Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)

1930-06-02 / nr. 3705

A MUL X No 3705 REDAC]IA ADMINISTRAȚIA Sl ATELIERELE GRAFICE Str. Intrarea Zalomit No 1 (Hotel Astoria) liUfa» 1*1/5$ B U C U R E $ T I Bibl.Cej. 6 PAGINI 4 LEI Publicitataa confcrsionată exclud* Roeleth­iV^j Anonim» „ftudoH Mo«*»“ Cal#« Victorl»1„*l *«/)*,. ■ ■ • 3 .fl „AS O C:-A Anunțurile «• primei« la toata a*»nțiile 4» publicitate ți la •inUl'niatratift ' tranilul’V^ S / B | ] y] Director: SCARLAT FRODA Contractul şi contractele Cu Ramon Novarro . Împotriva unei formidabile opo­ziţii, într’un parlament fără opo­ziţie, şi împotriva marelui rechizi­toriu, al d-lui Prof. Iorga, rechizi­toriu care arată azi imposibilitatea morală a aplicării legii, iar mâine va fi­ un îndreptar , al adevăratei legi reparatorii, guvernul a reuşit să-şi treacă cele două „puncte teh­nice” ale principiului legiferant: Contractul directorului şi contrac­tele artiştilor. Aşa­dar a fost satisfăcută pofta învierşunată a unui domn ahtiat de hârtia autentificată de Tribu­nal şi întărită de lege, şi în ace­­laş timp s’a dăruit cu deasila a­­ceiaş formula comercială şi unor oameni de altă esenţă spirituală care au respins cu hotărâre ideea statuării drepturilor şi meritelor lor în termenii unui contract co­mercial. In faţa puternicei avalanşe de argumente, legiferanţii au avut un singur răspuns . Contractul e de esenţa regimului, întreaga econo­mie a legii cere forma contrac­­tuală atât pentru directorul regiei autonome, cât şi pentru persona­lul artistic, care formează „cola­bor­area particularilor la „între­prindere”.­­ Şi­ ministrul şi raportorul au re­cunoscut valoarea argumentelor potrivnice... dar, contractul şi con­tractele fac parte integrantă din însăş tehnica noului regim. Recunoaşterea,­­ şi necesitatea de a menţine contractele împotriva tuturor evidente, condamnatoare dovedeşte odată mai mult abera­ţia noului regim al teatrelor. ‘■Şi pentru­ a­ se salva legea una­în lege două noui aberaţii, numai per­tru că ele sunt conform s­umni stri­­suluî principiu iniţial.­­ Şi ceea ce iarăş e mai semnifica­tiv e faptul­ că autorii legii au fost nevoiţi să declare cu­ autori­tatea cuvântului ministerial.' îi al pretoriului parlamentar, ca for­mula cerută numai de economia legii rămâne o simplă formulă. Ca aplicarea im implică și închee­­fi­a con­tract­ului precaut în tex­­tul legii, ci că în orice caz stipu- Ipția n’are un caracter personal, adică în nici un caz nu e pentru cine se­ pregăteşte. : Cunoaştem­ semnificaţia şi fa­iparea unei asemenea declaraţii făcute în cadrul dezbaterilor par­­lamentare, care au deci un carac­te­r. Timuş ter interpretativ în aplicarea legii, şi referindu-ne la subtila remarcă a dl-lui Prof. Iorga ştim că ex­­plicaţia d-lui Ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale echivalează cu declaraţia categorică Nu vom face contract decât atunci când vom găsi oului, şi acesta nu e în nici un caz d-l Victor Eftimiu. De altfel nici noi şi nici toţi cei înspăimântaţi de perspectivele a­­celei calamităţi teatrale n’am le­gat principiul de un favoritism personal, decât siliţi de stăruinţa impudic manifestă a :• domnului, care a traficat o promisiune pe care n’o avea până a sili minis­trul respectiv să declare