Rampa, ianuarie 1930 (Anul 15, nr. 3504-3603)

1930-01-24 / nr. 3602

ANUL X^ , No. ^3602 REDACŢIA ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE STRADA CO­MST. MILLE­R (Fost Sărindar) BUCUREŞTI Publici­tatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime ,Rudolf Mosse“ Calea Victoriei, 31 Anunţurile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului Director: SCARLAT FRODA 4 PAGINI 3 LEI Săptămâna »pestei de CESAR PETRESCU «Cartea româneasca» pregăteş­te o săptămâna a poeziei­ Vredni­ca şi inimoasa succesoare a Mi­­nervei, de care este legată aproa­pe toată mişcarea vie a literaturii româneşti din aceste trei prime decenii ale veacului, îşi îndepli­neşte astfel o gingaşă datorie pen­tru scrisul astăzi cel mai părăsit de lectori. Asprimea şi precipitarea vremii a isgonit poesia din ritmul coti­dian. Dacă există într'adevar o poezie poate grandioasă a gări­lor şi a cerului străpuns­ele fur­nale, a pacheboturilor şi a ex­­presurilor vertiginoase, a avionu­lui şi a motoarelor de automobil cu patru mii de turaţii — această poesie cetitorul n’o mai caută între filele cărţii cu stihuri. O soarbe direct din trepidaţia fiecă­rui moment sau învaţă să o desci­freze din capitole palpitante de roman. Destinul poetului e ingrat şi trist. El este într’adevar singurul exemplar de inutilitate nobilă, într’un veac când totul există sub imperativul comercializării Cititorii cer romane, editorii cer romane, presatorii scriu ro­mane. Poetul, ultim supravieţuitor al aristocraticului dispreţ pentru le­gea cererii şi a ofertei, abia îşi găseşte ici-colo un editor generos şi atunci când cartea vede lumi­na vitrinei, ea se decolorează ano­timp după anotimp, aşteptând câte un cititor singuratic şi a­­proape intimidat ca de o slăbiciu­ne compromiţătoare. Va fi, după cum vedeţi o sărbă­toare binevenită şi demult aştep­tată. Un prilej să întoarcem ochii spre o iubită din trecut pe care am uitat-o. Vitrinile se vor împodobi cu flori de hârtie — cărţile poeţilor. Hori albastre ca visul şi albe ca nepătatul crin şi poate flori unde ochiul va descoperi uneori şi un picur de sânge, fiindcă dintre toţi scriitorii lumii şi ai vremurilor, poetul e cel care pune mai mult într’o carte şi stropi din lacrimile inimii. Vor fi cărţi cunoscute de toţi şi cărţi mai puţin cunoscute. Poeţi glorioşi şi poeţi uitaţi. Poeţi cu stihurile care au flutu­rat cândva pe buzele tuturor în­drăgostiţilor şi poeţi despre care n’a pomenit vreodată nici o an­tologie. Ii dorim pe toţi prezenţi la a­­ceastă sărbătoare, prezenţi şi e­­gali, ca ultimii supravieţuitori ai unei rase care se stinge. Şi ne-ar consola gândul, că poate în serile acestei săptămâni închinate poe­ziei, nu o singură cititoare numai, va rămâne cu ochi visători pe un vers pe care noi demult l-am pier­­dut din amintire. E pentru poet — oricât de mare va fi fost sau oricât de neînsem­nat şi mic — dorinţa unică şi cea mai desmierdătoare. MOTIV Din cuşca sufleri in raţiune Ştili cu totii că N P. este o fem­ee frumoasă, v'ati convins că e Şi noro­coasă, căci chiar săptămână trecuta şi-a celebrat nunta cu L. Nababul petrolist. Vrând s'o rupă cu desăvârşire cu ire. Cuiul, s'a dus alaltaeri la C. B. amantul ei din vremurile uitate să-i zică