Rampa, februarie 1931 (Anul 16, nr. 3909-3932)
1931-02-01 / nr. 3909
ANUL XVI No. 3909 F.Eri CT A, ADMINISTRATA / ATELIERELE GRAF DE INTRAREA /Al.OMII No. 1 (Hotel Astoria). — Telefon 301/59 bucuriști Publicitatea concesionată exclusă Societăţii Anonime : Rudolf Mosser, Calea Victoriei, 31 De la vis la realitate fait lHowI$ a MM 53 cc an) Celebru scriitor german şi a scris auto-biografa.- Ţata lui Ludwg.Premiera piesei „Versalles“ la Breslin Lumea intelectuala germana l-a sărbătorit zilele acestea pe marele scriitor Emil Ludwig cu prilejul aniversării sale de 50 de ani Emil Ludwig, care şi-a cucerit o faimă mondială ca biograf al celor mai interesante personalităţi ale istoriei, a scris într’un, timp relativ scurt un număr imens de monumentale lucrări biografice şi literare traduse în aproape toate limbile naţiunilor civilizate din lume şi trece acum drept unul dintre cei mai de seamă scriitori din lume. Interesant e că Emil Ludwig şi-a adus el însuşi un omagiu cu prilejul aniversării sale de 50 de ani, scriindu-şi propria sa biografie, duplice a scris până acum biografiile altora, cu un talent incontestabil. Biografia sa este intitulată „Darurile vieţii” şi cuprinde nu mai puţin de 850 dle pagini. Ludwig este originar din Breslau, fiul unui profesor universitar Hermann Cohn. Crescut deci într-un mediu de intelectuali şi de oameni cu stare, Emil Cohn (Ludwig) a avut prilejul să se ocupe cu tot ce-i atrăgea : muzica şi literatura, încă tânăr, Ludwig a părăsit oraşul natal plecând la Berlin unde se strădueşte să-şi creieze o situaţie independentă pentru a se căsători cu o fată pe care o iubea. Iesi, a cărei premieră a avut loc în cursul săptămânei trecute la Bremen, oraşul natal al scriitorului. Bineînţeles că „Versailles” este o piesă politică. Ea redă impre- Ijurările în cari s’a încheiat tratatul de pace dela Versailles şi constitue de fapt o complectare a faimosului său volum „Iulie 1914’ Principalii eroi ai piesei sunt Clemenceau, Lloyd George şi Wilson. Foarte interesant e actul în care Emil Ludwig se prezintă pe scenă desbaterile Mai întâi. Emil Ludwig a fost conferinţei de pace. Delegaţia funcţionat în birourile unchiului; germană nu apare pe scenă în său, un exportator de cărbuni, nici una din scenele piesei. Apoi, Emil şi-a schimbat alea- In genere tendinţa lui Ludwig sa inimei sale, s’a stabilit lângă a fost de a zugrăvi numai un frag Iago Maggiose tnde a trăit câtment din marea tragedie a lumii, va timp o viaţă primitivă, şi-a Totuşi, deşi e vorba de un specclădit o vilă, a devenit corespon- j tacol festiv, criticu a fost foarte dent de ziare, a urmărit îndea- severă cu autorul dramatic Emil proape fazele războiului şi ale Ludwig. revoluţiei. Volumele sale, cam al- Criticul dramatic Fritz Engel cătuesc acum o întreaga biblio-’ de la Berliner Tageblatt care atacă i-au adus celebritatea mon- plecat la Breslau anume pentru a dială. I asista la această premieră măr-Primul capitol al noului sau turîseşte ca piesa nu a obţinut volum este un portret literar al succes şi că Em'l Ludwig nu va bătrânului Hermann Cohn. In ar putea fi niciodată considerat autimul capitol, fiul lui Emil Lud- tor dramatic, wig vorbește despre tatăl său. Cu prilejul premierei dela Bres Paralela e interesantă și origi- Iau s’a aflat că Emil Ludwig a nahi- I mai scris în tinereţe câteva lu^ Tot cu prilejul aniversării sale crări dramatice pe cari nu le-n re- emil Ludwig a terminat și a pre- prezentat și