Rampa, februarie 1930 (Anul 15, nr. 3608-3631)

1930-02-01 / nr. 3608

Antisepticul preferat de femeii! Higiena actuală are o mare grije pentru higiena sexului mas­culin şi acest lucru este uşor de priceput. Totuşi nu ar trebui să se dea mai puţină atenţiune higienei femenine. Higiena femeiei nu este un lucru complicat. Totul se re­zumă la îngrijirile raţionate ale toaletei sale intime. Toţi medicii sunt die părere că cele mai multe indispr­ziţii şi boli femeeşti, ca scurgeri de orice natură, infec­­ţiuni microbiene, iritaţii, mâncă­­r­i, etc., se datoresc prea puţi­nei griji a higienei sale intime. GYRALDOSE un antiseptic şi cicatrizant recunoscut şi între­buinţat de toate femeile Parisie­ire, este azi singurul mijloc efi­cace pus la îndemâna femeei pe care întrebuinţându-l zilnic îşi înlătură toate neplăcerile cauzate datorită oricărei infecţiuni sau indispoziţii locale. Disolvând o pastilă de GYRAL­DOSE într’un litru de apă caldă obţineţi soluţia antiseptică pre­ferată azi de orice femeie ce ţine la sănătatea sa. Se găseşte de vânzare la farmacii şi drognerii. PUFI,FULGI SPQIQTI­­­ MQSINI CU ABURI ALFONSO BENONE! PLĂPRMI SALTELE,PERNE FABRICA :5PL.BQLINTINEJINU 19 TELEFON: 353/83 MAGAZINUL: CAROL 7 TELEFON 200/78 „Proteza Dentară“ Dentişti asociaţi Str. Biserica Enei No. 14 4 săli de Operaţie Lucrări de precizie în AUR, PLATINA, CAUCIUC, PLOMBE de tot felul Extracţiuni nedureroase PREŢURILE foarte moderate Telefon 38/27 înlesniri de plată (RATE) Arts Nimicii de Ch. Aubert — 200 ilustraţii o prefaţă de d. prof. Rădulescu- Motru. O astfel de preţioasă lu­crare să nu vă lipsească. Preţul 100 lei.. . Citiţi în pagina V-a în fiecare zi R­adio! 99ROYAL SHOE 99 Vis-avis din Palatul Regal Furnizează încălţăminte: Curţei Regale şi Panciare Române, Curţei Re­gale Iugo-Slave, M.-.Sale Regina Elisabeta, Pri­melor Teatre din ţară, şi a celei mai distinse __ clientele din ntreaga ţară, încălţăminte originală franceză, mărcile Heyreaud şi Cecil Vânzarea exclusivă a celebrei mărci americane „WALK-OVER“ Atelierile proprii pentru Încălţăminte de comandă Stoc de piei de reptila, rechini şi lezarduri veritabile Fără concurenţă în frumuseţea modelelor şi eftinătatea preţurilor DESFACEREA MAGAZINULUI RULETA Autorizat­ de Camera de Comart cu No. 9331 STRADA LIPSCANI, 94 (In faţa statuei Lupoaica) unde găsiţi cu preţuri excepţional de eftine: Albituri, Lenajuri, Catifele, Mătăsuri, Stofe bărbăteşti, Tricotaje, Dantele, Lengerie, Covoare, Linoleum, etc., etc. Vizitați spre convingere. Ntslalgtt Am călătorit săptămâni In Şir, me­­reu cu un nor întunecat pe suflet. Pretutindeni rămâneam insensibilă la frumusețea locurilor pe cari le străbdă­team. Pricini misterioase mă împiedicau să gust în liniște, bucuria de a mă afla intr’un cămin pașnic, cu inimi iubitoare alături. Dorul de a călători..,, de a uita.,, îmi făcea imposibilă şederea Intr’un singur loc, n'aveam nici.o liniă spre care să.mi îndrept pașii și nici cura­jul de a pune capăt hoinărelilor... Vor­beau, sau nu, frumuseţea locurilor văzute, inimei mele, nu.mi dădeam seamă de nimic. Pe toate se fixau ochii ei indiferenţi, fără ca ceva să trezească în mine, măcar o lucire slabă a emoţiilor de multă vreme ne­cunoscute ! Mă opream, cu ciudă din drumul propus şi de nicăeri nu vedeam posi­bilitatea să se întâmple cu mine, o schimbare fericită. Ca