un adio pentru veci. Zadarnice fură toate rugămințile sale de a continua legă­tura, ea neînduplecată, nu vroia. In disperare de cauză bietul C. B. o ame­­nință cu publicarea scrisorilor. Dar P. N. este și o fem­ee inteligentă. — Publică-te, nu voiu avea de roșit, decât doar pentru adresă. CONFERINŢA de la haga Bieţii cetăţeni din toate ţările care-şi inchipue că, la haga ambasadorii res­­pectivi, asudă şi se sbat pentru ei. se’n­­şeală. lată cu ce se ocupă diplomaţii noştri, până la deschiderea conferinţa. Oh german ■ un pedant Doi germani ,­ o berărie Trei germani:­ războiu Un englez ; un neghiob Doi­ englezi ; un match Trei englezi; o mare putere maritimă Un spaniol; un cerșetor Doi spanioli; o luptă de tauri Trei spanioli ; o retragere. Un francez ; un om galant Doi francezi : o ceartă Trei francezi; un menaj. Un grec : 0 Doi greci: 00 (două zero) Trei greci; 9. Un italia,n ; un mandolinisl Doi italieni; o conspiraţie Trei italieni: banco lotto.. } ’ ■ • 1 ' - Un evreu: vânzător de haine vechi Doi evrei: o bancă Trei evrei; Academia franceză Patru evrei; un ziar. DISTRAT — N’aveţi idee ce distrat e Vaxi­­lescu, spune lonescu într’un cerc de prieteni. Din cauza distracției lui era să-şi piardă viata. — Cum aşa? întrebă unul din amici. — Păi să vezi, răspunde lonescu: anul trecut, pe când se afla la Con­­stanța și se plimba cu barca, aceasta s’a răsturnat și bietul Vaxilescu a uitat că știe să înoate. RĂSPUNS — Acum doi ani ai furat un parde­siu și acum ești adus din nou în fata noastră pentru furt, — se adresează judecătorul unui borfaş. — Ce era să fac, domnule judecător, dacă pardesiul era cam vechi, și n’a putut să dureze mai mult de doi ani, răspunde borfaşul. intrun magazin de blănuri. — Nu se strică blana asta de vie­zure când, plouă? întrebă o clientă pe vânzător. — Dar cum o să se strice, conița. Am auzit, vreo­odată ca viezurele să umble cu umbrela când plouă? răs­punde vânzătorul. PAȘII RARI Cucoana Badochila i-a cumpărat Ma­­rioarei — fiica d-sale — ghete noui. Oferindu-le ii spuse: — Şi ca să nu se strice repede, fata m­amii, să faci paşii mari, ca să calci mai rar... -----—OXO—----- ■ NOTE Centenar poetic regionalist Un centenar poetic regionalist şi totuşi interesând întreaga lati­nitate a fost sărbătorit în Franţa, comemorând naşterea lui Mistral. Scriind într’un dialect atât de deosebit de limba franceză, dar scriind bine, Mistral s’a înălţat deasupra unei întregi mişcări poe­tice provinciale, care avea o ve­chime de veacuri. Literatura fran­ceză a ştiut totuşi să înglobeze în patrimoniul ei operile acestui poet căruia odată cu anii i-au fost dăruite şi toate cinstirile. Pe noi această comemorare a lui Mistral ne interesa îndeobşte pentru că numele acestui poet trebuie să ne evoce Latina Gintă poezia cu care V. Alecsandri a fost învingător la acel concurs de poezie al popoarelor latine orga­nizat de cântăreţii poeţi din su­dul Franţei. Se cuvenea cu acest prilej să a­­vem din nou o delegaţie diploma­tică din poeţi ai tuturor provincii­lor româneşti şi nu numai ai mi­cului principat de pe vremuri. Cred chiar că într’o romantică aducere aminte aceşti poeţi ar fi putut să aducă in versuri închina­rea lor—şi faptul ar fi fost neme­­rit. Bine­înţeles