Rampa, aprilie 1930 (Anul 15, nr. 3659-3680)

1930-04-02 / nr. 3659

ANUL XV, No. 3659 REDACŢIA ADMINISTRAŢIA Şl ATELIERELE GRAFICE STR. CONST. MILLE, ?, ffp.t S*ri*d«r) Telei®« Hi/99 » a CUE­S­T I Publicitat«*, concesionat* exclusiv Societăţii Anonime „Rudolf Mosse“ Calea Victoriei, 31 Anunţarile se primesc la toate agenţii­le de publicitate şi la administraţia ziarului 4 PAGINI LEII MIERCURI 5 APREM ri iî«si*r. 9CAHLAT FIODA Ia KOPROL și vezi •— dispar« Când stomacul tău te doare îngrijorări inutile de Lîviu Artemie Criză a producţiunei muzicale originale? Iată o concluzie care s’s­­tras în nenumărate cronici şi articole, în ultima vreme la noi din cauza intervalelor tot mai lungi în cari «Filarmonica» ne o­­f­eră lucrări originale noui. De asemenea , au alarmat cer­curile noastre muzicale atunci când comisiunea instituită pen­tru decernarea premiului Enescu a­ dat verdictul că din lipsă de candidaţi serioşi nu va acorda a­­nul acesta recompensa naţionala cuvenită tinerelor talente muzi­cale. . Cu alte cuvinte nu se mai com­pune nimic nou în ţara românea­scă iar tineretul a devenit mai prevăzător înainte de a îmbrăţi­şa cariera de profesionişti ai con­trapunctului şi armoniei. Departe de a ne provoca în­grijorare fenomenele acestea sunt menite a satisface pe acei real­mente preocupaţi de soarta mu­zicii noastre naţionale. Să ne explicăm. Crede oare cineva că situaţia Compozitorilor români — vorbim bine-înţeles de cei talentaţi şi consacraţi nu numai în ţara dar şi­ peste hotare — este intm­ atât de bună încât să fie recomandabilă acum sporirea numărului compo­zitorilor de profesie. Dar unde este azi compozito­rul român care poate trăi din ve­niturile propriilor sale lucrări? Sub raportul financiar chestiunea se prezintă deci destul de simplă. In ceeace priveşte latura mora­la a crizei, ea­ merită o cercetare mai amănunţită. Este drept că s’a făcut prea pufin pentru stimularea tinerelor talente. Dar s’a făcut oare mai mult pentru încurajarea muzi­canţilor noştri reprezentativi? Filarmonica nu execută lucrări originale sub pretextul că nu i se prezintă nimic nou. Să se e­xecute atunci lucrările mai vechi din repertoriul original al micei noastre orchestre simfonice. Se poate admite ca într’o stagiune să­ nu se reia compoziţiile unui Enescu, Golestan, Jora, Nottara, Andricu, etc., lucrări pe cari pu­blicul, le reaude întotdeauna cu interes, când în programele «f­i­larmonicei» se repetă cu regula­ritate cronologică în fiecare sta­giune aceleaşi lucrări cu excepţia compozitorilor originali. La «Opera română» situaţia es­te şi mai proastă. Aci se contra­vine în mod flagrant chiar la dis­poziţii statornicite în legea orga­nică a instituţiunii, lăsându-se în cartoane opere montate cu sacri­ficii şi a căror reprezentare nu va aduce o scădere mai mare în încasările «Operii române» decât oricare alt spectacol răsuflat din repertoriu. Rămâne încă «Societatea com­pozitorilor români» şi trebue să recunoaştem că ea e singura in­­stituţiune care-şi face realmente cu prisosinţă datoria. Se imprimă lucrările consacrate, se asigură perceperea drepturilor de autor, se