Rampa, octombrie 1930 (Anul 15, nr. 3809-3835)
1930-10-01 / nr. 3809
1 & ■% \ * ANUL XV -No 3809 REDACJIA, ADMINISTRAŢIA Șl ATELIERELE GRAFICE Str. Intrare* Zalomît No 1 (Hotel Actoria) TMlNKcK . BUCURCŞTI Publicitatea concesionaţi exclusiv Societăți Anonime „Rudolf Mose” Calea Victoriei, 51 tu4 ' . ' Nona generálie de N. Porsenna Nu e de mult — abia înainte de razboiu — tinerii profesioniştiintelectuali se jeluiau de carantina forţată, cu caracter riguros de ostracism, în care îi ţineau înaintaşii lor în carieră, mai bătrâni. In toate ramurile de activitate, individul în plinătatea forţelor era lăsat să tânjească, să-şi ruginească facultăţile, până ce ajungea la ramolisment. Abia atunci era considerat ca utilizabil. Gradele căpătate în viaţă erau un soi de prestigiu, invers proporţional cu puterea de muncă, însă un fel de chezăşie a statorniciei, şi dacă vreţi a talentului, încercai. Revoluţiuneaoravurilor, adusă de razboiu, de războiul făcut de cei tineri şi uneori pierdut de cei bătrâni, a impus, împreună cu multe alte reforme, un reviriment de opinie în favoarea tinereţii, înfăţişată fie de clasele sociale, fie de indivizi. Datorită acestui fapt, nu ni se mai întâmplă să vedem — decât cu rare şi triste excepţii — exibându-se pe scena Teatrului Naţional tragedieni hexagenari în roluri de don Juani, ori în secături de salon! Cum se întâmplă de obicei, s’a trecut dela teză la antiteză — cum ar zice Hegel — sau dela, o extremă la alta, în termeni vulgari. Scena Naţionalului a fost ocupată aproape exclusiv de ţineţi,'. pe umerii cărora s’au trântit grele armuri de împăraţi sau complexion! psichologice, pentru care tinereţea nu este de ajuns. S’au înlăturat fără milă şi fără cap cei maturi şi cei bătrâni ca şi când din"bagajul enorm de experienţă şi de adâncire sufletească a acestora nu se mai putea scoate nimic. S’a făcut o confuzie regretabilă între puterea de creaţie sexuală şi puterea de creaţie intelectuală, care, orice s’ar zice, nu merg întotdeauna alături la ham. E drept că, de câte ori îşi cerea scoaterea la pensie un mare artist, era plâns cu lacrimi amare de contimporani, se deplora neîntrebuinţarea unui asemenea talent, apoi se trecea la ordinea zilei, iar rolurile lui de profundă cerebralitate se încredinţau unui băeţaş de 20 de ani. Aşa l-am plâns pe Demetriade, intrat in mormânt fără sa fi jucat pe Oedip ; aşa am bazait recent exilul voluntar a lui Ion Morţun, şi tot aşa vom mai tângui şi pe alţii, cu acela.? rezultat. Interpretarea răsfăţată într’o mediocritate dulce nu ne-a izbit niciodată violent ca un pumn în ochi, ca aceea hărăzită dramei shakespeariene, jucată de curând. Astfel am asistat cu durere la un Iuliu Cesar fără Marc Antoniu, ceea ce e destul de paradoxal. Noroc cu interpretarea vânjoasă a lui Brutus şi Cassius : altminteri ne-am fi crezut în faţa unui film mut. Negreşit, nu actuala conducere e responsabilă de excesele unui trecut frivol şi prea tolerant , dar socotim o datorie să-i atragem luarea aminte că sistemul a ajuns la punctul, când se impune un eroic remediu. Nu nţelegem ce câştigă arta şi ce beneficiază actorul din suprautilizarea unui singur om în toate genurile posibile, şi unde i se potriveşte şi mai ales unde nu, pe când forţe respectabile rămân în umbră şi se ofilesc. Timpurile noui nu însemnează o valorificare cu orice preţ a elementelor cu mustaţa abia mijită, ci plasarea riguroasă a talentului acolo şi numai acolo unde-l cheamă vocaţiunea firească. Altfel, riscăm să iasă tragedia comică şi să plângem cu lacrimi la comedii. Or, noi spectatorii ne plătim locurile ca să ne întristăm şi să ne înveselim la timp oportun, de situaţii şi de text, iar nu de actor. In Dia cuşca sufletului ASOCIAŢIE DE IDEI Domnul ţi doamna Popescu, pe plaja mării. Doamna contemplă un splendid apus de soare ţi suspină, extaziată. Domnul