Rampa, octombrie 1930 (Anul 15, nr. 3809-3835)

1930-10-01 / nr. 3809

1 & ■% \ * ANUL XV -No 3809 REDACJIA, ADMINISTRAŢIA Șl ATELIERELE GRAFICE Str. Intrare* Zalomît No 1 (Hotel Actoria) TMlNKcK . BUC­URC­ŞTI Publicitatea concesionaţi exclusiv Societăți Anonime „Rudolf Mo­se” Calea Victoriei, 51 tu4 ' . ' Nona generálie de N. Porsenna Nu e de mult — abia îna­inte de razboiu — tinerii pro­fesionişti­­intelectuali se jeluiau de carantina forţată, cu carac­ter riguros de ostracism, în care îi ţineau înaintaşii lor în ca­rieră, mai bătrâni. In toate ra­murile de activitate, individul în plinătatea forţelor era lăsat să tânjească, să-şi ruginească facultăţile, până ce ajungea la ramolisment. Abia atunci era considerat ca utilizabil. Gra­dele căpătate în viaţă erau un soi de prestigiu, invers propor­ţional cu puterea de muncă, în­să un fel de chezăşie a stator­niciei, şi dacă vreţi a talentu­lui, încercai. Revoluţi­unea­­oravurilor, a­­dusă de razboiu, de războiul fă­cut de cei tineri şi uneori pier­dut de cei bătrâni, a impus, împreună cu multe alte refor­me, un reviriment de opinie în favoarea tinereţii, înfăţişată fie de clasele sociale, fie de indi­vizi. Datorită acestui fapt, nu ni se mai întâmplă să vedem — de­cât cu rare şi triste excepţii — exibându-se pe scena Teatru­lui Naţional tragedieni hexa­­genari în roluri de don Juani, ori în secături de salon! Cum se întâmplă de obicei, s’a trecut dela teză la antiteză — cum ar zice Hegel — sau dela, o ex­tremă la alta, în termeni vul­gari. Scena Naţionalului a fost ocu­pată aproape exclusiv de ţi­neţi,'. pe umerii cărora s’au trântit grele armuri de împă­raţi sau complexion! psicholo­­gice, pentru care tinereţea nu este de ajuns. S’au înlăturat fără milă şi fără cap cei maturi şi cei bătrâni ca şi când din"ba­gajul enorm de experienţă şi de adâncire sufletească a aces­tora nu se mai putea scoate ni­­mic. S’a făcut o confuzie regre­tabilă între puterea de creaţie sexuală şi puterea de creaţie intelectuală, care, orice s’ar zice, nu merg întotdeauna ală­turi la­ ham. E drept că, de câte ori îşi ce­rea scoaterea la pensie un mare artist, era plâns cu lacrimi a­­mare de contimporani, se de­plora neîntrebuinţarea unui a­­semenea talent, apoi se trecea la ordinea zilei, iar rolurile lui de profundă cerebralitate se încredinţau unui băeţaş de 20 de ani. Aşa l-am plâns pe De­­metriade, intrat in mormânt fără sa fi jucat pe Oedip ; aşa am bazait recent exilul voluntar a lui Ion Morţun, şi tot aşa vom mai tângui şi pe alţii, cu ace­la.? rezultat. Interpretarea răsfăţată într’o mediocritate dulce nu ne-a iz­bit niciodată violent ca un pumn în ochi, ca aceea hărăzită dramei shakespeariene, jucată de curând. Astfel am asistat cu durere la un Iuliu Cesar fără­ Marc Anto­­niu, ceea ce e destul de para­doxal. Noroc cu interpretarea vânjoasă a lui Brutus şi Cas­sius : altminteri ne-am fi crezut în faţa unui film mut. Negreşit, nu actuala condu­cere e responsabilă de excesele unui trecut frivol şi prea­ tole­rant , dar socotim o datorie să-i atragem luarea aminte că sis­­temul a ajuns la punctul, când se impune un eroic remediu. Nu nţelegem ce câştigă arta şi ce beneficiază actorul din supra­­utilizarea unui singur om în toate genurile posibile, şi unde i se potriveşte şi mai ales unde nu, pe când forţe respectabile rămân în