organizează audiţii muzicale şi se decern premii de folklor. Dar toate acestea se fac,în mij­locul indiferenţei oficialităţii şi a apatiei marelui public, nepre­gătit pentru înţelege­rea valori­lor româneşti, de către cele două principale instituţii de educaţie muzicală: Filarmonica şi Opera. In consecinţă bine face genera­ţia nouă că nu se preocupă de continuitatea producţiei muzica­le. Pilda activităţii generatoare să pornească de la cei învestiți cu răspunderea mişcării noastre mu­zicale. Apoi îşi face datoria şi noua generație. Așteptăm. Din cușca saltarului DACĂ... Scriitorul V. te. reîntoarse foarte târziu dela un dineu de gală. Prietenii săi il întrebară,,ca de obiceiu : — FA, n’a fost plictisitor ? —■Ar fi fost plictisitor, răspunse V. Conștient — dacă n’ași. fi fost eu a­­colo! REGULILE CIRCULAȚIEI. Toată lumea discută nouile măsuri luate de serviciul, de­ circulaţie a­­ poli­­ţiei bucureştene. Dar nu toată lumea, le respectă. Şi cei care le respectă cel mai puţin sunt, natural, şofcurii. Un mic accident s’a produs alaltăeri pe Bulevardul Elisabeta. Agentul de, circulaţie se adresă furios şof­curului: ~ Bine domnule, nu cunoşti regu­lile circulaţiei ! Şoferul nu se intimida. .— Ba le cunosc, pe care. din ele vrei sa li.o spun ? A CUI E COPILAŞUL? Toată lumea admiră un căpşor blond pe care o bonă îl plimbă intr’un ele­­gant cărucior. — A cui e copilaşul ? întrebă la un moment dat o doamnă mai în vârstă. — Asta nu se știe încă, doamnă, tri­bunalul va decide abia mâine. PRIMA MAȘINĂ DE V­ORBIT. — Tată, cine a inventat prima ma­șină de vorit ? — Dumnezeu. A făcut.o dintr’o coastă a lui Adam. SOCOTEALĂ. — „Mi-afi promis că dacă apa de păr pe care mi-ați dat,o nu va da un rezultat bun, Imi veți înapoia banii“.. — Da, dar încă nu mi.afi plătit cos­­tul. . . — Nu.i nimic, vă plătesc la c/iere.) zină... până atunci dtttijrtU mie înapoi banii, MULTE PICIOARE. lntorcdndu.se dintr’o excursie cri­­tică, constată că picioarele îi eau ju. Ute. Consultă un prieten şi acesta îl sfătui să facă o boie de picioare­ în apă călduţă. Urmă sfatul. După ce sfârşi baia, Mitică scoase din apă un picior şi începu sa-I şteargă, apoi ur­­mă operaţia cu celălalt. Dar pe când se ocupa cu cel de al doilea picior, dis­­trai lăsă primul la loc în apă. Când îl scoase pe acesta, al doilea îi luă locul. Prietenul îl pive­a mirat: — Ce faci acolo, Mitică ? Nu mai is­prăvești odată ?. —­ Dragă, nici n­aș fi­­bănuit că am atâtea, picioare !­ NOT Scriitorul, întreţinutul milei publice? «Se dă spitalelor, dispensarelor, tuberculoşilor, operelor antialcoo­­lice, se întemeiază colonii de va­canţă şi nu mai ştiu ce încă. Dar nu se găseşte un singur burghez cu milioane, un financiar sau un industriaş bogat, care să se gân­dească a veni în ajutorul unui sa­vant, unui artist sau unui scrii­tor»... Sub această formă se manifestă indignarea academicianului fran­cez Louis Bertrand, împotriva in­diferenţei publicului şi a oficiali­tăţii faţă de străduinţele şi nici­odată îndestulatele nevoi ale crea­torilor de artă. De când există scriitori pe lume, ei nu au prea putut trăi din scrisul