Rampa, septembrie 1930 (Anul 15, nr. 3784-3808)

1930-09-01 / nr. 3784

ANUL XV - No 3784 I.BkftZDI­­­TIU 8 IE Z OI A N U 6* V ISA'VIS 88 STLSffRIllDA* Du­lliL ATENEU! ds CESAR PETRESCU tistul îşi înăbuşe un căscat în sala goală şi cu melancolie îşi contem­plă de unul singur, cimitirul său de pânze în care şi căldura lumi­noasă a soarelui începe a căpăta o răceală ostilă şi cadaverică In vremea aceasta Ateneul bătrâ­nului Esarcu, îşi oferă sălile cele mai bune şi mai des cercetate de public, unor pictori de a doua şi de a treia mână, cu predilecţia unor artiste-femei, specializate în flori de frişcă, peisagii de cataif şi naturi moarte, zugrăvite cu si­rop de smeură şi cremă de fistici. E un scandal care durează de mult şi totuşi nu mai stârneşte nici o indignare. In definitiv, a­­cest Ateneu a fost clădit Cu banii tuturor, şi e dator să slujească Ar­tei — artei autentice — nu câtor­va proteguiji, care l-au transfor­mat în muzeu de orori plastice. T #»"«-* - -» iu jjiu£cu uc orori piciSuCG se întorc spre fumul, duhoarea de In afară de prea mici excepţii benzi­na ci larma Pann­amii 4/vfi nnrnpAaco /-le»-** ________ _­­ ---------— --------*------­benzină şi larma Capitalei, toji pictorii dela Balcic şi dela Sibiu, din popasurile în munţi şi din toate vastele ateliere sub cerul li­ber, unde­ au prins pe-un metru pătrat de pânză aspră toată dul­ceaţa molatecă a peisagiului ro­mânesc. Sunt mulţi şi recolta lor e abun­dentă, deşi în vremea aceasta de sărăcie totală, pungile amatorilor s’au strâns subţiri şi avare. Se a­­nunţă expoziţii multe, dar fără nici un pronostic optimist. Expo­­siţii deschise ca o simplă achitare de datorie, pentru a nu pierde contactul cu publicul şi pentru a marca o nouă etapă în evoluţia unui artist. Astfel, din nou se pune în dis­cuţie scandaloasa mizerie a Capi­talei, care nu s’a­­învrednicit însă să numere îndestule săli, la un vad bun, bine luminate şi puţin costisitoare, împăcând în aceiaşi vreme interesul artiştilor plastici şi datoria de a înlesni educaţia publicului desorientat în tot ce este frumos, proaspăt şi cuprinde în vremelnicie un strop de eter­nitate. Sălile d­e expoziţie impro­vizate şi speculate de cei câţiva particulari întreprinzători, nu co­respund nici, pe departe, măcar unor condiţii mijlocii. Pictorul, gravorul şi sculptorul sunt nevoiţi să apeleze la ele, în lipsă de alt­ceva, nu mai bun, dar mai puţin prost. Adesea rezultatul unei ex­poziţii, abia ajunge pentru a a­­chita chiria sălii. Tabloul e desa­­vantajat de lumină, asfixiat de lipsa de spaţiu. Vizitatorul apare rar. Amatorul mai niciodată. Af­lată foşnind pe alee, cele dintâi­ frunze ale toamnei. E încă numai o presimţire. Dar în curând ploile echinoptiului, vor strâmba orizon­tul sur şi vor apropria norii ceru­lui atât de jos, încât îi va ajunge cu mâna, să-i bată pe burtă, şi Ion Pribeagu. Vânătorii aşteaptă un pasaj de raţe, altul de sitari. Pe lista restaurantelor au apă­rut prepeliţele „â la bordolez“ , cu ortografia naţională şi cele la frigare, pentru care cunosc eu un vin roşu şi gros, mai întăritor chiar ca tonicul farmacistului Chihăescu. Noaptea, auzi scâncind cu glas de copil stolurile de cocori. Au a­­părut pasări necunoscute, cu nume şi pene stranii, trecând spre ţinu­turile fierbinţi de sud, peste pus­tiuri de nisipuri şi ape. Ca asemenea păsări migratorii --------­norocoase dar rare, aproape toate expoziţiile din ultimii ani care însemnat un triumf pentru arta românească, nu şi-au găsit adă­post sub acoperişul Ateneului. Au­ fost refuzate, cu o lipsă de price­i­pere egalată numai de brutalita­tea insului care gospodăreşte