Rampa, ianuarie 1931 (Anul 16, nr. 3885-3908)

1931-01-14 / nr. 3894

ANUL XVI No. 3894 EDACT­A, ADMINISTRATA ŞI ATELIERELE GRAF DE INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria). — Telefon 101/59 BUCURE­ŞTI­u­bl­ici­tatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime «Rudolf Mosse»« Calea Victoriei, 31 TEATRUL POETIC de N. Persenna F­ără pretenţia unei costaturi matematice observăm însă că mai la fiecare deceniu timpul revizuieşte valorile estetice şi complică facultatea noastră de comprehensiune. Frumuseţile literare ce mulţumeau pe stră­buni ne­mulţumesc doar sub unghiul obligator al etichetei de „clasicism”. Dar satisfacţiu­nea imediată, integrală, aproa­pe fizică, nu ne-o mai dau de­cât scrierile în ritmul modern. E de prisos să acuzăm de ne­înţelegere ori de filistenism publicul, ai cărui nervi nu mai suportă tirade leşinate sau lungi evocări de lirism evanes­cent. Teatrul poetic, care a fă­cut îndelungă vreme farmecul scenelor, este inemediabil a­­pus. Poezia pură a fost circum­scrisă în ocolul ei, şi nu-i admi­să în închegarea dramatică de­cât în măsura, strict dozată, în care viaţa însăş admite poezie ce nu înţeleneşte cadenţa miş­cării. . Spiritul contimporan este fără îndoială superior, fiindcă e mai pozitiv şi mai practic. In penumbra calmă şi aromată a unui interior, poezia este încă şi va fi pururi un element pri­mordial de desfătare, fiindcă numai acolo el se ridică deasu­pra timpului şi a realităţilor. Un vers, o frază, o pagină, pot fi recitite, gândite, cu colabo­rarea intimă a tuturor fibrelor sufleteşti dematerializate spre vis. Pagini de patetic, zgudui­tor şi real, durere şi înduioşare umană, cum poemele lui Omer ne oferă aproape la fiecare rând, nu pot fi gustate decât cu condimentul răbdării, al uită­rii de sine şi de clipele ce trec. Şi aceasta nu e posibil decât în odihna unei biblioteci. In teatrul poetic se neglijea­ză în chip ciudat un element .­pe care-l indică primul tratat de pedagogie: legile atenţiei. JEste evident că un creştin ve­­rsnit la teatru, aşezat mai mult sau mai puţ’n incomod într’un fotoliu nu totdeauna larg, în­tre vecini cu care nu e obligat să vibreze la unison, e incapa­bil de abandonul trupesc şi mo­ral, necesar unui zbor poetc de închipuire. Spectatorului îi tre­­bue mişcarea, ca o pilulă în ca­re se ferecă şi se sublimează i­dei, simţiri tendinţe, impresii. Dacă totuş astăzi teatrul pa­­re mai greoi, aceasta e o simplă aparenţa: el este pur şi simplu evoluat până la maturitatea in­telectuală a privitorului, pe ca­re nu-l mai zbuciumă loviturile şi combinaţiile convenţionale, ci însuş ritmul concret al vie­ţii. Ceva mai mult: scene de conversaţie aproape filozofică îl reţin mai mult decât divaga­­ţiunile lirice, — în orice altitu­dine ar plana, — fiindcă viaţa însăş e azi mai gândită, mai technică, făcând apel mai mult la încordarea cerebrală a indi­vidului decât la evaporarea lui sentimentală ce nu mai rentea­­za. Teatrul poetic uită clar aceste două consideraţii: prima de or­din general, a doua de ordin evolutiv, care rostesc împotri­vă­]­ un verdict fatal. S’ar părea totuş o contradicţie în spiritul public. De fapt, azi nu mai e­­xistă genuri, ci toate sunt con­topite într-un singur gen (l-am putea numi vitalist), gen pe ca­re inspiraţia lui Maupassant l-a ghicit şi l-a promovat cu o pu­­tere sintetică de