însă că sărbătoa­rea poetică a avut loc şi fără pre­zenţa reprezentanţilor noştri; cât despre alegerea poeţilor noştri pe regiuni, ca să reprezinte aceiaşi poezie, desigur că şi acest gând azi e veşted ca o floare pe mor­mântul celui a cărui naştere e prăznuită. Ia să ne închipuim însă, delega­ţia oficială a poeţilor români care ar fi fost aleasă în epoca noastră. Desigur alegerea nu ar fi putut fi atât de bine nemerită ca pe vremea când a fost trimes V. A­­lecsandri. Aceasta, cu toate consideren­tele merită să fie gândit. ADRIAN MANIU -------0X0-------­ Burg­eru­l apelează astăzi la oamenii pe cari i-a gonit ari o scurtă și interesantă recan­tulare istorică în marginea actualei crize directoriale dela Burgtheater. — Bernhard Diebold, gonit eri, chemat azi cu insistență — Dela corespondentul nostru — Criza dela Burgtheater conti­nuă să fie un subiect de nesfârşite comentarii în toate gazetele străi­ne. Activitatea primului teatru vienez, care este în acelaş timp şi unul din cele mai vechi şi repu­tate teatre europene, n’a rămas niciodată fără influenţe asupra mişcării artistice germane. Iată de ce alegerea noului director e a­­tât de grea, cu toate ca oameni capabili nu lipsesc, sau poate toc­mai fiindcă toţi candidaţii se pre­zintă cu egale şanse de reuşită. Printre aceştia se află şi marele critic Bernhard Diebold, asupra căruia s’au oprit preferinţele ma­jorităţii. Nu e de aceea lipsit de interes să se amintească un mic e­tod din viaţa lui Diebold, care învederează încă odată cât e de mare rolul pe care-i joacă hazar­dul în viaţa omenească. Iată, Bernhard Diebold s a po­menit zilele trecute printre can­didaţii la fotoliul directorial, fără să fi visat vreodată că va mai căl­ca în foyerele Burgtheater-ului din Viena, de unde a fost izgonit atât de crud atunci când venise el să-i aducă puterea de muncă, e­­nergia şi strălucita sa inteligenţă. Şi Diebold îşi va aminti desi­gur că a mai călcait odată pe co­vorul aceluiaş cabinet directorial. Atunci când avea de gând să se facă actor. Era pe vremea direc­toratului lui Thimig. Tânărul Diebold obţinuse o audienţă şi se prezintă atotputernicului Ih­imig declarându-i grav că vrea să se facă actor. Rezulatul acestei în­trevederi nu e un secret pentru nimeni. Căci la Burtgheater există un registru în care sunt înscrise toate audienţele şi tot ce s’a decis în cursul lor. In acest registru se poate citi că Moissi e un actor lip­sit de talent şi tot acolo se poate citi răspunsul dat de Thimig lui Diebold : «Dragul meu, e posibil să ai talent pentru comedie» Bernhard Diebold a părăsit­ a­­tunci indignat Burgtheaterul. As­tăzi acelaş Thimig îl cheamă să-i conducă şi să le arate drumul cel bun. Tot în jurul crizei directoriale se brodează astăzi o serie de reu­şite cancanuri cari circulă prin foyerele teatrelor. Demisia lui Herterich şi ultime­le premiere de la Buriffheater au dat foc următorului spiritual joc de cuvinte : «Eternul tânăr» Her­terich a cântat un «Cântec de lea­găn». Societarii au tras atunci «Clopotul de alarmă» au purces iute ca «Sborul vrăjitoarelor» la direcţia generală şi­ au cerut să se sfârşească cu «Fantome»-le. Dar cum, printre candidaţi, sunt şi o serie de secietari ai ca­sei, un actor întrebat