Rampa, mai 1930 (Anul 15, nr. 3681-3704)

1930-05-01 / nr. 3681

ANUL XV, No 3681 REDACŢIA ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE STR. CONST. MIIXR,­r. (fost Sărindar) Telefon 30­1/5* I U C U18_E Ş T I Publicitate* concesionaţi exclusiv Soeletiţii Anonime „Rudolf Mosse“ Calea Victoriei, II Anunţurile se primesc la toate atenţiile pe publicitate ţi la administrația ziarului 4 PAGINI 3LEI Scurtonil Ic urât Franz Lehar împlineşte azi 60 de ani de Emanoil Bucura ’ Niciodată nu e mai hulit Sta.-­ tul. Monografia Ardealului, tipă­­rul de cât atunci când numele lui i­rită anul ‘trecut de Stat, pentru se pune alături de literatură sau­­ sărbătorirea a zece ani dela ani­­de artă. Ori e numai o părere de­­oameni de condeiu, pentru că par’­­că tăgăduirile sunt şi mai zgomo­toase de câte ori e vorba de ace­­laş Stat şi de întreprinderile lui economice! Statul rău administra­tor, Statul căluş pentru păreri li­bere, Statul pompier în domeniul estetic! Individul se răsbună în­­sfârşit împotriva colectivităţii or­ganizate, la a cărei zămislire se găseşte tot el, desbrăcându-se de bunăvoe de atâtea atribute perso­nale, ca s’o poată zidi. Trebue să rămânem, printr’un joc de cum­pănă în regiunile intermediare, ca să putem înţelege şi zâmbi. Statul e prea masiv şi desfăcut de clipă ca să se mişte la strigătele şi loviturile contimporanilor, pes­te cari trece turtind­u-i fără să bage de seamă, sau pe cari şi-i înglobează, crescând din toate protestele lor şi mergând mai de­parte. N’an­ pornit la drum ca să cânt lauda Statului. Locul în regiunile intermediare mi l’am câştigat cu destul sdruncin şi nu înţeleg sa mi-l părăsesc pentru vre-un alt punct de vedere decât al meu. Dar ce arată faptele, nu interpre­tarea lor pasională? Cele mai frumoase şi bogate cărţi care s’au tipărit la noi, şi poate în toate ţările, le-a tipărit Statul. E firesc, nu numai d­intr’o pricină materială, pentrucă la el se adună pe o mie de văi săpate cu meşteşug de fisc, tot aurul, dar e firesc şi dintr’o pricină ideală. Ea trebue să înăbuşe mur­murul. Statul trăeşte din vază şi strălucire. Lui îi trebue clădiri măreţe, drumuri peste munţi, po­duri monumentale, oraşe cu tea­tre şi parcuri. Statul e un mae­­ş£ru neîntrecut de ceremonii, cel [ meşter pictor în scenă, şi de 1:. v - • : ' ‘ ( rtf îl (.'if, IB cât de mică măsură, trebue să vie. Ce e atunci pentru el, cartea, de la cronica, dintâi, scrisă la po­runcă, pe cel mai scump material, până la vre-o operă de informa­ţie sau de propagandă, de astăzi? M’am găsit amestecat în câteva, aşa că nu mi se poate lua cuvân-­ în artă şi semănător de urât! De la şefii muzicei militare la celebritate mondială.­ Cum a fost descoperit Lehar- Orhestrele din Austria 11 sărbătoresc azi pe celebru­ compozitor Franz Lehar, maestrul ne între­mină pe Lehar să se retragă din postul pe care-1 ocupă în armată. Intre timp el compusese o operă «Kukuşka» a cărei primă­ audiţie a avut loc la Pola, în sala cazi­noului militar cu concursul orhes­trei marinei, încercând să-şi procure un post de dirijor la orhestra unei so­cietăţi provinciale, juriul îl res­pinge cu motivare . Candidatul se pricepe foarte bine la inter­pretarea muzicii clasice, dar nu ştie să cânte un vals... Este interesant că Lehar a fost descoperit de fapt d­e o copilă de 13 ani , Lizzi, fiica celebrului li­­bretist Victor Léon, care, mai târ­ziu a devenit soţia lui Hubert la­ Marischka şi a murit foarte nară. Lizzi auzise odată un marş com­pus de Lehar şi atrase tatălui ei atenţia asupra acestui compozi­tor. Şi într’adevăr, cetind o parti­tură a lui Lehar, Victor Léon s’a