Rampa, ianuarie 1931 (Anul 16, nr. 3885-3908)
1931-01-14 / nr. 3894
ANUL XVI No. 3894 EDACTA, ADMINISTRATA ŞI ATELIERELE GRAF DE INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria). — Telefon 101/59 BUCUREŞTIublicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime «Rudolf Mosse»« Calea Victoriei, 31 TEATRUL POETIC de N. Persenna Fără pretenţia unei costaturi matematice observăm însă că mai la fiecare deceniu timpul revizuieşte valorile estetice şi complică facultatea noastră de comprehensiune. Frumuseţile literare ce mulţumeau pe străbuni nemulţumesc doar sub unghiul obligator al etichetei de „clasicism”. Dar satisfacţiunea imediată, integrală, aproape fizică, nu ne-o mai dau decât scrierile în ritmul modern. E de prisos să acuzăm de neînţelegere ori de filistenism publicul, ai cărui nervi nu mai suportă tirade leşinate sau lungi evocări de lirism evanescent. Teatrul poetic, care a făcut îndelungă vreme farmecul scenelor, este inemediabil apus. Poezia pură a fost circumscrisă în ocolul ei, şi nu-i admisă în închegarea dramatică decât în măsura, strict dozată, în care viaţa însăş admite poezie ce nu înţeleneşte cadenţa mişcării. . Spiritul contimporan este fără îndoială superior, fiindcă e mai pozitiv şi mai practic. In penumbra calmă şi aromată a unui interior, poezia este încă şi va fi pururi un element primordial de desfătare, fiindcă numai acolo el se ridică deasupra timpului şi a realităţilor. Un vers, o frază, o pagină, pot fi recitite, gândite, cu colaborarea intimă a tuturor fibrelor sufleteşti dematerializate spre vis. Pagini de patetic, zguduitor şi real, durere şi înduioşare umană, cum poemele lui Omer ne oferă aproape la fiecare rând, nu pot fi gustate decât cu condimentul răbdării, al uitării de sine şi de clipele ce trec. Şi aceasta nu e posibil decât în odihna unei biblioteci. In teatrul poetic se neglijează în chip ciudat un element .pe care-l indică primul tratat de pedagogie: legile atenţiei. JEste evident că un creştin versnit la teatru, aşezat mai mult sau mai puţ’n incomod într’un fotoliu nu totdeauna larg, între vecini cu care nu e obligat să vibreze la unison, e incapabil de abandonul trupesc şi moral, necesar unui zbor poetc de închipuire. Spectatorului îi trebue mişcarea, ca o pilulă în care se ferecă şi se sublimează idei, simţiri tendinţe, impresii. Dacă totuş astăzi teatrul pare mai greoi, aceasta e o simplă aparenţa: el este pur şi simplu evoluat până la maturitatea intelectuală a privitorului, pe care nu-l mai zbuciumă loviturile şi combinaţiile convenţionale, ci însuş ritmul concret al vieţii. Ceva mai mult: scene de conversaţie aproape filozofică îl reţin mai mult decât divagaţiunile lirice, — în orice altitudine ar plana, — fiindcă viaţa însăş e azi mai gândită, mai technică, făcând apel mai mult la încordarea cerebrală a individului decât la evaporarea lui sentimentală ce nu mai renteaza. Teatrul poetic uită clar aceste două consideraţii: prima de ordin general, a doua de ordin evolutiv, care rostesc împotrivă] un verdict fatal. S’ar părea totuş o contradicţie în spiritul public. De fapt, azi nu mai există genuri, ci toate sunt contopite într-un singur gen (l-am putea numi vitalist), gen pe care inspiraţia lui Maupassant l-a ghicit şi l-a promovat cu o putere sintetică de creaţie, ce va fi întrecută cu greu. Dar tocmai pentru că cititorul, ca şi spectatorul modern, vor tot şi din toate, el nu mai admite specializarea, ci pretinde dozarea enciclopedică a genurilor, amăsurată însă felului de operă literară ce i se oferă spre digerat. Specializările sunt mai uşoare, fiindcă specialistul pisează o viafă întreagă în piuliţa unei singure inspiraţii. Pretențios, publicul nu te cere virtuos, nici excentric, dar îți pretinde să ai ceva din universal. DIN CUŞCA SUFLEORULUI PRUDENŢA O ceată de copii joacă foot-ball, pe ur. maidan. La