intervine brutal: „Vrea să zică... Când apune soarele suspini, ţi când plec eu In voiaj nimic n’aud”... CUM, AŞA MERGE? * Ştiţi, desigur, că situaţia Operei Române, nu a fost încă clarificată. Nu se ţine nimic precis. Dar la umbra acestei incertitudini, toate svonurile îţi găsesc crezare. Se înţelege că fiecare bucureştean meloman Iţi are candidatul său la postul de director al Operii. Cele mai ■serioase şanse, le au însă, natural, candidaţii susţinuţi de cântăreţii Operii. ^ Dăunăzi s’au întâlnit doi. Unul, bas cu renume, celălalt, tenor cu viitor. Tenorul, cunoscând antipatiile basului pentru un fost director al Operii, cu nume de piatră scumpă, O tachină răutăcios — Ştii că e vorba să vie tot el director ? ' * -J't Basul se supără foc . — Aţa ? Să vie. Dar am să-i aplic eu o bătaie, că o să-i treacă pofta... Tenorul nu se intimida. Răspunse : — Bine, maestre, dar şti că iţi are ţi el oamenii lui, cari .ştiu să bată voiniceşte... Basul sări In sus, surprins ţi exclamă indignat: — Cum ? Aţa merge la Opera Română ? Cu bătaia ?!... - - Ai, CREŞTERE BUNA Scena s’a petrecut in casa unui cunoscut, gazetar, tată a doi adorabili elevi de şcoală primară. Şi scena ne-a fost povestită, de mama lor. Era Duminică după amiază. După ceai. Mai rămăseseră două bucăţi de cozonac — una mai mare, una mai mică, Ionel ţi Vasilică, gata să le devoreze. Mama ii opri : „Băeţi, iată două bucăţi de cozonac de mărime inegală. Vreau să văd care din voi e mai bine crescut.” Atunci Ionel, fără să stea mult pe gânduri, luă bucata mai mare, şi dădu următoarea explicaţie : „Vasilică e mai bine crescut, mamă...” , ■* PERDERE ~ ’ ‘ % într’un orăşel sărac de provincieElevii gimnaziului înjghebaseră, cu chiu cu vai, o echipă de foot-ball. Directorul, văzăndu-le entuziasmul, le dădu aprobarea, cu toate că, personal, este împotriva sportului footballistic. După două săptămâni, trecând prin curtea liceului, observă cu surprindere că elevii cari formau echipa stăteau liniştiţi de vorbă In loc să joace. Şi întrebă : — Ce s’a întâmplat băeţi ? Ce-i cu foot-ball-ul ? Aţa de repede aţi pierdut entuziasmul ? — Entuziasmul nu — dar mingea, răspunse şeful echipei melancolic. O ■ .-V . SIMPLU ! — Dragă, nu găseşti că omul acesta are o figură de prost ? — Ba da, dar figura lui înşeală. — Cum ? E deştept van ? — Nu, dar e mai prost decăt îl arată mutra. Servitoarea, către Cică : — Iar îţi şterge pantofii cu perdeaua ? Şti doar că mama ţi-a făcut observaţie. Poftim, şterge-i cu prosopul... DIN LAC... Director»8CARLAT IRODA : BIBLIO KCA.ASTr S I B I U 4 PAGINI C MIERCURI 1 OCTOMBRIE 1930 f iKSWMSkii■-' • ABONAMENtfitB IN TARA Tfi luni.................................L.» aooma«» luni..................................... o «n................... lOOO IN STRĂINĂTATE DUBLU Ătconom»nUHe ao piate»o nant« te aau la te al» (f»oAr»l lui» Congresul criticilor de la Fraga a prilejuit discuţii dramatice Peatrics nu a participat Franţa la congres. Germanii vor sa modifice statutele confederaţiei.. Punctul de vedere francez a învins De vorbă cu d. Stan Golestan S’a comentat în cercurile artistice şi teatrale din toate ţările europene, faptul că asociaţia franceză a criticii dramatice şi muzicale nu a luat parte la congresul internaţional al criticilor care sa ţinut săptămâna trecuta la Praga. Absenţa criticilor francezi, a fost cu atât mai surprinzătoare, cu cât la Praga s’a constituit confederaţia internaţională a criticilor care este o creaţie a criticilor francezi. * In jurul absenţei criticilor francezi dela Congresul dela Praga, s’a ivit o polemică în presa franceză, în centrul căreia se afla distinsul nostru compatriot, d. Stan Golestan, criticul muzical al lui Figaro», care la Praga a fost ales secretar general al nouei confederaţii a criticilor. Profitând de prezenţa d-lui Golestan în