Rampa, decembrie 1930 (Anul 15, nr. 3862-3884)

1930-12-01 / nr. 3862

T­o­v ,v Ambulanta cultura’a Cu de Em. Bucura De câtva timp o apariţie neaş-­punere alături a ceeace au altş­teptată a îmbogăţit viaţa satelor, ţi a ceeace începem să avem noi mai ales din împrejurimile Bu­cureştilor. Şi-a făcut întâele dru­muri la Drăgăneşti, Comana şi­ Toporu în Vlaşca, apoi s’a arătat la Ciocăneşti, Cocioc şi hrăneşti bit, a culturii şi a venit între noi în Ilfov. E un vis vechiu ăl oame poate cam târziu. O datorie pe nilor cari ciocănesc de vre-o două deasupra să-l folosim cât mai des Aş vrea numai să arăt că lucrul nu e luat din închipuire şi că pu­tem avea încredere. El face parte din tehnica, despre care am vor zeci de ani la organizarea cultu­rală a ţării. A trecut ca proiect pe la Casa Şcoalelor a întârziat şi mai din plin. Iată, maşina cea galbenă s’a o­­prit. A făcut treizeci de kilometri ca plan cu un început de reali­ fără să bage de seamă. Aici e şcoa­lare pe la fosta Fundaţie Cultu­­ra. Lumea a fost înştiinţată di­­rală Principele Carol, şi a căpă- nainte prin poştă —afişe etan­şi­tat acum roate, o librărie cu vi­trine călătoare, un aparat de ran­die altul de cinematograf, o cutie de medicamente, o echipă de spe­pite la locuri văzute — şi s’a adu­nat. Copiii se înghesue şi râd. Loc! Omul cel negru s’a urcat pe scăricica de fier din faţă şi des­cialişti. Cine vede marele auto­, Face sus pe acoperiş o pânză cer­­mobil închis, cu totul şi cu totul, uită. Din rafturile şi tejghelile galben, fie strecurându-se cu toa- j de-acolo, un ajutor al lui aşază tă stângăcia prin Bucureşti, pen-1 Intr-un colt librăria, sub un cort tru care n’a fost gândit, fie pe so portocaliu. Cărţile de sfat şi dej * * petrecere, «Cunoştinţe folositoa-­ re», «Din scriitorii români», «Va tras, «Boabe-de-grâu», alte publi­caţii, răsar in rând şi ispitesc. Mi­cii cumpărători încep să se în­demne. In clasa cea mai mare, ţoale şi velinţe acopăr ferestrele. Se fac pregătirile şedinţei de ci­nematograf. Până atunci, pentru ca lumea care creşte mereu să nu stea de­geaba, se dă drumul apa­ratului de radio.­­ Duminică şi predica sau corurile de diminea­ţă, ţinute sau cântate într’o odae depărtată, cu draperii închise din str. General Berthelot răsună din discul electric, peste tot satul, ca şi cum ar fi numai pentru el. Bol­navii stau mai la o parte şi aş­teaptă. Ei cei dintâi au aflat, ca­seluţe de ţară, cu hopuri, cu praf şi cu pufuri cu cumpănă, să nu se apuce a gândi ca e o năzbâtie românească, fără pildă in altă parte şi menită să se împotmo­lească la vreo cotitură, geografică sau bugetară. Am mai spus-o, şi mi se pare că nu stăruia niciodată în destul. Împărtăşirea culturii a ajuns as­tăzi o tehnică, pretutindeni aproa­pe aceeaş. Schimbările de potri­vire cu locurile şi cu oamenii sunt fireşti, dar nu înlătură unel­tele acestei tehnice. Dacă am lua numai biblioteca populară, una din cele mai însemnate, cum se înfăţişează şi se conduce, local, bibliotecar, buget propriu, sunt «. — » ui vaji 'uinwi vi« «■****»! cerinţe în toate părţile valabile. In I re dintre oaspeţii eşiti din marea ce priveşte înzestrarea propriu zisă cu ce anume cărţi, orele de deschi­dere, sistemul, al sălii de lectură sau al împrumutării acasă, aici pot să-şi spună cuvântul împre­jurările deosebite ale pământu­lui. La fel şi cu ambulanţa cul­turală. Daci vaş spune că Bulgaria cutie galbenă cu minuni, e medi­cul. Ambulanţa culturală a Educa­ţiei Poporului e numai un model, şi a in­diţile ei încercări de mrobă Societăţile culturale şi judeţene