convins că acest şef de muzică are un talent excepţional. Victor Léon care terminase tocmai li­bretul operetei «Rastelbinder» îl invită pe Lehar să compuie de probă uvertura operetei. încerca­rea a reuşit pe deplin. In scurtă vreme opereta era terminată iar premiera a avut loc la «Carl Theater» cu interpreţi de renu­­mele lui Treumann, Mizzi Guen­ther şi Willi Bauer. Despre «Văduva veselă» e inu­til să mai spunem că a obţinut un succes mondial. Giacomo Puccini era unul din­tre admiratorii sinceri ai lui Le­­har iar Iohannes Brahms a scris cândva cuvinte pline de lauda pentru tânărul compozitor de operete. După război, în anii de criză a operetei la Viena, Lehar s-a mu­tat la Berlin unde lucrările sale obţin acum noui triumfuri. Azi, Miercuri 30 Aprilie, vor avea loc spectacole festive în cin­stea lui Lehar, în Germania, Aus­tria şi Cehoslovacia. Uniunea muzicanţilor din Aus­tria a hotărât ca de la ora 8 la 9 seara toate orhestrele din Austria să cânte numai compoziţii ale săr­bătoritului. rec­e una din cărţile cele mai pu- C at operetei moderne a împli­nit 60 de ani. Cu acest prilej, ternice, ca fond şi formă, ale tipa­rului românesc. Revista Educaţiei Poporului, a unei direcţii de minister, «Boabe de grâu», stă alături cu cinste de cele mai bine scrise şi frumos ti­părite reviste din România, care nu sunt prea multe. Nu vreau să intru şi în dome­niul, cu vijelii, al artei plastice. Existenţa, cu oricâte greutăţi le­gată, a unei Pinacoteci sau mân­­dreţea sezonală a Salonului Ofi­cial, umplând de pâlpâirea cu­lorilor lui un parc de flori şi de privighetori cum nici pe departe nu puteau să arate grădinile lui Akademos, ar fi un bun punct de plecare. Dar îl las. Mi-e mai drag să mă mărginesc şi să în­­târziez la tipar şi la carte. Statul are să intre în curând în stăpânirea tipografiei care ne-a dat de cinci, şase ani încoace, pu­blicaţiile cele mai de gust grafie pe care le-am avut de la călugării cu litere de lemn şi cu chenar de la o mie şase sute. «Cultura Na­ţională» a fost cumpărată şi în­corporată Imprimeriilor Statului. Nu dovedeşte această indrasneala teatrele de operete din lumea în­treagă au reluat lucrările sale iar ziarele germane îi consacră pa­gini întregi. Lehar a fost în tinereţea sa co­pil de trupă şi îl însoţea din gar­nizoană în garnizoană pe tatăl său care era şeful unei muzici militare. La vârsta de 4 ani, Lehar dădu dovada unui talent muzical ex­cepţional. El putea acompania pe dinafară orice melodie, avea un auz muzical extraordinar şi cu­noştea toate tainele pianului La vârsta de 6 ani, Lehar a compus un cântec de ziua mamei sale. La 15 ani, Lehar era elev al conservatorului din Praga şi au­tor al unei «Sonatine all antica». Marele compozitor A. Dvorak auzind de această lucrare i-a spus: «Atârnă vioara de cui şi ocupă-te mai bine de compoziţie». Indurând mizerii extraordinare, Lehar urmează întreg cursul con­servatorului până la absolvire. Apoi îl regăsim şi pe Franz Le­ I­har ca şef de muzică militară în sau ii deschide imediat perspective mai bune. El este recunoscut drept cel mai bun şef de orhestră militară din întreaga împărăţie. O afacere de onoare — un in­cident cu un locotenent îl deter­n­inic, pentru punctul de vedere, am­b­ta austriacă. Talentul să nu apărat, ci pus puţin in lumina de mine? Minunata literă şi ma­­şinele cele noui vor putea să multiplice numai tipărituri ofi­ciale, poate circulari sau impri­mate, în înţelesul mărunt al căr­ţilor de alegător sau al chestio­narelor fiscale. Ar fi paguba aşa de mare, sau ar fi chiar o pagu­bă, că pornind de la infinitul mic, educaţia estetică a mulţimii