creaţie, ce va fi întrecută cu greu. Dar toc­mai pentru că cititorul, ca şi spectatorul modern, vor tot şi din toate, el nu mai admite spe­cializarea, ci pretinde dozarea enciclopedică a genurilor, amă­­surată însă felului de operă li­terară ce i se oferă spre dige­rat. Specializările sunt mai u­­şoare, fiindcă specialistul pi­sează o viafă întreagă în piuliţa unei singure inspiraţii. Preten­țios, publicul nu te cere virtuos, nici­ excentric, dar îți pretinde să ai ceva din universal. DIN CUŞCA SUFLEORULUI PRUDENŢA O ceată de copii joacă foot-ball, pe ur. maidan. La un moment dat,­unul din ei, loveşte puternic mingea, care, lovind­u-se de o pietricică, işi schimbă direcţiunea şi cade într’o curte ve­cină. De după gard apare­ capul sbârlit a! unei jupânese. — Hei! Ascultă ! A ta e mingea, piciule ? — A stricat ceva în curtea dv. ? — Nu, nimica ! — Atunci, desigur e a mea! • . IN TREN In compartiment au rămas numai ei doi. Ea, brunetă, delicioasă, el, blond, simpatic. Convorbirea s’a înfiripat pe nesim­ţite, alunecând uşor uşor pe panta flirtului. Trenul a trecut de Predeal. — Domnişoară, vom trece acum printr’un lung tunel. Vi-e­­ teamă ? — Nu, dacă veţi scoate ţigara din gură !... UMOR SCOŢIAN . Un scoţian a cumpărat, ,la New- York, de la un vestit contrabandist de alcool, o sticlă plină cu whisky. Tri­umfător, o arată unui prieten. Păzește-te ! Te sfătuesc să nu bei această băutură mizerabilă. Este spirt metilic curat care te orbește. In ziua următoare, cei doi se întâl­nesc iarăși : — Ei cei ai făcut cu sticla de spirt metilic ? — Am vândut-o, cu acelaş preț­, un­chiului meu. El e orb de 10 ani !... VOCABULAR — Domnule vânzător, sunteţi sigur că­ aceşti ciorapi sunt rezistent! ? Vânzătorul, fost funcţionar la o cassa de automobile . — O doamnă ! Nici o grije. Sunt ga- 1 rantaţi pentru două sute cincizeci de kilometri !.... IN MEXIC — Domnule, eu sunt ziarist. Am ve­nit să fac o anchetă în acest orășel. Se spune că aci se jonglează cu focu­rile de revolver și că n’apucă oame­nii să-și trăiască viața cât i-ar fi fost hărăzită de D-zeu ! Exagerări ! Eu nu trăesc ? Sunt cel mai bătrân locuitor , am 28 ani !... UN ȘMECHER — II vezi pe Trandafirescu ! E cel mai fricos din lume... — Crezi că n’are rival ? — Sunt sigur ! — Să-mi dai voie să-ți spun că te Înșeli. Cel mai fricos e domnul de colo. — Nu știu ce te face să crezi aceas­ta, dar, în orice caz nu e atât de șme­cher ca omul meu. — Parol ? — Mai e vorbă ! Să-l vezi întotdea­una vine la bal mascat, costumat in Napoleon.... — Ei și ce-i cu asta ? — Asta îi dă posibilitatea de a ține mâna deasupra portefeiul le-ului!... INDICIU — Ai cetit în gazete ce primire i s’a făcut la New-York, ovreiului ăla Ein­stein ?.... —­ Am ceteit. Dar Einstein nu e e­­vreu! — Ha, ha, ha! De unde ai mai scos-o și pe asta? — Tot din ziare! N’ai cetit? O firmă de la Hoolywood i-a oferit 40000 lei ca să fie la dispoziţia ei, cinci săptămâni pentru realizarea unui mare film şti­inţific. Şi el a răspuns că e ocupat cu nişte studii asupra luminii şi că n’are timp !.... — Nu reese... —• Cum nu reese ? Un om care re­fuză aşa o pleaşcă e sămânţă de o­­vreiu ?... Directors SCARLAT FRODA 4 Pagini 3 Lei C. MIERCURI 14 IANUARIE 1951 ABONAMENT bei M TAHA . . • • L« «O • • • . . AO Troi luni (lass tuni .