cum a fost premiera «Emiliei Galotti» a răs­puns : «Trebuia să fie bună, a ju­cat doar întregul comitet de di­rectori». Diebold In «Cel care primeşte palme» acţiunea se petrece în jurul unui circ... O lume aparte, cu alte con­cepţii despre viaţă decât restul omenirei... Atracţia o constitue de obiceiu, clownii. Fiindcă, din rămăşiţa cir­cului, clownul a rămas şi astăzi o atracţie pentru public, şi chiar din această curiozitate a specta­torului, paiaţa a evoluat în ulti­ma vreme... Fratelini, Grook, şi alţi mari clowni, sunt un exem­plu. Clownul zilelor noastre trebue să fie un artist. Trucurile, jongle­riile şi acrobaţiile merg mână în mână cu talentul artistic al clow­­nului. In «Cel care primeşte palme», actorii interpreţi ai clown­ilor, au făcut apel la doi oameni de me­serie : sunt clownii veritabili Mo­no si Titi­­cari .*£, făcut parte din personalul care a dat o serie de spectacole la circul Sidoli. Clowniii veritabili au dat o se­rie de recţiuni actorilor, desvalu­­indu-le cu acest prilej și o seamă de trucuri. Sunt mai întâi faimoasele pal­me ce și le aplică de obiceiu, atât de des clownii. O statistică, publi­cată nu de mult într’un ziar ger­man, spunea că, un clown bătrân, Helmann, astăzi retras, a încasat, în cursul carierei sale — de peste treizeci de ani — vre­o două mi­lioane de palme... Neamţul a fost privit cu foarte mult interes, şi unii ziarişti curioşi i sau prezen­tat pentru a’l interoga. Era în a­­devăr interesantă părerea unui om care încasase două milioane de palme. Dar, Hermann, drept răspuns solicitărilor ce i se fă­ceau, a răspuns simplu : —«Păi, dacă primeam două mi­lioane de palme veritabile, cre­deţi că, fălcile mele mai erau la locul lor ? Ziariştii s’au mirat. Clovnul Ie-a explicat: — «Dacă cei dela circ, ar trage în adevăr palme, ar fi o nenoro­cire. Fiindcă, cei ce dau, sunt de obiceiu oameni voinici. Norocul însă pentru acela care le primeş­te e că, sunt trucate... Totul de­pinde de iuţeală : cel ce dă, tru­­­­chează, svârlind mâna cu forţă, pentru a se opri un centimetru de obraz. Asta, în timp ce, acela care e lovit, bate repede, nevă­zut de public, din palme»... ! Şi d. Ion Manolescu, primeşte în piesa lui Andreie.ro, o serie de pal­me, formidabile... La ele au contri­buit însă, cu experienţa lor, cicro­­nii Moni şi Tiţi, cari lau pus la punct pe Groner... Fiindcă el este acela care bate din palme... Este interesant de refleat faptul că, în teatrul de, astăzi. Se fac ade­vărate sacrificii pentru a prezenta un anumit mediu, cât mai apro­piat de realitate. In acest scop se face apel chiar la specialişti... Pen­tru «Cel care primeşte palmer, s’a făcut apel la dloroni... Acum câţiva ani, la teatrul Mic, cu prilejul re­­prezentărei comediei americane sproadmat­z s’a făcut apel la im boxeur profesionist care a învățat pe actori să boxeze... Iar la altă companie particulară, acum, un an, a fost adus chiar pe semă, un bo­xeur campion veritabili... Aici lu­crurile luau câteodată o întorsă­tură tragică. Boxeurul, angajat să facă numai exibiţie, antrenat de sgomotele din sală cât şi­ de in­stinctul profesional, scăpa parte­nerului — actor — câte un pumn sdravăn... Sunt riscurile meseriei... Dar mai ales ale dorinţei de a fi în rit­mul­ vremei, şi de a prezenta în teatru, copii exacte după natură... 