acest aşezământ, în cel mai desăvârşit dispreţ al rostului său adânc şi plin de răspundere. Eri, ne poves­tea un pictor dintre cei mai buni ai generaţiei încă tinere, cum a obţinut o sală, tratat mai câinos ca în spelunca unui zaraf — Ţi-o dau, dacă-mi aduci banii în cincisprezece minute... Dar, domnule,­ cum să gă­sesc pe vremurile acestea 17.000 lei, în cincisprezece minute? N’am nici timpul material să mă duc a­­casă și să mă întors... — Asta e... Toate poveștile d-tale nu mă interesează. Uite ora... In 15 minute, o dau altuia... Omul a plecat. A luat un auto­mobil. A pus şofe­rul să gonească, în dispreţul regulamentelor de cir­culaţie şi cu riscul unei contra­venţii de viteză. A săvârşit minu­nea şi s-a întors gâfâind cu cele 17 hârtii albastre. __ Aşa da! Vezi că se poate? l-a admonestat gospodarul aşeză­mântului, încasând hârtiile şi tăind chitanţă. Pentru asemenea negustorie hapsină va fi adunat oare franc cu franc, bietul Esarcu, milioanele din care a luat fiinţă bietul A­teneu? Bietul Ateneu al oricui — dar numai al artei, al artiştilor şi al publicului românesc, nu! Din cosea salleréul LA RESTAURANT ■— Câtă bere scoli zilnic, patroane 7 ! Trei până la patru butoaie. •— Eu te pot ajuta să scoli zilnic cinci până la șase butoaie.­­— Cum așa 7 Trebuie sa faci convenabile pa­harele ! LA COLT DE STRADA Doi prieteni stau de vorbă . •— Unde te duci diseară ? — La „Bărbierul din Sevilla" Te sfătuesc să te razi mai acasă. E mai practic!... LA TRIBUNAL Desbaterile unui proces in care implicat un acuzat de furt, durează de câteva ședințe. Numeroși martori defilează in fata judecătorului. Se face audieri peste audieri, reconstituiri, mărturii, etc. Acuzatul este nerăbdător. La un moment dat işi ia inima in­dinii și I întreabă pe judecător: — Cât timp mai poate dura jude­cata 7 — Pentru mine, li răspunse magis­tratul, poate să mai dureze câteva ore, — pentru d-ta aproximativ trei ani ! A RENUNŢAT !- De ce-ai divorţat, Ionel ?, Dragă, nevastd-mea îmi cerea să renunţ la fumat, la băut, la prieteni, la club... —­ Şi tu ce-ai făcut 7 .— Am renunţat... la nevastă ! Intre actori — Nu înţeleg, dragă, de ce eşti a­­tăt de trist că-ţi pleacă nevasta in turneu ! r— Păi mi-e teamă că dacă nu sunt trist, nu mai pleacă L.­ DECIZIA EI Apariţia ei în saloane provoacă în­totdeauna senzaţie. De aceia este des invitată. Toaletele ei se deosebesc dintre toate prin excentricitatea lor, după cum pe socoteala ei se vorbesc multe... Zilele trecute sta in fata dulapului neputându-se hotărî pe care s’o im­brace la bal. Toaletă neagră ? Nici vorbă. Doamna X vine cu una la fel ! Rochia roșie cu hermelina ? Nu. A purtat-o doar luna trecută. Mai ales că In ultima vreme nu s’a prea vor­bit de ea... Când bărbatul a venit seara s’o ia, a găsit-o încă in negligé pe sofa. — Nu le-ai îmbrăcat încă . M’am. hotărtt să nu mai merg. Lipsa mea o să dea mai mult de vor­bit, decât toaletele mele I -xox- bine Lumea specială a culiselor, cu multiplele aspecte, continuă să ne ofere fenomene pe cât de variate pe atât de originale■ Desprindem astăzi din vălmăşagul acestei lumi, pe unul dinn Cei mai tipici repre­zentanţi ai ei, fenomenul Paul Gusty, pe care l-am putea denumi „omul care fuge de reclamă“. Nu ştim ce l-a făcut pe maestrul Gusty să adopteze această atitu­dine de „eminence gris"1, într’o lume in care am putea spune că reclama este o chestiune de vita- \ Mate. Un prieten, amator­­le teatru, pe care-l frecventează cu asiduitate, văzând în Piaţa Teatrului pe d. Gusty int­run grup de actori, ma întrebat nedumerit: — Dragă, cine e domnul acela cu mustaţă stufoasă, cu pălărie tare