Capitală, i-am solicitat cunoscutului critic şi compozitor, declaraţii asupra congresuui de la Praga. — «Din primul moment trebuie să constat că amintirea modului ireproşabil în care a fost organizat congresul criticilor la Bucureşti, a rămas neştearsă in memoria tuturor, şi că ceea ce s’a oferit la Bucureşti, pentru a face cât mai plăcută vizita oaspeţilor străini, nu va putea fi întrecut de nici un alt oraş. Astfel se şi explică faptul că din cauza condiţiunilor puţin favorabile care se ofereau participanţilor la Congresul criticilor,, delegaţii francezi au renunţat de a se mai deplasa la Fraga. — Ce ne puteţi spune despre articolele din «Comoedia» în care s’a luat atitudine împotriva congresului de la Praga ? — Polemica a pornit de la un articol scris de mine în «Le Figaro», in care mi-am exprimat regretul că Franţa nu va participa la congresul de la Praga, cu atât mai mult, cu cât acolo avea să se voteze statutele Confederaţiei internaţionale a criticei, preconizată de asociaţia franceză a criticilor. Articolul meu a impresionat, după cât se pare cercurile artistice franceze şi Ministerul de Externe a desemnat un observator la congres. «Couipedia» s-a ocupat în două articole editoriale de chestiuneaparticipării la congresul de la Praga, referindu-se la articolul meu, constatând la rândul ei că absenţa Franţei de la acest congres e regretabilă. Totuşi, delegaţii Franţei au lipsit de la congres. Aceasta nu a împiedecat însă ca Franţa să iasă învingătoare căci nimic nu se poate face fără ca. Statutele elaborate la Paris au fost acceptateîn cele din urmă de întreg congresul ca bazele nouei confederaţii internaţionale a criticei. Fără falsă modestie, pot spune că la această victorie franceză, am contribuit eu însumi în largă măsură, înţelegând să apăr cu ultima energie prestigiul acestei ţări care este a doua mea patrie. Şi credeţi-mă, că succesul nu a fost uşor de cuprit. Singură Germania trimisese 20 de delegaţi , Austria, astfel încât statele de limbăgermană aveau majoritatea. A fost nevoie de multă abilitate şi sânge rece pentru a menţine neştirbit punctul de vedere francez în faţa acestei majorităţi care tindea să modifice structura minimă a statutelor elaborate la Paris de către emeritul profesor Strowsky şi ,de mine. Am lucrat împreună 8 luni la aceste statute, consultând toate statutele asociaţiilor de presă similare. Ele sunt întemeiate înainte de toate pe spiritul internaţional a apropierii între naţiuni şi tind să generalizeze realizările fericite ale fiecărei naţiuni, pe tărâmul artistic. (Continuare In pagina 2-a coloana 7-a jos) Stan Golestan După ce au citit „mijlocul" meu de Duminică în care am redat în câteva trăsături atitudinea actorilor în momentul solemn al intrării în scenă, simpaticii preoţi ai Thaliei, când mă văd între culise, caută să-şi ,,revizuiască această atitudine. E prea târziu însă, căci eu îi urmăresc de multă vreme. Continui dar, fără să ţinăipont de noua ..mise en scenă“. D-l C. Nottara, înainte de a intra în scenă, pentru a-şi drege glasul mestecă o bucăţică de zahăr muiat în apă, sau momentul solear IBBB puţin răcit mestecă o bonboană de eucalipt. Când mai sunt vreo două minute până la intrarea în scenă, ridică ambele mâini, semn ca să nu i se mai vorbească. D-na Lucia Sturdza-Bulandra strigă la maşinişti, la repuziter, la electricieni, la actori şi chiar la Dumnezeu. Distinsa noastră artistă le joacă însă o simplă farsă. N’are nici un motiv să fie nemulţumită şi dacă strigă la toată lumea e numai ca... să intre, ceea ce se numeşte în teatru, „în nervi“. D-l C. Tănase, care pe lângă actor mai e şi administrator, vorbeşte cu furnizorii,, cu croitorii, cu tipograful. Antrenat în discuţie, iata de multe ori că trebue să intre în scenă, irupe în scenă când regisorul îi face semne disperate. D-ra Leny Caler are