nici nu te-a publicat să de teatru intitulată „Versai”- până în prezent. DIN CUŞCA EXPLICAŢIE SUFLEURULUI La expoziţia pictorului X. O mulţime împestriţată se perindă in faţa tablourilor. Un domn Intre două vârste fixează de 10 minute un tablou mititel reprezentând un minunat peisagiu. — Vă place ! — Aşi ! Picturile mici mă lasă rece, numai marile bucăţi mă atrag ! — Sunteți critic de artă ? — Nu, negustor de tablouri !... BATE ȘEAUA... Petrică s’a dus să se joace la Gigei. Când să se întoarcă acasă, se porni o ploaie în toată regula. Mama lui Gigei îi dădu atunci o umbrelă și galoșii lui Gigei. — Oh, vă rog, prea multă ostenală, spuse Petrică, de formă. — Sunt sigură că și mama ta s'ar fi ■purtat la fel cu Gigei al meu, dacă l’ar fi surprins ploaia la voi. — Mamă mea ar fi făcut și mai mult. L’ar fi oprit pe Gigei la masa de seară !... TAPEURUL J. X e cunoscut ca un irezistibil tapeur. Zilele trecute i s’a înfundat insă. A încercat un asalt de asanare a buzunarelor, adresându-se unui bătrân rentier. — Nu cumva aveţi să mă imprumu- DEOSEBIRE Patronul restaurantului, a observat că un client, stă cam de vreo jumătate de oră, la o masă şi cu coatele sprijinite de ea, se gândeşte... Intrigat, se apropie de el şi-l întreabă : — Doriți ceva, scumpe domn ? — Da, să fiu în locul dv.! — In locul meu 7 Ha ! ha , ha ! Cu greutăţile prin care trec : chirie, personal, lumină şi afurisita asta de criză. Dac’ai şti ce amărât sunt şi ce gânduri îmi sdruncină creerii... — Dar eu ! Când mă gândesc n’am cu ce să vă plătesc maia !... LIBERTATE DE OPINIE. La o serală dată in cinstea scriitorului V. A era o plictiseală soră cu moartea. Unul din invitați, căscând discret, sub protecția podului palmei, se adresă altuia care, până în acel moment, dăduse ajutor amfitrioanei, la „onorurile“ casei. — Ne distrăm minunat aci! — Puteţi vorbi conform căscatului, că nu’s cu stăpânul casei! După cum se ştie şi s’a dovedit în repetate rânduri, românul nu este născut numai poet. Odată cu progresul civilizaţiei şi cu întregirea neamului a eşit la iveală faptul că românul e născut şi economist. Mai ales economist. Este drept că la această descoperire au contribuit în considerabilă măsură şi vremurile grele prin taţi cu 100 lei, stimate de pocreanu, care trecem şi pe care fiecare căit Sunt dezolat că nu vă pot fi folositor, dar suta de lei pe care v-o împrumutam deobiceiu, e împrumutată aiurea! GREA ÎNTREBARE Scriitorul X. L. s'a întors dintro lungă călătorie pe care a făcut-o în Italia și e asaltat de un stol sburdalnic de admiratoare care nu-l mai slăbesc cu întrebările. — Maestre, e atât de frumoasă Italia 7 — Minunată, și am colindat o toată — Și e adevărat că are forma unei cisme, interpelează ingenuu, una din domnișoara că de B. Cehan Chariot visa cândva, un film pezită, cu tovarăşul său, lihnit în care totul să aibă proporţii de foame, vede, deodată, în uriaşe: o sticlă să fie mare cât un om, un pumn să fie mare cât cel al statuii libertăţii din New-York şi în el să aibă loc trei, patru oameni, un picior să fie atât de lat încât să poata strivi o casă... Chariot visa. Era, prin aceasta, în deplină concordanţă cu semnificaţia adevărată a artei cinematografice. Care, nu-i aşa, era visul ? Cinematograful s’a putut afirma ca artă numai în măsura în care a renunţat la împrumuturi din literatură şi teatru, pentru a ne da imagini originale. Domeniul său prin excelenţa şi l-a descoperit atunci în lumea fanteziei şi a