trasă pe ochi şi cu nelipsitu-i baston? II văd mereu în mijlocul actorilor, dar după aspect nu pare să fie actor ! I-am spus prietenului meu că domnul, în chestiune, cu înfăţişare de negustor „engros“ e maestrul Paul Gusty, decanul regizorilor noştri şi că o bună parte din pres­tigiul de care se bucură Teatrul Naţional i se datoreşte. . întrebarea amicului meu nu mi miră şi sunt sigur că mulţi din admiratorii marelui om de teatru nu-i cunosc faţa. Vezi ce păţeşti, d-le Gusty, când nu dai intervi­erv-uri la gazete şi când nu te pui bine ca Lonay să-ţi facă o poză „intelectuali­­zată!“ Vre­i să ştiţi cum repetă d­. Gusty? Repetiţiile sale sunt o adevă­rată şcoală pentru actori. S’ar putea spune că mulţi dintre ac­torii de astăzi sunt creaţiunea d-lui Gusty. Veniţi de la Conser­vator, ajunşi în ultimul timp ade­vărata pepinieră de funcţionari dramatici, actorii cari au norocul să fie „definiţi“ de maestrul­­ Gusty, fac pe scena Naţiona­lului adevărată şcoală. Totuşi în ţara tuturor paradoxelor, Paul Gusty nu e profesor la Conservator. Experienţa pe care o aduce d-sa e formidabilă, căci însăşi existenţa sa se con­fundă cu cea a Teatrului Naţio­nal pe care nu l-a părăsit o clipă. Gândiţi-vă că d. Gusty a învăţat să joace, pe Grigore Manolescu şi pe d. N. Bălţăţean­u! Din acest punct de vedere d. Gusty nu e numai un fenomen teatral, ci şi un fenomen al vieţii. Să nu se supere d. Gusty dacă vom spune că deşi aproape octo­genar, d-sa are mai multă viaţă decât un june absolvent de Con­servator. Răposatul Davila, care îl a­­precia mult m’a întrebat într’o zi cu umorul care nu-l părăsise n­ici în ultimii săi ani de viaţă, „ce mai face probistul Gusty?“ Dar ceea ce îl deosibeşte pe Paul Gusty de ceilalţi muritori din ţara românească este faptul că na vrut să fie director a! Tea­trului Naţional, deşi i se oferise cu insisenţă acest post de mai multe ori. N’am oare motiv să calific existenţa maestrului Paul Gusty drept un fenomen?“. IOAN MASSOFF W CULISE Omul care n’a vrut să fie djm­etor !s „Naţional“! Dl om de teatru care fuge de reclamă.-- lin inventator de actori.— „Pro­stul“ Paul Gusty.- In ţara paradoxelor X ’ r Paul Gusty Zoina şoriceilor ...A fost odată ca niciodată, că de n ar fi nu s’ar povesti. A fost o fată cu părul de aur... Fetele cu părul de aur sunt totdeauna fru­moase... Şi fetelor cu părul de aur le dai totdeauna dragostea ta, după cum fetelor cu inima de aur, le dai numele tău... Pe fetele cu dinţi de aur le dai dracului... ...Şi fata din poveste, într’o bună zi — zi, vorba vine, fiindcă era seara!... — s’a suit pe scenă, a împrumutat viaţă din viaţa ei unui şoricel de biserică, şi şorice­lul, s'a strecurat într’o bancă, a ronţăit inima bancherului ca pe un caşcaval şi bancherul, a făcut din şoricel mare bancher casă... ...Din aceeaşi seară, publicul a făcut din faţa cu părul de aur, zâna şoriceilor... ...Şi luni de zile fermecătoarea Leny Caler — zâna micilor ron­ţăitori —­ a primit sute de scrisori şi scrisorele— Majoritatea acestui val de co­respondenţă era scris la maşină ceea ce dovedea că autorii bileţe­lelor admirative, erau sau dactilo­grafi sau dactilografe... "(N. R.: adică „şoareci“ sau „şoricioaice“) Fără ştirea zânei, am furat din corespondenţa ei două scrisori, pe care le public mai jos... Din fotoliul No. 13 • •• de NICON Onor­i-şoarei Leny Caler artistă Loco Stimată domnişoară, Prin prezenta vă aduc la cunoş­tinţă că asistând la­ cinci repre­zentaţii cu „Şoarecele de Bise­rică” am suferit profund şi am plâns cu resemnare, că natura n’a vrut să mă înzestreze cu farmecul „_^ .uxxuv.wtu I- suni im Dâiai'■ i şi calităţile