••••• Un am......................... e top IN străinătate ouacu AboosmsoteM •• (Mteoe Oaunt« IB 1 aou ts W sis tioeAs» tut* Criza teatrală ia proporţii la Berlin Consfătn­ile directori iar.­ Numit Reinhardt e in afară de primejdie Ziarele germane publică artico­le desnădăjduite asupra crizei care­­s’a abătut asupra teatrelor germane şi în deosebi asupra tea­trelor berlineze. Pentru lupta împotriva primej­diei pe care o constitue aceasta .—„nouti­zare şi agravare a d­i­ficultaţilor materiale prin care trec teatrele directorii de teatre din Berlin au ţinut în ultima vre­me mai multe consfătuiri pentru a aviza asupra măsurilor de în­dreptare. Conferinţele acestea au avut ca rezultat stabilirea unor măsuri de ordin artistic. Acum câteva zile directorii sau întrunit din nou pentru a lua mă­suri imediate pentru a salva câ­teva importante teatre de la fali­mentul care le amenințase. De la Anul Nou, numărul spec­tatorilor a scăzut, în mod catas­trofal, la aproape toate teatrele din Berlin. La o serie de teatre, nu s’a realizat nici o treime din suma cheltuelilor strict necesare. Dela începutul stagiunei, trei dintre cei mai de seamă directori de teatru Ostan, Saltenburg şi Haller au dat faliment. Toate aceste fapte au determi­nat noua conferinţă a directorilor Ea a avut loc în sala de şedinţe a Uniunei teatrale germane. Ches­tiunile la ordinea zilei nu au fost epuizate într-o singură şedinţă astfel încât a fost necesară ţine­rea unui adevărat congres al di­rectorilor de teatre. Deocamdată, congresul directo­rilor a stabilit că motivele prin­cipale ale actualei situaţii sunt chiriile exagerate şi onorările fan­tastice ale artiştilor celebri. Deoarece în afară de Reinhardt şi fraţii Rotter nici unul dintre actualii directori de teatru nu este şi proprietarul sălilor respective, fiecare conducător de teatru este nevoit să plătească chirii enorme. Unele chirii se cifrează până la 1000 de mărci zilnic (40.000 lei). Directorii declară că nu mai pot suporta aceste cheltueli. Deasemeni nu se mai pot supor­ta cheltueli ca acele pe cari le necesită plata actorilor celebri. Aceste onorarii se cifrează până la­­200 mărc­i pe seară. Dar, după opinia directorilor chiar salariile obicinuite ale ac­­trritei, sunt prea mari. Un actor mediocru primeşte intre 200 şi 400 mărci pe seară. In­­ consecin­ţă, un teatru berlinez are în me­die cheltueli serale de 2000 de mărci. Adăugindu-se la aceste cheltu­eli, cotele chiriei, cheltuelile tea­trelor germane se ridică la sume formidabile. In consecinţă, directorii de tea­tru din Berlin şi din Germania au hotărât să ceară o reducere de 50 la sută a salariilor şi la amâ­narea plăţii chiriei. De asemenea, directorii au luat hotărâre să înceapă o campanie pentru a obţine reducerea taxei de 10 la sută ce se percepe drept tantieme asupra încasărilor brute. In această privinţă, directorii­­sunt modeşti în cererile lor şi se vor mulţumi cu o reducere de nu­mai 2 la sută. Până­ în r­ecent, tratativele ur­mate între Uniunea teatrelor şi asociaţiile autorilor şi editorilor nu au dat nici un fel de rezultat. O ultimă revendicare a direc­torilor de teatre este reducerea taxelor comunale pe spectacole. Luând cunoştinţă de revendi­carea formulată de directorii de teatre, autoritatea comunală a o­­raşului Berlin a publicat o decla­raţie prin care anunţă că faţă de actuala situaţie financiară a Ca­pitalei Relcluihii nu poate îi vor­­bii de o