un moment dat,unul din ei, loveşte puternic mingea, care, lovindu-se de o pietricică, işi schimbă direcţiunea şi cade într’o curte vecină. De după gard apare capul sbârlit a! unei jupânese. — Hei! Ascultă ! A ta e mingea, piciule ? — A stricat ceva în curtea dv. ? — Nu, nimica ! — Atunci, desigur e a mea! • . IN TREN In compartiment au rămas numai ei doi. Ea, brunetă, delicioasă, el, blond, simpatic. Convorbirea s’a înfiripat pe nesimţite, alunecând uşor uşor pe panta flirtului. Trenul a trecut de Predeal. — Domnişoară, vom trece acum printr’un lung tunel. Vi-e teamă ? — Nu, dacă veţi scoate ţigara din gură !... UMOR SCOŢIAN . Un scoţian a cumpărat, ,la New- York, de la un vestit contrabandist de alcool, o sticlă plină cu whisky. Triumfător, o arată unui prieten. Păzește-te ! Te sfătuesc să nu bei această băutură mizerabilă. Este spirt metilic curat care te orbește. In ziua următoare, cei doi se întâlnesc iarăși : — Ei cei ai făcut cu sticla de spirt metilic ? — Am vândut-o, cu acelaş preț, unchiului meu. El e orb de 10 ani !... VOCABULAR — Domnule vânzător, sunteţi sigur că aceşti ciorapi sunt rezistent! ? Vânzătorul, fost funcţionar la o cassa de automobile . — O doamnă ! Nici o grije. Sunt ga- 1 rantaţi pentru două sute cincizeci de kilometri !.... IN MEXIC — Domnule, eu sunt ziarist. Am venit să fac o anchetă în acest orășel. Se spune că aci se jonglează cu focurile de revolver și că n’apucă oamenii să-și trăiască viața cât i-ar fi fost hărăzită de D-zeu ! Exagerări ! Eu nu trăesc ? Sunt cel mai bătrân locuitor , am 28 ani !... UN ȘMECHER — II vezi pe Trandafirescu ! E cel mai fricos din lume... — Crezi că n’are rival ? — Sunt sigur ! — Să-mi dai voie să-ți spun că te Înșeli. Cel mai fricos e domnul de colo. — Nu știu ce te face să crezi aceasta, dar, în orice caz nu e atât de șmecher ca omul meu. — Parol ? — Mai e vorbă ! Să-l vezi întotdeauna vine la bal mascat, costumat in Napoleon.... — Ei și ce-i cu asta ? — Asta îi dă posibilitatea de a ține mâna deasupra portefeiul le-ului!... INDICIU — Ai cetit în gazete ce primire i s’a făcut la New-York, ovreiului ăla Einstein ?.... — Am ceteit. Dar Einstein nu e evreu! — Ha, ha, ha! De unde ai mai scos-o și pe asta? — Tot din ziare! N’ai cetit? O firmă de la Hoolywood i-a oferit 40000 lei ca să fie la dispoziţia ei, cinci săptămâni pentru realizarea unui mare film ştiinţific. Şi el a răspuns că e ocupat cu nişte studii asupra luminii şi că n’are timp !.... — Nu reese... —• Cum nu reese ? Un om care refuză aşa o pleaşcă e sămânţă de ovreiu ?... Directors SCARLAT FRODA 4 Pagini 3 Lei C. MIERCURI 14 IANUARIE 1951 ABONAMENT bei M TAHA . . • • L« «O • • • . . AO Troi luni (lass tuni .••••• Un am......................... e top IN străinătate ouacu AboosmsoteM •• (Mteoe Oaunt« IB 1 aou ts W sis tioeAs» tut* Criza teatrală ia proporţii la Berlin Consfătnile directori iar. Numit Reinhardt e in afară de primejdie Ziarele germane publică articole desnădăjduite asupra crizei cares’a abătut asupra teatrelor germane şi în deosebi asupra teatrelor berlineze. Pentru lupta împotriva primejdiei pe care o constitue aceasta .—„noutizare şi agravare a dificultaţilor materiale prin care trec teatrele directorii de teatre din Berlin au ţinut în ultima vreme mai multe consfătuiri pentru a aviza asupra măsurilor de îndreptare. Conferinţele acestea au avut ca rezultat stabilirea unor măsuri de ordin artistic. Acum câteva zile directorii sau întrunit din nou pentru a lua măsuri imediate pentru a salva câteva importante teatre de la falimentul care le amenințase. De la Anul Nou, numărul spectatorilor a scăzut, în mod catastrofal, la aproape toate teatrele din Berlin. La o serie de teatre, nu s’a realizat nici o treime din suma cheltuelilor strict necesare. Dela începutul stagiunei, trei dintre cei mai de seamă directori de teatru Ostan, Saltenburg