public şi oficial inexistenţa pretinselor tai­­nice legături de obligaţii şi pro­misiuni. Dar chiar fără această catego­rică declaraţie liniştitoare, larga discuţie principială a evidenţiat odată mai mult imposibilitatea morală a contractului şi a con­tractelor. Raporturile dintre slujitorii ar­tei şi întreprinderea ce servesc nu pot fi nici statornicite, nici îngră­dite,de stipulaţiile oreât de elas­tice ale unui contract remunera­­toriu. ' ' Aportul prestat în capacitate şi talent artistic respinge prin în­­săş natura lui ideea unui legă­mânt contractual. Căci termenii unui contract pot impune directo­rului interdicţia de a-şi juca pie­sele, de a-şi plasa favoriţi, de a aservi interesele teatrului unei case de rochii, de a-şi supune so­cotelile controlului Curţii de Compturi, dar în nici un caz nu-i nim respinsă e nevoe să se­t-dacă poate întări autoritatea prestigiu­lui personal şi mai ales nu-i poate mari capacitatea artistică, singurul criteriu care să deter­mine permanentizarea directoru­lui la conducere. După cum con­tractul poate garanta orice actor,­rului dar nu-i poate stimula talen­tul, în funcţia căniţă artistul ră­mâne folositor ori parazit în tea­tru. Acest fundament moral l-au în­ţ­eles, s­pre­­onoarea lor artiştii care au respins ideea angajării prin contract. Şi nu l-a înţeles Un pos­tulant fierbinte care prin­­ însăş insistenţa cererii sale recunoaşte inexistenta totală a oricărei capa­cităţi, inexistenta nevoită a se sprijini şi masca penibil de para­grafele unui contract Comercial, Ramon Novarro a împlinit trei- tânărul Scaramncuche, Ben-Hur şi zeci şi cinci de ani. Multe, din ad­miratoarele sale au primit vestea cu oarecare neîncredere. Din nefericire însă toate încer­­crările lui Novaro de-a se eterni­za adolescent au eşuat. Ce importanţă are asta? Nu es­te el pe ecran şi astăzi acelaş tâ­năr şi chipeş spadasin, acel­aş ado­rabil amant, ca pe vremea când îl juca pe cavalerul Rupert von Bantzan? Şi nu va fi el în cartea de aur a cinematografului veşnic Karl Heins? Prodigioasa galerie de figuri create d­e acest amorez n’a fost încă întrecută. Cariera lui e un fenomen izolat în cosmo­sul actoricesc. E mai mult decât un deceniu de când a început să strălucească steaua lui. Câţi ju­­ne-primi s’au mai ridicat în acest timp? Şi câte iluzii nu s’au spul­berat? Astfel în cât Ramon Novarro, cu cei treizeci şi cinci de ani ai săi, e tot cel mai iubit şi tot cel mai tânăr amant al ecranului, despre el şi despre alt. De ce ar putea să fie un „Caballeros“ actor ie cnematograf. -Eroul din vis şi leul i­u dosai eil selor. Ingram.- Dau generalului Lew Wallace,­­sau parai sul­perior Descoperirea lui Rex nouă ori prinţ.­ Tahiti Intr’o noapte caldă şi liniştită, pe terasa faungalow-ului său din Hollywood. Ramon Novarro mi-a povestit viaţa sa„. «DOLCE FARNIENTE» — Strămoşii mei făceau parte din înalta artistocraţie spaniolă a Mexicului. Ce însemna această aristocraţie şi viaţa ei, se ştie. Un veşnic «dolce farniente». Bogăta­şii aceia n’aveau nicio ocupaţie. Dimineaţă, senor­iţele îmbrăcate cu un lux orbitor, se duceau la biserică, iar domnii învestmântaţi în costumul naţional, cu largul «sombrero» pe cap, îşi făceau plimbarea, călare pe Alanteda. La ora zece, toată lumea se retrăgea