umbră şi se ofilesc. Timpurile noui nu însemnează o valorificare cu orice preţ a ele­mentelor cu mustaţa abia mi­jită, ci plasarea riguroasă a ta­lentului acolo şi numai acolo unde-l cheamă vocaţiunea fi­rească. Altfel, riscăm să iasă tragedia comică şi să plângem cu lacrimi la comedii. Or, noi spectatorii ne plătim locurile ca să ne întristăm şi să ne învese­lim la timp oportun, de situaţii şi de text, iar nu de actor. I­n Dia cuşca sufletului ASOCIAŢIE DE IDEI Domnul ţi doamna Popescu, pe pla­ja mării. Doamna contemplă un splendid apus de soare ţi suspină, extaziată. Domnul intervine brutal: „Vrea să zică... Când apune soarele suspini, ţi când plec eu In voiaj ni­mic n’aud”... CUM, AŞA MERGE? * Ştiţi, desigur, că situaţia Operei Ro­mâne, nu a fost încă clarificată. Nu se ţine nimic precis. Dar la umbra acestei incertitudini, toate svonurile îţi găsesc crezare. Se înţelege că fiecare bucureştean meloman Iţi are candidatul său la postul de director al Operii. Cele mai ■serioase şanse, le au însă, natural, candidaţii susţinuţi de cântăreţii O­­perii. ^ Dăunăzi s’au întâlnit doi. Unul, bas cu renume, celălalt, tenor cu viitor. Tenorul, cunoscând antipatiile ba­sului pentru un fost director al Operii, cu nume de piatră scumpă, O tachină răutăcios — Ştii că e vorba să vie tot el di­rector ? ' * -J't Basul se supără foc . — Aţa ? Să vie. Dar am să-i aplic eu o bătaie, că o să-i treacă pofta... Tenorul nu se intimida. Răspunse : — Bine, maestre, dar şti că iţi are ţi el oamenii lui, cari .ştiu să bată voiniceşte... Basul sări In sus, surprins ţi excla­mă indignat: — Cum ? Aţa merge la Opera Ro­mână ? Cu bătaia ?!... - - Ai, CREŞTERE BUNA Scena s’a petrecut in casa unui cu­noscut, gazetar, tată a doi adorabili e­­levi de şcoală primară. Şi scena ne-a fost povestită, de mam­a lor. Era Duminică după amiază. După ceai. Mai rămăseseră două bucăţi de cozonac — una mai mare, una­ mai mică, Ionel ţi Vasilică, gata să le de­voreze. Mam­a ii opri : „Băeţi, iată două bucăţi de cozo­nac de mărime inegală. Vreau să văd care din voi e mai bine crescut.” Atunci Ionel, fără să stea mult pe gânduri, luă bucata mai mare, şi dădu următoarea explicaţie : „Vasilică e mai bine crescut, ma­mă...” , ■* PERDERE ~­­ ’ ‘ % într’un orăşel sărac de provincie­Elevii gimnaziului înjghebaseră, cu chiu cu vai, o echipă de foot-ball. Directorul, văzăndu-le entuziasmul, le dădu aprobarea, cu toate că, per­sonal, este împotriva sportului foot­­ballistic. După două săptămâni, trecând prin curtea liceului, observă cu surprin­dere că elevii cari formau echipa stă­teau liniştiţi de vorbă In loc să joace. Şi întrebă : — Ce s’a întâmplat băeţi ? Ce-i cu foot-ball-ul ? Aţa de repede aţi pierdut entuziasmul ? — Entuziasmul nu — dar mingea, răspunse şeful echipei melancolic. O­­ ■ .-V . SIMPLU ! — Dragă, nu găseşti că omul acesta are o figură de prost ? — Ba da, dar figura lui înşeală. —­ Cum ? E deştept van ? — Nu, dar e mai prost d­ecăt îl arată mutra. Servitoarea, către Cică : — Iar îţi şterge pantofii cu per­deaua ? Şti doar că mama ţi-a făcut observaţie. Poftim, şterge-i cu pro­sopul... DIN LAC... Director»­8CARLAT IRODA : BIBLIO K­CA.ASTr S I B I U 4 PAGINI C MIERCURI 1 OCTOMBRIE 1930 f iKSWMSkii­­■-' •­ ABONAMENtfitB IN TARA Tfi luni.................................L.» aoo­ma«» luni..................................... o «n................... lOOO IN STRĂINĂTATE DUBLU Ătconom»nUHe ao piate»o n­ant« te­­ aau la te al» (f»oAr»l lui» Congresul criticilor de la Fraga a prilejuit discuţii dramatice Peatrics nu a participat Franţa la congres.