Rampa, martie 1930 (Anul 15, nr. 3632-3658)

1930-03-01 / nr. 3632

ANUL XV, No. 3632 redacţia administraţia ŞI ATELIERELE GRAFICE STR. CONST. MILLE, ?, (fost Sărindar) Telefon TO1/5* B U C UJţJ $ T Pub zi­fare a concesionat exclusiv Societăţi Anonime .Rudolf Mosse“ Calea Victoriei, 31 Anunţurile se primesc la toate agenţiile de publici­tate şi la administrația zi­arului Pe marginea unui volum de poezii de V. Timuţ «Cântece de rob» de Ion Maria Sadoveanu. Aşteptam de mult a­­cest volum de versuri. De mulţi ani, de când seamănă în revistele noastre metaforele unei fantezii cutezătoare. Numai două, trei din stanţele risipite odinioară stau azi adunate în mănunchiul volu­mului. «Cântecele de rob» sunt însă o altă poezie, nouă, mare, poezia gândului. Nu mai este efuzia în vers a primei tinereţi , chiotul de bucu­rie vestind întâia biruinţă în pri­măvara vieţei, nici lamentarea sublimă a primei dureri, a primei înfrângeri şi deziluzii. E drept că am iubit cu toţii efluviile a­­cestor sensibilităţi proaspete, ac­centul de sinceritate şi patetic al întâielor versuri — căci versu­rile se scriu in prima tinereţe. Dar ce poet nu-şi reciteşte cu zâmbet sinceritatea primei măr­turisiri. Căci între adevăr şi sin­ceritate e mai mult decât o nu­anţă... Şi ce mai rămâne adesea adevărat din ceea ce am crezut sincer odinioară.­­ «Cântecele de rob» ale lui Ion Marin Sadoveanu sunt în afară de îndoiala sincerităţii şi trecăto­­riului. Sunt poezia maturităţii a sufletului care nu se mai în­şeală. E poezia înfrângerei în îm­păcare, a retranşării în suflet du­pă ce îndoiala a trecut prin sita gândului. Nimic din lamentarea inutilă, nimic din bucuria impudică şi efemeră. Natura moare şi învie stereo­tip, mecanic, f­emeea lasă, în sân­ge zvâcniri de o clipă în suflet răni uitate în cicatrice de amin­tiri. Singura valoare rămâne eul. Din «eu» pornesc­ adevăratele în­trebări şi îndoeli, în «eu» se în­torc gândurile şi marile hotărâri. De aci izvorul poeziei, care de la o vreme, te mai încântă şi înţe­lege. Senină, mândră, dispreţuitoare o înfrăţeşti cu gândul şi o pre­­ţueşti în suflet. Nu te vei regăsi în nici una din simţirile poetului, în nici unul din gândurile lui, te vrei însă le­gat, de atitudinea lui. Parnasiană în formă, poezia «Cântecelor de rob» are cuvântul dăltuit de oţelul ideei, armonia verbului vine de la sine, ca o res­­trângere în resonanţă. Dela marea poezie a: «Cuvinte­lor potrivite­ de T. Arghezi, vo­lumul lui Ion Marin Sadoveanu, e al doilea care s’a lăsat mulţi ani aşteptat. Poetul a dat drumu­l timpului să-şi treacă nestatorni­cia. In retorta sufletului şi-a a­­dunat gânduri şi dorinţi, le-a cer­cetat în voe cu râvna de alki­­mist. In «Cântece ele role» a în­chis apoi o parte din ele şi le dărueşte căutătorilor rari de poezie şi frumos. Din enşea suflemlui CHELTUELI EXAGERATE Nui așa, scumpule, îmi vel clan, păra mâine un colier de perle... — Cum ! Cel pe care ti l.am dăruit anul trecut s’a uzat P BALETISTA ȘI DON JUANUL —­­Frumoasă domnișoară. îmi per­mit să.ti ofer un mic cadou și.o m­are dragoste... — Ași fi preferat contrariul REDUCERE La­­căpătâiul ■soţului bolnav, soţia discută cu medicul. Doctore, sper că­ nu­ vei face o re­­ducere , ştii doar că soţul meu­ a adus gripa în­ acest cartier. MILA Cunoscutul scriitor E. B. este un mare sgărcit. Fiindcă bucătăreasa Va