esenţiale femenine, educaţie aleasă ! Mi-am dat seama, că nefiind în Asistând’ a şasea oară, la posesiunea acestor importante ar­me dătătoare de victorie, voiu trebui să îmbătrânesc în urma recilor ziduri ale băncei unde nu primesc lunar, decât un ridicol salariu de 5756 lei (cinci mii şap­te sute treizeci şi şase lei). Deşi cei 25 ani (douăzeci şi cinci ani) , ,, , ' i­ului director, şi servitoarea m’a m,-ar putea deschide frumoase introdus în salonaşu] d_nei direct .perspective, totuşi, lipsa sus nota­ , • ■■ perspective, totuşi, lipsa sus nota­telor calităţi esenţiale femenine, era de natură să-mi paralizeze ascensiunea. Directorul meu — un om bătrân şi egoist — e prea robit de farmecele femeilor ti­nere şi nostime, ca să se gândeas­că, şi la meritele celor ce mun­cesc în umbră. Şi chiar dacă di­rectorul meu, într’un moment de pierzare, ar fi încercat să-mi facă propuneri în felul directorului dvs. din presă, cinstea mea sufle­tească m’ar fi împiedicat să le pri­mesc Ceva mai mult, am convin­gerea că l’aş fi reclamat parche­tului. Fiindcă nu înţeleg, pentru bani, să fac orice murdărie. Eu sunt un băiat­ sentimental şi cu recele de Biserică”, am avut o in­spiraţiune salvatoare : — ,,Ce-ar fi dacă aş proceda la fel ca dvs., însă cu d-na soţia ban­cherului ?”... mi-am zis eu, sub­semnatul Ionel Trandafirescu. Şi m’am introdus în casa dom­nului director, şi servitoarea m’a isoa­toare, şi doamna directoare m’a introdus în odaia de culcare a domnului director, şi fără nici o introducere m’am introdus la d-sa pardon în calitate de soţ şi di­rector. Deocamdată, d-na directoare mă ia secretar particular la Pa­ris. Când o să încep un şniţel în Austria şi o să-l termin în Italia o să mă gândesc la dvs., şi dacă îmi permiteţi o să vă trimit o c. p. ilustrată de la Turnul Eiffel. Altă scrisoare: Dragă d-şoară Leny, Sânt o nenorocită şi vieaţa mia­re ca nişte romane de tristă, mai ales ceva în plus de când am astat la reprezentaţia cu „şoriciri de bi­­serică“ unde dvs. aveţi nişte rocri atât de simple la început şi por­­mă aveţi aftili ca un vis de fru­­moase în actili 2 şi 3când cântaţi pă gură muzici aşa au rog ca tango de roz care ie foarte fru­moasă findcă parcă plânge o inimă tristă ca inimili din romane care aş ie­şi inima Mea. Io care sânt o sentimentală că dacă văd la o pretină rock mai şic ca ale mele mi se strânge inima şîm vine să plâng de necaz cum era să mă omor chiar cu sublimat când o retină a mia a plecat la Paris şi mia scris că ie acolo şi eu atuncea am început să mă cert cu Nicu pretinul meu că de ce nare şti el bani ca domnul Rosenstain care a luato pe Mimi cu El la Paris şi am zis la Nicu că mă omor şi iei al dracului mia d­at bomboane de sublimat şi eu la Cu deosebită stimă şi veşnica recunoştinţă Ionel Trandafirescu supărare leam -----: * înghiţit findcă era roşu­, dar Nicu secretar particular şi viitor ma păcălit că bomboanele nu era procurist de sublimat era dalea de Laxin de curăţenie aşa că nam murit dar mam despărţit de Nicu că io nu înţeleg saş bată joc bărbaţii de mine. Şi atuncea mam dus la o bancă să dau lovitura ca dvs. şi când am dat cu ochii de d­irectoru iam zis tot ce ziceaţi şi dvs. la teatru că am învăţat pă dinafară şi iei când se uita lung la mine, io iam sărit de gât şi iei când ma sărutat findcă io sânt nostimă şi plac la bărbat, am luat tilifonul ca la teatru şi am chemato pă mama mare iera la farmacia din colţ şi aştepta rezultatu, şi la mama iam zis tot ca d-ta la mat­a, dar arti­­cou­li care mă privia pă mine. Să cumperi mamaie icre negre şi cei mai scump la băcănie şi papuci pentru matale şi otomobil pentru mine şi un zmeu pentru fratimiu şi briliante pentru mine că mam încurcat cu directoru. Dar al dracului directoru, mia luat receptaoru din mână și mi dat afară insultândumă drept ne­bună. Răspundeți vă rog la post Res­tant ce să mă fac că mama a mâncat i­rili... LUCICA GEORGESCU Or. Perieteanu despre el si despre alpi ! _____| J»a ——I Colegi şi profesori din tinereţe.