unii marinari in primejdie, arun­­cam priviri neliniștite, căutând mereu la prisont ceva care să-mi fi putut schimba temerile... dar cu fiecare si ce trecea, aceeaș greutate mă înco­voia. Trăiam in frământul că nici­­odată inima mea nu-și va găsi ali­narea... jUlele din urmă am făcut o călăto­­rie cu automobilul, schimbând locurile, văzând alti oameni, poate voiu rea­liza minunea!.. Se lăsase amurgul, maşina cobora în vale,, luminile case­lor scânteiau In depărtare şi se pier­deau din ce In ce, in goana maşinei ce mă îndepărta. Colibe singuratice se iveau iarăşi, strivite oarecum de mul­­ţimea dealurilor pe cari le urcam, pă­rând la un moment dat căsuţe mici, aşişderea celor din jucării... Dintrun loc, se auzeau voci, accentele unei muzici divine, ce mi se părea că vine din altă lume... Oh! înduioşarea ce mi-a cuprins întreaga fiinţă...D­in minte mi­ au venit versurile: ...Oh! E atât de bine Când pe drumuri ninse, întâlneşti o casă, cu lumini aprinse, ...Un ogeac din care, se ridică fum, Noaptea când te prinde, călător­i la drum!... Şi n’am gândit atunci, sub influenţa măreţiei locurilor pe cari le străbă­­team,, 6ci e vremea să înlătur lungul şi tristul vis şi să las întunericul pen­tru o nouă auroră!... încet apoi, mi-am lăsat capul pe pernele maşinei şi am plâns lacrimi de uşurare, ca şi cum atunci mă trezeam pentru prima oară la viaţă... VASSIA MARROFF ri­A­M­P­A FILM // G'NEMA Cronica cinematografică — Cinema Famina: „Boar­i noul’ «•****»*# Mărturisesc că mă duc totdeauna sfios şi neîncrezător la reprezen­taţiile de gală. Ochii scrutători ai jandarmilor de la intrare mă’nspăi­­mântă. Iar deosebita atenţiune cu care domnul controlor în mănuşi albe şi smoking, îmi onorează uza­tul palton mă jenează. Apoi uii intimidează şi privirea marţială a domnului plasator cu guler tare, care’mi ordonă grav «programul». Astea toate după o masă luată în grabă, o digestie incomplectă, şi un pol aruncat birjarului — ca nu cumva să’n­târzii comemorarea morţii marelui amic­al Română Robert de Flers. Fiindcă cinemato­­grafişti, bucureşteni sunt şireţi. Oridecâte ori presimt eu un film mare, care i-a costat mult, riscă sa cadă, ei organizează o reprezenta­ţie de gală şi inventează o co­morare. Că morţi, slavă Domnu­lui, se găsesc destui. Adevăratele gale artistice n’au fost însă servite niciodată în frac şi mănuşi. Din fericire filmul lui Jacques Feyder­­■onstitue oarecum o excepţie.­­­nionul pe care l-a avut de-a fi Prezentat în cadrul unei reprezen­taţii de gală, ceea ce după noi e cel mai sigur mjloc de-a discredita o operă, se explică poate prin aceea că bietul Jacques Feyder e mereu persecutat de soartă. El care e unul din cei mai buni regisori ai lumii, n'a avut până astăzi prile­jul să-și realizeze capodopera rar, încetare așteptată. Căci de fiecare dată se ivea o piedică. Ba i se impunea un anumit subiect, ba o anumită vedetă. Producătorii nu vroiau să ţie seanţă d­ecât de succe­sul comercial. Şi admirabilu­i Feyder nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi irosească marele talent pentru a realiza cu meşteşug o Atlantida, cu actori buni dar su­biect impus, sau o Carmen, cu su­biect bun dar vedetă impusă, ceea ce condamna filmul dinainte, final că Raquel Meller putea juca orice rol, afară de cel titular din Car­men. Cu «Boerîi nouţ», subiect impus lucrurile se