0x0 Reprtaiul în sfasul cnu­selor Copie după natura_ D. Ion Manolescu Impresii de călătorie sprâncenată ELVEŢIA Locuitori şi moravuri Locuitorii Elveţiei sunt — opt­zeci la sută — vaci. Restul sunt ceasornicari, fabricanţi de cioco­lată şi profesori de pedagogie. Câţiva, sunt reformatori religioşi.­­Aceştia din urmă, se trag — în­deobşte — dintr’un tată prote­stant şi o mamă catolică, sau sunt pur şi simplu, ovrei). Vacile elveţiene sunt cele mai fericite cornute din lume. Nu sunt supuse la niciun fel de munci, în afară de aceea de a poza, dimineaţa, pictorilor indi­geni. Pentru a da un lapte cât mai bun şi mai abondent, aceste vaci, sunt hrănite în timpul verei cu prăjituri de casă, iar­ iarna, cu lu­­cernă conserve. Viţeii sugaci — pentru a nu osteni şi strica silueta ugerelor materne — sunt hrăniţi cu lapte de TUDOR MUŞATESCU condensat, iar pentru a se forti­­ca, sunt supuşi în tot timpul ado­lescenţei unei cure de untură de peşte. Pe lângă acest regim alimentar deosebit, toate vacile elveţiene se bucură şi din punct de vedere al higienei, de o atenţie specială, fiind obligate să facă, de două ori pe săptămână, băi de aburi, în stabilimentele publice. Iar ca distracţie — fiindcă şi aceasta e necesară desvoltării perfecte a unui organism — cla­sicul clopot de la gât le-a fost în­locuit cu câte un mic aparat de Radio cu galenă. O mare importanţă se dă şi e­­ducaţiei fizice. Zilnic, cirezile de vaci sportive, fac exerciţii de gimnastică suedeză sub conduce­rea maeştrilor de gimnastică ani­mală, anume angajaţi în acest scop şi numiţi — cu vulgaritate — în unele ţări necivilizate, vă­cari. In fiecare an, pe stadioanele pu­blice de vite, se organizează inte­resante concursuri de frumuseţe vacină precum şi concursuri de mugit, apărat de muşte fără coa­dă, bălegat estetic şi lins­oare. La aceste concursuri, asistă un reprezentant al preşedintelui re­publicii precum şi delegaţii tutu­ror naţiunilor amice. Acest reprezentant are sarcina de a pronunţa un discurs, în­ cele trei limbi materne şi de a atârna medaliile, de gâtul concurentelor premiate. «Miss Vaca» este apoi plimbată un triumf în toată ţara — după regiuni — cu iachtul, trenul elec­tric, sky-ul şi funicularul, iar după un an — odată cu procla­marea altei «miss» este omorîtă prin eletrocuţiune şi pusă în co­merţ pe preţuri de trufanda. Această zi este socotită sărbă­toare naţională iar toate şcolile precum şi instituţiile oficiale, au serviciul suspendat. De­ altminteri, copiii de şcoală, au mai multe sărbători decât zile de lucru. 1­­ . Sădirea pomilor, udarea pomi­lor, curăţirea pomilor de omizi, înflorirea pomilor, culesul pomi­lor, răsărirea jerbei, cositul fânu­lui, culesul viilor, plecarea berze­­lor, etc., etc. sunt socotite sărbă­tori naţionale. In aceste zile, copiii de şcoală ies la câmp şi înnalţă smee sau se plimbă cu bicicleta. Bicicleta este «le violon d’In­­grés» al fiecărui elveţian. Trei sferturi din viaţă elveţianul ade­vărat şi le petrece pe bicicletă. Restul îl întrebuinţează ca să-şi vâre degetele în paste de brânză moale cam­ — închegându-se — se numesc schweitzer— şi rămân cu găuri în locul unde au fost ţinute degetele. (E locul să spunem că pictorii elveţieni constructivişti, au făcut un memoriu preşedintelui repu­­blicei, cerând ca schweitzerul să se fabrice pe viitor, cu găuri pă­trate. Ca încheere a acestor impresii de călătorie — în care am încer­cat să redau— sumar şi exact — câteva aspecte ale Elveţiei mo­derne, mă simt dator să fac o mărturisire : nam fost niciodată în Elveția.