lor. Cartea a fost rezulta­tul unor preocupări în afară de exigenţele vieţii de fiecare zi. Sunt cazuri când unii scriitori au scris pentru bani. Dar aceasta era o nevoe de moment şi nu o interpretare a scrisului ca o mese­rie pentru toată viaţa. Balzac a făcut afaceri, specu­laţii, iar Dostoievsky s’a închis nopţi dearândul în camera sa, în faţa samovarului şi a hârtiei, — scriind pentru bani — numai după ce şi-a alcătuit întreaga-i moşte­nire. Amândoi şi-au dat seama şi au reuşit să demonstreze chiar, că scriitorul are nevoe de o ocupa­­ţiune independentă de creaţie, din care să-şi scoată existenţa. Louis Bertrand, neîmpăcat cu această situaţie, voeşte să-l trans­forme pe scriitor, pe artist sau pe savant într-o sarcină a calităţii publice. Nu cred ca ar fi un bun stimu­lent pentru scriitor faptul că s’ar şti întreţinutul unei societăţi fi­lantropice care mai ajută şi pe tuberculoşi sau cerşetori. Ceea ce se poate face însă în a­­cest domeniu al punerii creatoru­lui, la adăpost de griji, e să se re­cunoască opera drept rezultatul unei munci intense şi să fie răs­plătită ca atare. Munca se cere plătită. Cartea, lucrarea de artă sau descoperirea savantului să-şi aibă justele lor echivalente materiale. Dar ştiţi ce mai propune acade­micianul Bertrand? Remunerarea membrilor de Academii şi Insti­tute aşa cum sunt remuneraţi de­putaţii şi senatorii. Ingenioasă idee. Numai că în cazul acesta Academia Franceza, de pildă,­­ ar trebui să-şi pără­sească tradiţia «celor 40» şi să pri­mească în sânul ei pe toţi scrii­torii, artiştii şi savanţii Franţei. A­­PI Samson Marele discurs ţinut de scriitorul german Emil Ludwig la Academia Franceza — Important­ minif­estaţia da amiciţia franco- germani — Emil Ludwig, marele scriitor german, a fost de curând la Paris. Toată intelectualitatea franceză i-a făcut o caldă manifestaţie de sim­patie. Cu ocazia unei recepţii la Academia Franceză, Emil Ludwig a pronunţat un discurs prin care îşi exprimă mulţumirea pentru calda amiciţie ce i s’a arătat pre­tutindeni pe pământul Franţei. «Cum nu sunt un istoric destul de obiectiv, a spus Ludwig, vă în­credinţez că primirea care mi s’a făcut la Paris, chiar dacă n’aş fi iubit acest oraş, m’ar fi făcut să-mi schimb părerea. Din tinereţea noastră noi suntem obişnuiţi să considerăm Academia franceză ca un templu al ştiinţei umane. Eri apropiindu-mă pentru prima oară de acest edificiu, lam zărit pe Voltaire­­care-mi surâdea din înălţimea piedestalului său, şi involuntar l-am salutat, din auto­mobilul meu. Pentru noi germanii, Voltaire este gânditorul francez cel mai celebru. Prietenia, care a unit pe revolu­ţionarul francez şi pe autocratul prusian, este unică în istoria rela­ţiilor dintre două popoare. Ea face onoare ţărilor noastre. Multă vre­me s’a apreciat mai mult geniul lui Frederic cel măre, decât caracterul său. Asemenea nesocotinţe s’au pro­dus şi în Germania pentru Vol­taire. De curând am văzut în faţa monumentului lui Voltaire, două plăci de bronz, încrustat» în soclu. Pe una erau enumerate lucrările sale, dintre care multe, vă mărtu­risesc, îmi sunt necunoscute. Pe cealaltă