repetă. Căci dacă ideia generală e excelentă, dacă comedia moravurilor politice fran­ceze e delicioasă, dacă întregul şir de episoade politice — şedinţele parlamentului cu deputaţii cari se iau la bătae, greva transporturilor cu discursurile de ocazie, inaugu­rările oficiale din provincie, etc.. — dacă toate aceste şi multe alte episoade din viaţa politică a unei democraţii moderne, în care u­ maşinist de la Operă ajunge minis­tru al Muncii, dau un tablou bur­lesc de-o rară savoare, dacă astfel comedia de moravuri e mu­l— în schimb e inacceptabilă cea­laltă, comedia sentimentală. Căci maşinistul şi viitorul nostru ministru iubeşte o baletistă şi din această cauză intră în conflict cu un bătrân, dar elegant, nobil şi bo­gat senator. Baletista e întreţinută de acest influent om politic. Ni se arată dealtfel, în foyerul Operii, că toţi oamenii politici bătrâni în­treţin baletiste tinere, ceea ce poate fi foarte omenos şi filantropic, dar nu e pentru spectator decât Urât şi penibil. Cu atât mai mult cu cât filmul se termină că biruinţa bătrânului Eroina se reîntoarce în somptuo­sul palat al moşului, părăsind mo­destul apartament al tânărului fost ministru. Desigur că autorii co­mediei au ştiut să tragă d­e păr­­­at justificare. Dar acest triumf senilităţii — spunea de aceea pe burtă dreptate un confrate francez — şi nu comedia politică, ar fi trebuit să displacă cenzorilor pa­rizieni cari au interzis la început proectarea filmului, sub motiv că nu face reclamă prea frumoasă Franţei Rămâne însă marele merit al lui Jacques Feyder de-a fi ştiut să compenseze acest jenant sen­timen­talism, prin humorul subtil şi in­teligenţa cu care a înscenat restul, şi­ chiar părţile cam­ desigur că şi lui îi repugnă. Şi rămâne interesul actual, unic, pasionant, pentru cea mai hunt s­ poate singura comedie care se o­­cupă de moravurile politice ale prezentului, ale zilei, de-o realitate deci — în timp ce zeci şi sute­­ filme ne plimbă mereu şi mereu pe malurile unui Danubiu imperial, şi’ntr’o lume care nu mai trăeşte de­cât în imaginaţia scenariştilor... de B. CEHAN Rubrica femei! POȘTA RAMOVEI LIV­IU­M. — Are oarecare savoare li­terară; din nefericire însă, suferă de confuzie. O BUNĂ CITITOARE. — Da, firește că se poate. Tocmai experiența pe care acel soț a cules-o în prima căs­nicie o va utiliza în cea de­ a doua. Fericire nu se poate niciodată pro­nostica. Temperamentele sunt atât de diverse, că ar fi temerar să te încumeţi la o concluzie precisă. E insă de cre­zut că, dacă, deşi a suferit o decep­ţie — care a dus chiar la divorţ — şi stăruie să-şi întemeieze altă căsnicie, e o dovadă că intenţile lui sunt im­pregnate de dorinţa de a face fericită pe această de-a doua nevastă. Dar că va şi putea, asta, vezi, e o problemă a viitorului, pe care nimeni nu e în stare să-l sondeze. MYKU NEGRU. — Ce păcat că e aşa de lungă! Cu cât, drag­­e-am fi servit, altfel, de „Dureri neştiute!