Rampa, februarie 1931 (Anul 16, nr. 3909-3932)

1931-02-01 / nr. 3909

ANUL XVI No. 3909 F.Eri CT A, ADMINISTRATA / ATELIERELE GRAF DE INTRAREA /Al.OMII No. 1 (Hotel Astoria). — Telefon 301/59 buc­uri­­ști Publicitatea concesionată exclusă Societăţii Anonime : Rudolf Mosser, Calea Victoriei, 31 De la vis la realitate fait lHowI$ a MM 53 cc an) Celebru­ scriitor german şi a scris auto-biograf­a.- Ţata lui Ludw­g.­­Prem­iera piesei „Versa­lles“ la Breslin Lumea intelectuala germana l-a sărbătorit zilele acestea pe ma­rele scriitor Emil Ludwig cu pri­lejul aniversării sale de 50 de ani Emil Ludwig, care şi-a cucerit o faimă mondială ca biograf al celor mai interesante personalităţi ale istoriei, a scris într’un, timp relativ scurt un număr imens de monumentale lucrări biografice şi literare traduse în aproape toa­te limbile naţiunilor civilizate din lume şi trece acum drept unul dintre cei mai de seamă scriitori din lume. Interesant e­ că Emil Ludwig şi-a adus el însuşi un omagiu cu prilejul aniversării sale de 50 de ani, scriindu-şi propria sa biogra­­fie, duplice a scris până acum biografiile altora, cu un talent in­contestabil. Biografia sa este intitulată „Da­rurile vieţii” şi cuprinde nu mai puţin de 850 dle pagini. Ludwig este originar din Breslau, fiul u­nui profesor universitar Hermann Cohn. Crescut deci într-un mediu de intelectuali şi de oameni cu stare, Emil Cohn (Ludwig) a avut pri­lejul să se ocupe cu tot ce-i a­­trăgea : muzica şi literatura­, încă tânăr, Ludwig a părăsit oraşul natal plecând la Berlin u­nde se strădueşte să-şi creieze o situaţie independentă pentru a se căsă­tori cu o fată pe care o iubea. Iesi, a cărei premieră a avut loc în cursul săptămânei trecute la Bremen, oraşul natal al scriito­rului. Bineînţeles că „Versailles” este o piesă politică. Ea redă impre- Ijurările în cari s’a încheiat tra­tatul de pace dela Versailles şi­­ constitue de fapt o complectare a faimosului său volum „Iulie 1914’ Principalii eroi ai piesei sunt Clemenceau, Lloyd George şi Wilson. Foarte interesant e actul în care Em­il Ludwig se prezintă pe scenă desbaterile Mai întâi. Emil Ludwig a fost conferinţei de pace. Delegaţia funcţionat în birourile unchiului; germană nu apare pe scenă în său, un exportator de cărbuni, nici una din scenele piesei. Apoi, Emil şi-a schimbat alea- In genere tendinţa lui Ludwig sa inimei sale, s’a stabilit lângă a fost de a zugrăvi numai un frag I­ago Maggiose t­nde a trăit cât­­ment din marea tragedie a lumii, va timp o viaţă primitivă, şi-a­­ Totuşi, deşi e vorba de un­ spec­­clădit o vilă, a devenit corespon- j tacol festiv, criticu a fost foarte dent de ziare, a urmărit îndea- severă cu autorul dramatic Emil proape fazele războiului şi ale Ludwig. revoluţiei. Volumele sale, cam­ al-­ Criticul dramatic Fritz Engel cătuesc acum o întreaga biblio-’ de la Berliner Tageblatt care a­tacă i-au adus celebritatea mon- plecat la Breslau anume pentru a dială. I asista la această premieră măr-Primul capitol al noului sau turîseşte ca piesa nu a obţinut volum este un portret literar al succes şi că Em'l Ludwig nu va bătrânului Hermann Cohn. In ar­ putea fi niciodată considerat au­­ti­mul capitol, fiul lui Emil Lud- tor dramatic, wig vorbește despre tatăl său.