var avea de câştigat? Dar aceeaş li­teră minunată şi maşini de mar­că nouă, vor tipări şi atâtea re­viste şi cărţi, fie de popularizare, fie de artă şi propagandă, care vor fi de îndemn şi pildă. O fac alte State, cu tiparniţele lor oficiale, şi nu văd de ce n’am face-o noi. Am mai făcut-o. De faptele de­­atunci, Biblii ale lui Cantacuzi­­no, sau Vieţi ilustrate ale Sfinţi­lor, sunt pline bibliotecile noastre şi bibliotecile Răsăritului Săracul Stat hulit, nepriceput Franz Lehar Din cuşca sufletului INTRE ŞAMPANIE ŞI VÂRSTĂ Chefliii își petrec ultimele zile „de boite“ înainte de a lua cu asalt on­dinele de vară. Mitică și-a convocat o bandă veselă la un bar cu renume. Petrecerea e în toi, şampania deli­­cioasă— Mitică nu bea decât şam­­paniie Mott —. — Mă Mitică ia,o mai încet, că e primejdie mare. — Cu Mott, nu’i niciodată primejdie, copii. — Ia uite cum te privește cucoana aia ? — Care ? Aia grasă și bătrână ? ii Ce bătrână ? Ea se laudă că n’are decât so de ani. — Câtăăă ? Trei­zeci de ani ? Alunei să știi că am pățit.o cu șampania, că am început să văd dublu. ELEGANŢĂ ŞI CRIZĂ Excelentul june prim, al cărui nume îl aveai cu tofii pe buze in acest mo­­ment, avu zilele trecute excelenta i­­dee să se fotografieze. De fizic briantul nostru actor n'a­­vea nici o gri­je. Frumuseţea lui e in­­deobşte preţuită. In ce priveşte toa­­leta, o sumară revizie constată necesi­­tatea unei neapărate revizuiri a dungii pantalonilor. Știui cât ține simpaticul artist la dunga pantalonilor. intră deci, la croitorul său : — Te rog să-mi calci repede panta. Ionii, mă duc să mă fotografiez. Apoi inspectând buzunarele întrebă cu precauție : — Cât costă ? Treizeci de lei ! — Treizeci ?? Uite ce te rog . Cal­­că­ mi numai un picior. Iți dau cinci,­sprezece lei... Am să mă fotografiez in profil. AFORISME Dacă ar fi adevărat proverbul ,,Pros­­tul are noroc“, n’am fi înconjurați de­­cât de oameni fericiți. Soarta toarnă multora in cel mai frumos pahar de șampanie numai apă chioară­ “ 1 JUSTA INTERPRETARE — M’am decis să închiriez camera aceasta la dumneata și sper că mă voi simţi bine aci. Ultima mea gazdă a şi plâns, când am­ plecat. — Da ? Ei, să știi că la mine tre­­bue să plăteşti înainte chiria. SIGURANȚĂ... Mitică a asistat de curând la un proces. Și Mitică a observat că acuzan­tul era chel. Seara a trecut și pe la noi. Ne-a po­­vestit procesul. — Și Lau condamnat, conchise a­­bătut Mitică. Și peste câteva clipe : — Sunt sigur însă că nu-i vor strâmba nici un fir de păr... -exo­ D. Maximilian sărbătoreşte 30 de ani de carieră artistică. Dacă, cu orice plecare, simţim cum moare cineva în noi, în orice recapitulare e o reînviere. Re­trăim, în atmosferă de basm şi în ritm de baladă, acel întristător şi vesel odinioară. Reîmprospătăm amintiri, ne încălzim la flăcăruia lor şi închidem sub proape chi­puri cari au fost, figurine de me­tal preţios cari ne spun atât de multe în tăcerea lor de dincolo de prag. De asemeni, cu fiecare recapitulare, culegem — cum spun surtucarii aşa de dragi d-lui Maximilian — ce am semănat... Obişnuit, sărbătorirea unui ac­tor de talent se reduce la câteva discursuri care nu spun nimic, la un articol elogios cu tristeţi de necrolog şi, rareori, la o recu­noaştere oficială mai mult sau mai puţin pecuniară. A doua zi, deşteptarea e covârşitoare. Cum spune poetul, începi să simţi că simţi singur, mai trist şi mai sin­gur, privind cum se scutură peta­lele — lacrimi pe care omul care a râs şi a plâns o viaţă întreagă pentru alţii nu mai poate să le plângă pentru el... Sărbătorirea de acum a d-lui Maximilian are, însă, cu totul altă