“. In scurtul spaţiu de care dispun, se cere con­­cisiune. RITA LILIA: — Doleanţele d-tale sunt perfect îndreptăţite şi cu multă inteligenţă argumentate. Dar iată ma­rele inconvenient: corespondenţele sunt — în cea mai mare parte — lip­­site de orice colorit literar. De,ai şti d-ta câtă trudă am cu retuşarea unora! Şi câte nu trebuie împrăştiate la toate vânturile ! Stilul multora e al unor cărţi poştale ilustrate. Cred că nu năzueşti la acestea. Ar fi, alt­minteri, prea deajuns oficiul poştal. Nu-i aşa? Dar în ce priveşte anche­tele, judecă şi d-ta că sunt impuse de necesitatea decorului. ICADOR. — Eşti atât de plină de atenţiuni, că nu ştiu cum ţi-aş mul­ţumi. M’a mâhnit ştirea că ai fost bolnavă. Vreau să sper că azi eşti în­­tremată şi nu te gâtuie nicio durere. Numerele dorite au fost expediate la prima cerere, probabil însă că s’or fi pierdut. Am intervenit să se tri­­meată în a doua repriză, le-ai primit, cred. Urări de bine! N’am putut asista la cea inaugurie. Altfel, poate aș fi avut plăcerea să verific dacă foto­grafia corespunde cu realitatea. PIA. — Subiect interesant, dar ar trebui dat pe mâna unui stilist, căci în forma de azi e o simplă înșirare a cuvântului ..suferinţă“, care se re­petă de zeci de ori, ceea ce naşte o monotonie exasperată. Iţi credem su­ferinţa, dar trebuie totul redat într’un tuşeu cât de cât literar. SICU. — Am fi voit să stoarcem ceva, dar prea multă confuzie şi, apoi, şi contraziceri. Intâiu, combaţi pe ad­versar, ca să termini. ..Deci... pe mi­cuţa poezie s’o lăsăm să-i curgă ade­vărul în vers mai departe şi s’o cre­dem cu prisosinţă“. Nu găseşti şi d-ta că, prin aceasta, ratifici eroarea d-sale“. GIULIO­ GIUSEPPE — S’ar putea şi poşta să fie de vină. Dar e cu putinţă şi ca stilul să nu fi îngăduit publica­­rea. Sunt unele cari o încep bine şi, apoi, deodată se poticnesc. Altele de o stângăcie iremediabilă; altele, de a­­semenea, cu substrat de simplă scri­soare. Nimeni nu trebuie să se su­­pere. Şi nici d-ta. Unica soluţie: per­severezi, până nimereşti nota nece­­ sară. MARIOARA. — Citește ultimele rân­­duri din răspunsul precedent și te vei lămuri. MAXIM. CRIS. — In fragmentul „Iu­bire“ se repetă prea des cuvântul „fe­ricire“, ceea ce-i formează defectul cel mai mare. E ca și cum cineva ar com­­pune o bucată muzicală într-o singură notă. Ar fugi auditorii, mâncând pă­mântul. Din cauza aceasta, a căzut la rebut. Că l-ar accepta, poate, direc­ţia „Rampei“? De, ştiu eu? Alcătu­­ieşte-l complect şi adresează-te acolo. ----------exp---------­ I. Lipsi de trni Sunt unii scriitori pe cari con­temporanii îi înconjoară cu o tacită şi inexplicabilă admiraţie. Un con­sens general care se încheagă prin nu ştiu ce minune, prin nu ştiu ce transmitere de gânduri, crează a­­desea pentru ei o dubioasă plasă de apărare contra oricărei inten­­ţiuni de critică. Scriitorii mediocrii dar imuni­zaţi de o curioasă vrăjitorie... ar­tistică sunt o realitate înglobată desigur la capitolul celei mai au­tentice patologii literare. Tolstoi a crezut că poate explica prin acest cult ereditar, întreaga veneraţie pe care o are lumea pentru marele Shakespeare. Autorul lui Hamlet ,— după ul­­tim­a teorie, italian» de origină —­­e pentru Tolstoi un scriitor fără talent fără valoare, care n’a fă­cut al'­­va decât să copieze prost lucrării bune ale altora. Totuși nimeni n’a avut îndrăz­neala — spune Tolstoi — să-și pre­cizeze adevăratele convingeri: Sha­kespeare a supus pe oameni unei invincibile fascinaţii. Că părintele Karenino­ s’a înşe­lat în judecata lui, ne-a dovedeşt vremea. Scriitorul rus a răm­as cu mirajul său un izolat şi originalul Shakespeare e poate cartea na mai puţin cunoscută din opera lr Tolstoi " În cazul de faţă, însă, insuccce­­su­l nu exclude teoria. Tolstoi are perfectă