­ Germanii vor sa modifice statutele confederaţiei.. Punctul de vedere francez a învins De vorbă cu d. Stan Golestan S’a comentat în cercurile artis­tice şi teatrale din toate ţările eu­ropene, faptul că asociaţia france­ză a criticii dramatice şi muzicale nu a luat parte la congresul in­ternaţional al criticilor care sa ţinut săptămâna trecuta la Praga. Absenţa criticilor francezi, a fost cu atât mai surprinzătoare, cu cât la Praga s’a constituit con­federaţia internaţională a critici­lor care este o creaţie a criticilor francezi. * In jurul absenţei criticilor fran­­cezi dela Congresul dela Praga, s’a ivit o polemică în presa fran­ceză, în centrul căreia se afla dis­­tinsul nostru compatriot, d. Stan Golestan, criticul muzical al lui Figaro», care la Praga a fost a­­les secretar general al nouei con­federaţii a criticilor. Profitând de prezenţa d-lui Go­lestan în Capitală, i-am solicitat cunoscutului critic şi compozitor, declaraţii asupra congresuui de la Praga. — «Din primul moment trebuie să constat că amintirea modului ireproşabil în care a fost organi­zat congresul criticilor la Bucu­reşti, a rămas neştearsă in memo­ria tuturor, şi că ceea ce s’a oferit la Bucureşti, pentru a face cât mai plăcută vizita oaspeţilor stră­ini, nu va putea fi întrecut de nici un alt­ oraş. Astfel se şi explică faptul că din cauza condiţiunilor puţin fa­vorabile care se ofereau partici­panţilor la Congresul criticilor,, delegaţii francezi au renunţat de a se mai deplasa la Fraga. — Ce ne puteţi spune despre articolele din «Comoedia» în care s’a luat atitudine împotriva con­gresului de la Praga ? — Polemica a­ pornit de la un articol scris de mine în «Le Figa­ro», in care mi-am exprimat re­gretul că Franţa nu va participa la congresul de la Praga, cu atât mai mult, cu cât acolo avea să se voteze statutele Confederaţiei in­ternaţionale a criticei, preconi­zată de asociaţia franceză a cri­ticilor. Articolul meu a impresio­nat, după cât se pare cercurile ar­tistice franceze şi Ministerul de Externe a desemnat un observa­tor la congres. «Couipedia» s-a ocupat în două articole editoriale de chestiunea­­participării la congresul de la Pra­ga, referindu-se la articolul meu, constatând­ la rândul ei că absenţa Franţei de la acest congres e re­gretabilă. Totuşi, delegaţii Franţei au lip­sit de la congres. Aceasta nu a îm­piedecat însă ca Franţa să iasă în­vingătoare căci nimic nu se poate face fără ca. Statutele elaborate la Paris au fost acceptate­­în cele din urmă de întreg congresul ca ba­zele nouei confederaţii interna­ţionale a criticei. Fără falsă modestie, pot spune că la această victorie franceză, am contribuit eu însumi în largă măsură, înţelegând să apăr cu ul­tima energie prestigiul acestei ţări care este a doua mea patrie. Şi credeţi-mă, că succesul nu a fost uşor de cu­­prit. Singură Germania trimisese 20 de delegaţi , Austria,­­ astfel în­cât­ statele de limbă­­germană a­­veau majoritatea. A fost nevoie de multă abilitate şi sânge rece pentru a menţine neştirbit punctul de vedere fran­cez în faţa acestei majorităţi care tindea să