erau relatate­ tot ceea ce Voltaire, ca idealist practic, a fă­cut pentru săraci şi orfani. Perm­i­­teţi-mi să spun, dacă acest lucru nu const­rue o erezie sub această cupolă ridicata spre gloria spiritu­lui, că această a doua placă, în ochii umanităţii, are aceiaşi valoa­re ca şi cealaltă Astăzi concepţia noastră despre istorie e aceea că noi căutăm să dăm o imagine ,­ oa­menilor iluştri, care să constitue o învăţătură pen­tru generaţiile viitoare. Această i­­magine nu va rămâne vie pentru posteritate, decât numai dacă şi caracterul eroului este mare. Carac­terul va servi de exemplu, chiar dacă victoriile pe care le-au repur­tat, sau cărţile pe care le-au scris, au fost de mult uitate. Pentru a­ceasta mi se pare că rolul biogra­fului poartă o mare responsabili­tate. E de multe ori interesant cum un străin tratează imaginea unui mare om d­in ală naţie. Ast­fel noi datorăm francezilor admi­rabilele portrete ale lui Goethe, Beethoven, Nietzsche. Un popor, întocmai ca şi un in­­divid, se cunoaşte mai bine com­­parându-şi propriile­ sale calităţi cu acele ale vecinilor săi. Timp de două zile am avut fericirea de a vedea printre atâţia oameni mari, patru reprezentanţi ai spiritului francez, care mi s’au părut ca for­­mează un simbol. Intra sărit stră­lucitor luminată în roşu şi aur, am văzut un om aproape septuagenar. De douăzeci de ani el ocupă locul său, şi construcţia unei noiie Euro­pe apasă pe umerii săi, care şi-a sacrificat puterile pentru binele patriei saie, şi el poartă cu bună dreptate numele de Aristide. La o masă care reunea pe amicii păcii, am­ văzut ridicându-se uni om de peste optzeci de ani,­celebru în lumea întreagă ca biolog. Cu e­­m­ofia unui tânăr poet, el ne-a re­citat versuri compuse de el însuși, prin care exalta iubirea de patrie. Era Rieber. (Continuare in pag. li.a, col. ( mijloc) Emil Ludwig G. Timică blândețe. Se ruga parca de trecă­tori so ia și pe dâ­nsa... Am oprit eriî pl ! ■■ •).) (|.. I io S: MI1 1 rji glumă. Ne-am­ dat ined­işorul pe ângă ea. Stătea­m mișcată. Când am ajuns în fața ei, am observat că-i rănită la picifor. Am luat-o cu noi în trăsură, a a­dus-o la spi­tal, și au v­illti*- Ca o?' U­itî-a nuiptui curtea cu vulpi.. Fătătoare rău... D. C. STĂNKcESCU: Eu îmi fă­ceam cura la Slănia. Ei, și ca o­­mul, mai făceam câte o plimbare pe ici pe colo. După amiază o luam razna in pădure. Intr’o ast­fel de după amiază, mergeam cu câteva domnișoare pe co­poteră a­­pădurei. Fetele, — fete. Alergau, ţipau, rupeau flori, şi umpleau pădurea de larmă. La un moment dat, între mare, una a dat un ţi­păt. Călcase pe un urs pe picior. Ursul s’a sculat in picioare, s’a ui­tat odată urât şi a scuipat fata drept in ochi. Şi a plecat... EU: Dar, lancovescu ce-a păţit la vâ­­­n­tea »ea do­uă-şi iu Ger- a auzit? Intro vară s’a dus pe acolo şi împreună cu mai mulţi prieteni din partea locului s’a dus la o vâ­nătoare de urşi. Sau suit într'un conac:- «Hî, măsură de tv- ve*­ re .. Şi în adevăr, un ins şi-a făcut încet, apariţia. Păşea leneş. De sus, unul a tras un foc. Ursul s’a uitat odată în sus. Urât. Şi a în­ceput să clatine copacul. Cât pe aici să-l dărâme, nu altceva. Cei de sus, îşi făcuseră deacum testa­mentul văzând că, pomul începuse să se clatine tot mp *›!»