dreptate când vorbeşte de lipsa d­e îndrăz­neală, a criticilor, mai ales, s­ch a spune, anumitor scriitori privi­legiaţi, lucrurile pe nume. Să deplasăm, exemplificarea pe terenul literaturii noastre: Lucia Mantu, de­ pildă, a cărei intenţie e să scoată în curând un nou vo­lum de «schiţe». Nu vă miraţi de apropierea a­tât de puţin... apropiată pe care am făcut-o. Şi d-na Mantu prin nu ştiu ce talent de a fascina, se men­ţine, între graniţ­e ţării bineînţe­les, tolerată de aproape întreaga critică. Autoarea, unui roman cu găini coteţe şi pisici, premiat şi publicat cu trâmbiţa reclamei în revistă şi în volum, colaboratoare cu nimi­curi schiţate la Viaţa Românească şi o publicaţie săptămânală din Bucureşti, d-na Mantu, goală de ta­lent şi de idei, n’are nici acea «sensibilitate femenină» de care vorbeau unii şi nici darul de a pătrunde în luma celor mici, cu care o înzestrează alţii. Tot ce scrie e pot, o simplă în­şiruire de banal, de vorbe ce se evaporează ca o picătură de eter în­tinsă în palmă. Citeşti şi nu gă­seşti nimic. Nici o nuanţă de gust, de culoare... Şi cu toate acestea, nu i-a spus nimeni: Doamnă, lasă-te de scris ! N’o fi chiar un emir asemănător aceluia care î l înconjoară pe Sha­kespeare... Dar o oarecare lipsă de curaj, este, totuşi... II. Ferren despre fontás Guglielmo Ferrero vrea cu tot dinadinsul să fie altceva dcât îl socoteşte lumea. Savantul italian, considerat de toţi ca unul dintre cei mai mari istorici de astăzi, îşi neagă totuşi această calitate şi se proclamă ro­mancier. Cităm dintr’un interview : — Aş fi fericit— spune Ferra­ro — să vă spun ceva despre ul­tima fază a activităţii mele: roma­nele. Aş dori ca aceasta să fie vâr­ful edificiului. Condensez sub aceasta formă — cea mai animată — tot ce-am­ în­văţat din viaţă. Romanul, aşa cum îl înţelegem, îmi apare ca una din formele cele mai înalte ale activităţi­’ intelec­tuale. Istoria studiază pasiunile ca­ de A. P. SAISON e­ lective, marile drame ale vieţii co­lective, romanul, tragediile mo­rale şi pasiunile indivizilor». Şi potrivit acestor idei« Ferrero l­ucrează actualmente la un roman în patru volume, cu titlul «A­t­eia Romă*. Importanţa romanului ca gen li­­terar, aşa cum o subliniază Ferrero, nu e desigur, câtuşi de puţin exa­gerată. Romanul se va menţine în­că multă vreme pe primul plan al formei de creaţie literară: e doar genul care oferă cele mai mari po­sibilităţi de a reda viaţa, sub toate aspectele şi în toată adânci­­rimea ei. Nici o lege care să te închidă în strânsori artificiale, nici o margine care să te oprească. Avem astăzi biografie, is­torie, critică chiar, toate romanţate. Ce înseamnă aceasta decât o dovadă mai mult că romanul este singurul gen care oferă un maxim de posi­bilităţi realizatoare? Ideile lui Ferrero sunt cu atât mai interesante cu cât ele vin de la unul dintre cei mai de valoare oameni de ştiinţă. Iii. Curier literar Pasionatul călător Paul Morand a scos un nou volum: «New-York». E romanul celui mai mare şi mai agitat oraş al lumii. * Nouvelle revue francai se pre­pară un număr special pentru poetul Frederic Mistral. încă de treizeci de ani — ne in­formează Nouvelles Littoraires — casa lui Cehov, din peninsula Cri­­meea este obiectul grijei perma­nente a surorei sale care conduce pe vizitatorii, admiratori ai scrii­torului, ţinându-le adesea şi mici