modifice structura m­i­nim­ă a statutelor elaborate la Pa­ris de către emeritul profesor Strowsky şi ,de mine. Am lucrat împreună 8 luni la aceste statute, consultând toate statutele asociaţiilor de presă si­milare. Ele sunt întemeiate înainte de toate pe spiritul internaţional a apropierii între naţiuni şi tind să generalizeze realizările fericite ale fiecărei naţiuni, pe tărâmul artistic. (Continuare In pagina 2-a coloana 7-a jos) Stan Golestan După ce au citit „mijlocu­l" meu de Duminică în care am redat în câteva trăsături atitudinea actori­lor în momentul solemn al intrării în scenă, simpaticii preoţi ai Tha­­liei, când mă văd între culise, caută să-şi ,,revizuiască această atitudine. E prea târziu însă, căci eu îi urmăresc de multă vreme. Continui dar, fără să ţinăipont de noua ..mise en scenă“. D-l C. Nottara, înainte de a in­tra în scenă, pentru a-şi drege gla­sul mestecă o bucăţică de zahăr muiat în apă, sau momentul solear IBBB puţin răcit mestecă o bonboană de eucalipt. Când mai sunt vre­o două mi­nute până la intrarea în­ scenă, ri­dică ambele mâini, semn ca să nu i se mai vorbească. D-na Lucia Sturdza-Bulandra strigă la maşinişti, la repuziter, la electricieni, la actori şi chiar la Dumnezeu. Distinsa noastră artistă le joacă însă o simplă farsă. N’are nici un motiv să fie nemulţumită şi dacă strigă la toată lumea e numai ca... să intre, ceea ce se numeşte în tea­tru, „în nervi“­. D-l C. Tănase, care pe lângă actor mai e şi administrator, vor­beşte cu furnizorii,, cu croitorii, cu tipograful. Antrenat în discuţie, iata de multe ori că trebue să in­tre în scenă, irupe în scenă când regisorul îi face semne disperate. D-ra Leny Caler are impresia că nu şi-a aranjat coafura. O strigă pe Elena cabiniera să-i dea un piepten şi cu gesturi repezi îl trece prin părul său de culoarea f­­ear­ei soarelui. D-l Ion lancovescu nu-şi pără­seşte ticul său care-şi dă impresia că mănâncă seminţe. Vorbeşte ceva de speriat de, mult şi de repede şi numai despre proecte şi afaceri de milioane. De câtva timp spune că i s’a când, se simte oferit un angajament la Kludsky, să spue versuri în cuşca leilor, pentru un­ onorariu de o jumătate milion pe seară. ‘A • I V-l*. D-l Tony Bulandra fumează spre necazul pompierului, care nu poate să-i spue nimic. Superstiţios, îşi face cruce când intră în scenă şi nu uită să bată în tefran. Face acest lucru chiar când interpretează rolul... Diavo­lului.­­ D-l V. Maximilian e un „suetar“ ceva de speriat. Preferă subiectele agricole, şi, cunoaşte la perfecţie preţurile mondiale ale cerealelor. D-l I. Sârbul spune snoave sau comentează interpretarea camara­zilor săi de pe scenă. D-l G. Storin când joacă roluri cu barbă îşi blestemă soarta şi când joacă „Iaşi" înjură rolurile „cu barba*. D-l Ion Brezeanu e acru şi ner­vos şi nemulţumit de toată lumea; în realitate e emoţionat. D-l I. Finteşteanu vorbeşte sin­gur şi spune la toată lumea că „nu se simte bine"*, deşi e perfect să­nătos. D-l G. Timică se plimbă de colo până colo, căutând să inventeze noul „cârlige“. D-l I. Manu spune anecdote, cu intenţia diabolică de a face pe ca­marazi să radă și sa... se bâlbâe. Voi continua. „„ ^-îglsp»- E''v*K!»'