trebue să­­se lase convinse şi să găsească mijloace, ea ăi desvolte Şi dacă mai departe agresi în­ăre câteva, prevăzute într o lege, ««put. Unele au şi făcut-o. E vor­aceea a cinematografelor, că am văzut profesori universitari îndra­gostiţi de ele şi însoţindu-le de câte ori puteau, şi că e vorba să li se sporească numărul, n’aş aduce­­la cunoştinţă decât una din­­ for­­­­mele dela vecini ale ambulanţei ■ culturale. Sar putea înşira şi ţări ai mari, cu o organizaţie veche bogată de pătrundere în sate cu ajutorul unui automobil sau al unui vagon dichisit ca o expozi­ţie, ca o bibliotecă şi chiar ca o sală de conferi­nţe şi de concerte, ba în atâtea locuri uitate de crearea, şi în toate de înviorarea vieţii­ culturale la sate. Dacă in fiecare Duminică, sute de ambu­lanţe ar porni pe tot întinsul ţă­rii, ducând cu ele cântecul ală­turi de leac şi cuvântul bun odată cu încântările proiecţiilor lumi­noase mişcătoare, România ar câştiga după câtva timp o altă înfăţişare. In fruntea ambulanţelor care vor veni, ambulanţa Educaţiei Po­porului a deschis drumul şi mer-N’aş urmări cu această amintire o !­ge către Răsărit, dărâmat turnul Colţei! Un singur om, îmi mai provoa­că această impresie: d. Istrate Micescu cu care d. Banu, aduce mult la înfăţişare. Ochii iscoditori, strălucind de o flacără par’că nepământeană, un veşnic zâmbet în colţul buzelor. Nu, domnule Banu, şui eu om care ar vrea să fie de bun­âinte. ■ Constantin Banu despre el şi despre aicil “Sunt Bucureştean din Bucureşti“.— Recitam fără săritură Tudor Vladimi­­­ffscu*'.— De unde mi se trage intrarea în partid­ il liberal.— »Mă simţeam o furnică gata să fie strivită.— Avantajiile inegalităţii între oamen .— „ Un „ghnion“ care nu a urmărit toată v­aţa“.— Maiorescu şi Coco Demetrescu.— O şat­ră la adresa falşilor intelectuali.— „Păstrez o duioasă amintire lui Locusteanu“.— Vizuina „Ocultei“.— D. Vintilă Brătianu, aşa cum e.— Funcţionarul Mihail Sadoveanu Precis nu-mi pot explica de ce de câte ori îl văd pe d. Const. Banu, mă simt un om încărcat de păcate. Instantaneu îmi fac un bi­lanţ rapid al ultimelor mele fapte şi deşi nu-mi­ găsesc nimic atât de compromiţător, sunt ispitit totuş să-i apun, dar care nu izbuteşte să fie de­cât ironic, glasul insinuant, barba răsfirată şi pe care posesorul ei o mângâie cu gesturi leneşe, dar mai ales inteligenţa sa cu adevă­rat sclipitoare, şi apoi farmecul a­­proape anormal pe care-l răspân­deşte persoana sa, toate acestea concură să-mi dea acea impresie de care Vam vorbit mai sus. Rar om care să-şi aleagă un pseudonim mai adecvat: d. Banu a semnat ani de zile acele admi­rabile bucafi din ,,Flacăra” cu pseudonimul «Mefisto». Ei da, ce­va diavolesc are d. Banu în între­gul său fel de a­ni! Şi totuş l-am văzut pe d.sa, în calitate de ministru al Cultelor, prezidând Sinodul bisericii auto­cefale române! Dar acea veşnică a sa tinereţe care am impresia că nu se va sfârşi niciodată? Adolescent, îmi amintes» că citeam în gazete că d. Const. Banu se află în fruntea tuturor mişcărilor generoase de pe acea vreme. Astăzi, când e vor­ba ca tineretul liberal să se gru­peze, în jurul unui om, pentru a infuza a­viaţii noua­ partidului, întotdeauna se rosteşte numele d-lui Banu. Orator subţire, cu frază turna­­tă parcă, de o armonie cu adevă­rat clasică, posesor al unei vaste culturi, d. Banu sparge tiparul omului politic de la noi, dispreţui­tor al culturii, şi ajuns doar prin numărul clientelei de club, apro­­piindu-se în această privinţă de fruntaşii vieţii politice din Apus. (Continuare în pagina