conferinţe. În cursul verii trecute, casa lui Cehov a fost­ vizitată ei 7000 ele persoane. Clasată printre stabilimentele statului, această casă este conside­rată ca o anexă a bibliotecii Le­nin. Maurice Bedel a fost împiede­cat de guvernul principatului Mo­naco să ţină o conferinţă la Monte- Carlo din cauză că a scris Fascis­­me­ au Vil care ar putea să pere pe italienii aflaţi în princi­pat. Monaco are cea mai mare grijă de vizitatorii săi... / :'' rU. : '///#« Tolstoi Vis şi realitate ...Fericirea e ca o piatră preţioasă. Svârlită în înălţimile ameţitoare, stră­luceşte in lumina soarelui în toată splendoarea ei, doar o clipită... că­­zând apoi cu iuţeală vertiginoasă pe pământul umed, rece, în care se pierde, afundându-se în noroiul său clisos... In singurătatea odăiţei mele, la fla­căra slabă a unei lumânări citiam... Trecuse de mult miezul nopţii; era şi firesc să mi se închidă pleoapele obosite... ...Se făcea că mă aflam într’o câm­pie imensă. Zorile se îngânau cu noaptea... Priveam în jur; frunze ru­ginite acopereau pământul sterp, uscat. Flori sălbatice şi spini se înăl­­ţau din loc în loc, în imensitatea câm­piei. In depărtare zării o lumină. Şi — aşa singură cum mă aflam — pomii s’o ajung. Drumul presărat cu spini nu mă înspăimânta şi înaintam, plină de cu­raj. Era un drum lung, nesfârşit de lung, şi eu singură rătăci­am prin a, acele meleaguri triste, necunoscute. ...Dar aveam un ţel. Acea lumină orbitoare ce răspândea în juru-i far­mec, viaţă, era ţelul meu. Trebuia să-l ajung: era fericirea. Cu cât înaintam lumina se mărea, strălucirea,­ creştea şi simţiam cum razele-i vii îmi învăluiau întreaga fiinţă. Picioarele îmi sângerau; eram obo­sită, dar o forţă necunoscută îmi dă­dea puteri, şi înaintam mereu. Valuri de lumină umpleau întreg văzduhul, înconjurându-mâ ocroti­toare. Raze calde se îndreptau pretu­­tindeni, întinsei mâinile înspre lumina care mă orbea în strălucirea-i maies­tuoasă. Un ţipăt uşor mă trezi. Nu ştiu si­gur dacă acel ţipăt, sau cauza care l-a produs­, dar ştiu că, biata de mine, îmi fripsesem bine mâna... Adormită, visam fericirea şi ce deziluzie! Când mi se păru c’am a­­jtins-o, (era doar vis...) de prea multă apropiere, m’a fript... Flacăra lumânării la atingerea mâinii mele, cu un sfârâit imputător, s’a stins... întunericul învăluie singurătatea odăiţii mele... »«aSjtgSMP*' Galaţi.­­ *jfU~ FXUDA ZEUL Romanele lui Klabund , . Wg* - C'-.-v d® dr. A. MIRASHAN E vie încă în memoria noastră a tu­turor moartea tragică a lui Klabund, care a dispărut, o victimă a tubercu­­lozei, în floarea vârstei și în plină des­­voltare ascendentă a talentului său multilateral. Operele lui Klabund, ri­sipite în diferite reviste, publicaţii şi volume, se adună acum la un loc, de către editura „Phaidon“ din Viena, care a şi lansat un prim volum de ro­­mane ale celebrului defunct. Nu e lipsit de interes, credem, să ne ocu­păm ceva mai de aproape de această cărte, care conţine câteva din cele mai bune creaţiuni ale lui Klabund. E cert că romanul, aşa cum a evo­luat în ultimul timp, nu mai are a­­proape nimic comun cu ceia ce se în­­ţelegea sub acest nume de către lite­­raţii generaţiei trecute. Tot aşa pre­cum evoluţia ideilor şi a discipline­lor sociale a introdus în literatură problemele­­cele mai complexe din do­meniul realităţilor politice şi sociale, progresele