în casă. In toate casele particula­re, era pregătită băia parfumată, şi num­eroase băi publice stăteau la dispoziţia celor mai puţin fa­vorizaţi de soartă. Le vedeai apoi, pe fetele şi matroanele mexicane, plimbându-se agale pe terasa ca­sei, pentru a-şi usca la căldura soarelui părul lor negru şi bogat. Şi timpul se scurgea încet, până când femeile îşi terminau toale­ta. Copiii se jucau liniştiţi şi e­­rau blânzi ca şi părinţii. Nicioda­tă n’auzeai gălăgie într’o odae de­ copii. In genere, constituţia fizio­logică a aristocraţilor mexicani, mai ales a femeilor şi copiilor, era foarte gingaşă. Fetele mexi­cane se măritau la cinsprezece ani, şi Domnul le binecuvânta a­­proape totdeauna, cu una până (Continuare în pagina 111-a) wmmmm ■mmsi&is. Din enşea sufierului CONSOLARE înainte de-a fi adormit pacientul, pe masa de operaţie, se adresează doc­torului: „Domnule doctor, mi-e teamă..“ • „N’are de ce să-ţi fie teamă...“ „Totuşi, domnule doctor, aşi vrea să ştiu...“ ’ „Nu trebue să ştii nimic“. „Nu mă înţelegeţi, domnule ■ doctor, aşi vrea să ştiu adevărul...“ „Cum, adevărul.. . „ Aşi­ vrea să ştiu dacă voi supra­­vietui operaţiei...“ „O, in­­ privinţa asta să n’ai nici o grijă. Sla­stica ne­­învaţă că din o sută­­de operaţii una e încoronată de succes, in­ timp ce nouăzeci şi nouă eşuează...“ ■ „Vai de mine!" ... „Ţi-am spu­s­: nici o teamă. Dum­neata ai un noroc deosebit. Eşti al .o sutelea pacient pe care-l operez, şi ■până astăzi n'am­­ putut salva nici unul“. ’ ' 1 AUDIENŢA . Max Deinhildt nu e numai un mare regisor ci şi un mare taciturn. Mai de mult, ansamblul său dăduse o­­representaţie la una din numeroa­sele s­curţi ducate ale fostei împărăţii germane. După spectacol Max Rein­­hardt fu chemat de duce. Dar se întâmplase ca şi Alteţa Sa să fie renumit, ca şi Reinhardt, prin tă­cerea sa Audienţa decurse in felul următor: Ducele tăcu. Reinhardt deasemeni. Pauză. ' ■­­ După act'a tăcu Reinhardt. Şi du­cele deasemeni. : 1 . : Pauză In cel din urmă Reinhardt îşi luă Inima tn dinţi şi spuse cu glas tare: „Alteţă, vă trimit pe fratele meu, să­ vorbiţi cu el“. DECADENŢA.» Intr’ori mare oraş universitar din Ardeal. Un bătrân doctor discuta cu preşedintele unei asociaţii studenţeşti, ,Comică e lumea asta“, spune trist bătrânul doctor. „Cum s-au mai schim­bat toate. Eri am văzut nişte fele iu­­­­cănd football. La hotel am­, văzut o serie de domni cari sunt gata să dan­seze cu soţiile noastre dacă li se dă un bacşiş. Iar la şcoală elevii fag gre­t­vă, când se supără pe profesori. Toate astea, dragul meu, sunt simptomele tipei: depfidenţe morale.­“ ■ „Astea nu-i încă nimic, domnule doctor!“, răspunse preşedintele aso­ciaţiei studenţeşti. Eri, de-o pildă, am primi vizita unui unchiu al meu care voia să mă tapeze...“ PUTEREA OBIŞNUINŢII Se spune că un mare bancher l-a în­trebat odată pe Reinhardt: „Cu toate că ţi cunosc agilitatea, nu pot înţelege cum poţi juca, la n Mai la Budapesta şi la. U la Stockholm?