semnificaţie — cel puţin pentru noi, cei tineri. Creatorul «Magni­ficului încornorat» e tânăr. Face un popas, pentru o nouă pornire la drum: mai îndărătnică, mai si­gură, mai plină de isbânzi. Generaţia care a plâns şi şi-a îngropat, odată cu Leonard, tine­reţea romantică, plină de acţibil­­duri cu principi şi conţi cari se îndrăgostesc de croitorese şi dac­tilografe, ca să le declare amor în romanţe ingramaticale, în primul rând — neîndoios că va aplauda în Topaze pe inepuizabilul inter­pret al atâtor figuri de operetă şi nu ne vom mira dacă, o parte din sală, va cânta odată cu artis­te figurine. Problemă pur tempe­ramentală. Pentru noi, însă, sim­plă pagină de istorie artistică mi­noră. Maximilian al generaţiei mele începe să fie mare din anul 1923... întrebat de curând dacă i-a plă­cut opereta, animatorul de ieri al acestui gen nevinovat a fost ca­tegoric: «dacă aş spune nu, ar fi să-mi tăgaduesc munca de 20 de ani din cariera mea». Era logic să nu-i placă. Miracol între camarazii de a­­tunci, M. Maximilian răsfoia, în­tre două cuplete, volume de cri­tică şi pedagogie artistică, adună note şi disciplina materialul din volumul său «Despre Teatru, Ac­tor şi Public», apărut în anul 1913, poate ca o anticipare a ani­matorului şi artistului de azi, ori­cum ca un protest... Pentru cariera sa artistică şi pentru teatrul românesc postbe­lic, debutul d-lui Maximilian pe scena teatrului «Regina Maria» constitue o dată demnă de reţinut. Locul era liber, de mult. Oferin­­du-i-l, soţii Bulandra au avut un moment de netăgăduită intuiţie artistică. Astfel, marile calităţi de de George Mihail-Zamfirescu Pentru Maximilian al generaţiei mele... de artist îşi găsesc, în sfârşit, o canalizare sigură. D. Maximilian începe să realizeze în propor­ţiile visate. Sunt convins că un camarad de direcţiune va reaminti, Miercuri seara, creaţiunile sărbătoritului, în decursul celor 7 ani de adevă­rată activitate artistică. Ar fi frumos să se insiste şi asupra su­flului nou adus de d. Maximilian în gospodăria cu blazon regal a companiei dramatice «Bulandra». Nu ştiu, însă, dacă se va găsi ci­neva care să sublinieze concursul aşa de preţios pe care d-sa l-a dat literaturei dramatice originale. Creatorul neuitat al atâtor ca­ractere româneşti crede sincer in biruinţa literaturii dramatice o­­riginale. Nu e o simplă atitudine romantică, ci o convingere fermă, bazată pe observaţiuni. In promo­varea acestei literaturi e singura posibilitate de realizare a adevă­ratului teatru românesc : în­­in­terpretare, în atmosferă, în linie şi culoare, în atitudini — vis fru­mos pe care l’am făurit împreună în multe nopţi de haimanalâc cu­minte prin pustiul de cetate moar­mori. Florile sunt­­veştede. Şi leitul sărbătorit, romanţa tăetorului­ animator, de metteur-en-scene şi Iţa al străzilor bucureştene. Pune-­ tam, astfel, între două glume, un început de conştiinţă românească în teatrul de mâine. Suntem, cu tot entuziasmul, a­­lături de cei ce-l sărbătoresc pe d. Maximilian şi îl dorim şi de azi înainte, tot aşa de entuziast, tot aşa de perseverent, pe drumul teatrului în adevăr românesc. Nu­mai pe acest drum va culege o nouă cunună, din flori fără moar­te, cunună menită numai figurilor culturale de prestigiu incontes­tabil. noii­ ­ măcar Teatrul Naţional n’a scă­­ţ pat de...;' co.iiîiHei financiar: Ches. ; tiun­ea, după cum veţi vedea, e to­­i tuş mult mai importantă : socie­­t­­arii Teatrului Naţional urmează să-şi desemneze prin vot liber şi secret reprezentanţii în comite­tele de conducere ale Teatrului. Indiferent dacă aceste comitete, prin aplicarea noii legi a teatre­lor