evit însă aşa ceva, pentru ca să ramân eu însumi. Să nu se creadă însă ca evit dialogurile, fiindcă ele ar constitui pentru mine o pri­mejdie. Se ştie doar ca am jucat multă vreme team­, dar naşi voi sa părăsesc frumuseţea pantomi­mei de dragul unui titlu vorbit. Titlul tinerii rămâne un auxiliar îndreptăţit. El e tot atât de optic ca şi filmul şi-şi produce şi el e­­fectele sale vizuale. Dar faptul că am compus singur muzica pentru „City Ligths”, constitue fără dovală cea mai mare din atrac­ţiile sale. in­ Fantomina şî muzica, film sonor Charlie Chaplin să» Nobila artă a pomi­­ului La ultimele matchuri de box, în primele rânduri de spectatori, au fost identificaţi printre cei mai entuziaşti şi mai pasionaţi, d-nii Mihail Sadoveanu şi Ionel Theodoreanu. Fron­tr tentanţii literatu­re!. Fiindcă reprezentanţii altei ramure artistice, — ai teatrului — sunt de obiceiu, la matchurile de box, d-na Lucia Sturza Bu­­landra, d-nii Tony Bulandra, G. Storin, ai muzicei d-nii I. Perlea, Egizio Massini. Humorul e reprezentat prin d. Vlădoianu-Keops, politica prin d-nii dr. N. Lupu, D. Il­ Toa­­niţescu, caricatura prin Ross, ar­ta ceramică prin Jean Baras, mo­da prin d-na Ettienne. După cum se vede toate dome­niile, cu abasadorii lor. Apariţia în sala de box a celor doi scriitori­eşeni a fost remarcată prin faptul că d-nii Mihail Sado­veanu şi Ionel Theodoreanu ve­neau pentru prima oară la aseme­nea exibiţiuni... Şi comentariile au început.* — Sadoveanu scrie un nou roman man şi are nevoe de o scenă de box. -- Teodoreanu se gândeşte la un r­oman din lumea boxului. Peste câteva minute însă, privi­rea comentatorilor se îndreaptă spre un boxeur francez stabilit la noi, care în faţa celor doi scriitori e­­şeni, schiţează câteva lovituri de pumn. Şi comentariile, fireşte, re­­încep. Riond însă — acesta e numele boxeurului, — explică în urmă ce­lor curioşi să afle, legăturile sale cu literatura românească, intr'o ro­­mânească­ franţuzească, destăinu­eşte. — A, d-nii Sadoveanu şi Teodo­­reanu sunt ce£ mai buni elevi ai­­ mei... Parol, cei mai buni... Fac an­­trenament regulat, ascultă lecţiu­­nile, execută tot ce I® spun. Dom­nul Sadoveanu sare coarda ca la cincisprezece ani şi domnul Teodo­reanu îmbracă mănuşile ca cel mai autentic profesionist... — Şi se bat ? — A, numai antrenament. Dom­nul Sadoveanu are pumn greu... E un «bourd» veritabil.. Garantez că face knohout toţi boxeurii... Dom­nul Teodoreanu este pană... Uşor, delicat, nu are pumn greu şi lovi­turile spre sunt­­de fapt mân­gâieri­— Şi zici că admiră boxul?­­— A, dumnealor vorbesc de box ca de o nobilă arta a pumnului... Eu am propus domnului Teodo­­reanu o mică exibiţiune de box şi garantez un câştig net de cinci sute mii Ui... — Şi de ce să nu boxeze ? —­ Asta spun şi eu... Tunnep nu se ocupă şi el cu literatura ? Dem­p­sey n’a fost artist ? Dacă domnul Teodoreanu ar vrea, într’un an de zile pleacă în America şi devi­ne .