“ „Dragă prietene“, răspunse Rein­hardt, ,/im tăiat din „Mersul trenuri­lor“ câteva lungimi inutile". ■Er, * la Mircea, ll văd la o masă pe prietenul Vică, bând bere cu paiul, ll privesc, .surprins, și-l întreb: — Ce s'a, întâmplat, Vică? — Ce vrei, domnule? — De când bei bere cu paiul? — A! știi, am promis nevestei mele să nu mai ating un pahar cu buzele m­ele PROMISIUNE C. TANASE Jazzul s’a înfuriat. Tănase, fără haină, trece printr’o bae de aburi, supraveghind băietul Aleargă de colo până colo, bate din picioare, dă din mâini şi strigă, strigă, stri­gă mereu, acompaniind jazzuî : — „Hâţa, hâţa, hat­a... Bate apoi din palme şi trece în revistă fiecare girl. — „Mai sus piciorul, mai sus... Intinde-te, întinde-te că nu fi se rupe nimic.... Pauză. Tanase şterge, cu ba­tista, broboanele de sudoare de pe frunte. Apoi se apropie de Ben Harris : — „Ce vine acum ? — „Numărul şase. . . — „Nu poţi să-l scurtezi niţel că e prea lung. D. N. Kiriţescu sare din stal. -r „Imposibil. Din numprul a­­cesta nu las să se taie nimic. E aproape cel mai bun. — „Lasă Kirilă că sunt bune toate. E prea lung însă. — „Strici efectul. — „Lasă că fac eu Mceva... Vin eu, şi îi zic una aşa: înţelegi, cu un dansuleţ, şi ies afară în a-,­plauze. — „Bine, dar să nu strici efec­tul. — „Eu sunt de părere Kiriţă, ca la numărul opt să-i mai pu­nem un şlagăr pentru eşire. — „Nu,­că se încarcă. Jazzul reintră în funcţiune. Ta­­nase începe din nou să sară. — „Mai încoa Lizico, mai în­­coa, şi învârteşte-te, ce dracu... Invârteşte-te... Hăţ, hăţ, hăţ, hăţ... Iarăşi pauză. — ‘„Ia dă jos fundalul trei ni­ţel... Aşa... Tă lumină la rivaltă... Să văd reflectorull din grădină... Voi intraţi încet pe aici... Dane eşi afară... Ce zici Kiriţă? —* „Bun. S’a terminat. Tănase a udat trei batiste. „Acum, ce mai facem ? — „Bem un şpriţ. SOARE Z. SOARE După miezul nopței. Calea Vic­toriei a intrat într'o ■ liniște ciu­­dată. Grădina e în întuneric. Numai scena e luminată. Lângă cușca sufleurului. Soare Z. Soare ascul­tă replicile... — „Așa, acum, tu intri pe a­­colo... Mai revede, mai vioiu, ce dracu e porcăria asta? Și dum­neata madam parcă nai mâncat azi, sau te-ai certat cu amantul? Nimeni nu crâcnește. Vine intra­rea lui Baldovin. — „Bine, bine, dar putea fi și mai bine... Schmarzman fi atent că­ nine numărul... . Orchestra atacă... Pe scenă, o pereche se învârtește. .—„Ce e asta? Parcă suntefii la horă... Să vă fie ruşine porcilor. Madam, parcă ai ghiulele în pi­cioare... Şi tu, de unde dracu te-a mai scos actor ? De ce nu ţi-ai căutat o meserie. Păi ceea ce faci dumneata aici crezi că-i teatru? Uitaţi-vâ aici... Şi Soare, în acompaniamentul muzicei, începe să sară dealungul scenei, să se învârtească, face paşi de dans, bate tălpile de scânduri, imitând un step... Intră giris­urile... — „Pu, fric-aţi ai dracului... Parcă sunteţi de la Moşi. Şi ce sunt picioroangele astea pe voi ?... La măcelărie. ' ' . Hai, daţi-i drumul... NICON Cineva cântă pe scenă, o roman­ţă. Nicon fumează a cincizecea ţigară... _ „Vermont dragă, mai repe­de... Mai repede că nu suntem la înmormântare. Muzica a luat un ritm mai ra­pid. * — „Silly şi tu, ceva mai caldă, mai caldă frate... Numărul următor... — „Doljanca, ce dracu,­ parcă ai îngheţat ? Şi voi fetelor, nu staţi cu gurile căscate... Mai la dreapta, mai la stânga... Răd­eşene tu stai liniştit.. Vezi textul... Nae, atenţie că-ţi vine intrarea... Bravo, aşa, bravo... Fetelor, picioarele mai întinse... Aşa, aşa, să vadă lumea frate... O u iii r­a­p­el ! Cum scriu o piesa de teatru da H. R. Lenormand