visului. Acolo ochiul suprareal al obiectivului surprindea mişcările extreme ale sufletului şi ale vieţii. Cuvântul înceta, tăcere... In imaginaţie se desfăşurau acţiunile. Ecranul creia în spectator o sensibilitate proprie — cinematografică. Nu imaginaţia singură a realizatorului era spectacolul , ci colaborarea ei cu fantezia publicului. Imaginea se cerea comentată şi interpretată de fiecare. In jurul ei se broda basmul nostru. Cinematograful era o artă idealistă. Era arta nordicilor. Filmele germane şi suedeze răspundeau în cea mai mare măsură cerinţelor specifice ale artei imaginilor animate. Fantasticul, himera, visul — iată conţinutul lor. Şi producţia celorlalte naţiuni nu se apropia de ideal, decât prin incursiuni în aceeaş lume ireală. De-o pildă , prin ,,Hoţul din Bagdad” al lui Douglas Fairbanks Sau „Lumea dispărută”. Şi, bineînţeles, prin filmele lui Charlie Chaplin. Sunt clasice visurile lui din „The Kid”, din „Chariot, soldat“”, din „Chariot printre săi bateci”. In „Goana după aur” el realizează o scenă fantastică, halucinantă. E clasica scenă când, închis într’o cabană în căfala lui, în locul unui om, o găină uriaşă, şi tot aşa tovarăşul lui, pentru care Chariot, la rându-i, se metamorfozează deasemeni subit în găină, bună de împuşcat şi devorat. Aci, Chaplin a exprimat unul din instinctele primare omeneşti, cu o forţă pe care nu i-o putea da cuvântul. Emoţiile pe care le producea ecranul — îşi aveau obârşia în neverosimil. De-aci — visul gigantic al lui Chariot, pe care l-am amintit la începutul articolului. Cinematograful, artă idealistă, nu mai există. Ecranul vrea astăzi maximum de realism. De pe pânza albă, dreptunghiulară, au fost gonite basmele şi halucinaţiile. Dindărătul ei răsună zgomote, sunete, vorbe. Nu mai e ca ’nainte, când „fiecare privea personagiul ca înşişi umbra propriului său gând”, cum spune Andre Rigand, studiind drumul pe care filmul l-a străbătut de la vis la realitate. Personagiul pronunţă astăzi fraze bine, vai, prea bine perceptibile, şi gestul, atitudinea, mimica, reflectă prea puţin emoţia interioară. Nici spectatorul nu mai ia parte, de aceea, cu aceeaşi tensiune interioară, la desfăşurarea acțiunii. Firul delicat — razele luminoase ce parcurg sala de la focar spre ecran, electrizând pare că nervii spectatorilor— nu ne mai leagă cu aceeaşi magică putere de lumea din film. Intre lumea aceea şi noi, e o prăpastie. Ea îşi trăeşte viata ei distincta — noi suntem în afara ei. Cinematograful e o artă realistă. Sau, mai precis, va fi — căci filmul vorbitor abia incepe sa se apropie de sfera artistică. Dar oricât de departe ar ajunge, şi suntem astăzi siguri, că ne va dărui opere de seamă, va rămâne, hotărît, o artă inferioară filmului mut. Muzica Cehosonei la New York Staţiunea radiofonică centrală din New-York a transmis zilele acestea un program de muzică cehoslovacă, după plăci gramofonice ce au fost efectuate anul trecut la Praga. Deasemenea s-a transmis şi o cuvântare a Ministerului dr. Beneş către Cehoslovacii din America. Director: SCARLAT FRODA ruEnwili'HgMIlI'mii riiainawigiri un imn n CAnd $c schimbă directors ■ 8 întoarcerea e jalnică — ori cât ar vrea să susţie unui contrariu. Cu câtă plăcere îfi faci bagajul când pleci în călătoriei Ce frumos Hi aranjezi cămăşile, Cu câtă băgare de seamă îţi întinzi pantalonii şi câtă silinţă îfi dai să nu ţi se şifoneze cravatele! La întoarcere ţi le pui toate deavălma cum, se nimereşte şi la nevoe, a