psihanalizei şi a ştiinţelor înrudite a determinat o preocupare mai intensă cu studiul şi descrierea caracterului şi a reacţiunii diverselor fenomene exterioare şi interne,sufle­­teşti asupra lui. In plus, individualis­mul pronunţat, care s’a desvoltat în aşa mare măsură după războiu, îşi cere deasemeni corelatul în creaţiu­­nile literare. Romanul de astăzi se în­făţişează deci fie sub forma unei ade­­vărate vivisecţii psihologice, fie îm­prumutând haina, atât de expresivă, a zvâcnirilor sociale şi politice, sau, în fine, el se prezintă sub aspectul bio­grafiei romanţate, care tinde tot mai mult spre locul întâiu între celelalte categorii. Erotismul a rămas, fireşte, un element foarte important şi în construcţia romanului de acum, dar e mai mult accident o formă accesorie a realităţii în cadrul căreia se mişcă eroul, un simplu capitol ca atâtea al­tele din viaţa individului sau a mas­­sei, analizată de scriitor. Aceste criterii le găsim, aş spune ,precipitate“, în romanele nefericitu­lui Klabund. In volumul de romane editat de „Phaidon“, şi care cuprinde celebrele biografii epice: „Moreau“, ,,Piotr“ şi „Mahomet“ precum şi po­­vestirea fantastică „Bracke“, vedem, mai clare şi mai distilate caracteris­ticele specifice ale talentului lui Kla­bund, dar şi linia de desvoltare a ro­manului aşa cum îl avem de câţiva ani încoace. Caracterele descrise de autor sunt unităţi superioare, pe lângă care pălesc cu totul celelalte perso­nagii; eroii lui Klabund sunt oameni nervoşi dar simpatici, idealişti şi mur­dari, cinici şi copilăroşi în acelaş timp. Aşa e „Moreau“, generalul re­­voluţiei franceze, care refuză să fie crud, dar se poartă adesea ca o fiară, şi e dat peste cap de evenimente, pe cari ar fi putut să le moduleze cu propria sa mână. Aşa e Piotr, ţarul­­călău, care a transformat sângeroasa barbarie moscovită într’o semicivili­­zaţie europeană, aşa e şi naivul, dar bătăiosul Mahomet, profetul idealist al deşertului. Ei trăesc, datorită unei chemări superioare, pentru a înfăptui o misiune ce şi-au luat-o, se sbat in micimi ale realităţii zilnice, trec peste cadavre, iubesc fără pasiune, în fugă şi în treacăt, ucid fără motivare ab­solvită, fascinează massele şi schimbă faţa istoriei printr’un simplu gest, printr’un capriciu al voinţei lor. Caracteristică e şi haina exterioară, forma scrisului lui Klabund; stilul e lapidar, sacadat, tăios, expresiv, lată un mic exemplu (din .,Moreau“): Câinele e mort. A mâncat prea multă pâine albă“. Jeannetta râde. ..Oh, lala...“ Câinele trebue dus la groapă. Jeanetta sădeşte un trandafir pe mormânt * . « Mâinile lor se întâlnesc. Moreau o apucă de incheetura mâinii. Fericirea unei secunde. Fericirea unei eternităţi. Stele răsună de pe toate turnurile. Mica bisericuţă din Morlaix se cu­tremură. Pădurile sunt pline de ecouri..., etc Sau când, pentru a găsi tăria unor enunţări aproape profetice, limba, impecabilă şi măreaţă, li dă mijloace sublime de a descrie cataclisme: Piotr s’a născut. Donul, Niprul, Volga, Oka, se re­­varsă peste maluri. Mâlul se rostogoleşte peste lanuri şi mulţime de oameni se înneacă. Floricelele de iarnă îşi apleacă, zdrobite, capetele. Şoarecii de pădure şueră de frică. Vântul ia şuerăturile lor şi le umflă, cu fălcile sale groase, în sunete de goarnă, până plesnesc, urlând. Arborii plâng reşină. Pe sloiuri săritoare