îşi trăesc ultimele momente. Artiştii firi pasionate şi idealiste se mulţumesc să aleagă chiar aşa din platonism sau... «ca chestie» cum căuta să explice simpaticul Soare Z. Soare. Probabil pentru a se preîntâm­pina ingerinţele, de altfel inutile, direcţia Teatrului n’a convocat pe artişti decât cu vre-o câteva ore înainte de alegere. Din cauza aceasta, candidaţii de altfel des­­­­tul de numeroşi, căutau să profite Eri a fost zi de fierbere la Teat­t de timpul scurt, printr’o propa­gandă furibundă. «Dacă mă alegeţi pe mine, tea­trul va fi numai al actorilor» — spunea un cunoscut angajat al Na­ţionalului, care excelează în ro­luri de intrigant. «Cine vrea roluri grase să mă aleagă pe mine» — striga unul din cei mai vorbăreţi regizor al pri­mei noastre scene. La ora 11 punct societarii sunt convocaţi în cabinetul spaţios al subdirectorului, d. Gh. Plopeanu. Prezidează d. Victor Eftimiu, care probabil de circumstanţă s’a îmbrăcat în haină neagră, panta­trul Naţional, sau mai bine zis pe culoarele Teatrului. Diversele a­­fişe prin care se «interzice staţio­narea pe sălile Direcţiunei» au căzut în desuetudine. In zadar Dedu, cu autoritatea pe care i-o dă vechimea în serviciu, îndemna lumea «să circule». Pâlcuri, pâl­curi de artişti discutau cu aprin­dere, gesticulau nervos cine ştie ce chestiune importantă în legă­tură cu propăşirea primului nos­tru teatru. Totuş noua lege a tea­trelor n’a început să-şi arate bi­nefăcătoarele sale roade şi nici impresii zgomot pentru nimic, şi loni fantesie, pantofi de lac guler «à la Take Ionescu». Se improvizează o urnă şi vota­rea începe în ordinea alfabetică. Pasionaţi electori, candidaţii nu renunţă la ingerinţe nici în tim­pul votării, sub oblăduirea bine­voitoare a preşedintelui. Emoţie mare la despuierea scru­tinelor. Se remarcă un mare număr de artişti, cari au obţinut un singur vot, ceea ce dovedeşte că în fie­care votant a sălăşluit un candi­dat. Unii dintre candidaţi ale căror aşteptări nu sau împlinit pără­sesc sala în mod ostentativ : poli­tica «uşilor trântite». Eri nu s’a putut repeta la Tea­trul Naţional. Ioan Massoff V. Enescu întrunit cele mai multe voturi C. Stăncescu ,# c „V* *1B=­ JOI 1 MAI 1930 y A 0 O N A M E N T « L B ţ/M KJfN » ••••••«•••ee ia aOO i ©a«« Iu ni..........................................90Q ■ .........................•...........................*009 in strAinAtat* ouacu M i.i. wp. •nt«i« •• pmmmo ri«Jr»m iau ta ta at« t!ao*ra< «uat Expoziţii deschise x X"fT>. A \,3>s£*. B■M- k WiA DESEN DE H ENRY DANIEL din expoziţia pictorilor C. Babic.Daniel şi Henry Daniel deschisă în atelierul lor din str. Ceres 9 bis (Iszvor) Ca în vremurile de demult Un tânăr vienez, sa sinucide 'n pragul locuinţei artistei Wanda Achsel O­­dramă plină de romantismul­­vremilor de altă­dată «a înre­gistrat în strada Schattenfeld din Viena... In poarta casei No. 40, unde locueşte cunoscuta cântărea­ţă de la Opera Mare Wanda Ach­sel, un tânăr, ce urca tocmai trep­tele, s’a prăbușit și a fost ridicat de trecători cari l’au transportat la spital. Aici s’a constatat că tâ­nărul se otrăvise cu veronal. I s’a stabilit imediat identitatea: Oscar Zimmermann, student al A­­cademiei de muzică — și fii­ al unuia dintre cei mai cunoscuţi pictori vienezi, Franz Xaverius Zimmermann. Intr’un carnet găsit asupra sa, tânărul explică motivul sinuciderei: Wanda Achsel, na răspuns nici uneia din scrisorile ce-i adresase zilnic. Intr’un «jurnal zilnic» găsit la locuinţa părinţilor săi, tânărul sinucigaş spune că în Septem­brie 1928 — avea atunci cinci­sprezece ani — a fost dus pentru prima oară la Opera Mare unde