Rezervorul amintirilor noastre inconştiente este de o bogăție for­midabilă. El conține totalitatea impresiunilor primite de la naş­­tere. Conştienta care ar putea sa folosească acest material, nu în­trebuințează decât o infimă parte din el. Ea dă viaţa uinor imagini şi dă uitării alte mii. În cimitirul sufletelor ea readuce la viaţă ca­davrele aceleaş familii. Dacă scriitorul ar cunoaşte cu precizie mecanismul care i-ar per­mite să-şi aleagă morţii, problema creaţiei literare ar fi în parte re­zolvata.­ Psihologia însă, nu va fi niciodată în stare să explice a­­ceastă înviere. Deocamdată ea poate, studiând constituţia min­tală a artistului şi tendinţele pre­dominante ale vieţii sale efective, să spue pentru ce cutare subiecte sau probleme, cutare forme ale sensibilităţii, i-au solicitat prefe­rinţa. De asemenea psihologia, tranşează, cu oarecare siguranţă, iChestiunea asemănării între , viaţa unui scriitor şi cea a personagii­lor sale. Naivului, care va crede întot­deauna că o descriere a unei cri­me implică la scriitor existenţa sentimentelor criminale ea îi spu­ne : „Din contra pictorul crimei evită crima reprezentând-o”. O­­pera de artă nu este decât o re­dare a obsesiilor inconștiente ale artistului. Nu este probabil , că dramaturgul să fi comis vreodată gesturile eroilor săi.­ Aceste ges­turi sunt însă prelungirea, pe pla­nul fanteziei,a­i­nei veleităţi a lui; el aduce în scenă omul care crede ca Va deveni într’o zi' sau pe a­­cela care , se fereşte, sub acest punct de vedere trebuest priviţi „Rataţii nu.' . Acest pas si­btil al artistului cu el însuşi, această partidă de v’afi a'Scunselea angajată între el şi in­conştient mi-a scăpat până în ul­timii anii.­­ In această ignoranţă a­­semnificaţiei lor profunde au fost i• • tiv.în­ ?. ■ .1,, [ -~ scrise, între 1906 şi 1914, primele Biele piese.­­Actualmente tendin­ţele lor intime îmi sunt mai­­pu­ţin obscure. Omul se dedublează prin trecerea anilor. Şi dacă a­­ceasta îl face câteodată să-şi piar­dă iluziile, îi dă satisfacţia de a şti că­ încetează de a se mai pă­căli singur Aceste observaţiuni nu rezolvă subiectelor mele ştiu de asemenea chestiunea raporturilor secrete ale artistului cu opera sa. Un critica scris de curând : „D. I.­ nu anali­zează decât bolnavi: suntem obli­gaţi să spunem că pare el însuşi bolnav”... „D. L. e un halucinat : el­ nu se interesează decât de ca­zurile patologice”, lată marea gre­şeală când se identifică autorul cu lucrarea. Căci dacă este între ei indiscutabile afinităţi organice sunt de asemenea contraste pro­funde. Lucrarea creşte de multe ori contra scriitorului, cum de multe ori copilul nul e cum ar vrea tatăl său. Scriitorul îşi con­templă de multe ori lucrarea cu privirea mirată, întocmai omului onest care se miră că fiul său a devenit criminal, găsindu-se­ ra Pa­rele pe care l-a­ transmis fără ca el însuşi să fie atinse de ele. Ar fi plăcut să crezi în liberta­tea inspiraţiei, în posibilitatea pentru un creator , de forme de a-şi, alege materia. Cred mai mult că orientarea şi aspectul general al unui edificiu dramatic sunt im­puse autorului de forţele psihice cari au controlul inconştientului său. Dacă ştiu că voinţa n’are a­­proape nici un rol în adoptarea că mi-am­ ales mediile şi