HI-n) '' » - -_________________ ANUL XV -No 3862 REDACŢIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAF DE INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria). —­ Telefon 301/59 BUCURE­ŞTI Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime «Rudolf Mosse», Calea Victoriei, 31 Director: SCARLAT FRODA DIN CUŞCA SUFLEURULUI ÎNTREBARE INDISCRETA Unul din tinerii noştri compozitori fusese invitat deunăzi la o serată. Fiica amfitrionilor te hotărâse să cânte. In onoarea compozitorului, una din ultimele compoziţii ale acestuia. Aptitudinile ei muzicale fiind, insă, extrem, de reduse, tânărul compozitor a răsuflat uşurat, când d-r­a a terminat cu interpretarea compoziţiei sale. In momentul când tânăra tată mul­ţumea zâmbind pentru aplauzele pri­mite, compozitorul — destul de afec­tat de masacrul suferit — se apropie de ea, şi-o întrebă: „ Scuzaţi-mă, d-ră... VA rog să-mi spuneţi: de cine era bucata pe care aui cântat-o ? ERI ŞI AZI Doui, îmbogăţiţi de război cari nu surit ultimii — tntdininduse-lntr'o zi la un joc de cărţi, începură să se certe. r in'focul discuţiei, umil din îmbo­găţiţi exclamă — Nu uita că odinioară mi-ai fost servitor ! ■. — I.Da acord, răspunse celălalt; dar dacă tu ai­ fi fost servitorul wev. ni fi continuat să fi şi azi. EXPLICAŢIA MISTERULUI Un martor a făcut de curând, spre surprinderea generală, următoarea de­poziţie în faţa unui tribunal englez : — Acum iso de ani, la moartea fra­telui.. meu... Printre auditori se produse imediat o explicabilă surprindere. Martorul era bătrân, dar ca fratele său să fl muriţi cu ISO de ani In urmă... Faptul era însă perfect exact. Tatăl martorului se însurase la îl de ani; ă­ avu­t un copil care a mărit în vârstă de_ câteva luni, s’a însurat a­­poi pentru a doua oară la 76 ani, iar martorul care are acum 97 de ani a fost­­un copil din a doua căsătorie. A putut deci ■foarte bine să spună Că avut un frate care a murit­ cu ISO de ani In urmă... » *­­“*• CREDITORI ŞI DATORII Unul din cei mai eleganţi dintre ti­nerii actori ai primei noastre scene, băut bun, dar întotdeauna dator până In gât, are bine înţeles şi diferite con­turi neachitate pe la diferiţii săi fur­­nisori, intre cari croitorii ocupă pri­mul rang. Deunăzi, apărând la o repetiţie in­­tr’un costum nou-nou, care-l prindea de minune, unul din colegii săi, care-i știa meteahna, îl întrebă : — Da' unde d­­ai mai, comandat cos­tumul ăsta, dragă . — La Popescu, Vasilescu et Comp. fu răspunsul. — Dar bine,­dragă cum se poate ca pentru un singur costum să-ţi faci atâ­ţia creditori , replică colegul.* ­oxxp­­ un pentru critici de Alfred Polgar Alfred Polgar este astăzi unul din cei mai buni stiliști ai literaturii ger­mane. Miniaturile sale In proză — umane, spirituale, de inalt nivel scrii­toricesc — sunt unice in literatura germană.­ Mare parte din proza sa este con­sacrată teatrului Polgar fiind consi­derat de altfel ca. unul din observa­torii cei mai de seamă'1 ai mișcării ar­tistice’ moderne. .i* .. . . . .. Publicăm in trâriut^§^ămpM­a4i din articohul tău ritarL^ penlnt critici. COMEDIE Cfc Iu car­grea încercare!» tea-cosciug e nemuritoare. Vejttfi ____r _ r____ na vie e­l?a un ^helâi 1 vreau și îtrdsrâ^ațV.în^isâf^i^.' -Jj£íf FRANCEZA. „ Nimfe» dar învelită în hârtie satinată. „EŞTI UN PORC!” strigă ac­dumitale îmi pun nervii el ar 'Unu­• EXISTA PIESE, mai ales fran­­ţuzeşti, a căror adâncime sta la suprafaţă. Aceasta e un efect al poate vedea până la fund şi poate prinde cu mâna peştişorii psiho­logici.