impresia că nu şi-a aranjat coafura. O strigă pe Elena cabiniera să-i dea un piepten şi cu gesturi repezi îl trece prin părul său de culoarea fearei soarelui. D-l Ion lancovescu nu-şi părăseşte ticul său care-şi dă impresia că mănâncă seminţe. Vorbeşte ceva de speriat de, mult şi de repede şi numai despre proecte şi afaceri de milioane. De câtva timp spune că i s’a când, se simte oferit un angajament la Kludsky, să spue versuri în cuşca leilor, pentru un onorariu de o jumătate milion pe seară. ‘A • I V-l*. D-l Tony Bulandra fumează spre necazul pompierului, care nu poate să-i spue nimic. Superstiţios, îşi face cruce când intră în scenă şi nu uită să bată în tefran. Face acest lucru chiar când interpretează rolul... Diavolului. D-l V. Maximilian e un „suetar“ ceva de speriat. Preferă subiectele agricole, şi, cunoaşte la perfecţie preţurile mondiale ale cerealelor. D-l I. Sârbul spune snoave sau comentează interpretarea camarazilor săi de pe scenă. D-l G. Storin când joacă roluri cu barbă îşi blestemă soarta şi când joacă „Iaşi" înjură rolurile „cu barba*. D-l Ion Brezeanu e acru şi nervos şi nemulţumit de toată lumea; în realitate e emoţionat. D-l I. Finteşteanu vorbeşte singur şi spune la toată lumea că „nu se simte bine"*, deşi e perfect sănătos. D-l G. Timică se plimbă de colo până colo, căutând să inventeze noul „cârlige“. D-l I. Manu spune anecdote, cu intenţia diabolică de a face pe camarazi să radă și sa... se bâlbâe. Voi continua. „„ ^-îglsp»- E''v*K!»'-,âj*§ ■, i. M. -*s. Tony Bulandra ÎN CULISE Prima şi ultima impresie v. de A. Dumbrăveanu Sunt adorabile tinerele actriţe care după o şedere prelungită la Paris, se reîntorc în Capitală. Sunt adorabile, fiindcă Parisul le-a dat un aer de distincţie şi de frivolitate în acelaş timp. Vin altele decât cele cari au plecat. Nu mai vorbim de îmbrăcăminte, care le dă un aer aparte, dar în mers, în atitudini şi în conversaţie s’au schimbat... Tinere absolvente de conservator, iau drumul Parisului însperanţa unui angajament la cinema, — altele se duc să se perfecţioneze şi pleacă cu poşeta plină de visuri şi speranţe. In definitiv fiecare din ele nutreşte visul loviturei care s’o consacre, al gloriei care n’o aşteaptă decât pe ea... Multe din ele se reîntorc după opt zile — şi acestea sunt cele de invidiat. Fiindcă au avut curajul să privească realitatea în faţă. Altele insă — şi acestea sunt cele mai numeroase , se lasă antrenatei rămân acolo lunide zile ,şi nu se reîntorc decât în ziua când li s’au sfârşit toate resursele... Studiourile dinjurul Parisului adăpostesc în fiecare zi zeci de tinere românce plecate să-şi găsească acolo comoara fermecată. Se mulţumesc să facă figuraţie în aşteptarea marelui rol menit să le lanseze. Şi suferă, cu un stoicism iar toate mizeriile posibile, împărtăşesc o soartă de martire, şi când se reîntorc la Bucureşti ca, atunci sunt adorabile. ’ , ^ ' 7-Eri, absolventa de conservator înapoiată după un an de ședere la Paris, e întâmpinată pe calea Victoriei de către un actor bătrân, care era întovărășit de un dirac. — Ce faci Mia? Când te-ai înapoiat? — A, acum câteva zile, maître... — Cum te-ai schimbat ?... — Ți se pare, mon Dieu, sunt tot așa cum am plecat. este tânărul nostru camarad îl cunoști? ^ • — Pe domnul ?... Și după o examinare aproape indiferentă, răspunde cu un aer plictisit: ^ ‘ .w., -Da... In paranteză vom spune că tânărul îi fusese, înainte de plecarea la Paris, prieten apropiat. Convorbirea continuă, într’o atmosferă de cald interes. — Dar ști, eşti bine. Parisul te-a înfrumusețat... — A, te înșeli cher maître... Am lucrat, m’am ţinut de învățătură. — Bravo fetiţo, bravo. Dar, ia ascultă, că eu nu am fost niciodată la Paris. Ce impresie ţi-a făcut ? — Adorabilă. De altfel cred că n’o să stau mult aici. E imposibil să mai rămân, înţelegi, când ai trăit