«campion du monde carol... — Şi unde îi antrenezi ? -----La Iaşi... Sunt cei mai punctuali şcolari... Regret că d. Goga nu e acollo fiindcă sunt si­gur ca ar lua la mine lecţiuni de box. — Şi d. Goga ? — Sigur. Domnul Goga este tot atât de pasionat după box ca şi amicul d-sale d. Mihail Sadovea­nu... Domnul Sadoveanu regretă chiar că nu are pe d. Goga la Iaşi fiindcă iar provoca repede la un anarch... Tocmai când profesorul de box explica în surdină curioşilor, cali­tăţile elevilor săi, şi în arenă se mutau fălci şi deplasau maxilare, o voce de la galerie, răcneşte cu toată puterea: , —• Atinge-l la muzicuţă, Moţi !.„ IhnU SA iricîtînd­ Max de TUDOR MUŞATESCU Vecinul meu Osias Grünfeld, are un băeţel, pe micul Bubi. In fiecare dimineaţă Bubi vine să mă viziteze conform unui obi­ceiu vechi şi unei neclintite con­vingeri că va găsi în sertarele mele, dacă nu întotdeauna bom­boane englezeşti ori un baton de ciocolată câteva bucăţele de zahăr însă, cu siguranţă. Bubi este prietenul meu cu toate că are douăzeci de ani mai puţin şi mărturisesc spre ştiinţa generală că e un copil foarte cu­minte şi excepţional de drăgălaş. Dimineaţa, îi aud picioruşele ropotind pe trepte şi mă trezesc cu el în mijlocul casei, cu părul I sbârlit şi blond ca o perucă de borangic şi cu bereta aruncată ! ştrengăreşte pe-o ureche ca un I marinar chefuit. Bubî im ;•­su şi-mi întinde tu mâna. In loc de „bun­ă dimineaţa” ori ceva similar, mă anunţă so­­lem prelingându-şi privirea pre sertarul unde ştie că se află bom­boanele : — venit !.. După ce îşi primeşte porţia coti­diană — pe care o savurează cu rară viteză — începe să-mi poves­tească tot ce-a făcut de când nu ne-am văzut cu gesturi mici şi e­­loquente şi râsete candide şi eu îl ascult şi îl aprob întotdeauna. Ieri de dimineaţă, Bubi a urcat scara ca de neobiceiu, încetişor şi lucru extraordinar a bătut la uoi. Am înţeles că se petrece ceva neobişnuit — cu micul meu prie­ten înainte chiar de a-l vedea in­trând în odaie cu născiorul roşu şi ochii înnecaţi de plâns. — Ce e Bubi... de ce eşti supă­rat ? — Ma bătut Unchiul Max...­­— De ce ?­­— Aşa !... — Te-a bătut rău ? — Da! Ştiam ca domnul Leopold Grün­feld — Unchiul Max, cum îi zicea Bubi — era un om curios, aspru şi ursuz dar nu m’aş fi aşteptat ca micul Bubi să sufere vreodată consecinţele acestor alteraţii de temperament. In după-amiaza aceleia­ş zile, deschisesem ferestrele spre stradă lăsând să pătrundă în odaie aerul călduţ de primăvară în care vi­şinii înfloriţi din curte, respirau parfumuri tinere prin mii de guri de floare albă. Sub ferestrele mele , copiii cartierului se jucau la soare, cu bile lucitoare de sticlă şi „turca­­lete” de hârtie legate cu aţă de mosorel furată din cutiile de cu­sut ale mamelor şi surorilor res­pective. Cu paşi mărunţi, prietenul meu Bubi se îndreptă spre ei, muş­când cu poftă dintr’o tartină cu miere şi unt. —­ Mă joc şi eu !.. — Noi nu jucăm cu tine... îi răs­punse ţanţoş Ionel — cel mai bun camarad de joacă al lui Bubi. — De ce ? . — Fiindcă tu eşti o viei şi ai o­­morât pe Isus Cristos... Ochii lui Bubi se făcură mari şi buza de jos i se răsfrânse trădând o matură gândire. — Zău că nu l-am omorât eu, nici tata nu l-a omorât... nici mam­a... şi aducându-­şi aminte brusc de bătaia de dimineață, se însenină. — Poate Unchiul Max... «l-a o­­morât! Numai asta s’o mai știi. „KOPROL” se dă și la copii. Melchior Lengyel nu mai are nici un drept asupra piesei sale „fintonya“ Un interesant proces teatral la Budapesta Un interesant conflict s-a iscat la Budapesta între direcţiunea teatrului de comedii şi cunoscu­tul autor dramatic maghiar Mel­chior Lengyel. Lengyel cedase exclusivitatea dreptului de reprezentaţie a co­mediei sale «Antonya», teatrulul de comedii. Acum câteva zile Lengyel a semnat însă un nou contract prin care încuviinţa reprezentarea piesei «Antonya» la Teatrul ma­ghiar în seara de Réveillon. «Teatrul de comedii» a protes­tat imediat împotriva acestui contract precizând că piesa «An­­tonya» îi aparţine şi nu îngăduie reprezentarea ei pe altă scenă. Deoarece «Teatrul maghiar» nu a ţinut seamă de acest pro­test, direcţiunea «Teatrului de comedii» a intentat un proces. Melchior Lengyel explică pro­cedarea sa prin faptul că «Tea­trul de comedii» nu a iubi repre­zentat de trei ani piesa «Antoa­nya». Acest proces nu este unic în felul său în Budapesta. Acum câţiva ani Franz Molnár a intentat un proces direcţiei teatrului de comedii fiindcă nu î se îngăduia reprezentarea piesei sale pe o altă scenă. Tribunalul a respins acţiunea lui Molnár stabilind astfel juris­­prudenţa că de îndată ce drep­turile au fost cedate unui n ru autorul nu mai poate îngădui dreptul de reprezentare a piesii pe altă scenă. Chestiunea s’a judecat numai în primă instanţă deoarece îna­inte de a se judeca în apel a in­tervenit o înţelegere între Mol­nár şi direcţia teatrului respec­tiv. Procesul lui Melchior Lengyel a avut loc la 50 Decembrie fiind urmărit cu interes de cercurile intelectualilor maghiari. Triumful lui George Georgescu la Varşovia în legătură cu debutul la Varşovia al d.lui G. Georgescu, ni se comunică, din capitala polonă, următoarele : D. George Georgescu s’a bucurat de o caldă primire şi de o măgulitoare a­­preciere la­ Varşovia. Ziarele­­ au a­­nunţat cu satisfacţie sosirea, lămurind publicul asupra ţtersonaijtdstfi. vşi ca­­rierii artistului, prin numeroase arti­cole. Lumea artistică a ţinut să­-l aibă cât mai mult în mijlocul ei. Ministrul României, I. Cretzianu, a oferit un supeu diplomatic în onoarea d.lui Georgescu, fiul preşedintelui Republi­­c­a A­­a oferit un ceai, directorul pre. On­. I,....,.­.­.­facerilor Străine i,a oferit un dejun, d. Glinski, directorul revistei „Muzi­ca", deasemenea un ceai Concertul, având şi concursul cunos­cutului pianist prof. Egon Petri, a fost consacrat de aplauzele şi ovaţiile en­­tuziaste ale unui public numeros. In program : „Euryantha“ lui Bar­­lioz, „Moartea şi Mântuirea“ lui Ri­chard Strauss. Concert de Saint­ Saens, simfonie de Brahms. Iată cum a apreciat acest concert severa critică muzicală polonă : Astfel, „Polska Zbrojna“ a publicat două asemenea articole, la o zi inter, val unul de altul. Primul spune, Intre altele: „Excelentul dirijor român Georg­escu a repurtat un succes mare. Este un artist subtil şi experimentat, a cărui colaborare cu orchestra se pe­trece fără niciun fel de lipsuri. „Moar­­tea" şi „Mântuirea“ lui R. Strauss Is.a dirijat un chip deosebit de frumos. Sala a fost foarte bine dispusă pentru d. Georgescu și solistul Egon Petri". In al doilea articol, găsim.: „Pentru prima dată am avut prilejul să venim în contact cu distinsul