reducere p­e ea încă atât de mică a taxelor pe spectacole. După cum se vede, rezoluţiile congresului directorilor de teatre au puţine şanse de a fi realizate astfel încât nu este exclus să asis­tăm în curând la o serie de catas­trofe în lumea teatrelor berlineze. Max Reinhardt Com ( dupâ premiera)... In sfârşit, premiera a avut loc. Autorul, actorii şi regisorul au trecut în seara premierei prin e­­moţii inerente, care-i fin încorda­ţi de la ridicarea cortinei până când publicul dă buzna la garde­robă. După terminarea­ spectacolului, destindere­­ generală, ca­ după tragerea celor trei salvei regle­mentare la executarea unui con­damnat. In bodegi și în cafenele oameni de teatru” despică firul de păr în patru, căutând să arate din care cauză spectacolul „n’o să prindă”. A doua zi, la teatru, atmosferă dezolantă, ca și cum tot persona­lul teatrului, de la director până la maşinist sunt după un chef de să meargă vestea. Realmente nimeni nu poate şti dacă aseară, a fost sau nu un succes, întocmai ca un vorbitor la radio, care e greu să-şi dea sea­ma de impresia pe care a făcut-o în casele oamenilor conferinţa sa. Actorii cari au jucat la premie­ra care a avut loc cu o seară îna­inte, îşi fac apariţia nebărbieriţi şi cu ochii nedormiţi, întind mâ­na şovăitori şi n’au curajul să te privească în faţă ca oameni cari se simt, ,,cu musca pe căciulă” şi care se aşteaptă dintr’un moment intr’altul să li se arunce în faţă vina Pe nesimţite se lasă o tăcere grea, apăsătoare. Atmosfera e în­cărcată. Ai spune că te aflii în­tr’un cerc de conspiratori, cari minând o clădire, aşteaptă cu în­­frigurtire, dar şi cu emoţie, ex­­ploadarea maşînei infernale. Sunt oameni cari prin însăşi structura lor psihologică, nu sunt niciodată mulţumiţi, de exemplu şof curii şi birjarii. Eu înglobez în acea­stă categorie şi pe autorii drama­tici. A doua zi îşi fac apariţia, şi indiferent dacă lucrarea lor va avea sau nu un succes, au acte de persecutaţi, de păgubiţi. Autor şi actori, deşi destinul pare că i-a indicat ,să, fie colaboratori se privesc a doua zi după premiera cu ură şi dispreţ, ca doi soţi, la judecătorie la prima înfăţişare pentru divorţ. A pronostica actualmente un succes teatral e un lucru foare greu, aproape imposibil; profeţii în acest domeniu n’au sorţi de iz­bândă. Mari succese scontate s’au tran­sformat în catastrofale căderi şi vice-versa. Un lucru se întâmplă însă întotdeauna după premieră: amicii autorului îl asigură pe a­­cesta că „piesa ar fi câştigat mult printr’o altă interpretare; la rân­dul lor, amicii actorilor îi asigu­ră că, îşi compromit cariera ju­când asemenea roluri fără cap şi fără coadă. Şi în această atmosferă de ură reciprocă, îşi fac totuş apariţia şi figuri­ vesele: sunt autorii cari aş­teaptă să fie jucaţi. Se întâmplă de multe ori, ca atunci când moare cineva, rude apropiate, în loc să jeluiască pe cil dus, profită de înghesuială, pentru a-i subtiliza ceasul, cu ca­pac dublu de aur, sau tabachera cu încrustaţii de sidef. Şi confraţii întru dramaturgie se iubesc de mama focului. Ştiţi, anecdota cu ovreii: „binele care-mi doreşti tu mie, să cadă pe capul tău!”