acolo, când te-ai deprins cu oamenii, când ai cunoscut o lume ca aceea, e imposibil să mai rămâi. Şi pe urmă, unde să joc aici? Nu şti cum e la noi? — Vroiam să te întreb un lucru. De altfel îi întreb pe toţi: ce impresie ai când te dai jos din tren şi calei întâia oara in Paris?, Care e impresia din primul moment ? — A, e trés interesant!... Să vezi, am ajuns seara la Paris. In gara de l’Est, hamalul mi-a luat bagajul să mi-l ducă la mașină. Când am ieșit în piață și am vrut să mă urc pe scară, am zărit, chiar lângă stația de automobile nişte găuri mari ele canal. Se făceau reparaţii şi se instalau canaluri noui. Mi s’a părut că in tuburile acelea imense ale canalului, zăresc umbre. M’am apropiat şi ce crezi că am văzut ?. . . — Ştiu eu ? — Oameni cari dormeau acolo. Inchipueşte-ţi, bieţii oameni dormeau în gurile de canal. Ştii, m’a apucat așa un fior... Brrr... Mi-am zis imediat : ce mizerie grozavă trebue să fie aici Și am plecat la hotel, foarte impresionată. A, dar pe urmă am uitat. — Sigur, ai petrecut bine și... — Am uitat de asta, dar fiindcă m’ai întrebat, mi-am adus aminte de prima impresie pe care am avut-o la Paris. — Vasăzică, ești mulțumită ! — Mai întrebi ? Fericită, ca Ei, la revedere, ai să mai stăm de vorbă, să-mi povestești. — Cu plăcere... La revedere. După ce tânăra teatralistă s’a depărtat, actorul se adresează diracului : — O vezi ? Minte de stă soarele în loc. Nu vroia să-mi spună adevărul, fiindcă erai de faţă. Nu-mi ascunde nimic. Mi se spovedeşte ca unui prieten, şi ştie că de la mine nu iese nici un cuvânt. Dar, o întâlnesc eu mâine-poimâine... Iţi spui eu... Au trecut câteva zile. Bătrânul actor uitase convorbirea, când diracul i-a reamintit-o... — Ți-a spus ? — Sigur. Par’ca nu le cunosc eu. Ai văzut că am întrebat-o ce impresie a avut când a ajuns la Paris, și ea mi-a vorbit de nişte tuburi de canal în care dormeau oamenii... In tuburile alea de canal dormise ea, sărăcuţa, şi făcea papă cu coaje de cartofi prăjite... Ii se isprăviseră bănişorii şi nu mai avea unde sta... Și a făcut o foame, r-r ferească Dumnezeu... Nm* •• - ViB*stílfeP téf * V. J rXOX- Pe bulevardul Elisabeta, există o porţiune destul de mare de trotuar care s-a transformat dela un timp încoace în două burse diferite. Una, cea din dreptul calcului «Boulevard» aparţine muzicanţilor în cea mai mare parte «omeuri... Ceva mai jos, dela poarta curţei Eforiei, aparţine personalului Operei Române. Bursa muzicanţilor este, de dimineaţa până seara, în plina activitate. Trotuarul este în întregime populat de instrumentişti în căutare de angajament. Vecinătatea celeilalte burse, a personalului Operei e parcă înadins aranjată... E drept insă, că faţă de activitatea celei de la Boulevard, bursa personalului Operei nu activează decât până la amiază. Balerine, corifee, corişti, cântăreţi, formează grupuri-grupuri începând din poartă până în gangul de la intrarea teatrului... Cântăreţii se amestecă la un loc cu coriştii, corifeele nu-şi mai dispută întâietate, şi peste tot locul, e un armistiţiu prelungit... Petrovicescu, care e un înger păzitor al intereseleor personalului, vine, transpirat, cu pălăria în mână, şi grupurile formează zid în jurul lui... Vine dintr’o delegaţie. •— «Ei, ce se aude ? — «Nimic ! — «Cine vine ? — «Nu s’a hotărât. întrebările curg... Petrovicescu, cu batista la frunte, vorbeşte calm, cere linişte, în timp ce din gura în trece şoptită, întrebarea: — «Cine vine ?... La ora prânzului, trotuarul din faţa Eforiei se goleşte, până a doua zi dimineaţa... Iar, la câţiva metri mai sus, aceleaşi grupuri de oameni discută până seara târziu: — «Pe Miercuri am găsit angajament. Ii mai trebue o piculină, un contrabas și un trombon. — «Cine merge cu piculina ?... — «îmi trebue unu care să tapeze... Nimeni nu caută de fapt un tapeur... La muzicanți însă, tapeurul e un pianist... Pg... Bursele din bulevard Se caute an tapeor. (Continuare în pagina 2-a coloana ).