şi Haller au dat faliment. Toate aceste fapte au determinat noua conferinţă a directorilor Ea a avut loc în sala de şedinţe a Uniunei teatrale germane. Chestiunile la ordinea zilei nu au fost epuizate într-o singură şedinţă astfel încât a fost necesară ţinerea unui adevărat congres al directorilor de teatre. Deocamdată, congresul directorilor a stabilit că motivele principale ale actualei situaţii sunt chiriile exagerate şi onorările fantastice ale artiştilor celebri. Deoarece în afară de Reinhardt şi fraţii Rotter nici unul dintre actualii directori de teatru nu este şi proprietarul sălilor respective, fiecare conducător de teatru este nevoit să plătească chirii enorme. Unele chirii se cifrează până la 1000 de mărci zilnic (40.000 lei). Directorii declară că nu mai pot suporta aceste cheltueli. Deasemeni nu se mai pot suporta cheltueli ca acele pe cari le necesită plata actorilor celebri. Aceste onorarii se cifrează până la200 mărci pe seară. Dar, după opinia directorilor chiar salariile obicinuite ale actrritei, sunt prea mari. Un actor mediocru primeşte intre 200 şi 400 mărci pe seară. In consecinţă, un teatru berlinez are în medie cheltueli serale de 2000 de mărci. Adăugindu-se la aceste cheltueli, cotele chiriei, cheltuelile teatrelor germane se ridică la sume formidabile. In consecinţă, directorii de teatru din Berlin şi din Germania au hotărât să ceară o reducere de 50 la sută a salariilor şi la amânarea plăţii chiriei. De asemenea, directorii au luat hotărâre să înceapă o campanie pentru a obţine reducerea taxei de 10 la sută ce se percepe drept tantieme asupra încasărilor brute. In această privinţă, directoriisunt modeşti în cererile lor şi se vor mulţumi cu o reducere de numai 2 la sută. Până în recent, tratativele urmate între Uniunea teatrelor şi asociaţiile autorilor şi editorilor nu au dat nici un fel de rezultat. O ultimă revendicare a directorilor de teatre este reducerea taxelor comunale pe spectacole. Luând cunoştinţă de revendicarea formulată de directorii de teatre, autoritatea comunală a oraşului Berlin a publicat o declaraţie prin care anunţă că faţă de actuala situaţie financiară a Capitalei Relcluihii nu poate îi vorbii de o reducere pe ea încă atât de mică a taxelor pe spectacole. După cum se vede, rezoluţiile congresului directorilor de teatre au puţine şanse de a fi realizate astfel încât nu este exclus să asistăm în curând la o serie de catastrofe în lumea teatrelor berlineze. Max Reinhardt Com ( dupâ premiera)... In sfârşit, premiera a avut loc. Autorul, actorii şi regisorul au trecut în seara premierei prin emoţii inerente, care-i fin încordaţi de la ridicarea cortinei până când publicul dă buzna la garderobă. După terminarea spectacolului, destindere generală, ca după tragerea celor trei salvei reglementare la executarea unui condamnat. In bodegi și în cafenele oameni de teatru” despică firul de păr în patru, căutând să arate din care cauză spectacolul „n’o să prindă”. A doua zi, la teatru, atmosferă dezolantă, ca și cum tot personalul teatrului, de la director până la maşinist sunt după un chef de să meargă vestea. Realmente nimeni nu poate şti dacă aseară, a fost sau nu un succes, întocmai ca un vorbitor la radio, care e greu să-şi dea seama de impresia pe care a făcut-o în casele oamenilor conferinţa sa. Actorii cari au jucat la premiera care a avut loc cu o seară înainte, îşi fac apariţia nebărbieriţi şi cu ochii nedormiţi, întind mâna şovăitori şi n’au curajul să te privească în faţă ca oameni cari se simt, ,,cu musca pe căciulă” şi care se aşteaptă dintr’un moment intr’altul să li se arunce în faţă vina Pe nesimţite se lasă o tăcere grea, apăsătoare. Atmosfera e încărcată. Ai spune că te aflii într’un cerc de conspiratori, cari minând o clădire, aşteaptă cu înfrigurtire, dar şi cu emoţie, exploadarea maşînei infernale. Sunt oameni