•››.. A-'­tunci lancovescu are o idee straş­nică: la puşca la ochi şi trage. Ocheşte coada ursului şi nnme­legat de copac, a început să traga cu femei. Şi tot trăgând cu putere, i s’a rupt blana, care a rămas agă­ţată de trunchiu, iar ursul a fugit în pădure, să se ascundă în bâr­log... Cei din copac au coborât, şi au luat blana... D. TIMTCĂ: Am văzut blani­­n trasă la lancovesci'. Eu am Ei, ăsta mai zic şi eu, e vânător. Când pleci cu el, poţi să mergi fără puşcă. Da, da, fără puşcă. Să vedeţi ce ni s’a întâmplat. Facem vânătoare de lupi într’o iarnă, pe lângă Breaza... Condrus, simte nu ştiu cum, că se apropie haita de lupi şi-mi face semn să mă ţin bine. In adevăr, numai ce vad deodată trei lupi apropiindu-se. Trage Condrus, trag şi eu. Doi lupi cad la pământ. Cel de al trei­lea s’a înfuriat grozav şi s’a reped­­zt spre noi. Efi mam speriat şi am dat să mă urc în copac. Ma şi a­­găţasem de trunchi vroind să mă urc repede. Dar alunecam şi nu puteam înainta. Lupul s’a aruncat odată până la mine și m a apucat de turul pantalonilor... Mi-am zis: acuma răcesc... Dar Condrus, care văzuse că gloanţele nu nimeresc dihonia a făcut o singură mişcare. L a călcat pe lup pe un picior. Dihania a început să atârâe. A­­tunci Condrus s a apucat cu a­­mândouă mâinile de bot, și a tras, a tras până ce i-a rupt gura în două... D. C. STANCESCU (se uită drept în ochii lu Timică). D. TIMICĂ (se uită drept în ochii d-lui Stăncescu). EU (mă uit la amândoi). F­i­indcă-i poveste vânător­ească, ieste exact. Glontele a prins sluj! Da, coada de trunchiul copacului. Ur-­ am putea continua toată pagina in două sul a simţit câ-1 gâdilă ceva, şi a ...mai ales că azi e 1 Amilie. Rareori este prilejul de a vedea, adunaţi la un loc, mai mulţi adori. O masă, literalmente ocupată de actori,­­este­ un adevărat eveniment. S’ar putea crede că oamenii vor­besc doar de al­­­team­dtii. Eroare. Toate problemele la ordinea zilei sunt abordate şi amplificate. Pen­tru spectator, e o adevărata plă­cere să stea liniştit şi să asculte dis­pută actoriceasca . Un reporter al ziarului nostru a surprins, deunăzi -seara, la Mir­cea, o conversaţie între actori. Subiectul: vânătoarea. Subiect furnizat realmente de o vânătoare care avu­se­sa loc, în aceeaşi zi, în împrejurimile Capitalei. Redăm pc­-­şti vânător­eşti ale actorilor G. TIMICĂ: Asta-i vânătoare? Spanac! Să vezi vânătoare împre­jurul Sinaei. Acolo mai zic şi eu, ai unde ochii cu puşca. A, dar sa vă «nun ce m- s’” îlitSmydo­f nrl"J" când am venit dela Buşteni la Si­naia, cu trăsura. Eram mai mulţi în trăsură şi veneam de la o ex­cursie.. Când trăsura dă să iasă din tunel, în marginea şoselei, nu­mai ce văd o vulpe. O vulpe mare şi frumoasă care făcea mă, făcea sluş. Stătea labe, ca Azorică, şi se uita cu început să se mişte. Văzând că-i ! Pinguin O . Convoiul merge încet, ca toate convoiurile de înmormântare. întâi, steagurile — purtate de doi nătărăi cu bicornurile de a­­miral înfundate până la urechi, pe căpăţânile