­­ Germanul crede că numai a­­pele tulburi sunt adânci. triţă proastă e o femee care se bâlbâe în limba materna. IN COMEDIA ADEVĂRATA, soarele nu apune nici­odată şi chiar lacramile nu servesc decât la difuzarea luminii pe care o împrăştie. PIESELE LUI MAETERLINCK sunt reflexele aeriene ale unor drame. COMEDIES A, SURPRISE: triţa, când directorul îi spuse: I FARSA. — Premizele cele mai «Stimată doamnă vă rog să nu­ absurde sunt permise, dar evoin­­terpretaţi rolul servitoarei din ac­­ţia şi înlănţuirea acestor absurdi­­tul al treilea» şi «Directore, stai toţi cere o preciziune materiati­­să te sărut» exclamă ea când di­­cât o logică severă a nelogicei, rectorul îi spune: «Hai, ţi-o daui pe Lady Macbeth».­­ ADEVĂRURILE sunt culmile ? unor piramide de minciuni. Ce-FARSELOR FRAN-­eace ni se pare sigur şi valabil Simţiţi surpriză, încă înainte de CEZE e făcut din praful codului este un castel fictiv de cărţi, şi există. Spectatorul o cunoaşte, înainte de a-i fi pricinuită. Dar » »pv, o,« tocmai această treptată surpriză, SPUNE această sigură aşteptare a neaş­teptatului, face farmecul acestor jocuri. Simţi pointa băjbăind in ele, precum puiul în ou. Dar e clipă frumoasă, când puişorul sparge coaja! TECHNICIENII.­­ Partea ciu­­dată, neliniştitoare, a pieselor lor este că transformă pasiune-­a pictată în acţiune. E ca şi cum ar DACA I S’AR MS ! masa pe care stă castelul e tot ficţiune; şi pământul pe care stă HEMN BERNSTEIN. «Domnule ““ “ ' “* p0,i” fictiu“­“ CHIAR FARA TECHNICA nu meri­­lucrurile. Precum sufletul nemuritor e legat de trupul mur­­dar, tot aşa e legată sacra artă de dispreţuita abilitate technică. UN ACTOR PROST e ca un clarităţii lor. Asemenea com­edie om care vrea să vorbească o lim­­il încântă pe spectator, fiindcă­ ba străină şi n’o stăpâneşte. D ar urca cineva o scară zugrăvită pe perete, sau ca şi cum ar izvorî dintr’o fântână zugrăvită apă vie-Technică se numeşte arta de a face să bată inimi de carton. SPRE SFÂRȘITUL PIESII au a­ d­ uimit urniți spectatori, ^­lucră­turile i-au trezit din nou. n A­G­i­NI 4 Vreji să lâ faceţi actori? Adunaţi-vă un moment gânduri­le şi mărturisiţi sincer: care dintre d-voastră na vrut la un moment dat, în special in epoca adoles­­c­enţii, să se facă actor? Imagina­ţia noastră de puberii s'a înflăcă­rat întotdeauna de mirajul înşelă­tor al rampei şi cine dintre noi, n’a avut teatrul lui, improvizat sub o scară, sau în pivniţă şi pen­tru a cărui cortină ,şterpeleam un cearceaf din zestrea mamei? Dar vremea trece. Adolescentul începe să-şi dea seama că nu tot ce zboară se mănâncă şi viaţa îl cheamă spre alte ocupaţiuni, mai puţin amăgitoare, dar mai rentabi­le. Diletantul de altădată se tras­­formă în spectator şi bine face — căci e mult mai comod. Probabil însă că unii nu pot re­zista tentaţiunii şi... se înscriu la Conservator. Sunt mulţi dintre a­­ceştia de vreme ce în fiecare an, la examenele de admitere ale Con­servatorului, se prezintă vre­o câteva sute de candidaţi. Aproape toţi reuşesc şi aproape­ toţi pro­movează anii. Ştiţi, curat ca la liceul de la Pomârla! Nu însă toţi fac carieră şi poa­te că nici nu urmăresc lucrul a­­cesta. Dacă toţi absolvenţii şi-ar pune în cap într adevăr să urmeze cariera actoricească, am avea mai mulţi şomeuri-actori decât şomeri lucrători manuali şi cu siguranţă că naufragiaţii scenei ar forma viitoarele elemente pentru răstur­­narea ordinei sociale stabilite. Nu însă toţi fac carieră şi de aceia pe chestia revoluţiei putem fi liniş­tiţi. Atunci, m-am întrebat adese­ori,­ cu ce scop se înscriu la Con­servator? Ce urmăresc ei, vizitând aproa­pe