cari prin însăşi structura lor psihologică, nu sunt niciodată mulţumiţi, de exemplu şof curii şi birjarii. Eu înglobez în această categorie şi pe autorii dramatici. A doua zi îşi fac apariţia, şi indiferent dacă lucrarea lor va avea sau nu un succes, au acte de persecutaţi, de păgubiţi. Autor şi actori, deşi destinul pare că i-a indicat ,să, fie colaboratori se privesc a doua zi după premiera cu ură şi dispreţ, ca doi soţi, la judecătorie la prima înfăţişare pentru divorţ. A pronostica actualmente un succes teatral e un lucru foare greu, aproape imposibil; profeţii în acest domeniu n’au sorţi de izbândă. Mari succese scontate s’au transformat în catastrofale căderi şi vice-versa. Un lucru se întâmplă însă întotdeauna după premieră: amicii autorului îl asigură pe acesta că „piesa ar fi câştigat mult printr’o altă interpretare; la rândul lor, amicii actorilor îi asigură că, îşi compromit cariera jucând asemenea roluri fără cap şi fără coadă. Şi în această atmosferă de ură reciprocă, îşi fac totuş apariţia şi figuri vesele: sunt autorii cari aşteaptă să fie jucaţi. Se întâmplă de multe ori, ca atunci când moare cineva, rude apropiate, în loc să jeluiască pe cil dus, profită de înghesuială, pentru a-i subtiliza ceasul, cu capac dublu de aur, sau tabachera cu încrustaţii de sidef. Şi confraţii întru dramaturgie se iubesc de mama focului. Ştiţi, anecdota cu ovreii: „binele care-mi doreşti tu mie, să cadă pe capul tău!”. Destul de tare, ca să fie auzit şi de autorul jucat, autorul care treime să treacă pe afiş spune interpreţilor săi, cu care dă ochii: — Trebue, să „daţi” repede! să „trecem” cel mai târziu săptămâna viitoare! Altfel n’are teatrul ce juca! Dac’ar putea, autorul, jucat şi-ar sfâşia cu dinţii confratele. Şi după amiază, toate previziunile biruitoare se pot întoarce pe dos. După cum croitorul, chiar cel mai bun, poartă întotdeauna haine prost croite, tot aşa actorul sau autorul se înşeală de cele mai multe ori asupra previziunilor lor. Căci, pe deasupra urilor şi patimilor între confraţi, există totuşi un imponderabil, care aduce vestea succesului sau căderilor până în cele mai depărtate mahalale. I. M. Cronica muzicala Patru zile de muzică românească Timp de patru zile la Fundaţia Regele Carol, la Ateneul Român şi la Radio-Bucureşti s’a vorbit despre muzica românească şi s’au cântat compoziţii româneşti. Un record la care cu greu ne-am putut aştepta de pildă acum doua decenii însă care azi, judecând după abundenţa lucrărilor originale de reală valoare ar putea fi uşor întrecute, prelungindu-se cu cel puţin încă o săptămână praznicul jubiliar al Societăţii Compozitorilor Români. Aceste impunătoare manifestări de muzicăromânească, ce s’au desfăşurat fie sub forma unei conferinţe plină de evocări spirituale şi duioase şi de constatări îmbucurătoare şi pitoreşti, a d-lui Const. Brăiloiu fie sub forma concertelor de muzică de cameră, de muzică corală sau de muzică simfonică, au constituit o dare de seamă succintă şi vie asupra unui deceniu de existenţă a Societăţii Compozitorilor Români. Dar, judecând obiectiv raporturile dintre marele public şi Societate, în decursul celor 10 ani de activitate, trebuie să recunoaştem că în orice caz Societatea Compozitorilor Români a contribuit cu mai largă generozitate la satisfacerea unor interese de ordin general şi material decât publicul la sprijinirea unei iniţiative ideale. Pentru a dovedi temeinicia acestei afirmaţii nu am avea decât să înşirăm din nou aci realizările Societăţii Compozitorilor Români, cari vor rămâne temeliile progresului viitor al muzicii româneşti şi al interesului publicului românesc pentru producţiunea muzicală autohtonă. Determinarea acelui interes, azi spontan şi general, care a îndemnat publicul să ocupe până la ultimul loc sala Ateneului în trei seri consecutive sau să caute legătura cu postul de