părăsit — desigur că pentru neplata lefii ~­ ia m­asa împreună cu familia compusă din soţie şi doui copilaşi — la restaurant. — Eşti ridicol, dragul meu, suntem patru la masă și tu comanzi numai tiiuă prăjituri, îl apostrofează sofia. — Credeam că se vor bucura copiii scutindu-i de desert. INVITAŢIE Abraham Levy are serviciu la o so­­vietate petroliferă, la Pucheni, lângă Câmpina. Zilele astea fiind prin Capi­­talB, se ’ntâlnește cu vechiul său prie­­ten Jacob Kahn. — Vino la noi Duminică. Nu-i greu de loc : iei trenul până la Câmpina, cobori, faci la stânga pe prima stradă din fața gării, ajungi la barieră, faci un kilometru pe şoseaua spre Pu­­cheni, ca s’o mai scurtezi pe primul cot, la dreapta al şosetei, o iei pe câmp şi intrând în sat, mergi pe drumul principal, unde vei vedea o casă, cea mai frumoasă din sat, a treia după asta este cea unde locuesc eu. Are o grădină din față cu grilaj. Deschizi poarta cu piciorul și intrig. — De ce numai­decât cu piciorul ? — Fiindcă m­âinele ifi vor fi ocupate de pachetele cu cadouri. NEVOIE Vă amintiţi de blonda oxigenată care cuprinsă de friguri cinematice, nu pierdea nici un concurs fie de fru­musețe, fie de fotogenie, doar, doar se­va remarca şi va putea filma, scopul intregei sale vieţi. Intr'o bună zi a dispărut din Bucu­reşti. Ce se ’ntâmplase ? Ce­ a făcut, ce-a dres, dânsa ştie. Dar fapt cert este c’a­­pornit.o spre Hollywood, fata Ulmului, dar via Constantinopol. Aici un turc sa amorezat, cum era și fi, vese, de dânsa, astfel că a doua zi, mama ei primi următoarea telegra­­mă­: „Suntem legalmente tiniti, Tulul s’a făcut.. Trimite.m­i Ungaria mea şi binecuvântarea ta, de care am atâta nevoe“. ZESTREA Uouii țărani discută : — Ginerele­ meu mi.a mâncat zes. Irea fetii in două luni de zile, ■ < ■■ — Vai! Și ce zestre i-ai dat ! — Trei găini,și.un cocos. m­ote Szabó Deszo şi Leon Donici Cazul scriitorului maghiar In care s’a trezit dintr’odată o ve­chie rumăm­tnte cu care tot in­tenţionează să vie, a străbătut în coloane largi presa. Laudele nu stabilit de pe acum hte piedestal de o glorie, pentru omul viu, deşi această reclama nu e însoţită de loc de cunoaşterea talentului săli scriitoricesc. O reputaţie se stabileşte ast­fel cu o vâlvă neobţinută de alţi scriitori localnici — cu o vâlvă pe care sunt sigur că nici roman­cierul nu a avut-o în ţara de unde vrea să plece. Cazul d-sale rămâne un Frumos subiect de articol — şi ca atare d-sn a izbutit să fie comentat de­­ două popoare. D-sn a găsit şi un nume pentru când va avea să scrie româneşte, dovedind prin asta că ce e mai greu a făcut, ră­mâne ca d-sa să vie, dar mai ales să şi scrie bine. Fireşte nu vreau să diminuez entuziasmul cu care tot primim pe colegul nostru care tot nu vine. Scuzele sunt legitime. Până îţi aranjezi rosturile, până gă­seşti un vagon-ru­s — până pui la vagonul de marfă literatura, şi până pui la vagonul de dobi­toace pe Pegaz calul înaripat al poeţilor, trebuesc tot felul de for­malităţi. Pe urmă căutarea patei, uitaţii în suflet e o problemă bu­clucaşe — mai ales când începi să te întrebi de eşti nepot lui Atila sau Iu. Traian — într’un moment ce coincide cu o jenă ma­terială de geniu nepreţuit. Momentul de jenă poate sa treacă, şi bine­înţeles noi rămâ­nem cu entuziasmul scos., Dar până atunc­i nu am preţui mai mult un caz real ? pe Leon Donici care