— Pasiunea de teatru.— Un turneu la Predeal.— La facultatea de drept.— Publicaţii juridice.— Un onorariu ciuruit de gloanţele crimei.— Atentatul de la primă­ria Capitalei.— Intre politică şi literatură AdncAnr^ ...... irului National va bate pentru prima oară în această stagiune, o figură nouă, un profil distins cu părul alb va face onorurile din tronul lojei directoriale. E d. I. când gongul Tm.i fir. Porieteanu, una din r#*lr mn» strălucite figuri contimporane ale barei. Şi poate că î­n publicul specific premierelor şi inaugurărilor fes­tive de stagiuni figura d-lui Pe­rieţeanu nu va fi necunoscută. E, în chiar publicul dornic de sen­zaţii artistice, o bună parte care savurează mai degrabă un mare proces la juraţi, decât un specta­col. Fiindcă, acolo, la juraţi, se joacă drama patimilor umane, cu actori cari trăesc sau încetează de a trăi, cu o lume care înainte de toate ie­şi stă să-şi judece semenii, acolo, în lumea aceea, în faţa crucifixului, se desbat cele mai teribile, drame Nici un regi­zor, oricât de mare, oricât de ce­lebru, nu va fi în stare să redea copia palidă a unei atari drame... Acolo, d. Perieteanu aduce ceva din predica umanităţii, din bună­tatea preceptelor evanghelice. D-l Periefeanu e un romantic. Uii gest, în vorba, în fiecare ati­tudine. Cine­va auzit la bară — în zilele noastre, când pledoaria romantică tinde să dispară şi d. Perieteanu e singurul care o mai reprezintă d­e vrăjit. Nu de ar­gumente avocăţeşti, nu de textele juridice pe cari le-ar invoca, ci de acel dar rar al verbului, al eleganţei dialecticei, al atitudi­­nei. L’am auzit pledând în cele mai mari procese, l’am văzut a­­părând cauze simpatice sau anti­patice. Niciodată n’a rușit să fie ceea ce noi cunoaștem sub deliu­ , mirea de avocat. D-l Perieteanu­­ e mai mult decât atât. (Continuare în pag. III-a) LUNI­­ SEPTEMBRIE 1930 Dela Voltaire la Gogu Mihäescu Un text străvechi şi o anecdotă recentă D-l­­. Gr. Periețeanu directorul Teatrului Național, se plângea zi­lele trecute că nici când nu a avut de suferit în viață ca acum, de când conduce prima noastră scenă, în urma contactului cu ac­torii. Nu mai are o zi de odihnă, nu mai cunoaşte ora de masă, nu mai are noţiunea dormitului. In schimb, cereri, audiente, pretenţii, reclamatii, revolte, scandaluri... Aplicarea nouei legi a teatrelor a fost procesul cel mai dificil de câştigat din cariera maestrului Perieteanu. Distinsul director al Teatrului Național să se resemneze. Neajun­surile pe cari le îndură de pe urma actorilor nu-i sunt destinate numai d-sale. Așa e actorul, de când există el. Mi-a căzut în mână zilele trecute un text străvechiu, în care am descoperit o scrisoare adresată de către Voltaire regelui Frederic cel Mare şi în care e vor­ba de actori. Iată în ce termeni se exprimă marele scriitor des­pre ei: Veţi întâlni în curând la Berlin Această cohortă teatrală. Rasă zdrenţuită, mândră şi venală, Eroi rătăcitori şi pestriţi Purtând cu haine aurite Diamante false şi rufe murdare, Urlând pentru imperiul roman Sau pentru mai ştiu care mândrie neomenească, Guvernând de trei ori pe săptămână Universul pentru a-şi câştiga pâinea. Veţi întâlni actriţe răutăcioase Jumătate femeie şi jumătate fecioară Una arţăgoasă cu capricii Alta mulţumită