­­ Cu prilejul premierei dela Bres Paralela e interesantă și origi- Iau s’a aflat că Em­il Ludwig a nahi- I mai scris în tinereţe câteva lu­^ Tot cu prilejul aniversării sale crări dramatice pe cari nu le-n re- emil Ludwig a terminat și a pre- prezentat și nici nu te-a publicat să de teatru intitulată „Versai”- până în prezent. DIN CUŞCA EXPLICAŢIE SUFLEURULUI La expoziţia pictorului X. O mulţime împestriţată se perindă in faţa tablou­rilor. Un domn Intre două vârste fi­xează de 10 minute un tablou mititel reprezentând un minunat peisagiu. — Vă place ! — Aşi ! Picturile mici mă lasă rece, numai marile bucăţi mă atrag ! — Sunteți critic de artă ? — Nu, negustor de tablouri !... BATE ȘEAUA... Petrică s’a dus să se joace la Gigei. Când să se întoarcă acasă, se porni o ploaie în toată regula. Mama lui Gi­gei îi dădu atunci o umbrelă și galo­șii lui Gigei. — Oh, vă rog, prea multă ostenală, spuse Petrică, de formă. — Sunt sigură că și mama ta s'ar fi ■purtat la fel cu Gigei al meu, dacă l’ar fi surprins ploaia la voi. — Mamă mea ar fi făcut și mai mult. L’ar fi oprit pe Gigei la masa de seară !... TAPEURUL J. X e cunoscut ca un irezistibil ta­­peur. Zilele trecute i s’a înfundat insă. A încercat un asalt de asanare a buzu­narelor, adresându-se unui bătrân ren­tier. — Nu cumva aveţi să mă imprumu- DEOSEBIRE Patronul restaurantului, a observat că un client, stă cam de vre­o jumă­tate de oră, la o masă şi cu coatele sprijinite de ea, se gândeşte... Intrigat, se apropie de el şi-l în­treabă : — Doriți ceva, scumpe domn ? — Da, să fiu în locul dv.! — In locul meu 7 Ha ! ha ,­ ha ! Cu greutăţile prin care trec : chirie, per­sonal, lumină şi afurisita asta de cri­ză. Dac’ai şti ce amărât sunt şi ce gânduri îmi sdruncină creerii... — Dar eu ! Când mă gândesc n’am cu ce să vă plătesc maia !... LIBERTATE DE OPINIE. La o serală dată in cinstea scriito­rului V. A era o plictiseală soră cu moartea. Unul din invitați, căscând discret, sub protecția podului palmei, se adresă altuia care, până în acel moment, dăduse ajutor amfitrioanei, la „onorurile“ casei. — Ne distrăm minunat aci! — Puteţi vorbi conform căscatului, că nu’s cu stăpânul casei! După cum se ştie şi s’a dovedit în repetate rânduri, românul nu este născut numai poet. Odată cu progresul civilizaţiei şi cu între­girea neamului a eşit la iveală faptul că românul e născut şi e­­conomist. Mai ales economist. Es­te drept că la această descoperire au contribuit în considerabilă măsură şi vremurile grele prin taţi cu 100 lei, stimate d­­e pocreanu, care trecem şi pe care fiecare căit Sunt dezolat că nu vă pot fi fo­lositor, dar suta de lei pe care v-o îm­prumutam deobiceiu, e împrumutată aiurea! GREA ÎNTREBARE Scriitorul X. L. s'a întors dintro lungă călătorie pe care a făcut-o în Italia și e asaltat de un stol sburdal­­nic de admiratoare care nu-l mai slă­besc cu întrebările. — Maestre, e atât de frumoasă Ita­lia 7 — Minunată, și am colindat o toată — Și e adevărat că are forma unei cisme, interpelează ingenuu, una din domnișoara că de B. Cehan Chariot visa cândva, un film pezită, cu tovarăşul său, lihnit în care totul să aibă proporţii de foame, vede, deodată, în uriaşe: o sticlă să fie mare cât un om, un pumn să fie mare cât cel al statuii libertăţii din New-York şi în el să aibă loc trei, patru oameni, un picior s­ă fie atât de lat încât să poata strivi o casă... Chariot visa. Era, prin aceasta, în deplină con­cordanţă cu semnificaţia ade­vărată a artei cinematografice. Care, nu-i aşa, era visul ? Cinematograful s’a putut a­­firma ca artă numai în măsura în care a renunţat la împru­muturi din literatură şi teatru, pentru a ne da imagini origi­nale. Domeniul său prin exce­lenţa şi l-a descoperit atunci în lumea fanteziei şi a visului. A­­colo ochiul suprareal al obiec­tivului surprindea mişcările ex­treme ale sufletului şi ale vie­ţii. Cuvântul înceta, tăcere... In imaginaţie se desfăşurau ac­ţiunile. Ecranul creia în spectator o sensibilitate proprie — cinema­tografică. Nu imaginaţia sin­gură a realizatorului era spec­tacolul , ci colaborarea ei cu fantezia publicului. Imaginea se cerea comentată şi interpre­tată de fiecare. In jurul ei se broda basmul nostru. Cinema­tograful era o artă idealistă. Era arta nordicilor. Filmele germane şi suedeze răspundeau în cea mai mare