şi-a simfit cu adevăr redeşteptat în suflet românismul şi fără speculă s’a înrolat în sluj­­ba gândului românesc, după ce talentul îi fusese recunoscut de Andreiev după ce îl lăudase în scris Maxim Gorki. Ei, bietul Donici nu a anunţat cu trâmbiţe şi timpane că are de gând să scrie româneşte, ci a şi scris. A dăruit aproape în toate gazetele şi revistele noastre nu­vele minunate, iar când după moartea lui a apărut unul din romanele sale, să nu uităm că s’a scris mai puţin despre opera pozitiv prestată de marele Do­nici, decât de oaspele ce ni se tot anunţă — şi asta în chiar bibli­­caţiile pe care scrisul lui Donici le cinstea. Donici nu a fost nici mriseur nici reclamagiu. Şi să nu uităm că prin manuscrisele de gunoi ale Teatrului Naţional se află şi acum o piesă nejucata scrisă tot de acest Donici care ne apară la Paris drepturile Basara­biei româneşti. Aşa încât în aşteptarea carie­rei viitoare făgăduite — am pro­ceda , mai cuminte poate, făcând operă de dreptate literară pentru sărmanul Donici — care nu e ac­tual dar e talent regăsit. ADRIAN MANIT icuiplüs Director: SCARLAT FRODA 4 PAGINI 3 LEI SAMBATA­­ MARTIE 1900 ABONAMENTELE IN TARA Trai luni .................................... , fc,« 300 Sase luni , *00 Un an *.•#••••*•••«• a IQOO IN STRAINATATE DUBLU Abonamentele sa pl&tesc Inamist la 1 sau ia îs aia (laoAral luni Be Torba ca Iftia Dino Celsbnul bariton evoacă amintiri din cariera sa.­Primul triumf al lui Titta Ruffo.“ „Demonii“, rolul favorit." Ultima Întâlnire cu Battistini Celebrul bariton Titta Ruffo se află de câteva zile la Viena unde urmează să concerteze în cadrul marelui său turneu euro­pean. Cu prilejul vizitei sale la Vie­na Titta Ruffo a primit pe cores­pondentul «Rampei» şi i-a făcut o serie de declaraţiuni inedite a­­supra carierei sale strălucite. PRIMUL TRIUMF «Mam născut la Pisa, spune Titta Rufo, şi mi-am petrecut a­­colo întreaga copilărie. Debutul mi -am­ făcut însă la Roma, la teatrul Constanzi trans­format de câtăva vreme de Mus­solini în «Teatrul Regal». De debutul meu îmi aduc a­­minte ca si azi. Primul meu rol a fost acela al Crainicului din «­Lohengrin». Vedeţi deci că mi am debutat intr’o operă italiană ei într’ima germana. La "V­iena mi mai am cântat de peste 20 de ani. In anul­­900 am apărut pentrt­ ultima dată la Pi­pera de stat. Am cântat o sin­gură dată rolul titular din «Rigo­­letto». Amicul meu Carusso cânta rolul Ducelui de Mantua iar Sel­ms Kurz, neîntrecuta soprană de coloratură era Gilda. Acest spectacol a constituit pri­mul eveniment important al ca­rierei mele De fapt cariera mea a început de abea în aceia zi. Trebuie să recunosc și azi că A­lerta m’a lansat ca «celebritate». Căci atunci când am venit la Berlin și Paris, criticile ziarelor vieneze îmi deschiseseră calea succesului. De atunci însă nu mi s’a mai oferit prilejul să reapar la Viena. Acum , trei ani am cântat la Bu-ROLUL PREFERAT AL LUI TITTA RUFFO Cânt toate robirile de bariton. Totuși dintre toate robirile pre­fer trei : pe «Figaro» din «Băr­bierul din Sevilla» — rol pe care l-am studiat trei ani de zile în Spania —, «Hamlet» de Thomas și «Demonul» de Rubinstein. Ciudat, tocmai acest din urmă rol, care nu are nimic romantic ci numai un misticism slav îmi place mai mult decât toate cele­lalte. Din, nefericire această operă nu este înscrisă­ decât în reper­toriul