se reprezenta «Lohengrin». De la prima apariţie a Wandei Achsel în Elsa din opera lui Wagner, Zimmermann s-a amorezat de ea. Ii scria în fiecare zi scrisori dis­perate, o ruga să-i scrie măcar un rând, să-i dea o atenţie. In cele din urmă, trei zile înainte de a se sinucide, ia adresat o ul­timă scrisoare — publicată acum şi în ziare — în care arăta că e disperat, că şi-a părăsit familie, şcoală, şi că daca Wanda Achsel nu-i dă o cât de mică atenţie, va sfârşi cu această viaţă. Se înţe­lege, cântăreaţa, care primea şi alte scrisori, nu numai dela tâ­nărul adorator, nu a dat acestuia nici un răspuns. De altfel — de­clară ea — dela început nu­ i-a dat nici un fel de importanţă fiindcă vedea că are deaface nu un tâ­năr exaltat... După cum se vede, Zimmer­mann n’a aşteptat decât trecerea timpului pe care l’a indicat în ultima scrisoare ,adresată cântăre­ţei, şi-a pus în aplicare planul... E drept, Zimmermann are şi un merit­ al actului inedit. Pentru prima oară, o interpretă a Elsei — care e totdeauna o persoană impozantă și voluminoasă — a putut fura o inimă. Cam tânără, e adevărat, dar totuși o inimă care bate la fel cu celelalte. Cazul e discutat cu amploare la Viena. Memoriile lui Willy Rudinoff O viaţă aventuroasă.­ Un prieten al lui Frank Wedekind dându-se de activitatea autorului lui «Lulu», câteva pagini, arătând între altele, influenţa pe care Rudinoff a avut-o asupra lui We­dekind. O influenţă care s-a ma­nifestat în primul rând asupra o­­perei atât de discutate a lui We­dekind. ...Afară de cele câteva pagini de literatură din scrierile lui Kut­­cher, numele lui Rudinoff a con­tinuat să strălucească, în cursul anilor, pe firmele luminoase ale circurilor și varieteelor din New- York, Londra, Paris, Berlin­­ şi Roma. A venit acum timpul să se ştie ceva mai mult despre acest per­sonagiu : Rudinoff îşi scrie me­moriile... Acum treizeci de ani — spune el —, un tânăr cerea directorului Otto Brahms ca să-l distribue în­­tr’un rol din piesa lui Ibsen «Ra­ţa sălbatecă» Brahms i-a cerut să-şi decline identitatea, dar tâ­nărul nu avea asupra sa nici un act, nici o dovadă de unde vine ori dacă a mai călcat cândva pe scândurile scenei... L’a lăsat însă pe tânăr să spue un monolog. La premiera «Raței sălbatice», în program, în dreptul unui perso­nagiu episodic, era scris un nu­me nou : Willy Rudinoff... Dar, personagiul n’a rămas multă vre­me în teatru. Foștii lui camarazi l’au văzut curând intr’un circ, unde era clown, pe urmă vânză­tor de pipe, portretist pe stradă, cântăreţ de stradă, turist în Alpii bavarezi, și în cele din urmă te­nor dramatic la Opera din Mün­chen. (Continuare în pag. II.a, col. 2 si Stosi: Cine-i Rudinoff ? In cursul anilor, numeroşi isto­rici literari germani, detectivi, oameni de teatru, bohemi incori­gibili, au cercetat, au căutat în toate părţile, au iscodit, ca să afle cine se ascunde în dosul a­­cestui pseudonim... Fiindcă Ru­­dinoff nu-i decât un pseudonim. Artur Ku­tcher, biograful lui Frank Wedekind, îi dedică, ocu- Fundaţia Max Reinhardt Max Reinhardt a instituit acum câţiva ani o fundaţie, alimentată din propria sa avere pentru ajutorarea tinerilor actori de talent. Fundaţia acordă in fiecare an 3 burse de câte 1500 mărci care sunt puse la dispoziţia tinerilor actori de­­semnaţi de către un juriu de artişti consacraţi. Candidaţii sunt admişi la examen numai în baza unei recomandări spe­­ciale a unui Conservator sau al unui actor de seamă. înscrierile se pot face până cel mai târziu la 10 Mai la sediul fundaţiei Reinhardt, Berlin, Taubenstrasse­­. Juriul este prezidat de Max Rein­hardt personal. .

Next