plutesc lebede îngheţate. Ochii lor verzi lucesc ca smaragdele, ş. a. m. d. Creaţiunile tari, bine conturate, pre­cise ale lui Klabund, i-au fost o mân­­găere, un punct luminos în viaţă. El doar n’a fost fericit, în sufletul său­­ drept, că, spre deosebire de mulţi alţii, Klabund, deşi ştiind că moartea îl paşte, n’a devenit pesimist, întune­­cat, feroce; veselia şi nepăsarea i se citeau pe frunte, se citesc din fiecare rând al scrierilor sale. Romanele sale sunt epopei de caractere, biografii eroice — şi sunt totuşi adevărate, re­ale, trăite; versurile sale pot trăda pe alocuri lupta, strădania sa după per­fecţiune; romanele însă sunt şlefuite, perfecte, limpezi. Poeziile lui au desl­­ănţuit dorul şi idealismul generaţiei tinere; romanele sunt opere mature, cristalizarea definitivă a puterii sale de creaţiune, punctul culminant peste care n’a apucat să treacă — şi cine ştie dacă, chiar In viaţă fiind, ar mai fi trecut. „ Dr. A. MIRASHAN »»*Armata fără eroi“ la Teatrul muncitorilor din Berlin La teatrul muncitorilor din Ber­lin a avut loc premiera piesii «Ar­mata fără eroi» de Anna Gruegner. Teatrul muncitoresc din Berlin este o încercare modestă de­ a re­învia teatrul proletar, pentru care n’a putut face ninic nici socialis­mul lui Bernard Shaw și nici­­ co­munismul lui Piscator.­ ­XOT­ n Senzația bietului piatu (Continuare din pag. I-a) ^ că nul plăteai, erai nemulțumit... Plecai înju­rându-mă... Acum o să mă lauzi și o să spui că-s actor mare... Nipi. Jinga continuă să se fuvir­­lească printre scaune... — „Ce-ai Nită... — „...supărat... — „De ce? — „...dat afară... — „Cine? lancovescu’ — „Nu... — „Atunci? — „Aia... otii... — „Care mă? — „La siguranţă... Unul explică: — „Avea şi el, ca omul, o slujbeliţă la siguranţă şi i-au tăiat-o... — „Niţă, te-a tăiat... — „Otii... — „Bine, dar trebue­se economii... — , Ce economii dom’le... Nu putea să-mi dea şi mie acolo o recompensă... — „Cum. o să-ţi dea o recompensă, când nu are nimeni ? . ..Cum n'are dom’le cum n’are . Lui Cogălniceanu nu i-a dat ? it Tomul-vamuire (Continuare d­in pag. l­a mai gustoasă. Dacă doriţi, puteţi să gustaţi... Ungurul duse sticla la gură, gustă de câteva ori, fşi plescam­ limba, îşi supse buzele şi-mi fă­cu cu ochiul, grăindu-mi pe ro­mâneşte. — Forte bun... Apoi, în termenii cei mai ama­bili, îmi ceru să-i ofer o sticlă, ceea ce şi făcui imediat, bucuros că am scăpat cu celelalte trei, tefere. După terminarea controlului bagajelor, doamna din faţa mea, care scăpase fără «neplăceri» —■ găsi momentul potrivit să-şi tra­gă spuza pe turtă. — Aţi văzut ce politicoşi au fost ? Când vă spuneam eu că Ungurii sunt cei mai politicoşi din lume ? — Recunosc, d-nă, că sa’u pur­tat gentil. Eu nu ştiam însă că n’am voe să trec ţuică peste gra­niţă ? — Cum se poate ? Nici un fel de băutură nu se poate trece. Da­că nu era vameşul băiat bun ţi 1© lua pe toate. Ăştia au însă ma­nieră... — Adevărat... Aveaţi dreptate, adineauri... Cu cinci minute înnainte de plecarea trenului fui invitat să mă dau jos şi să mă prezint la biroul vamal. Funcţionarul din tren, mă pofti pe scaun, îmi oferi o ţigară, îmi mulţumi încă odată pentru sticla de ţuică ce-i dădusem şi ma a­­nunţa că celelalte trei sticle, sunt confiscate. E drept, că toate astea, mi le-a spus pe cel mai politicos ton, cu care mi-a vorbit cineva vreo­­dată...

Next