câtorva teatre de operă din lume şi de aceia am foarte tare­ori prilejul să cânt rolul meu preferat. Când am cântat pentru prima dată la Petersburg în rolul lui Rigoletto îm­i avut prilejul să l ascult pe Toachim Terink­o­v în rolul titular din «Demonul». Am fost atât de profund impresionat de această creaţie încât am ru­gat pe un prieten să-mi procure nuvela lui Lermentow după care Rubinstein compusese opera sa. Bietul Tartakov a murit de cu­rând într-un accident de auto­mobil. Am studiat cu pasiune rolul şi trei săptămâni mai târziu l-am putut creia cu un succes atât de mare încât chiar marele men a­­mic Feodor Şaliapin, el însuşi unul dintre interpreţii străluciţi ai acestui rol a rămas entuzias­mat. Intr’o­­seară, la Moscova publi­cul n­i-a cerut să repet pentru a treia oară marea arie «Copile, nu plânge...» M’am executat, cântând însă, spre surprinderea bituror lui în îndlieneşte ci în versiunea ori­ginală rusă» DESPRE BATTISTINI Vădit emoţional. Titta Ruffo eron că erxtî memoria Ini Mattia Battistîni. «El mi-a fost, ca bariton, pe scenă cel mai mare rival, dar în viaţă, ca om ce! mai bun prieten spune Titta Ruffo. Moartea Ini a constituit o pierdere irepara­bilă pentru omenire. Câteva l­mî înainte de a muri, ne-am întâl­nit In o serată. Numai insisten­ţele tuturor 1-au mai putut de­termina să cânte. A fost ultimul lui cântec. Deşi avea 70 de ani vocea lui era proaspătă iar ţi­nuta tinerească, şi vioaie». —■ «Care e taina vecînicii tine­reţe a unora dintre marii cântă­reţi ? Tittu RufFo care a îmn­init 20 de ani surâde. «Nu depinde totul numai de cultivarea­­clasu­ lui. Este aci şi o chestiune de sîmf şi de jocul na­turii». Taina tinereţii rămâne totuşi nedeslegată. Titu Ruffo­dapesta. La Viena însă fost chemat, nu am Cu ii­ sc colizsrd­ia­n filiis••• 1 Mare fierbere în strada Udri­­cani ; locatarii aşteaptă pe­­la fe­restre, negustorii şi-au părăsit du­gheniile, iar slujnicele au lăsat va­sele nespălate pentru a eşi în stra­dă. Emoţia e mare şi oarecum jus­tificată. Doi membri din zoilor, co­misia pentru controllul filmelor. Urmează să-şi facă apariţia pen­tru a-şi da avizul dacă filmul «Bufniţa spânzurata», produs al casei «Schimen-Film», poate sau nu să fie rulat fără ca siguranţa Statu­lui să fie serios periclitată. D. Treifpengden­der, proprieta­rul filmului, şi deci acela care a prilejuit adânca emoţie în paşni­cul cartier, îşi dă seama de impor­tanţa persoanei sale în acestei mo­mente solemne ; privindu-l în poarta casei sale cum răspunde a­­ferat salutului vecinilor, ai spune că e un comandant de oştire, care aşteaptă delegaţia care urmează să-l decoreze, preaslavindu-i me­ritele.. In sfârşit cei doi membri ai ono­ratei comisii, cari au avut grije să se lase destulă vreme aşteptaţi, îşi fac apariţia : un distins scriitor şi însuş şeful instituţiei pe care se reazemă ordinea noastră socială. Cei cinoi me­mbri însoţiţi de morga cuvenita trec printre şirurile de spectatorii, a căror emoţie a ajuns la paroxism , puipindu-le îngri­jorarea de pe fata ai saune că sunt membrii unui tribunal revoluţio­nar, în preajma unei importante şedinţe. Cu cuvenitele precauţii, d­­rfrep­­pengelender îşi conducă oaspeţii pârnă în apartamentul său situat în etajul­, al treilea al clădirii şi unde se află şi sala de proecţie, o odăiţa scundă şi întunecoasă, situată chiar lângă