pline de bube dulci. Apoi, tava cu colivă, înflorată cu desemnuri — în motive naţiona­le — executate din zahăr tos şi cofeturi colorate. După aceea, ce­le două trăsuri cu prelaţi. In cea dintâi, protopopul singur şi cu dascălii pe scăunel; în cea de-a doua, un diacon spân — ca un muscal în odăjdii şi — un popă bătrânel, jovial şi gras ca un­ po­pă de cupă din colecţia fraţilor Grimaud. Imediat după trăsurile cu feţe bsericeşti,­ se clatină­­ dricul cu­ patru gloabe în costume de cai medievali,­ cu vizitiul moţaindu-şi pe capră — unicul ochi valid sub boneta de grof cu pampon, cu co­roanele aşezate cu dedicaţia vizi­bila, de-o parte şi de alta şi cu defunctul la mijloc, înţepenit în coşciug, cu costum de ceremonie... de TUDOR MUŞATESCU După dric, un domn solemn ca un delegat la conferinţa Ligii Na­ţiunilor, duce de mână un copilaş — ca de şapte anişori — înnecat în şiroaie de lacrimi limpezi... Trecătorii­, înduioşaţi, întorc privirea, compătimind în sufletul dumnealor, pe micul orfan, fiind­că aceşti trecători cu inimi bune ca ale tuturor trecătorilor, nu ştiu că între sărbătoritul din coş­ciug şi micului de după dric, n’a existat nici o legătură de sânge... Şi în definitiv, nici n’ar avea de unde să ştie, pentru că atunci când defunctul care fusese un ho­tărit celibatar — se hotârîse să înfieze pe copilul spălătoresc­ ca să aibă cui lăsa averea (în neca­zul rudelor care-i așteptau moar­tea ca pe o sărbătoare familiară) singura persoană, în curent cu acest lucru, fusese domnul cel so­lemn ,care era cel mai bun prie­ten al răposatului. Poate, de aceea, văzând plân­sul sfâşietor al copilului, domnul cel solemn, ii strânge mânuţa cu­­ compasiune,se pleacă spre el şi-i zice: — Nu, m­ai plânge aşa, Miticu­­ţă, puiule!... Nu mai plânge... Aşa a fost să fie... S’a dus, s’a dus... De-acuma o să stai cu nenea şi când o să fii mare o să fii bo­gat... Hai... fi­erminte şi linişteşte­­te...*. Copilul «ascultă discursul «cu ochii în lacrimi, apoi se porneşte sa plângă şi mai tare... — Eeee!... Nu eşti cuminte, Mi­­ticuţă!... Nu eşti cuminte de loc­... De ce plângi tu aşa?.. Adu-ţi a­­minte,cum te bătea când trăia... Acuma ai scăpat de bătaie. A­­cum n’o să te mai bată nimeni, când o să furi dulceață sau o să spargi un­ pahar... Hai, nu mai plânge... N’ai dece să plângi, că s’a purtat c­u tine mai rău dec­ât cu Azorică­i al vostru... Ia, taci tu din gură, fii cuminte, că uite cum se uită lumea la noi!... Dacă nu mai plângi, astăseară o să-ţi dau acadele şi-ţi dau şi «trenul» sa te joci că nu mai are cine să ţi-l închidă în dulap... O clipă, gândul că «trenul» de­­atâtea ori smuls de mâinile gu­­toase ale răposatului, atunci când­­ era joaca mai frumoasă, va aler­ga liber pe şinele mici înche­iate pe masa din sufragerie şi ni­meni nu va mai veni să-l ia şi să-l încuie în dulap, O face pe Miticuţă, să uite de plâns şi să surâdă fericit... O clipă numai, căci dricul din faţă se poticneşte într’o groapă, coroanele se clatină şi realitatea cucereşte din nou inima copilu­lui... Plânsetul de până adinea­uri se transforma într’un urlet de câine părăsit în criză de lună. Domnul