. Destul­­ de tare, ca să fie auzit şi de autorul jucat, autorul care treime să treacă pe afiş spune in­terpreţilor săi, cu care dă ochii: — Trebue, să „daţi” repede! să „trecem” cel mai târziu săptămâ­na viitoare! Altfel n’are teatrul ce juca! Dac’ar putea, autorul, jucat şi-ar sfâşia cu dinţii confratele. Şi după amiază, toate previziu­nile biruitoare se pot întoarce pe dos. După cum croitorul, chiar cel mai bun, poartă întotdeauna hai­­ne prost croite, tot aşa actorul sau autorul se înşeală de cele mai multe ori asupra previziunilor lor. Căci, pe deasupra urilor şi pa­timilor între confraţi, există to­tuşi un imponderabil, care­­ aduce vestea succesului sau căderilor până în cele mai depărtate maha­lale. I. M. Cronica muzicala Patru zile de muzică românească Timp de patru zile la Fundaţia Regele Carol, la Ateneul Român şi la Radio-Bucureşti s’a vorbit despre muzica românească şi s’au cântat compoziţii româneşti. Un record la care cu greu ne-am­­ putut aştepta de pildă acum doua decenii însă care azi, judecând după abundenţa lucrărilor origi­nale de reală valoare ar putea fi uşor întrecute, prelungindu-se cu cel puţin încă o săptămână praz­nicul jubiliar al Societăţii Com­pozitorilor Români. Aceste impunătoare manifestări de­ muzică­­românească, ce s’au desfăşurat fie sub forma unei con­ferinţe plină de evocări spirituale şi duioase şi de constatări îmbu­curătoare şi pitoreşti, a d-lui Const. Brăiloiu fie sub forma con­certelor de muzică de cameră, de muzică corală sau de muzică sim­fonică, au constituit o dare de seamă succintă şi vie asupra unui deceniu de existenţă a Societăţii Compozitorilor Români. Dar, judecând obiectiv rapor­turile dintre marele public şi So­cietate, în decursul celor 10 ani de activitate, trebuie să recunoaş­tem că în orice caz Societatea Compozitorilor Români a contri­­buit cu mai largă generozitate la satisfacerea unor interese de or­din general şi material decât pu­blicul la sprijinirea unei iniţia­tive ideale. Pentru a dovedi te­meinicia acestei afirmaţii nu am avea decât să înşirăm din nou aci realizările Societăţii Compozito­rilor Români, cari vor rămâne te­meliile progresului viitor al mu­zicii româneşti şi al interesului publicului românesc pentru­ pro­­ducţiunea muzicală autohtonă. Determinarea acelui interes, azi spontan şi general, care a îndem­nat publicul să ocupe până la ul­timul loc sala Ateneului în trei seri consecutive sau să caute le­gătura cu postul de radiofonie care răspundea pe unde minu­nate, compoziţiile, româneşti, este opera cea mai însem­nată a unui deceniu de strădanie a celor dela Societatea Compozitorilor Români. In asemenea condiţiuni, mani­festările jubiliare au avut mai de­grabă caracterul unei demonstra­­ţiuni recapitulative decât sensul unei «societăţi colect­e» Seria menifestârilor muzicale a început prin înfăţişarea realizări­lor pe tărâmul genului de concen­trată dozare a expresiei muzicale, în domeniul muzicii de cameră. Prima lucrare care a împodo­bit cu numele ilustru al compo­zi­torului,, maestrul George Ene­­scu, programul acestui concert, a constituit totodată şi evenimentul cel mai de seamă al serii. «Oeteriul pentru coarde» de George Enescu, o lucrare com­pusă de genialul şef al şcoalei mu­­zicale româneşti încă la vârsta de «Wunderkind», la 19 ani, a însem­nat o revelaţie pentru ascultătorii de Vineri seara, 31 de ani după ce a fost compus. Impresia pe care a lăsat-o pri­ma audiţie a acestei lucrări, de o factură personală, de o bogăţie incomparabilă de inspiraţie, de un farmec inedit în combinaţiile contrapunctice şi