-,âj*§ ■, i. M. -*s. Tony Bulandra ÎN CULISE Prima şi ultima impresie v. de A. Dum­brăveanu Sunt adorabile tinerele actriţe care după o şedere prelungită la Paris, se reîntorc în Capitală. Sunt adorabile, fiindcă Parisul le-a dat un aer de distincţie şi de frivolitate în acelaş timp. Vin altele decât cele cari au plecat. Nu mai vorbim de îmbrăcăminte, care le dă un aer aparte, dar în mers, în atitudini şi în conversa­ţie s’au schimbat... Tinere absolvente de conserva­tor, iau drumul Parisului în­­spe­ranţa unui angajament la cinema, — altele se duc să se perfecţio­neze şi pleacă cu poşeta plină de visuri şi speranţe. In definitiv fie­care d­in ele nutreşte visul lovitu­­rei care s’o consacre, al gloriei care n’o aşteaptă decât pe ea... Multe din ele se reîntorc după opt zile —­ şi acestea sunt cele de invidiat. Fiindcă au avut curajul să privească realitatea în faţă. Altele insă — şi acestea sunt cele mai numeroase , se lasă antre­natei rămân acolo luni­­de zile ,şi nu se reîntorc decât în ziua când li s’au sfârşit toate resursele... Studio­urile din­­jurul Parisu­lui adăpostesc în fiecare zi zeci de tinere românce plecate să-şi găsească acolo comoara ferme­cată. Se mulţumesc să facă figu­raţie în aşteptarea marelui rol menit să le lanseze. Şi suferă, cu un stoicism iar toate mizeriile posibile, împărtăşesc o soartă de martire, şi când se reîntorc la Bucureşti c­a, atunci sunt ado­rabile. ’ , ^ ' 7-Eri, absolventa de conservator înapoiată după un an de­ ședere la Paris, e întâmpinată pe calea Victoriei de către un actor bă­trân, care era întovărășit de un dirac. — Ce faci Mia? Când te-ai înapoiat? — A, acum câteva zile, maître... — Cum te-ai schimbat ?... — Ți se pare, mon Dieu, sunt tot așa cum am plecat. es­te tânărul nostru camarad îl cunoști? ^ • — Pe domnul ?... Și după o examinare aproape indiferentă, răspunde cu un aer plictisit: ^ ‘ .w., -Da...­­ In paranteză vom spune că tâ­nărul îi fusese, înainte de pleca­rea la Paris, prieten apropiat. Convorbirea continuă, într’o at­mosferă de cald interes. — Dar ști, eşti bine. Parisul te-a înfrumusețat... — A, te înșeli cher maître... Am lucrat, m’am ţinut de învăță­tură. — Bravo fetiţo, bravo. Dar, ia ascultă, că eu nu am fost nici­odată la Paris. Ce impresie ţi-a făcut ? — Adorabilă. De altfel cred că n’o să stau mult aici. E imposi­bil să mai rămân, înţelegi, când ai trăit acolo, când­ te-ai deprins cu oamenii, când ai cunoscut o lume ca aceea, e imposibil să mai ră­mâi. Şi pe urmă, unde să joc aici? Nu şti cum e la noi? — Vroiam să te întreb un lu­cru. De altfel îi întreb pe toţi: ce impresie ai când te dai jos din tren şi calei întâia oara in­ Paris?, Care e impresia din primul mo­ment ? — A, e trés interesant!... Să vezi, am ajuns seara la Paris. In gara de l’Est, hamalul mi-a luat bagajul să mi-l ducă la mașină. Când am ieșit în piață și am vrut să mă urc pe scară, am zărit, chiar lângă stația de automobile nişte găuri mari ele canal. Se făceau re­paraţii şi se instalau canaluri noui. Mi s’a părut că in tuburile acelea imense ale canalului, ză­resc umbre. M’am apropiat şi ce crezi că am văzut ?. . . — Ştiu eu ? — Oameni cari dormeau acolo. Inchipueşte-ţi, bieţii oameni dor­meau în gurile de canal. Ştii, m­’a apucat așa un fior... Brrr... Mi-am zis imediat : ce mizerie grozavă trebue să fie aici Și am plecat la hotel, foarte impresionată. A, dar pe urmă am uitat. — Sigur, ai petrecut bine și... — Am­ uitat de asta, dar fiindcă m’ai întrebat, mi-am