dirijor român care este fără îndoială d. Georgescu. Renumitul dirijor german Felix Notti a împărţit pe colegii săi în două cla­se : ,,diri­genţi instrumentaţi" şi ,,de arcuş". D. Georgescu este tocmai, ca fost violoncelist, reprezentantul grupei a doua. Mâna lui stângă frazează ne­încetat, schiţând fiecare frază. Primul debut al acestui artist distins a făcut o impresie dintre cele mai bune". In „Rzeczpospolita", cunoscutul com păzitor și musîcograf polon Adam Wieniawski, a scris, intre altele „Un dirijent necunoscut până acum la Varșovia, a debutat la Filarmonica: d. Georgescu, directorul Filarmonicei din Bucureşti. D.sa şi-a ales, pentru debu­­tul la Varşovia, două opere simfonice monumentale: f.Moartea şi Mântui, red’­iul R. Strauss şi a S.a simfonic a lui Brahms, care dă­ un câmp larg de manifestare pentru dirijor. D. Gear, ga­seu s’a, arătat a fi la înălţime, ofe­­rindu-ne o execuţie corectă, plastică, echilibrată din punct de vedere al Ata­namteei şi pregătită până in cele mai mici amănunte. Distinsul oaspe român a fost primit foarte călduros". Criticul şi compozitorul F­etician­ Szepski scrie, In :Jiurjer TV­­.mo­­ski" : „După impresia simpatiei pro­­dusă da interpretarea excelentă a „Eurycrithei", toată lumea a aprobat cu vie satisfacţie chipul magnate în care Georgescu­ a dirijat „Moartea" şi dirija al lui Georgescu se remarcă prin trăsăturile unei muzicalităţi sub­tile şi ale­stui temperament arzător. Orchestra Filarmonici a înţeles foarte bine toate intenţiile dirijorului, dând, o realizare de primul ordin". „Gazeta Warssawska’? a arătat că n­. Georgescu dirijează foarte bine or­chestra şi a condus ansamblul cu o mână sigură“. In hebdomadarul „Ştiri muzicale şi teatrale", cunoscutul critic Francois , Brzezinski scrie : ,,Ulterhul concert al Filarmonicei este nu numai cel mai in­­teresant şi cel mai frumos. De aceasta, trebue să fim recunoscători dirijorului, român Georgescu, care ne-a permis, să-l cunoaştem ca director de orches­tră de o măsură excepţională putând să fie plasat azi printre cei mai cele­­brii dirijori europeni. Zic azi încă, deoarece Georgescu este încă tânăr şi ceea ce a reuşit el nu poate fi rezul­tatul unei practici lungi dată de rutina sigură, ci ceea ce poate fi creditat ta­­lentului lui excepţional care li poate asigura gloria mondială. Dela moartea lui Nikisek, nimeni poate, din genera­­ţia tânără, nu se prezintă până intri a­­tât maestru ca Georgescu. Aceiaşi fe­­nomenală memorie, graţie căreia re­­ţine cele mai subtile amănunte ale partiturii şi care t­­­ace să n’aibă ne­voie ele nota. Acelaşi fel­­de a­ domina orchestra un ansamblu şi un detaliu, apoi acelaşi capacitate de a da cor­­pului orchestral, sentimentele şi ar­­dorile lui, magnetizând cu privirea şi gestul. D. George Georgescu -----OSQkmst. . ‘ I Acordarea ritmiilor de stat pentru literatură in Polonia In fiecare an se acordă în Po­lonia un premiu de Stat pentru literatură. Acordarea premiului e hotărâtă de o comisiune spe­cială a Ministerului Instrucţiunii Publice. Premiul de Stat pentru literatură a fost obţinut în anul acesta de Ferdinand Goetel. li­nul din cei­ mai însem­nați in­e­­i cafi contemporani ai Poloniei, 0x0-

Next