zilnic, clădirea dărăpănată din strada Ştirbey-Vodă, intitulată cu emfază „Conservator?". Am vorbit cu trei elevi, cari formează oarecum trei categorii bine distincte între elevii Conser­vatorului, cu un absolvent al cursului primar şi a doua vagi clase de comerţ elementar, cu un student şi cu o elevă. Răspunsurile, care nu sunt in­ventate­­ la birou, oglindesc mai mult sau mai puţin mentalitatea acelor ce urmează cursurile Con­servatorului. Primul elev, care are şi o „slu­j­­buliţă“ la stat, de unde scapă mul­ţumită bunăvoinţei şefului, măgu­lit că are­ ca subaltern un „artist“ mi-a spus­. Am intrat­ în Consevator, pen­­tru că eu cred că am „aptitu­dini“. E lipsă d-le de amorezi şi eu cred că am „fizic plăcutAud că actorii sunt astăzi bine plătiţi şi apoi, ce să spun, îmi place sce­­na. Mă gândesc de multe ori cu deliciu că­ voi fi şi eu aplaudat şi că-mi va apare fotografia la ga­zetă. Intenţionez ca imediat ce voiu absolvi să-mi dau demisia din sluj­ba de la Minister care mă încurcă- M’aş împuşca dacă aş şti că toată viaţa trebue să scriu la un regis­tru soios. Ceea ce mă revoltă e ca profesorul mă pune să recit poe­zii, când eu l-am învăţat la per­fecţie pe Don Mateo Diaz, din „Femeia şi paiaţa”. Studentul mi-a spus: „Sunt înscris la Drept şi cum nu mi se cere frecvenţa, m’am înscris şi eu la Conservator. A Am auzit că mulţi advocaţi de seamă ai noştri — 1. Gr. Perieteanu, Ra­du Rosetti, Jean Th. Florescu — au fost elevi la Conservator. Nu pierd nimic şi poate iună der-Opt­ra cineva, că sunt vre-un miu dramatic. Ei, nu se ştie de ur­de sare epurele!". In sfârşit eleva, cu un glas afec­tat, care voia numai să aducă cu cel al d-r­ei Ventura mi-a spus: :— M’am înscris la Conservator din plictiseală. Mama nu mă lasă să pun în casă mâna pe nimic —­spune că nu mă pricep­e și cum e imposibil să găsești pe vremea asta slujbă, în așteptarea măriti­şului m’am înscris la Conserva­tor, unde mă amuz de minune. Nu spun că nu mi-ar plăcea să fiu o actriţă mare, dar daca nu voi reu­şi să mă fac, chiar mai mică, nam să mă omor!”. Şi acum, două sfaturi dezinte­resate, primul elev să nu demisio­neze­ în nici un chrp din slujbă iar ceilalţi doi să se ferească; pofta vine gustând. I. M. r. LUN! 1 DECEMBRIE 1900 AS­ONAMENT In­ MN TARA r rol luni •■•••••• . • • • • i»e 900 Sosa luni .••••••••••■ o 900 Un on ■ .•••••! m *000 IN strAinAtatb DUBLU Abooamsntvl« so piatooc r>»m*o lo * «ou *o 19 olo tlooAroi luci Bbcb a compus Honegger o operetă Io jo­ul avânturilor Rege ui Pansole La teatrul „Bouffes-Parisiens", se va reprezenta in curând ope­reta „Aventurile regelui Pansole*. Libretul e scris de Albert Wille­metz după romanul lui Pierre Louys, iar partitura e compusă de Arthur Honegger, autorul r­egelui David. Asupra genezii „Aventurilor re­gelui Pausole“­ şi asupra genului operetei in general, Honegger a făcut recent următoarele declara­ţii: „Salabert şi Wilemetz, luân­­du-şi inima în dinţi, au venit să mă întrebe dacă aşi vrea să fac o operetă. Ideea mi-a plăcut. Gândul că voi face ceva cu totul diferit de ceea ce fac de obicei, mă amuza. Asta îmi oferea posibilitatea de a debuta în teatru parizian, de­oarece aşa zisele teatre de muzică serioasă sunt limitate în posibili­tăţile lor. Opereta e un gen tot atât de di­ficil ca şi celelalte. E la fel de greu sa inovezi, în acest gen, ca şi în drama lirică. Opereta ameri­cană e făcută, după cum se ştie, în jurul unei melodii de succes, care se repetă până la saturaţie. Apoteoza acestui gen a fost No No Nanette. Opereta franceză e variată, mai bogată în