-a jost Un mare dramaturg: W. S. Haugham de I. CANTACUZINO Credința veche, — mai degrabă prejudecată, — care atribuia englezilor drept caracteristică a firei lor, flegmatismul, a sucombat, odată cu eșirea din modă a lui Thibeas Fogg. A mers sa Întâlnească in muzeul amintirilor imaginea d-lui John Bull, rotofeiul personaj veşnic preocupat de soarta depozitului sau de la Banca. Astăzi am putea mai degrabă socoti mentalitatea engleza ca una esenţialmente critică. Cel puţin întrucât e valabilă credinţa că preocupările vădite în literatura unui popor, nu sunt decât reflexul stării ele spirit care îl defineşte. In adevăr, cei rari de seamă reprezentanţi actuali ai dramaturgiei engleze, d. Bohair, John Galsworthy şi Wv. Somerset Maugham, apar permanent şi evident munciţi, în concepţiile şi tematica lor de critica socială. Dar însă, la Shaw teatrul e un simplu pretext pentru o ironizare polifonia a aşezărei societăţe,dacă la Galsworthy înscenarea temelor propuse, la Maugham procentual privită sub unghiul dramatic, însă totuşi cu o evidentă parţialitate în rezolvarea problemelor propuse la Maugham predomină temperamentul dramatic. Teatrul sau este întâiu de toate, teatru. La baza fiecărei piese a lui, se află îndeobşte o gravă problemă, cu multiple şi hotărâtoare rezonanţe. Dar, această temă nu este niciodată expusă arid, sec, dogmatic, cu obligaţii de convingere, ca în vechile piese cu teză, ci învăluită, confundată cu acţiunea, care prinde spectatorul dintru început, în sobrietatea expunem, în înlănţuirea neaşteptată a loviturilor de teatru, în complicaţia crescândă a intrigii, şi deslegarea ei logică, nedându-i răgaz decât odată cu ultima replică. Atunci însă se evidenţiază că ceea ce s’a perindat pe scenă, nu a fost numai jocul inutil al unei imaginaţii care ştie să tragă, cu îndemânare sforile din culise, ci reprezentao vie a vieţii, aşa cum este, adică ascunzând la fiece pas, în fiece clipă o problema de interes larg omenesc. Şi asupra acestei probleme ale cărei date au fost stabilite în faţa sa, a cărei soluţie n’a fost decât citată, spectatorul se simte îndemnat să cugete el însuşi spre a-i găsi o rezolvare. Este că în această particularitate de prelungire a acţiunei piesei asupra publicului dincolo de limitele ei în timp, caracteristica unui scriitor din rasa marilor scriitori de teatru. Această înţelegere a ceea ce este în adevăr teatrul, — aceeace ar trebui mai ales să fie, — adică întâiu de toate lin «spectacol», care e menit să prindă pe spectator pentru a putea servi de suport la ceea ce verbul vrea să exprime, se vădeşte la Maugham şi din permanenta sa preocupare de diversitate. Grija de reînoire necontenită a temelor din care îşi soarbe inspiraţia, diversitatea cazului şi a psihologiilor, dela o piesă la alta, este o altă mare izbutire a sa, căci cu acelaş sobru meşteşug Maugham îşi plasează succesiv, o piesă o Polinesia, o alta în Anglia, fie în mediul burgheziei, fie în mediul nobil, în «gentry, o alta în sfârşit în Indochina, într’un mediu de plantatori expatriaţi şi de chinezi fanatici. La această diversitate a cadrului, care ar putea constitui numai o pseudo noutate, o situare în cadre noui a veşnic aceleaşi teme, Maugham adaugă şi diversitatea ideilor care îl inspiră, trecând de la tratarea raportului între soţ şi soţie în căsnicie, la melancolia eternelor preveniri ale vieţii şi de la o temă pur poliţistă cu focuri ele revolver şi asasinate, la înscenarea problemei dreptului de a suprima suferinţa unui om, prin chiar suprimarea lui. Aceste caracteristici fac însă ca, teatrul lui Maugham să se lase cu multă greutate etichetat. Este extrem de dificil să reduci totul la o linie unitară și bine definită. Somerset Maugham