cel solemn, se ener­vează: — Miticuţă, dragă... pentru Dumnezeu, taci puiule şi numai plânge... N’ai de ce să plângi. A murit, a murit, s’a terminat... M­or­tul de la groapă nu se mai întoar­ce... N’o să-l întorci tu, ori­cât ai plânge... Şi pe urmă, de ce eşti prost să plângi? Tu trebue să te bucuri... Nu ţi-e nici tată, nici mamă, nici frate,nimic... Adu-ţi aminte cum te bătea la spate cum te închidea în pivniţă, cum te trăgea de urechi şi-ţi a­­runca cu doctoriile in cap când (Continuare în pagina. 11.a. coloana l.a sub Mişcarea Literară) \ I O comedie muzicală de Verneuil şi Ralph Benatzky La. Komoedienshaus din Berlin de Ralph Benatzky, cunoscutul a avut loc premiera comediei unu-autor de «chansonette» şi dansuri moderne. Se pare ca partitura lui Ralph Benatzky este deosebit de reuşită şi ingenioasă atât în ceia ce pri­veşte instrumentaţia cât şi inven­­ţiunea melodică. Muzica este executată de o mică orchestră de jazz alcătuită din a­­devăraţi virtuoşi ai saxofonului. Rolurile principale au fost cre­ate de Liane Haid, cunoscuta ar­tistă de cinema şi Louis Irrem­­­tain, unul dinţi«­ aşii “»,pernei vieneze . Comedia muzicala de la «ktv moedienhaus, a obţinut un mare succes. zicale «Sora mea şi cu mine», de Louis Verneuil şi Berr cu muzica Louis Verneuil Fortunat Strowsky şi teatrul francez Profesorul Fortunat Strowsky a de­­­clarat într’un interview­ următoarele în legătură cu actuala criză a teatru­­lui francez : SUPERIOR­I­TATE A ARTE­I DRAMATICE FRANCEZE ..Americanii nu sunt întotdeauna prea drepţi cu teatrul francez mo­­dern. Unii, moştenitori ai spiritului, puritan şi ai prejudecăţilor de altădată îl acuză de frivolitate Şi în fundul su­fletului lor, gândesc e«i. e o şcoală «ie corupţie. Alţii, profesorii cari învaţă în universităţi arta dramatică, nu in maniera universităţilor franceze cu is­­torici şi ca teclmicieni, aş spune ca ingii­eri, acuzşi pe marii noştri regi, soun că au răm­­as în­­ urmă cu progre­sele tecl­nicei dramatice. Nici unii nici ceilalţi nu vorbesc in cunoştinţă de cauza. Dacă ar şti din experienţă ceea ce este teatrul nostru de astăzi ar judeca altfel. Este clar important pentru răspân­dita artei dramatice franceze de a face să înceteze ignoranţa america­nilor şi a_i iniţia in secretele drama­turgiei noastre. Calea ar fi uşurată dacă am putea aduna la un loc pe a. tpHerrvm - r.nvi'.n.r ș i iT-r nf-Afoctv-^ t IHi , , . _ , îîîirsc'~«‘ovi. artişti cu directorii noştri de­odata la vanatoare cu Concmis.] scenii. , Ceea ce încearcă cu un succes care depăşeşte speranţele, comitetul „Fronte Amérique“. La o serie de dejunuri pe care ar fi greu să le numim dramatice, «a­­cest mare autor franco­ a­merican, care şi-a inaugurat un măreţ palat în arena Victor Emmanuel a început să reu­nească pe toţi amicii scenei. Un An­toine- un Rouc­­é, un Baty, un DaVin, un­­ Jouvet, un Pitoeff vor­bi în mod­­ succesiv oaspeţii ele onoare ai acestor dejunuri. Alături de ei vor sta artiş­tii, autorii cărora le-au adus­ succese şi prietenii lor critici. Primul din aceste dejunuri a avut loc zilele trecute. Oaspetele de onoare a fost Jacques