adus aminte de prima impresie pe care am a­­vut-o la Paris. — Vasăzică, ești mulțumită ! — Mai întrebi ? Fericită, ca Ei, la revedere, ai să mai stăm de vorbă, să-mi povestești. — Cu plăcere... La revedere. După ce tânăra teatralistă s’a depărtat, actorul se adresează di­racului : — O vezi ? Minte de stă soarele în loc. Nu vroia să-mi spună ade­vărul, fiindcă erai de faţă. Nu-mi ascunde nimic. Mi se spovedeşte ca unui prieten, şi ştie că de la mine nu iese nici un cuvânt. Dar, o întâlnesc eu mâine-poimâine... Iţi spui eu... Au trecut câteva zile. Bătrânul actor uitase convorbirea, când di­racul i-a reamintit-o... — Ți-a spus ? — Sigur. Par’ca nu le cunosc eu. Ai văzut că am întrebat-o ce impresie a avut când a ajuns la Paris, și ea mi-a vorbit de nişte tuburi de canal în care dormeau oamenii... In tuburile alea d­e ca­nal dormise ea, sărăcuţa, şi făcea papă cu coaje de cartofi prăjite... Ii se isprăviseră bănişorii şi nu mai avea unde sta... Și a făcut o foame, r-r ferească Dumnezeu... Nm* •• - ViB*stílfeP téf * V. J rXOX- Pe bulevardul Elisabeta, există o porţiune destul de mare de tro­tuar care s-a transformat dela un timp încoace în două burse dife­rite. Una, cea din dreptul calcu­lui «Boulevard» aparţine muzi­canţilor în cea mai mare parte «omeuri... Ceva mai jos, dela poarta curţei Eforiei, aparţine personalului Operei Române. Bursa muzicanţilor este, de di­mineaţa până seara, în plina ac­tivitate. Trotuarul este în între­gime populat de instrumentişti în căutare de angajament. Vecinătatea celeilalte burse, a personalului Operei e parcă îna­dins aranjată... E drept insă, că faţă de activitatea celei de la Boulevard, bursa personalului O­­perei nu activează decât până la amiază. Balerine, corifee, corişti, cân­tăreţi, formează grupuri-grupuri începând din poartă până în gan­gul de la intrarea teatrului... Cântăreţii se amestecă la un loc cu coriştii, corifeele nu-şi mai dispută întâietate, şi peste tot lo­cul, e un armistiţiu prelungit... Petrovicescu, care e un înger pă­zitor al intereseleor personalului, vine, transpirat, cu pălăria în mână, şi grupurile formează zid în jurul lui... Vine dintr’o dele­gaţie. •— «Ei, ce se aude ? — «Nimic ! — «Cine vine ? — «Nu s’a hotărât. întrebările curg... Petrovicescu, cu batista la frunte, vorbeşte calm, cere linişte, în timp ce din gura în trece şoptită, întrebarea­: — «Cine vine ?... La ora prânzului, trotuarul din faţa Eforiei se goleşte, până a doua zi dimineaţa... Iar, la câţiva metri mai sus, aceleaşi grupuri de oameni discută până seara târziu: — «Pe Miercuri am găsit anga­jament. Ii mai trebue o picu­lină, un contrabas și un trombon. — «Cine merge cu piculina ?... — «îmi trebue unu care să ta­peze... Nimeni nu caută de fapt un ta­­peur... La muzicanți însă, tapeu­­rul e un pianist... Pg... Bursele din bulevard Se caute an tapeor. (Continuare în pagina 2-a coloana ).