dormitor; un puternic mi­ros de ceapă domină mica încă­pere. Mai mult tremurând, negus­torul începe rularea filmului ; e­­cranul, în speţă, un cearşaf de paf, de o albeaţă îndoelnică, nu se află decât la o depărtare de maximum un metru de aparatul de proecţie care, face un sgomot infernal. Cei doi spectatori sunt vădit e­­nervaţi : enervare­a lor creşte când odrasla d-lui Treppengeländer, în vărsa de numai cinci ani, mare admirator al ecranului, vrea să pătrundă în camera de proec­ţie. Forţarea uşii are ca re­zultat căderea cuverturilor de la ferestre, cari serveau pentru a nu lăsa să pătrundă în cameră lumi­na zilei. Enervat peste măsură pro­prietarul filmului nu ezită să ad­­ministreze într’un anumit loc, chiar în faţa onoraţilor minbri, o binemeritată corecţie nevârstni­cei sale odrasle. ; plodul ţipă de mam­a focului şi numai mulţumită intervenţiei unuia din cenzori ta­tăl admite să-şi laş­i liber copilul. — Să mai creşti copii! — spune revoltat negustorul repezindu-se din nou la manivela aparatului La sfârşitul proecţiei, în timpul căreia cei doi membri şi-au mani­­festat pe faţă nemulţumirea, dis­tinsul scriitor caută să demonstre­ze negustorului că chiar din punct de vedere istoric şi documentar fil­mul e complect fals. — Eu ştiu că am dat pe el o groază de parale ! — îngână amă­­rît negustorul.­­ Conduși din aceleași priviri cu­rioase, cei doi membri au plecat. In urma lor, d. Treppengelender își bate crunt cei doi copii, nevasta și servitoarea In raportul lor scriitorul a scris că «filmul construe un puternic ferment de disoluţie socială», iar distinsul poliţist că titlurile fil­mului păcătuesc printr’o lipsă de ţinută­ literară. E inutil cred să v­i mai spun că filmul «Bufniţa spânzurată» a fost respins pentru înalte considera­­ţ­iuni de Stat. In schimb d. Treppengeländer ciá divorţ IOAN MASSOFF * In ţaţa balaurului cu şapte capete de A. DUMBRAVEANU Sau pe româneşte: — «Rupeţi oasele!... Cine păşeşte prima oară pe sce­nă şi aude o asemenea urare, are impresia certă că a auzit ecoul unei stări ce domneşte în lumea teatrului... Fiindcă, ştim fiecare, că nici un actor no să ureze altuia succes. Dar de aici până la ura­rea ca o camaradă gata să intre în scenă, să-şi rupă oasele, e o distanţă... «Rupeţi oasele» nu este ecoul unei duşmănii, ci o urare sinceră a camaradului... E ca şi cum, mu­ritorii îşi, spun francamente: — «Succes!.. Actorii germani au însă o tradi­ţie din care nu ies nici în vremu­rile moderne de astăzi. Daca ai spune celui pregătit să intre în scenă, succes! îţi vei atrage cu si­guranţă duşmănii. Pe când, daca Cu prilejul popasului in Bucu­reşti al unui ansamblu german, mi-a fost dat să asist la o scenă caracteristică... Vedeta trupei, femeie foarte in­teligentă şi actriţă excelentă, se pregătea să intre în scenă. Aş­­­tepta, lângă o culisă, semnalul re­gizorului pentru a păşi în faţa rampei... Actriţa, care are la ac­tiv o experienţă scenică de câţi­va ani în oraşe mari — între cari şi Viena — avea trac... îşi revizuia toaleta, revedea, prin oglinda po­şetei, grima, și asculta atenta re­­plicele ce sburau din scenă.. La un moment dat, regizorul, cu textul in mâini, s’a apropiat de ea: ■ ~ ' — «Atenție!... Iar peste câteva clipe: —- «Acum. Actriţa a făciut câţiva paşi. Des­chise o­ uşă. In dosul ei mai avu timp: să auda şoapta regizorului,­­ îi urezi să-şi rupă oasele, îţi ră­­u «Beiuubruch!... 