­ ­oxp­ VINERI 24 IANUARIE 1930 ^ STR. B RE­Z­OI A N U D­E VISA-VIS DE STILLARINDARI Solemnitatea inaugurării Direcţiei Educaţiei Poporului Cuvântările d-lor: prim-mi­nistru luliu Maniu, ministru I. Răducanu, subsecretar de stat Iuliu Moldovanu, Liviu Rebreanu Eri dimineaţă a avut loc solem­nitatea inaugurării Direcţiei E­­ducaţiei Poporului, pendinte de Ministerul Muncii şi care cuprin­de serviciile propagandei cultu­rale, spectacolelor, cinematogra­felor, radiofoniei şi educaţiei fi­zice. ASISTENŢA Au luat parte la solemnitate : d-1 prim-ministru Iuliu Maniu, d. I. Răducanu, ministrul muncii, d. ministru Pan Halippa, d. subse­cretar de Stat Iuliu Moldovanu, d­. Traian Bratu, președintele Se­natului, d. profesor Petre Andrei, d. Aristide Blank, d. prof. Dim­. Gusti, d. general Gorsky, d. dr. Gomoiu, secretar general al Mi­nisterului Muncii, d. dr. Voina, d. Ion Brezeanu, d. .Victor Eftimiu, d. deputat Stanciu, d. Eugen Pi­loţu­, d. I. A. Basarabescu, d. Scarlat Froda, d. dr. Ugrec, d. dr. Voiculescu, d. Adrian Maniu, d. V. Timuş, d. dr. Cosma, d. V. Stoi­ca, d. dr. Creangă, d. Iosif Nădej­de, d. Dem. Teodorescu, d. Ion Marin Sadoveanu, d. Jean Bart, d. I. Vinea, d. Gh. Mugur, d. Al. Lazeanu, directorul Teatrului Naţional Craiova, d. Em. Bucuţa, d. Beldie, d. V. Demetrius, d. Mih. Sorbul, d. Dinu Cesianu, d. Nea­­gu Boerescu, d. N. Vlad Voianui, d. Camil Petrescu, d-na M. Zimni­­ceanu, d. Tudor Muşatescu, d. Ioan Massoff, d. Ch­iriţă Vasiles­­cu, d. Ionescu-Vărăşti, d. I. Șahi­­ghian, d. I. Iliescu, etc. Cuvântarea d-lui ministru 1. Răducanu Primul care a­ luat cuvântul a fost d. ministru 1. Răducanu. D.sa a spus : Inaugurând astăzi direcţia Educa­ţiei Poporului, guvernul îşi exprimă prin mine satisfacţia că a tradus în faptă ideea scumpă nouă. Un oficiu de orientare în problemele culturei poporului, lăsată în grija­ oficialităţii şi a iniţiativei organizate. Recunoaş­tem, acest gând ne­ însufleţea pe toţi. El vine nu din ceea ce desparte un par­tid­ politic de altul, ci din ceea ce ne leagă: grija culturală a masselor po­porului dincolo de sarcinile şcoalei. Aflându-ne aici pe terenul neutru al culturei, ţinem să afirmăm, că şi gu­vernele precedente s-au ocupat de or­­ganizarea culturală a poporului, fie prin Casa Şcoalelor, fie prin Ministe­ul Muncii şi al Sănătăţii. Dar aceste organisme distribuitoare de cultură sunt excedate de aspiraţii noui ce nu mai pot fi satisfăcute în cadrul restrâns al unui Minister. Dovadă, nă­zuinţele răsărite din adâncul naţiei şi cristalizate intr’o mulţime de asociaţii, atât la sate cât şi la oraşe. Dela Unire încoace România s’a acoperit de o va­stă reţea de iniţiative felurite, care se găsesc într’o prosperă creştere nume­­rică, fie că s’au grupat in constelaţii gravitând către marile aşezăminte de cultură( {,,Astra“, ,,Liga Culturală“ „Fundaţia Regele