radiofonie care răspundea pe unde minunate, compoziţiile, româneşti, este opera cea mai însemnată a unui deceniu de strădanie a celor dela Societatea Compozitorilor Români. In asemenea condiţiuni, manifestările jubiliare au avut mai degrabă caracterul unei demonstraţiuni recapitulative decât sensul unei «societăţi colecte» Seria menifestârilor muzicale a început prin înfăţişarea realizărilor pe tărâmul genului de concentrată dozare a expresiei muzicale, în domeniul muzicii de cameră. Prima lucrare care a împodobit cu numele ilustru al compozitorului,, maestrul George Enescu, programul acestui concert, a constituit totodată şi evenimentul cel mai de seamă al serii. «Oeteriul pentru coarde» de George Enescu, o lucrare compusă de genialul şef al şcoalei muzicale româneşti încă la vârsta de «Wunderkind», la 19 ani, a însemnat o revelaţie pentru ascultătorii de Vineri seara, 31 de ani după ce a fost compus. Impresia pe care a lăsat-o prima audiţie a acestei lucrări, de o factură personală, de o bogăţie incomparabilă de inspiraţie, de un farmec inedit în combinaţiile contrapunctice şi instrumentale, a fost covârşitoare. Ascultând «Octettul» maestrului Enescu, în interpretarea desăvârşită, inspirată desigur de prezenţa autorului pe estradă, a soliştilor «Filarmonicii», mulţi dintre cei din sală ar fi dorit să poată pătrunde în adâncurile acestei partituri geniale. Pe când dai o nouă audiţie a Octeţiului ? O «Sonatină» a d-lui Marţian Negrea în care o ştiinţă temeinică a tehnicii contrapunctice a pus în evidenţă posibilităţile largi de utilizarea elementului folkloristic, a fost executată în perfectă înţelegere a stilului lucrării de distinsa pianistă Ana Voileanu Nicoară. Béla Bartók a statornicit, de altfel, în Sonatina sa plină de suflul rustic al plaiurilor româneşti de dincolo de Carpaţi, o pildă strălucită de prelucrare a materialului popular. D-ra Cocorăscu a fost ca de obiceiu, interpreta autorizată şi călduros aplaudată a Sonatinei lui Bartók. Muzica vocală, melodiile de o factură delicată ale regretatului Robert Cremer, cântate de d-ra H. Lebel şi «Cântecele populare» puse pe note cu o abilă redare a onomatopeei şi pitorescului rustic de d. C. Brăiloiu şi interpretate de d. Ştefanovici, au complectat programul primului concert. Corul «Carmen», condus de d. I. Chirescu a înfăţişat într’un concert coral lucrări reprezentative pentru cele trei forme ale compoziţiei corale româneşti — coruri religioase, populare şi originale — reunind într’un program numele unui G. Kiriac, G. Dima, I. Vidu, Wandyczenski, Musicescu, I. Ghika,Comăneşti, G. Cucu, Borgovan şi Barcă. Tot atâtea nume şi lucrări au ilustrat şi programul concertului simfonic de Duminică, cu care s’a încheiat seria manifestărilor festive. In afară de Rapsodia Română No. 2 de G. Enescu, Sărbătoarea Câmpenească de G. Enacovici, «Dansul florăreței» de M. Jora Înmormântarea la Pătrunjel de T. Rogalski, Preludiul la «Dela Mateiu Cetire» de I. Nona Otescu, Cântecul de nuntă de S. Drăgoi, Cortegiul Divinităţilor infernale de M. Mihalovici, lucrări de mult şi definitiv intrate în repertoriul «Filarmonicii» am asculat «Preludiul» viguros orhestrat al d-lui C. Nottara, sprintena „Ba- Garabeasca» a d-lui T. Brediceanu, «Hora» colorat armonizată de d. Ştefan Popescu, un «Schezo» bogat în invenţiuni contrapunc. Continuare în pagina II-a, Ioanele VI şi VII jos de Liviu Artemie Opereta pe care Oskar Strauss a compus-o prin radio an der Wien anunţătextul. Conflictele alei Theater an der Wien anunţă o nouă operetă de Oskar Strauss „Der Bauerngeneral”. Interesant, e de remarcat că această operetă vieneză a fost compusă peste ocean, deoarece Strauss şi-a petrecut ultimele luni în America, parte la New-York. El nu putea lua cunoştiinţă de texte şi libret decât fragmentar. I se trimiteau zilnic pagini noui ale libretului lui Paul