'mâne recunoscător... Legenda acestei «binevoinţi» ! Nimeni n’o să creadă de exem­­este extrem de curioasă... Ea da-i piu că nea Iancu Brezeanu îşi fa­ce cruce în momentul când intră în culise. Sau că d. Soreanu, de câte ori joacă în «Institutorii», n’ar schim­ba nici în ruptul capului, cravata pe care a purtat-o atunci când a interpretat pentru prima oară pe inspectorul Prell... Şi deşi din cra­vată n’au mai rămas decât câte­va făşiî tăiate de mătase, d. Sorea­­nu a descoperit un sistem propriu pentru a o reface... Actriţele, cari tremură a de obi­cei între culise în seara unei pre­miere, sunt în momentul când tre­buie sa păşească în scenă, cele mai blânde fiinţe de pe pământ... Camarade cari se urăsc de moarte se îmbrăţişează... Femei care în toate zilele se privesc cu ură îşi aranjează una alteia toaletele». Toate acestea însă până în mo­mentul când au dat ochii de lu­mina rampei — acest balaur cu şapte capete... Pe urmă, totul re­actorul român are şi el supes­­tiţiile lui. Massa actoricească nu este însă, în această privinţă cel puţin, unitară... E drept că nimeni nu şi-a urat I un accident... Dar fiecare îşi are obiceiul lui, înainte de a da j intra în normalul cotitidian. I ochii cu focul rampei... ———exo------——* ¥ tează de la cele dintâi începuturi ale teatrului german... Actorul Wolfgang, care-şi înfiripase o tru­pă de trubaduri vagabonzi era stăpânit de impresia că pe scenă i se întâmpla exact pe dos decât ceea ce gândise el când se afla în dosul culiselor... Wolfgang, va­ fi fost un mare cabotin, fiindcă, scri­­indu-și singur rolurile, le uita și improviza altele. Atât de bine în­cât nu se mai potriveau de loc cu cele ale restului interpreţilor. A­­tunci a lansat el, celor ce-i urau succes, să-i prezică mai bine un accident... Legenda nu ne spune dacă Wolfgang a reuşit până în cele din urmă să memoreze rolu­rile, dar lozinca lui a rămas... * Richard Strauss prelucrează pe Mozart Regizorul Waterstein­a pentru modificarea operelor La Opera de stat din Viena,se studiază în momentul de faţă o nouă versiune a operei «Idom­e­­neo» de Mozart, care nu a mai fost de multă vreme cântată pe scena acelei instituţiuni. «Idomeneo» şt’a mai fost re­luată în ultima vreme, deşi figu­rează printre operele de seamă ale lui Mozart, din cauza textu­lui prea greoiu, ca şi a muzicei care părea încărcată. Regizorul Wallerstein a luat asupră-şi studiul înscenărei din nou a operei. Interesant e însă faptul că Ri­chard Strauss a arătat o bună­voinţă excesivă pentru opera lui Mozart. El a prelucrat-o în între­gime, tăind inutilităţile şi sco­ţând în relief părţile cele mai caracteristice. Şi textul a suferit o transfor­mare radicală. De ea, s’a îngrijit un scriitor vienez reputat care ţine însă să rămână anonim. Cu acest prilej, regizorul Wal­ Jerstein fiind intervievet de ca­re un ziarist vienez a făcut câ­teva declaraţiuni senzaţionale. — «Idomeneo» nu este singura operă din repertoriu care are ne­voe de prelucrări. Sunt aproape în toate operele vechi, texte im­posibile. Ca să nu citez decât câteva , îl auzi deodată pe tenor văitându-se : — «Vai mie, ce aud ? sau — «Durere nesfârşită... Dorul mă ucide !» Sunt altele şi mai caraghioase, la care spectatorul râde. Dar în­suşi titlul operelor suferă. «Tru­badurul» lui Verdi e luat după