invenţii. Dar obligaţia de a fi pe placul mulţimii, îl sileşte adeseori pe compozitor să fie vulgar. Muzica pe care am compus-o eu e spirituală, cât se poate de în­grijită din punct de vedere teh­­nic, dar cu totul deosebită de ceea ce scriu de obicei din punct de vedere metodic şi armonic­.. Am început sa lucrez în 1929, pe libretul extras dintr-un roman al lui Pierre Louys de Albert Wil­­lemitz, pe care Louys l-a ales din­tre toţi autorii cari i-au propus transpunerea pe scenă a cârţii sale. Libretul ese din comun. E foarte hazliu scris, în versuri albe şi plin de fantezie. Dacă pilda mea va fi încorona­tă de succes, aşi dori ca şi alţi compozitori, tineri sau bătrâni să se poată interesa de operetă, gă­sind astfel un nou debuşeu, in vremurile acestea când muzicienii sunt veşnic sacrificaţi. E o prejudecată împotriva că­reia trebue să luptăm. Trebue să evităm această separaţie aşa de netă între genurile muzicale, atât în interesul compozitorilor de ope­retă cât şi in interesul compozito­rilor de muzică serioasă. Ştiinţa muzicală nu înpiedică inspiraţia humoristică: Mozart a compus operete“. Stagiunea la Covent Garden la Londra Teatrul de Operă Covent Garden din Londra, va reprezenta în sta­giunea de primăvară câteva ope­re din repertoriul italian Au fost angabte de pe acum tenorul Benjamino Gigli, soprana. Rose l’onselle, şi maestrul Tullio Sera­fim Benjamino Gigli încotro merge teatrul Părerea lui Denys Amiéi Intr’un judicios articol apărut în «Le­ Journal», cunoscutul au­tor dramatic Denys Amiéi își ex­primă­­ punctul de vedere asupra crizei prin care trece teatrul. D-sa constată de la început că dacă o categorie­­ de­ spe­ctatori mărturisesc că nu mai merg la teatru, o altă categorie a , înce­put să meargă,la teatru. Cifrele statistice din Franţa ale Soc. au­torilor, dovedesc că drepturile de autor au crescut într’o simţitoare proporţie.. In situaţia actuală, spune De­nys Amiei, nimeni nu ştie dacă filmul vorbitor va deveni un tea­tru mecanic şi nu va distra pu­blicul decât câteva luni, sau dacă nu-și va găsi adevărata formulă în afară de teatru, şi de ce nu var mai concura. . .­­ Cred că filmul vorbitor va lua spectatorii teatrului dar sunt si­gur că îi va da înapoi tot atâtia auditori. In orice caz viitorul va trebui să facă o riguroasă diferenţă în­tre materia de film şi materia de teatru, şi atunci va înceta actua­lul marasm. Există o prosperitate în perspectivă şi pentru film şi pentru teatru şi nu trebuie cu nici un preţ ca unul să devină ersatzul teatrului. Scriitorii cari vor opta pentru teatru, vor găsi o clientelă nouă, recucerită şi re­formată cu care vor putea lucra mai bine. Am impresia că a­u in­certitudinea şi din teama actuală se va produce o adevărată renaş­tere a teatrului pur — termină Denys Amiéi. Denys Amiéi Rosette Amtaf li. Rosette Anday^ Celebra­­so­prană a Operei din Viena, a cântat cu mare succes la Bar­celona rolul titular din «Car­­men». . John Sullivan, de la Opera din Paris, a cântat rolul lui Don Jose Rosette Anday va mai cânta, §i în «Tristan­ și Isolda». ----------oxxo---­ Stagiunea Operei Ruse de la Paris , IV­­ - . . : : : S” . p Stagiunea de Operă rusă de la teatrul des Champs Elysees din Paris continuă cu mare succes. DifpliOperile: «Prinţul Igor» de Borocjine şi «Sadko» de Rimsky Korsakoff se anunţă un specta­col nou compus din celebrul ba­let, al lui Igor Strawinsky «P­e­­truşca» şi opera lui Glinka «Lo­godnica ţarului». Orchestra va fi aceea a concer­telor Strarain dirijată de maes­trul Alexandru Labinsky . •­ ­oxxo­* w •n­ r -oxxo-

Next