instrumentale, a fost covârşitoare. Ascultând «Octettul» maestru­lui Enescu, în interpretarea desă­vârşită, inspirată desigur de pre­zenţa autorului pe estradă, a so­­liştilor «Filarmonicii», mulţi din­tre cei din sală ar fi dorit să poa­tă pătrunde în adâncurile acestei partituri geniale. Pe când dai o nouă audiţie a Octeţiului ? O «Sonatină» a d-lui Marţian Negrea în care o ştiinţă temeinică a tehnicii contrapunctice a pus în evidenţă posibilităţile largi de utilizarea elementului folkloris­­tic, a fost executată în perfectă înţelegere a stilului lucrării de distinsa pianistă Ana Voileanu Ni­coară. Béla Bartók a statornicit, de altfel, în Sonatina sa plină de su­flul rustic al plaiurilor româneşti de dincolo de Carpaţi, o pildă strălucită de prelucrare a mate­rialului popular. D-ra Cocorăscu a fost ca de obiceiu, interpreta autorizată şi călduros aplaudată a Sonatinei lui Bartók. Muzica vocală, melodiile de o factură delicată ale regretatului Robert Cremer, cântate de d-ra H. Lebel şi «Cântecele populare» puse pe note cu o abilă redare a onomatopeei şi pitorescului rus­tic de d. C. Brăiloiu şi interpre­tate de d. Ştefanovici, au complec­tat programul primului concert. Corul «Carmen», condus de d. I. Chirescu a înfăţişat într’un con­cert coral lucrări reprezentative pentru cele trei forme ale com­­poziţiei corale româneşti — co­ruri religioase, populare şi origi­nale — reunind într’un program numele unui G. Kiriac, G. Dima, I. Vidu, Wandyczenski, Musice­­scu, I. Ghika,Comăneşti, G. Cucu, Borgovan­­ şi Barcă. Tot atâtea nume şi lucrări au i­lustrat şi programul concertului simfonic de Duminică, cu care s’a încheiat seria manifestărilor fes­tive. In afară de Rapsodia Română No. 2 de G. Enescu, Sărbătoarea Câmpenească de G. Enacovici, «Dansul florăreței» de M. Jora Înmormântarea la Pătrunjel de T. Rogalski, Preludiul la «Dela Mateiu Cetire» de I. Nona Ote­­scu, Cântecul de nuntă de S. Dră­­goi, Cortegiul Divinităţilor infer­nale de M. Mihalovici, lucrări de mult şi definitiv intrate în reper­toriul «Filarmonicii» am asculat «Preludiul» viguros orhestrat al d-lui C. Nottara, sprintena „Ba- Garabeasca» a d-lui T. Bredicea­­nu, «Hora» colorat armonizată de d. Ştefan Popescu, un «Schezo» bogat­ în invenţiuni contrapunc. Continuare în pagina II-a, Ioanele VI şi VII jos de Liviu Artemie Opereta pe care Oskar Strauss a compus-o prin radio an der Wien anunţă­­textul. Conflictele alei Theater an der Wien anunţă o nouă operetă de Oskar Strauss „Der Bauerngeneral”. Interesant, e de remarcat că a­­ceastă operetă vieneză a fost com­pusă peste ocean, deoarece Strauss şi-a petrecut ultimele luni în A­­merica, parte la New-York. El nu putea lua cunoştiinţă de texte şi libret decât fragmentar. I se trimiteau zilnic pagini noui ale libretului lui Paul Brammer­, iar el trimitea zilnic la Viena pagini noui ale partiturii sale. Dar e ştiut de toată lumea că libretiştii şi compozitorii se îm­pacă foarte greu între ei. Ba îi cerea Brammer lui Strauss să facă anumite modifi­cări în partitură, ba îi cerea Strauss lui Brammer să modifice textul. Conflictele acestea se re­zolvau în mare parte prin tele­grame, dar adeseori nu se puteau sfârşi decât, prin convorbiri tele-­­fonice transoceanice, ceea ce, na­tural,, nu e de loc scump. O asemenea convorbire prin te­lefon fără fir a avut loc într’o zi pentru ca Brammer