de sine şi uşuratecă Căreia sufleurul sau Crispin Ii face un copil între culise. Şi — notaţi, bine — aceste opinii durează de acum două sute de ani aproape, — scrisoarea purtând data anului 1740. Ceeace dove­deşte că nimic nou nu e sub soare şi că două secole de civilizaţie n’au reuşit să macine granitul su­fletului de actor. ) Se mai poate război da.. a. mai poate m­ereamu cu actorii, spera să-i schimbe?... Analiza lui Voltaire e din cale afară de aspră şi... actuală. Ea îm­brăţişează nu numai pe actori, ci întregul aparat de oameni de tea­tru sporadic, răsăriţi, proprii însă epocii noastre şi pe cari Voltaire nu putea decât să-i presimtă. Isprăvile, pretenţiile şi opinia ex­celentă ce o au despre ei­ înşişi, nu fac decât să ilustreze cu un portret modern paginile străvechi îngălbenite de praful celor două sute de ani... Serile trecute eram la o masă mare de actori, gazetari şi „oa­meni de teatru“. D-l Stăncescu povesteşte o a­­necdotă: — A chemat intro zi Dumnezeu pe toţi sfinţii la un consiliu. — De administraţie? întreabă cineva. — Sigur, ca la Teatrul Naţio­nal. Şi toţi sfinţii au răspuns la apel afară de Sfântul Noroc şi de Sfântul Ghinion. Trimite Dumne­zeu după ei să-i cheme. Sfinţii so­sesc într-un suflet. „De ce-aţi întârziat?“ îi ceartă A­ tot-Puternicul. „Păi să vezi, Doamne, răspunde Sfântul Noroc, mi-ai dat în pază un muritor atât de dobitoc că­ tre­buie să mă ţin mereu de el să nu facă vreo prostie!" Şi tu?“ întrebă Dumnezeu, pe Sfântul Ghinion. „Mie mi-ai încredinţat, Doamne, un om atât de deştept, că dacă-l las o clipă răstoarnă tot pămân­tul ! D-l Gogu Mătăescu care a as­cultat atent toată vremea •/« cu puiAnul în masă şi strigă: — ..Vezi, sfântul ăsta mă paşte pe mine, mama lui de sfânt!... Voltaire, în mormânt, a zâmbit cu înţeles... Divertisment dominicat de A. Dumbrăveanu EVENIMENT RAR La „Capşa” in fund, e totdeau­na o masă ocupată de oameni cu părul încărunţit. Eri, se arbora­se un drapel mare, negru, la un club unde se adună deobiceiu oameni de la şaizeci de ani în sus. Masa din fundul „Capsei” su­ferea parcă ea însăşi de pierde­rea clubului. Cineva intră repede în cafenea, şi se adresează, tare, celor din fund. — „A mai murit unul. — ,,Da, sărmanul băiat. La o masă de alături, unul care nu e în cunoştinţă de cauză, în­treabă oarecum îndurerat : — «Băiatul era tânăr? — „Vreo şaizeci şi cinci de ani... In acest timp de la masa __ fund se ridică un domn care abia îşi poartă cei şaptezeci şi cinci de ani pe cele două picioare înco­voiate... îşi târâe cu greutate tru­pul spre uşă... — „Ce faci Bonifacius ? Bătrânul întoarce capul. — ,,Bine. — „Vino de stai puţin cu noi. — „Nu prea am timp... ---„O clipă. Ia loc... Bătrânul se așează pe scaun." Iancovescu e pe aproape. — „Ascultă Bonifacius, să-mi dai voie să te întreb o indiscre­ție : Cum stai cu dragostea. — „Ceac-pac. — „Asta nu-i răspuns. Mai faci dragoste ? — „Rar. Odată pe an, iarna. — „Parol ? Atunci e bine. Ia spune, iarna asta făcuşi ceva ? — „Păi ce, asta a fost iarnă... CAPII MIŞCĂRII Alături la altă masă Niţă Jinga continuă să citească cu glas tare de două zile o informaţie din „Le Temps”. Cineva îl întrerupe. — „Adevărat ce-am auzit Niţă? — „Ce mai e monşer ? — „Păi, zice-se că asul acela d­e­­siguranţă denunţat de Bessedow­ski, şi căruia i s’a furat cifrul eşti tu. — „Infamie monşer, infamie, eu nici n’am lucrat cu cifru. — „Ei lasă, parcă noi nu ne cu­noaştem. Vre-o femee care te-a sedus... — „Nu. Pe mine nu-i în stare să mă seducă nici o femeie. — „Lasă că toţi spunem aşa... — „Inexact monşer. Nici o fe-(Continuare în pag. II coloanele 1 și 2 jos)

Next