persona­­giile. Experienţa individuală, în­tâmplarea şi împrejurările din viaţă nu au condus la această a­­legere. Cunosc toţi tipii secundari din „Simonul”. Din contra, figura centrală, care încarnează reve-­ rul adevăr­u­riile şi impulsurile involuntare ge­neratoare ale dramei, e inventată. Vreau să cred în ipiprovizatori. In ce mă priveşte, mărturisesc că nu m’am decis să ofer publicului o lucrare ■ care să nu fi fost medi­tată mai mulţi­ ani, transpusă, transcrisă cu toată scrupulozita­­tea. s AB­ONAMENTELE D­IN TARA Trei luni ..........................................Lei 300 Șase luni ... ..................... . 500 Un an .....................................................1000 IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se plătesc înainte, la 1 sau la 15 ale fiecărei turi Jubileul lui Max Reinhardt Spectacole festive şi. Insulta adusă marelui regisor In timp ce la Berlin se fac pre­gătiri extraordinare pentru săr­bătorirea jubileului artistic al lui Max Reinhardt, la Frankfurt s’a adus o gravă insultă celebru­lui regisor berlinez. Ziarul «Nachtausgabe» anunţă din Frankfurt a M. că facultatea filozofică din acel oraş a hotărît să nu-i n­ai acorde lui Reinhardt doctoratul honoris causa care urma să i se decerne cu prilejul jubileului. . Decernarea doctoratului fusese hotărîtă în urma avizului guver­nului prusian. Propunerea guvernului prusian a fost acceptată fără rezerve de către rectoratul Universităţii. S’a aflat însă că şi Universita­tea din Kiel îi decernase lui Rein­hardt încă mai dinainte o aseme­nea distincţiune. ’ In consecinţă consiliul profeso­ral din Frankfurt a hotărît în unanimitate să retragă doctoratul honoris causa pentru Reinhardt. Această hotărâre a fost comuni­cată ministerului prusian al in­strucţiunii publice. In ziua sărbătoririi jubileului lui Reinhardt, la 27 Mai, însuşi preşedintele Reichului, Hinden­­burg, şi guvernul german i-au transmis felicitări ilustrului săr­bătorit. In aceiaşi zi, Societatea pentru istoria teatrală l’a ales pe Rein­hard, membru de onoare. Miercuri seara foştii elevi ai Şcoala de actori dela­ «Deutsches Theater» au­ organizat un festival jubiliar la «Kammerspiele» Intre altele, s’a reconstituit, o scenă din «Visul unui nopţi de vară», în­­ înscenarea originală a lui Reinhardt, din 1905. In dis­tribuţie au apărut elevii de a­­tunci ai lui Reinhardt: Beierle Ehrlich, Gottocot, Granach, Wall­­burg, Alfred Braun, Karl Ebert, Else Eckersberg, Karin Evans. Odată cu Reinhardt şi-a serbat jubileul artistic,de 25 de ani şi Gertrud Eysold, Berthold Held şi dramaturgul lui Reinhardt, cele­brul Arthur Kahane. Cei trei colaboratori ai lui Reinhardt şi-au început activita­tea la «Teatrul mic» şi «Teatrul nou»., ISO I­MP Reproducem, după note Monografi­ce, a treia convorbire de la Radio a d-lui A. de Herz. Intervievatul este, de­ astădată, d-n­a Lucia Sturza-Bulan­­dra.. — Doamnă, să-ți­ fac o mărtu­risire. De câte ori te văd, fie­ pe stradă,, fie la dumneata acasă, fie mai ales când intri în scena, mi­­micie aminte de vernul lui Ros­­tand, dedicat Sarei Bernhardts re­ine de l’attitude et princesse du geste. — Exagerezi, cum exagerezi totdeauna, pentru că eşti inegal în aprecieri. Ori eşti foarte indul­gent, ori eşti foarte rău! — Merci. — Dar am să-ţi fac și eu o măr­turisire. Versul acela al lui Ros­tand,, a fost dedicat marei Sarah de către autor, la reprezentaţia piesei «Prinncipesa îndepărtată».