Topeau. A prezidat dr. Charles Vildrac, au­torul lui „Paquebot Fenority“ împre­ună cu d-ra Falconet­ti. Cope­au­­ a vorbit comercianţilor aşa cum trebuia. Ei au­­putut afla, în caz când nu ar fi ştiut acest lucru, ea nu există frivolitate d­n teatrul francez modern, şi ca din contra scena, este în serviciul gândirii şi a vieţii omeneşti. In ceea ce priveşte arta scenică pro­priu zisă — dacă e mai puţin tech­ni­­că şi mai puţin ştiinţifică la sensul german sau american, are cel puţin a­­ceastă superioritate de a-şi aminti în­totdeauna că e îin serviciul gândirii şi a vieţii omeneşti. . .E marea superioritate a artei dra­matice franceze de a nu­ uita niciodată primatul inteligenţii şi de a deştepta imaginaţia publicului, m­ai puțin prin procedee materiale și sensibile câtprin evocare, ietéxrc »> • f. ■ W*, 1 ^viOii" .O noi. ‘ ­ntr o zi, afişul unui teatru anunţa: «Astăseară va avea loc o mare reprezentaţie de gală cu «Genoveva» în beneficiul inter­pretei rolului titular!». •Sala a fost arhiplină. A venit actul al cincilea. Genoveva, care e urmărită şi căutată ani de zile dearândul, se află într’o grotă în­tunecoasă şi copilul ei e alăptat de un animal. Unul dintre cava­lerii care o caută, strigă­— «Genoveva, unde eşti? — «Aici în fund, mărite domn. — răspunde ea. — «Mulţumescu-ţi Doamne că am găsit-o!... Eşi afară Genove­va — «Mărite Domn, sunt goală... O voce dela galerie, a unu» Anecdota culiselor *, spectator desigur foarte atent*. — «Bravo, afară afară!... * La o repetiţie care va avea loc cu decoruri şi reguz­ită, pe scena Burgtheater-ului din Viena, ma­rele actor Kainz, trebuia să scoa­tă din bibliotecă, un volum greu. Dar volumul se afla la o mare înălţime şi Kainz va putea ajunge până acolo. Unul dintre actorii mai tineri, sare în ajutorul lui Kainz şi îi spune: — «îmi permiţi maestre săi scot eu cartea? —■ «De ce? «Sunt mai mare ca d*ta... Kainz îl lasă să scoată cartea, apoi, i se adresează: — «Cred că ai făcut o greşală. Dumneata nu tioţi fi mai mare ca mine. — «Mai lung, da... ♦ Un ansamblu vienez de opere­tă se afla, înainte de roboi, în turneu la Petersburg. Doi actori din ansamm­blu şi subreta trupei fură iertaţi la un ceai, la Palat Şi conform uzului, palatul trimi­sese o trăsură ca să-i conducă de la hotel la palat. Cei trei artiști se suiră, veniră la Palat. In poar­­ta, santinela zărindu-i, a făcut o larmă teribilă, a scos garda, și celor trei actori li s’au dat ono­ruri... Actorii se gândeau că ono­rurile sunt făcute lor, ca actori... Dar a doua zi, văzură că Ţarului, la intrarea în poarta palatului i se dau aceleaşi onoruri. Unul din­tre actori le spune celor­lal­ţi: — «A nnebunit Ţarul, se crede şi el actor. » Virtuosul pianist Alfred Gitten­­feld şi-a dat­ odată concursă! I*­nit matineu la un teatru vienez. Portarul nu-1 cunoştea. Când ma­rele virtuos a e?it purtând, care nu-1 cunoştea a stricat »pre şir»­­de, birjari:­­ «O trăsură pentru pianişti,«. Afacerea Dreifus la Milano Se anunţă de la Milano că artis­tul l­amberto Picasso va crea rolul lui Zola în piesa «Afacerea Drey­fus» marele succes ale teatrului de la Ber­lin-

Next