enervat că geamantanul nu se închide, nu stai mult pe gânduri şi-l îndeşi cu piciorul. Omul nu părăseşte nici un loc, fără o undă de melancolie. Cred că şi puşcăriaşul văzându-se cu bocceaua în afara gratiilor zăbrelite se uită lung, din depărtare la clădirea tristă ca un cimitir în care justiţia oamenilor l-a condamnat pentru im anume timp, să stea departe de restul lumii. Cu atât mai mult, vă închipuiţi ca directorul Teatrului Naţional să fie vesel când îşi părăseşte postul? Nu ştiu însă de ce-şi fac iluzii? In însăşi venirea lor s'ar putea, convinge că nimic nu este etern pe lumea asta. Tar aşa e omul: îşi închipuie că dela el începe lumea. Se spune că atunci când, Diamandy a fost nevoit să părăsească Teatrul Naţional nu s’a sfiit să plângă cu hohote. Am asistat la vre-o câteva schimbări de directori şi ce-i drept n’am văzut lacrămi. Toţi însă îşi luau rămas bun cu accente dramatice în glas — deaveai impresia că două octave se luptă în gâtlejul lor — forţându-se în acelaş timp să fie veseli. Râdeau albastru şi formau rictusuri în colţul buzelor. Pentru că toţi vor să piai stea „niţel", cu o zi înaintea instalării noului director vin la teatru la o oră matinală, rezolvă cu febrilitate hârtiile curente şi fac observaţii personalului inferior. Îşi ia un aer degajat şi spune la toată lumea, chiar dacă nu e întrebat, „că e fericit, că de mult, aştepta ziua plecării, că ocupaţiile sale multiple, sănătatea sa şubredă şi mai presus de toate peisagiul său sufletesc, nu-i permitea să mai funcţioneze în acest post”. Sa le satisfacem dorinţa şi să-i credem, după cum obiceiul e să satisfacem şi ultima dorinţă a unui condamnat la moarte. In ziua când se schimbă directorul, artiştii sunt toţi în păr la, teatru, ca funcţionarii în ziua când se plătesc chenzinele. Sunt veseli întocmai ca nişte elevi cari văd ca profesorul nu poate demonstra o teoremă sau că nu-i reuşeşte o experienţă de chimie. IONESCU : Cum ca aerul ? POPESCU: Unde te duci, unde te învârteşti, dai de criză... IONESCU: Trebue să luptăm... POPESCU : Ce să lupţi ?.. Cu ce să lupţi Criza e ca războiul... Vine cu Zepeline, cu tunuri şi cu dinamite... tu ai o biată praştie... Cum să dai jos Zepelinul cu praştia, dom’le ?.. IONESCU : Rezon !.. Trebuie tunuri... POPESCU : Trebue dom’le !.. Trebue!.. Că românii, slavă domnului, nouă vieţi au în pieptul lor de aramă !.. Dar nu ajunge numai vitejia!.. Criza e ca Mărăşeştii... Trebue vitejie dar trebue şi muniţii... Altfel criza te mănâncă... IONESCU : Aia e!.. Dar de unde muniţii ?.. POPESCU : Să le dea Statul!.. IONESCU : Ce-i pasă statului de noi ? POPESCU: Aici e buba!.. Că statului trebue să-i pese de noi!.. Că el e tatăl nostru... IONESCU: Vorba aia, ori e tată ori nu-i tată... POPESCU: Ah ! că nu m’a făcut pe mine mama, stai, că să vezi d-ta cum scăpăm de criză... Cred că nimic nu poate ilustra, mai plastic starea sufletească a, actorului, când, se schimbă directorul, decât întâmplarea riguros autentică, al cărei erou a fost un bine cunoscut regisor al Naţionalului, acum vreo câţiva ani, pe vremea, când, direcţia Teatrului era post politic. In timpul vacanţei de vară Al. H. director la Naţional, se afla la Paris, când o cărămidă, pe cât de grea pe atât de neaşteptată, a adus o schimbare de guvern şi deci şi o schimbare a directorului Naţionalului. Al. H. se plimba pe unul din bulevardele Oraşului- Lumină, desigur cu o oarecare melancolie în suflet. Pe trotuarul de vis-a-vis, regisorul