măsură cerin­ţelor specifice ale artei imagi­nilor animate. Fantasticul, hi­mera, visul — iată conţinutul lor. Şi producţia celorlalte na­ţiuni nu se apropia de ideal, de­cât prin incursiuni în aceeaş lume ireală. De-o pildă , prin ,,Hoţul din Bagdad” al lui Dou­glas Fairbanks Sau „Lumea dispărută”. Şi, bineînţeles, prin filmele lui Charlie Chaplin. Sunt clasice visurile lui din „The Kid”, din „Chariot, sol­dat“”, din „Chariot printre săi bateci”. In „Goana după aur” el realizează o scenă fantastică, halucinantă. E clasica scenă când, închis într’o cabană în că­fala lui, în locul unui om, o găină uriaşă, şi tot aşa tovară­şul lui, pentru care Chariot, la rându-i, se metamorfozează de­­asemeni subit în găină, bună de împuşcat şi devorat. Aci, Cha­plin a exprimat unul din in­stinctele primare omeneşti, cu o forţă pe care nu i-o putea da cuvântul. Emoţiile pe care le producea ecranul — îşi aveau obârşia în neverosimil. De-aci — visul gigantic al lui Chariot, pe care l-am a­­mintit la începutul articolului. Cinematograful, artă idealis­tă, nu mai există. Ecranul vrea astăzi maximum de realism. De pe pânza albă, dreptunghiu­lară, au fost gonite basmele şi halucinaţiile. Dindărătul ei ră­sună zgomote, sunete, vorbe. Nu mai e ca ’nainte, când „fie­care privea personagiul ca în­şişi umbra propriului său gând”, cum spune Andre Ri­­gand, studiind drumul pe care filmul l-a străbătut de la vis la realitate. Personagiul pronunţă astăzi fraze bine, vai, prea bine perceptibile, şi gestul, atitudi­nea, mimica, reflectă prea pu­ţin emoţia interioară. Nici spec­tatorul nu mai ia parte, de a­­ceea, cu aceeaşi tensiune inte­rioară, la desfăşurarea acțiunii. Firul delicat — razele lumi­noase ce parcurg sala de la fo­car spre ecran, electrizând pare că­ nervii spectatorilor­­— nu ne mai leagă cu aceeaşi magică putere de lumea din film. In­tre lumea aceea şi noi, e o pră­pastie. Ea îşi trăeşte viata ei distincta — noi suntem în a­­fara ei. Cinematograful e o artă rea­listă. Sau, mai precis, va fi — căci filmul vorbitor abia ince­­pe sa se apropie de sfera artis­tică. Dar oricât de departe ar ajunge, şi suntem astăzi siguri, că ne va dărui opere de seamă, va rămâne, hotărît, o artă infe­rioară filmului mut. Muzica Cehos­onei la New York Staţiunea radiofonică centrală din New-York a transmis zilele acestea un program de muzică cehoslovacă, după plăci gramofonice ce au fost efectuate anul trecut la Praga. Deasemenea s-a transmis şi o cuvântare a Ministe­rului dr. Beneş către Cehoslovacii din America. Director: SCARLAT FRODA ruEnwili'HgMIlI'mii riiainawigiri un imn n CAnd $c schimbă directors ■ 8 întoarcerea e jalnică — ori cât ar vrea să susţie unui contrariu. Cu câtă plăcere îfi faci bagajul când pleci în călătoriei Ce fru­mos Hi aranjezi cămăşile, Cu câtă băgare de seamă îţi întinzi pan­talonii şi câtă silinţă îfi dai să nu ţi se şifoneze cravatele! La în­toarcere ţi le pui toate deavălma cum, se nimereşte şi la nevoe, a e­­nervat că geamantanul nu se în­chide, nu stai mult pe gânduri şi-l îndeşi cu piciorul. Omul nu părăseşte nici un loc, fără o undă de melancolie. Cred că şi puşcăriaşul văzându-se cu bocceaua în afara gratiilor zăbre­lite se uită lung, din depărtare la clădirea tristă ca un cimitir în care justiţia oamenilor l-a con­damnat pentru im anume timp, să stea departe de restul lumii. Cu atât mai mult, vă închipuiţi ca directorul Teatrului Naţional să fie vesel când îşi părăseşte pos­tul? Nu ştiu însă de ce-şi fac ilu­zii? In însăşi venirea lor s'ar putea, convinge că nimic nu este etern pe lumea asta. T­ar aşa e omul: îşi închipuie că dela el începe lu­mea. Se spune că atunci când, Dia­­mandy a fost nevoit să părăseas­că Teatrul Naţional nu s’a sfiit să plângă cu hohote. Am asistat la vre-o câteva schimbări