­­ Iată un rol pe care grozav aş fi vrut să-l joc. — De ce nu-l joci? Nu e tim­pul pierdut. — Nu e timpu­l pierdut, dar ar fi pierdere de timp. Am monta piesa, aş juca rolul şi publicul s’ar abţine. — De ce? — Pentrucă publicului de azi nu-i mai plac.dramele din atmos­fera principeselor îndepărtate, mai ales când sunt şi în versuri — Te înşeli grozav. Dramele sentimentale au fost totdeauna pe gustul publicului. Mai depăr­tata şi naivă ce este atmosfera din «Dama cu Camelii». Eu plâng tot­­deauna când moare Marguerita. — Dumneata, şi încă puţini ca dumneata, dar în realitate, în­, treabăm­ă pe mine, ca directoare de teatru, ce spun registrele. Una e actriţa cu­ rolul în mână şi alta e directoarea cercetând borde­ro­u­rile. N’aş fi crezut niciodată că «Profesiunea, doamnei Warren» poate fi un mare succes de casă. Şi­ a­­fost. Acuma am credinţa că şi «Dictatorul» lui Jules Romains poate fi un succes egal. Pentru ce? Pentru că chestiunile de or­din social, nu numai că astăzi in­teresează mai mult, dar chiar su­­­fleteşte sunt mai aproape de noi. Crede-mă, că e o experienţa fo­lositoare pe care am făcut-o în ultimii câţiva ani. Chestiunile so­ciale preocupă astăzi toate stra­turile societăţii. Te strâmbi, dar aşa e. Acestor piese, însă, cu ca­racter social­ li se cer două con-Lucia Sturza Bulandra difinii, să fie scrise simplu și să fie jucate cu multă emotivitate. — Și crezi, dumneata, doamnă Bulandra, că acesta e teatrul vii­torului? De ce al viitorului? E al pre­zentului. Autorul de mare suc­ces e acela care, urmărind o ma­re problemă de actualitate, o va trata, bine­înțeles, te­a­tral, după obișnuita reţetă. Vezi, Herz, i­­deile evolu­iază, dar technica ră­mâne aceeași. Piesa, ca să intere­seze, trebue să fie scrisă cu acea abilitate scenică și cu acea con­strucție perfectă pe care fără să- l fi fac un compliment, căci e pu­­p ai dumneata în toate piesele dumitale. — Lasă-mă pe mine. Eu sunt un învechit. Problemele sociale nu mă prea interesează. — O să te intereseze și ele căci ai să evoluezi și di­mneata. Te va lua curentul și poate... de!... ce să-ți spun, piesa mare pe care o așteptăm, în literatura noastră, o vei da d-ta. — Slabă nădejde. Să n’o aştep­taţi că nu vine. Rămâne pe drum. Dar mi se pare ciudat că tocmai dumneata, marea interpretă a pie­selor de pasiune amoroasă şi să nu pomenesc decât,de uluitoarea «Maman Colibri» care ai dat via­ţă la atâtea victime şi la atâtea biruitoare în dragoste, să vii să­­mi faci o teorie care... zăi... nu te mai recunosc. Crezi că «Maman Colibri» ar mai avea astăzi succes? Ul , ll . li. ■ mm— ...­ — X Continuă in pagina IIa ^ RADIO-INTERVIEWURI A. de Herz vorbește cu d-na Lucia Sturdza-Bulandra . I, I I . I I — w& 100 de reprezentaţii cu opereta „Reclama“ Zilele trecute a avut loc la „Theater an der Wien” a 100-a reprezentaţie a operetei „Recla­mă”, cu­­ Hubert Marischka în rolul principal.. Cu această­­ ocazie, direcţiunea teatrului a adresat compozitoru­lui Granichstaedter, care se află la Hollywood, o telegramă de felicitare* I 0X0 N­I in; G r ; v i ' • ; ‘ • r ' - i ■ LUNI 2 IUNIE 1930

Next