sa-i expună lui Strauss ideea unui final şi să obţină consimţământul lui. Convorbirea ameninţa­­să mi mai ia sfârşit. Ajunsese în al şa­selea minut — ceea ce e colosal pentru o convorbire între Europa şi America — dar nu se luase nici o hotărîre. Atunci exclamă Brammer: „Stai acum, mi-a venit o idee!» Iar Strauss răspunse cu calm şi sar­castic : ,Aşa, abia acum? ” P. Iorgulescu-Yor A. JlUgUlCSt­Ul'JlUl co-­ Continuare în pagina II-a, Ioanele 11­ şi III jos Cronica plastica de Ionel Jianu Expoziţ­a E. Stoinesci, Teatru Expoziţia pictorului Stoenescu, deschisa pentru scurt timp în sa­loanele «Automobil dubiului e mai înainte de toate un eveni­ment monden. Pentru că pictorul Stoenescu e un fel de Van Dongen al proti­pendadei bucureştene, un artist la modă de al cărui penel vor să fie zugrăvite pe pânza şi trecute în stana veşniciei cele mai alese frumuseţi locale. Fără a avea fantezia de culori a lui Van Dongen şi nici îndrăs­neala sa creatoare, pictorul Stoe­nescu e un meşter îndemânatec, un psiholog abil şi desigur, un ar­tist apreciat. Maniera sa e sobră, discretă, a­­bundentă în distincţiunea gris-uri­lor cari predomină izbuteşte să redea, pe lângă a­­semănarea personagiului, şi expre­sia sa. Nu subliniază nici o trăsă­tură însă, ci se mulţumeşte să in­dice vag, să suggereze. Priveşte lumea închizând pe jumătate o­­chii şi de aceea viziunea sa e poetizată de un văl sentimenta şi oarecum literar. Impresionist d-l Stoenescu obţine efecte prin degradări de tonuri sumbre, prin­tr’un «fiou» pe care-l realizează cu pricepere şi meşteşug. Adesea în portretele de copii mai ales, d-l Stoenescu arată o gingăşie poetizată, susţinută totuş de o fină sensibilitate artistică. „ Din punct de vedere estetic, faima mondenă a d-lui Stoenescu Expoziţia srapalui de la Ventura nu e o recomandaţie prea îmbie­toare. Intr’adevăr pictorii mari n’au fost decât rareori adoptaţi de con­temporaneitate, pentrucă , perso­nalitatea lor puternică depăşea orizontul epocei, crăinicind dru­muri noi.­­ Nici Cézanne, nici Van Gogh, nici Rembrandt n’au fost pictori la modă, în timpul vieţii lor. Aceasta nu înseamnă însă că mondenitatea exclude arta. Indi­că, cel mult, poziţia artistului faţă de mersul vremei şi arată că în loc să conducă el curentul, se lasă condus de preferinţele lui. Arta e normativă numai prin realizările sale superioare. D-l Stoenescu se dovedeşte prin expoziţia sa artist, fără a fi însă şi o personalitate. La Teatrul Maria Ventura ex­pun câteva domnişoare din elita societăţii bucureştene. Un nou eveniment monden. In ultimul timp, aristocraţia a înce­put­­ să cocheteze cu artele plas­tice. E şi acesta un semn al vre­mii, al cărui înţeles adânc nu stă­ruim acum a-l arăta. Expoziţia de la Teatrul Maria Ventura ilustrează o axiomă :­in artă trebuie să îndrăsneşti, pen­tru ca să poţi crea. Pentru că arta e o manifestare liberă — şi nu o imitare a naturii sau a altor maeştr­i renumiţi. Prima calitate a unui artist e să ştie să îndrăsnească. Numai astfel se poate ajunge pe culmi Numai astfel se poate realiza o adevărată operă de arta. Fetele cari expun la Teatrul Maria Ventura nu ştiu să îndrăs­nească. Sunt timide. Sunt cuminţi. Or, cuminţenia în artă înseamnă pur şi simplu lipsă de personali­tate. Nici d-ra Laetiţia Lucasieviei, ale cărei tablouri sunt corecte dar co- Tania Septilici Autoportret

Next