-a jos­t Un mare dramaturg: W. S. Haugham de I. CANTACUZINO Credința veche, — mai degrabă prejudecată, — care atribuia en­glezilor drept caracteristică a fi­­rei lor, flegmatismul, a sucombat, odată cu eșirea din modă a lui Thibeas Fogg. A mers sa Întâlneas­că in muzeul amintirilor imaginea d-lui John Bull, rotofeiul perso­naj veşnic preocupat de soarta depozitului sau de la Banca. Astăzi am putea mai degrabă socoti mentalitatea engleza ca una esenţialmente critică. Cel pu­ţin întrucât e valabilă credinţa că preocupările vădite în literatura unui popor, nu sunt decât reflexul stării ele spirit care îl defineşte. In adevăr, cei rari de seamă re­prezentanţi actuali ai dramatur­giei engleze, d. B­ohair, John Galsworthy şi Wv. Somerset Maug­ham, apar permanent şi evident munciţi, în concepţiile şi tematica lor de critica socială. Dar însă, la Shaw teatrul e un simplu pretext pentru o ironizare polifonia a aşezărei societăţe­,­­­­dacă la Galsworthy înscenarea te­melor propuse, la Maugham pro­­centual privită sub unghiul dra­matic, însă totuşi cu o evidentă parţialitate în rezolvarea proble­melor propuse la Maugham pre­domină temperamentul dramatic. Teatrul sau este întâiu de toate, teatru. La baza fiecărei piese a lui, se află în­deobşte o gravă problemă, cu multiple şi hotărâtoare rezo­nanţe. Dar, această temă n­u este niciodată expusă arid, sec, dogma­tic, cu obligaţii de convingere, ca în ve­chile piese cu teză, ci învă­luită, confundată cu acţiunea, care prinde spectatorul dintru în­ceput, în sobrietatea expunem, în înlănţuirea neaşteptată a lovi­turilor de teatru, în complicaţia crescândă a intrigii, şi deslegarea ei logică, nedându-i răgaz decât odată cu ultima replică. Atunci însă se evidenţiază că ceea ce s’a perindat pe scenă, nu a fost nu­mai jocul inutil al unei imaginaţii care ştie să tragă, cu îndemânare sforile din culise, ci reprezenta­­o vie a vieţii, aşa cum este, a­­dică ascunzând la fiece pas, în fie­ce clipă o problema de interes larg omenesc. Şi asupra acestei probleme ale cărei date au fost stabilite în faţa sa, a cărei solu­ţie n’a fost decât citată, spectato­rul se simte îndemnat să cugete el însuşi spre a-i găsi o rezolvare. Este că în această particulari­tate de prelungire a acţiunei pie­sei asupra publicului dincolo de limitele ei în timp, caracteristica unui scriitor din rasa marilor scriitori de teatru. Această înţelegere a ceea ce este în adevăr teatrul, — aceeace ar trebui mai ales să fie, — adică în­tâi­u de toate lin «spectacol», care e menit să prindă pe spectator pentru a putea servi de suport la ceea ce verbul vrea să exprime, se vădeşte la Maugham şi din per­manenta sa preocupare de diver­sitate. Grija de reînoire neconte­nită a temelor d­in care îşi soarbe inspiraţia, diversitatea cazului şi a psihologiilor, dela o piesă la alta, este o altă mare izbutire a sa, căci cu acelaş sobru meşteşug Maugham îşi plasează succesiv, o piesă o Polinesia, o alta în Anglia, fie în mediul burgheziei, fie în mediul nobil, în «gentry­, o alta în sfârşit în Indochina, într’un me­diu de plantatori expatriaţi şi de chinezi fanatici. La această diver­sitate a cadrului, care ar putea constitui numai o pseudo noutate, o situare în cadre noui a veşnic a­­celeaşi teme, Maugham adaugă şi diversitatea ideilor care îl in­spiră, trecând de la tratarea ra­portului între soţ şi soţie în căsni­cie, la melancolia eternelor pre­veniri ale vieţii şi de la o temă pur poliţistă cu focuri ele revol­ver şi asasinate, la înscenarea problemei dreptului de a suprima suferinţa unui om, prin chiar su­primarea lui. Aceste caracteristici fac însă ca, teatrul lui Maugham să se lase cu multă greutate etichetat. Este ex­trem de dificil să reduci totul la o linie unitară și bine definită. Somerset Maugham

Next