italienescul «II trovatore», care în nemţeşte se traduce «Der Findling» şi are cu totul alt în­ţeles decât trubadur... Părerea mea este că aproape toate operele au nevoe de revi­­zuiri. In ce mă priveşte, în afară cu opera lui Mozart, voiu înscena din nou «Carmen» şi cu acest prilej opera lui Bizet va fi re­văzută. Textul va fi oarecum mo­dernizat. Fac apel la un scriitor consacrat ca să-mi dea un text convenabil vremurilor moderne. Pe urmă, în cazul când încerca­rea mea se va bucura cu­ succes, o voiu repeta de câte ori va fi cu putință. E în interesul operei împrospătarea... Richard Strauss ■ spiritul omenesc dezechilibrat».­­ După citirea acestor rânduri, Dumas,ma până unde poate să meată In fiecare an fundaţitittea, «Vic­tor Hugo» se întruneşte, la Pan­theon pentru a celebra memoria marelui poet.­­ Anul acesta această reuniune a avut o dublă însemnătate: orie- S’a citit la Pantheon raportul cenzorilor care au condamnat „Hernani“ Edmond­­Haracourt a citit ra­portul cenzorilor însărcinaţi cu examinarea manuscrisului lui «Hernani». Patru oameni — a spus Hara­­court — şi-au consumat materie cenuşie, pentru a redacta releva­tul. Iată acest referat: «Ori­cât am stăruit asupra ana­­lizei acestei piese, ea nu poate da decât o idee neclară de bizareria acestei concepţii «» de viţiurile ei de esenţă. Piesa mi s’a părut o ţe­sătură de extravaganţe, căreia autorul se forţează în zadar sa-i dea un caracter de grandoare, ca­re nu e decât trivial. Piesa abun­dă în greșeli de ,toate felurile. . Regele se exprimă de multe ori ca un bandit. Banditul tratează pe rege ca un brigand. Totuși­ cu toa­te viciile ei căpătate sunt de pă­rere că nu numai că trebue la sa­­tenii lui Hugo au serbat în acd as­­tă reprezentarea piesei, dar un timp centenarul lui «Hernaut», i trebue tăiat nici un cuvânt. L­ui- au luat parte între alţii : vo- ne ca publicul să-și poată da sea­­mond Iharacourt, Ernest Prévost, Fernand Gregh, Andre Charles Daudet etc. După ce a depus o jerbă de­ flori, Edmond Haracourt a pro-;Edmond Haracourt a adăugat a­nunţat un frumos discurs.­­ «Am găsit nemerit să evocăm a­«Maestre,­ am venit să vă aduc acest pasagiu în fine când­ se co­ceni ca în fiecare an, omagiul fi­: memorează primul centenar al del al pietăţii noastre; astăzi, noi­­ triumfului tău», comemorăm două lucruri: naşte­rea ta şi izbânda ta cu «Hernani». Ai dorit ca în Februarie 1890 să­­coincidă aceste date simbolice». O maestre, în faţa sarcofagiului tău, te rugăm să-i ierţi». După câteva minute de tăcere, d-na Leland Weber de la Come­­e­dia franceză, a declarat cu o emo­ţie patetică, poemul «Derniere Gerbe». ----------0X0---------­ Edmond Harancourt „Bismark“ de Wedekind Viitoarea premieră a lui «Deut­sches Volkstheater» din Berlin va fi noua piesă a lui Frank Wede­kind «Bismark» cu Paul Wegener în rolul titular, TTH Wedekind în rolul ducesei Tohanna și Werner Kahle în rolul generalului von Roon. O piesă de Walter von Moto Până acum nu s-a reprezentat la Viena nici una din numeroasele­­piese ale lui Walter von Moto, pre­şedintele academiei germane. Zilele trecute a avut loc însă premiera comediei sale romantice «Till Lausebums». Poetul însuşi şi-a su­bliniat această operă o «Baladă a vieţii». Ea a repurtat pe scena tea­trului Renaissance-bi­line din Vie­na mare succes. Regia lui Josef Jamo. --------*0X0*---------

Next