Brammer, iar el trimitea zilnic la Viena pagini noui ale partiturii sale. Dar e ştiut de toată lumea că libretiştii şi compozitorii se împacă foarte greu între ei. Ba îi cerea Brammer lui Strauss să facă anumite modificări în partitură, ba îi cerea Strauss lui Brammer să modifice textul. Conflictele acestea se rezolvau în mare parte prin telegrame, dar adeseori nu se puteau sfârşi decât, prin convorbiri tele-fonice transoceanice, ceea ce, natural,, nu e de loc scump. O asemenea convorbire prin telefon fără fir a avut loc într’o zi pentru ca Brammer sa-i expună lui Strauss ideea unui final şi să obţină consimţământul lui. Convorbirea ameninţasă mi mai ia sfârşit. Ajunsese în al şaselea minut — ceea ce e colosal pentru o convorbire între Europa şi America — dar nu se luase nici o hotărîre. Atunci exclamă Brammer: „Stai acum, mi-a venit o idee!» Iar Strauss răspunse cu calm şi sarcastic : ,Aşa, abia acum? ” P. Iorgulescu-Yor A. JlUgUlCStUl'JlUl co- Continuare în pagina II-a, Ioanele 11 şi III jos Cronica plastica de Ionel Jianu Expoziţa E. Stoinesci, Teatru Expoziţia pictorului Stoenescu, deschisa pentru scurt timp în saloanele «Automobil dubiului e mai înainte de toate un eveniment monden. Pentru că pictorul Stoenescu e un fel de Van Dongen al protipendadei bucureştene, un artist la modă de al cărui penel vor să fie zugrăvite pe pânza şi trecute în stana veşniciei cele mai alese frumuseţi locale. Fără a avea fantezia de culori a lui Van Dongen şi nici îndrăsneala sa creatoare, pictorul Stoenescu e un meşter îndemânatec, un psiholog abil şi desigur, un artist apreciat. Maniera sa e sobră, discretă, abundentă în distincţiunea gris-urilor cari predomină izbuteşte să redea, pe lângă asemănarea personagiului, şi expresia sa. Nu subliniază nici o trăsătură însă, ci se mulţumeşte să indice vag, să suggereze. Priveşte lumea închizând pe jumătate ochii şi de aceea viziunea sa e poetizată de un văl sentimenta şi oarecum literar. Impresionist d-l Stoenescu obţine efecte prin degradări de tonuri sumbre, printr’un «fiou» pe care-l realizează cu pricepere şi meşteşug. Adesea în portretele de copii mai ales, d-l Stoenescu arată o gingăşie poetizată, susţinută totuş de o fină sensibilitate artistică. „ Din punct de vedere estetic, faima mondenă a d-lui Stoenescu Expoziţia srapalui de la Ventura nu e o recomandaţie prea îmbietoare. Intr’adevăr pictorii mari n’au fost decât rareori adoptaţi de contemporaneitate, pentrucă , personalitatea lor puternică depăşea orizontul epocei, crăinicind drumuri noi. Nici Cézanne, nici Van Gogh, nici Rembrandt n’au fost pictori la modă, în timpul vieţii lor. Aceasta nu înseamnă însă că mondenitatea exclude arta. Indică, cel mult, poziţia artistului faţă de mersul vremei şi arată că în loc să conducă el curentul, se lasă condus de preferinţele lui. Arta e normativă numai prin realizările sale superioare. D-l Stoenescu se dovedeşte prin expoziţia sa artist, fără a fi însă şi o personalitate. La Teatrul Maria Ventura expun câteva domnişoare din elita societăţii bucureştene. Un nou eveniment monden. In ultimul timp, aristocraţia a început să cocheteze cu artele plastice. E şi acesta un semn al vremii, al cărui înţeles adânc nu stăruim acum a-l arăta. Expoziţia de la Teatrul Maria Ventura ilustrează o axiomă :in artă trebuie să îndrăsneşti, pentru ca să poţi crea. Pentru că arta e o manifestare liberă — şi nu o imitare a naturii sau a altor maeştri renumiţi. Prima calitate a unui artist e să ştie să îndrăsnească. Numai astfel se poate ajunge pe culmi Numai astfel se poate realiza o adevărată operă de arta. Fetele cari expun la Teatrul Maria Ventura nu ştiu să îndrăsnească. Sunt timide. Sunt cuminţi. Or, cuminţenia în artă înseamnă pur şi simplu lipsă de personalitate. Nici d-ra Laetiţia Lucasieviei, ale cărei tablouri sunt corecte dar co- Tania Septilici Autoportret