S. se plimba cu un prieten. Acesta-i spuse: — Uite vis-a-vis pe H- — Hai la el! — Dă-l încolo — că numai e directori — a răspuns simplu S. — până atunci prieten la cataramă cu H. In grupuri se discută: — Nimic n’a făcut ăsta! — Și te duce d-le! M’a dus cu vorba pe o chestie cinci luni de zile! — Bine că pleacă! — Asta care vine e om cu autoritate ! — Nu vezi că a venit peste toate partidele! — E numit din loc înalt ! In răstimp în cabinetul directorial, ex-directorul depune cea mai febrilă activitate. De veacuri, omul a simţit nevoia, să-şi schimbe idolul .:■:*] I. M. Alexandru Mavrodi 4 Pagini 3 Lei o DUMINICA 1 FEBRUARIE 1931 ABONAweNTfltB M fAAU Tr*i Hint................................. . kan too Bas« tunt .••••••••••. . ooc Jo an......................•.........................tooa IN 8TRAINATATE OUK.U Abonamant«« sa p4£t»*c Is 1 sau S M als feaaftr« lut» O păstoriţă care scrie versul! Senzaţionalul to om de vărsări ale unei fete deaari O mare casă de editură milaneză a publicat de curând un volum de versuri şi proză, al unei păstoriţe din Siena, Dina Ferri, care a murit în vara trecută, la vârsta de 22 de ani. Volumul a apărut sub îngrijirea cunoscutulului seriilor catolic Marchese Piero Misciatelli care a scris despre poeziile acestei păstoriţe şi în „Corriere della Sera”. Din versurile publicate se poate vedea că e vorba realmente de un mare talent poetic, excepţional chiar pentru ţăranii din acea regiune, cunoscuţi tocmai prin înclinaţiile lor poetice. In această regiune ca şi în împrejurimile Florenţei sau la Pistoia şi Arezzo, limba italiană are uin farmec deosebit iar în vorbire s’au păstrat cuvinte şi imagini cari sunt caracteristice pentru opera lui Dante. Dina Ferri a trăit într’o casă modestă, săracă, împreună cu familia ei. încă la vârsta de şase ani, mica Dina a fost nevoita să lucreze din greu pentru a-şi câştiga existenţa. Ea păzea oile familiei, petrecându-şi trei ani, dela şase la nouă ani, în mijlocul naturei aproape sălbatice încă a regimei. De la nouă la doisprezece ani Dina a mers la şcoală la Chiusdini. De-abea şi-a terminat clasele primare, ea a fost scoasa de la şcoală şi trimeasă din nou cu turmele de oi. Acei câţiva ani petrecuţi la şcoală au trezit însă în acest copil dorul de carte şi de ştiinţă astfel încât ea a continuat singură învăţătura, cu ajutorul unei prietene mai norocoase care putea urma regulat la şcoală. Viaţa aceia monotonă de păstoriţă a avut o influenţă hotărâtoare asupra talentului micuţei Dina. Ea şi-a desvoltat simţiţi de observaţie şi dragostea pentru frumos. foarte impresiile sale. Dina şi le-a insernat îrn versuri într-uin caiet de şcoală „caetul liric” pe care-l purta la dânsa. La vârsta de 16 ani, Dina a suferit un accident care a determinat o profundă schimbare în viaţa copilei. Ea şi-a tăiat trei degete de la mâna dreaptă, a suferit chinuri groaznice şi a refuzat, în ,cele din urmă să mai revină la vechile îndeletniciri rurale, in cele din urmă, părinţii au trimis-o din nou la şcoală. Un inspector şcolar cetind poeziile Dinei a rămas surprins de valoarea lor literară. El a intervenit personal pe lângă directorul unei bănci cerând ajutor pentru tânăra elevă, pentru a-și putea termina studiile. Bancherul, om de inimă, a acordat imediat ajutorul iar Dina a trecut la institutul Sf. Caterina din Siena pentru a se pregăti pentru cariera de profesoară. Acolo, ea și-a trecut cu succes toate examenele. Vara, ea îşi petrecea vacanţele în