Mihai I", „Casele Naţionale“, etc.), fie că se ţin izolate, lipsite de orice legătură între ele. Poate că de aceea prin lipsa de sprijin, atâtea bunăvoinţi înmănunchiate to­tuşi, tânjesc şi rămân un drum. Direcţia Educaţiei Poporului, o con­­fraternitate culturală de talente şi energie, îşi asumă sarcina să ajute ac­­ţiunea de răspândire a tuturor forme­lor de manifestări culturale ale naţiei noastre, armonizând iniţiativa de Stat cu iniţiativa particulară. Direcţia Educaţiei Poporului nu e o instituţie monopol, care impune anu­mite tipare şi îngrădiri; din potrivă ea năzueşte spre o colaborare cu orga­­nizaţii existente, oferă un îndemn cultural, ori unde se simte o nevoe spirituală în jocul liber al iniţiati­velor. Doresc ca directivele Educaţiei Po­­porului să continue a lucra asupra su­­fletelor de acolo de unde încetează şcoala, unde se opreşte activitatea extra şcolară a Casei Şcoalelor prin corpul didactic şi şcolar, ori a preo­tului în parohie, ori a tuturor şcolilor de ucenicie profesională,­­ străduin­­du se să cuprindă în sfera de acţiune sufletul întreg al adultului dincolo de îndeletnicirile lui profesionale. Dorinţa noastră este ca acest elan cultural al masselor in­ neîncetată creştere să se canalizeze spre forme de asociaţiuni ca fiind mai uşor de aju­tat, şi de veghi­at asupra lor. Nu cred să mă aflu în păreri opuse cu dvs„ distinşi colaboratori ai noştri, dacă afirm că Direcţia Educaţiei Po­­porului va avea ca punct de program, păstrarea şi afirmarea celor două ■ mentalităţi — rurală şi urbană — ce nu se exclud, ci din potrivă se angre­­nează ca necesităţi în ritmul social. Da, voim educaţia adultului de ţară cu demonstraţii cari îi mlădiază spi­ritul spre a-şi asimila metode noui de muncă, cu biblioteci, cinematograf, teatru, muzică, radio, dar acestea să fie cât mai mult în genul rustic , al tradiţiei, cu perspective din peisajul şi mecanismul muncii rurale şi cât mai puţine exhibiţii orăşeneşti, de acelea cari desrădăcinează pe ţăranul nostru nefonnat, aţâţându-i ispitele spre ora­şele tentaculare de cari ne vorbeşte Verhaeren. La noi exodul rural în forme acute ale Apusului nu se pune încă. Dar pentru ca revărsarea prisosului rural spre oraşe să se facă normal prin se­­lectarea valorilor capabile de cuceriri, iar nu prin salahori necalificaţi,­­ or­ganizaţiile săteşti cu cari vom lucra vor trebui să influenţeze regularea­ afluxului de populaţie dintre sat şi oraş. Nu cu forme urbane de cultură, un Grundtwig al Danemarcei şi urmaşul său Kristen Kold au realizat la sate vestitele şcoli superioare de cultură rurală care au schimbat faţa econo­mică, politică şi socială a ţărei in 50 de ani. Un alt suflet, o altă ţară. Numai după ce a mâncat pâinea mi­zeriei şi a secerat grâu la rând cu ţăranii, orăşanul Pestalozzi, „Sfântul laic al Satelor Elveţiei“, a scos cele­brul strigăt: „Dragii mei ţărani, am văzut starea voastră de înapoiere şi mi s’a făcut milă de voi; vreau să vă ajut: vă cunosc şi mă dau vouă. Nu­­mai după această trăire a realităţilor mediului­ şi-a adoptat metodele de ri­dicare culturală a poporului.­Nădăjduim că şi Direcţia Educaţiei Poporului va cerceta mai mult reali. «‘.r1’ în insf. II a) (G. D. luliu Maniu­s). 1. Răducanu

Next