satul ei natal, păzea oile pe câmp şi continua însemnările în „caetul liric”. Unele din aceste versuri sunt o descriere copilărească a liniştei vieţii în mijlocul naturii pe malul unui rău. Toate străduinţele copilei se îndreaptă spre deslegarea tainelor naturii şi a prezenţei Domnului in toate finţele şi lucrurile, încă la 16 ani. Dina dăduse semne de tuberculoză iar în toamna anului 1929 starea ei a agravat. Ea a fost silită să intre într’uin spital pentru a se îngriji. Tot timpul ea a suferit cu resemnare și nu a incetat niciodată a scrie versurile care se publicau într’o revistă locală „La Diana” condusă de Marchese Misciatelli. Niciodată puterea ei de muncă nu a fost mai mare decât în acele zile de boală. Minunată este o poezie care datează din acea epocă și poartă titlul „Rutilia”. Ea este închinată unei fete cu acest nume care a nutrit într’un pat alături de Dina. In fiinle 1990 medici, au făcut eforturi disperate pentru a o salva pe Dina. Totul a fost în zadar. Ea a murit în urma unei operații. înainte de a muri, Dina a scris încă o „Rugăciune” care este considerată ca una dintre cele mai frumoase pagini literare scrise vreodată în limba italiană. (Continuare în pagina II în foileton) de Victor Redau $t N. Constantinescu tăm să le uşurăm după posibilităţile noastre, şi in special după posibilităţile altora. Ca român, deci cu perfecţi economişti am căutat şi noi soluţiile crizei economice internaţionale. In acest scop nu ne-am adresat cercurilor financiare streine, nici d-lui Young, ăla cu planul subţire, n’am făcut apel nici la Liga Naţiunilor şi la nici un fel de altă ligă : liga contra camerei, liga antialcoolică, liga culturală, etc. etc. etc. Am urmat o cale mai dreaptă şi mult mai puţin costisitoare Pentru soluţionarea crizei, am întreprins o anchetă, printre reprezentanţii naţiunii... Nu ăia din Parlament, ci de la cafenea, de pe stradă şi din alte cercuri autorizate în care vocea poporului răsună liberă, sinceră şi irezistibilă. Am surprins o primă convorbire între două din cei mai autentici reprezentanţi ai naţiunei, binecunoscuţii domni Ionescu şi Popescu, vlăstari ai marelor familii Ioneştii şi Popeştii. Evident, subiectul convorbirei era tocmai ceea ce ne interesa, adică : „criza”. Cetăţenii vorbeau cu convingere, competinţă şi talent. Să-i ascultăm . POPESCU: Sal’tare, neică saî’tare !.. IONESCU : Pari veid... Ce-ţi mai pasă... POPESCU: Ce vesel ?.. Nu şti vorba aia : fac haz de necaz... IONESCU: Ce mai nou? POPESCU: Criză... IONESCU : Mare criză... POPESCU : Dom’le... Criza asta a ajuns ceva aşa ca aerul... IONESCU : POPESCU Ce făceai ? Simplu ca bună ziua!.. Mai întâiu şi’ntâiu, dădeam un comunicat în toate gazetele... Adică ce comunicat ?.. Ordonanţă dom’te ordonanţă... IONESCU : Perfect... POPESCU: Stai să vezi!.. Şi ordonanţa era aşa: „Eu Popescu, în numele Statului, dau ordin ca începând de mâine, orele jumătate dimineaţa să nu mai fie criză !.. Cei cari se vor abate de la această ordonanţă, vor fi amendaţi cu zece milioane şi muncă silnică pe viaţă.!” IONESCU : Aşa da, zic şi eu!. POPESCU : Fiindcă mă’nţelegi figura : Cine se plânge mai mult de criză Băncile şi negustorii... A doua zi, la 9 fără un sfert dimineaţa, eu stat mă duc la toate băncile şi la toţi negustorii şi-i întreb : „Mai e criză ?... şi cum mi-or spune, că e, le iau zece milioane... Şi în cinci minute eu stat câştig din amenzi sute de mii de milioane... IONESCU: Şi ce faci cu banaii ?.. POPESCU : Stai să vezi!.. P’ormă fac recensământul populaţiei... IONESCU: Păi abea s’a făcut ! POPESCU: Ala nu s’a făcut bine !.. Eu l’aş face altfel!.. Eu Popescu, statul, îmi pun în servietă toate milioanele, şi mă duc din casă în casă . —Cum te chiamă — Stan Păpuşe !.. — Ai bani ?.. — Nu !.. — Câţi îţi trebue — Atât şi atât !.. — Poftim banii !.. Ii număr banii pe masă şi p’ormă îl întreb : — Mai e criză ?.. — Nu !.. Gata !.. Şi mă duc la alini !.. IONESCU : Dar dacă băncile şi negustorii pe care îi amendezi no să aibă zece milioane să-ți dea... POPESCU : Cum să nu aibă?.. IONESCU : Uite, așa... POPESCU : Păi noi vorbim serios Trebue să aibă... IONESCU : Ei, dar dacă n’are !.. POPESCU : Atunci eu stat mă retrag şi le spun : spălaţi-vă singuri pe cap !.. Vă meritați soarta ! O a doua convorbire surprinsă. Tot asupra crizei. De astă dată în lumea bună , Continuare în pagina coloana III-a sus ll-a DIN VIAŢA ANNEI PAVLOVA Primi paşi a’ celebrei dansatoare. Ba etele ei de predilecţie După moartea neaşteptată a celebrei dansatoare ruse Anna Pavlova, foarte numeroşi prieteni şi colaboratori ai defunctei artiste publică amintiri din viaţa şi creaţia ei artistică. Foarte interesante sunt amintirile referitoare la primii paşi ai Annei Pavlova pe scenă. Cunoscuta artistă Choreografică A. Fedotova, care se află în fruntea baletului Operei de la Riga şi care a învăţat împreună cu Pavlova, debutând împreună cu ea la Petrograd, scrie că Anna Pavlova a debutat cu succes încă de la vârsta de 14 ani împreună cu Michail Fokin, la reprezentaţii ce s-au dat numai pentru oaspeţi invitaţi. A jucat atunci în baletul „Supravegherea zadarnică”. Primul debut public al Pavlovei pe scena unui teatru mare a fost în baletul „Fiica Faraonu-lui . Tucă pe atunci s’a constatat la ea entuziasmul ei nemărginit pentru dans şi în special calitatea înăscută de a se simţi pe scenă ca acasă. Intr’un pas de trois Favlova s’a avântat într’atât în dans, încât după încetarea dansului a trebuit să se aşeze pe cuşca sufletului. Ea s’a aşezat cu spatele la public, însă tânăra artistă nu s’a zăpăcit nici un moment şi neluând în seamă râsetele din public, s’a întors graţios spre spectatori şi s’a înclinat zâmbind, ca şi cum aceasta n’a fost o întâmplare, ci o figură pregătită dinainte. Primul gaj al Annei Pavlova a fost de 80 ruble, dar aceasta a fost o excepţie, deoarece pe atunci se plăteau tinerelor începătoare numai 50 de ruble. Ca o stea de primul ordin Pavlova a fost recunoscută abia după debutul ei în baletul „Jizel”. In acest rol s’a pregătit împreună cu cunoscuta dansatoare Gorcenkova. De Gorcenkova, Pavlova s a plâns că e o bună învăţătoare, însă faţa ei neplăcută nu poate însufleţi pe nimeni. Prin debutul ei în baletul „Jizel” Pavlova a născut un entuziasm indiscriptibil nu numai printre admiratorii baletului, dar şi în rândurile publicului şi criticilor. „Jizel’’ a fost baletul cel mai de predilecţie al Annei Pavlova, deşi mulţi au crezut că rolul ei culminant este Sylfida în „Cleopiniada’’. Succese neobişnuite a obţinut Pavlova şi în rolurile Pachitei din „Fiica Faraonului”, Indiana din „Baiadera” rus. Anna Pavlova s’a născut la Petrograd, ca singura fiica a mamei sale din a doua căsătorie. Mama ei se află încă în viaţa, trăindu-şi bătrâneţea la Leningrad. După soţul ei, Pavlova s’a numit Dandré, în realitate însă D’André. Bunicul soţului ei a fost un emigrant din timpul revoluției franceze, dar tatăl său a fost deja un