de di­rectori şi ce-i drept n’am văzut lacrămi. Toţi însă îşi luau rămas bun cu accente dramatice în glas — de­­aveai impresia că două oc­tave se luptă în gâtlejul lor — forţându-se în acelaş timp să fie veseli. Râdeau albastru şi formau rictusuri în colţul buzelor. Pentru că toţi vor să piai stea „niţel", cu o zi înaintea instalării noului director vin la teatru la o oră matinală, rezolvă cu febrilita­­te hârtiile curente şi fac observa­ţii personalului inferior. Îşi ia un aer degajat şi spune la toată lu­mea, chiar dacă nu e întrebat, „că e fericit, că de mult, aştepta ziua plecării, că ocupaţiile sale multi­ple, sănătatea sa şubredă şi mai presus de toate peisagiul său su­fletesc, nu-i permitea să mai func­ţioneze în acest post”. Sa le satisfa­cem dorinţa şi să-i credem­, după cum obiceiul e să­ satisfacem şi ultima dorinţă a unui condamnat la moarte. In ziua când se schimbă direc­torul, artiştii sunt toţi în păr la, teatru, ca funcţionarii în ziua când se plătesc chenzinele. Sunt veseli întocmai ca nişte elevi cari văd ca profesorul nu poate de­monstra o teoremă sau că nu-i reuşeşte o experienţă de chimie. IONESCU : Cum ca aerul ? POPESCU: Unde te duci, un­de te învârteşti, dai de criză... IONESCU: Trebue să lup­tăm... POPESCU : Ce să lupţi ?.. Cu ce să lupţi Criza e ca răz­boiul... Vine cu Zepeline, cu tu­nuri şi cu dinamite... tu ai o biată praştie... Cum să dai jos Zepeli­­nul cu praştia, dom’le ?.. IONESCU : Rezon !.. Trebuie tunuri... POPESCU : Trebue dom’le !.. Trebue!.. Că românii, slavă dom­nului, nouă vieţi au în pieptul lor de aramă !.. Dar nu ajunge numai vitejia!.. Criza e ca Mă­­răşeştii... Trebue vitejie dar tre­­bue şi muniţii... Altfel criza te mănâncă... IONESCU : Aia e!.. Dar de unde muniţii ?.. POPESCU : Să le dea Statul!.. IONESCU : Ce-i pasă statului de noi ? POPESCU: Aici e buba!.. Că statului trebue să-i pese de noi!.. Că el e tatăl nostru... IONESCU: Vorba aia, ori e tată ori nu-i tată... POPESCU: Ah ! că nu m’a fă­­­cut pe mine mama, stai, că să vezi d-ta cum scăpăm de criză... Cred că nimic nu poate ilustra, mai plastic starea sufletească a, actorului, când, se schimbă direc­torul, decât întâmplarea riguros autentică, al cărei erou a fost un bine cunoscut regisor al Naţiona­lului, acum vre­o câţiva ani, pe vremea, când, direcţia Teatrului era post politic. In timpul vacanţei de vară Al. H. director la Naţional, se afla la Paris, când o cărămidă, pe cât de grea pe atât de neaşteptată, a a­­dus o schimbare de guvern şi deci şi o schimbare a directorului Na­ţionalului. Al. H. se plimba pe unul din bulevardele Oraşului- Lumină, desigur cu o oarecare melancolie în suflet. Pe trotuarul de vis-a-vis, regisorul S. se plim­ba cu un prieten. Acesta-i spuse: — Uite vis-a-vis pe H- — Hai la el! — Dă-l încolo — că nu­­mai e directori — a răspuns simplu S. — până atunci prieten la ca­taramă cu H. In grupuri se discută: — Nimic n’a făcut ăsta! — Și te duce d-le! M’a dus cu vorba pe o chestie cinci luni de zile! — Bine că pleacă! — Asta care vine e om cu au­toritate ! — Nu vezi că a venit peste toa­­te partidele! — E numit din loc înalt ! In răstimp în cabinetul direc­torial, ex-directorul depune cea mai febrilă activitate. De veacuri, omul a simţit ne­­voia, să-şi schimbe idolu­l .:■:*] I. M. Alexandru Mavrodi 4 Pagini 3 Lei o DUMINICA 1 FEBRUARIE 1931 ABONAweNTfltB M fAAU Tr*i Hint................................. . kan too Bas« tunt .••••••••••. . ooc Jo an......................•.........................tooa IN 8TRAINATATE OUK.U Abonamant«« sa p4£t»*c Is 1 sau S M als feaaftr« lut» O păstoriţă care scrie versul! Senzaţionalul to om de vărsări ale unei fete dea­­ari O mare casă de editură mila­neză a publicat de curând un vo­lum de versuri şi proză, al unei păstoriţe din Siena, Dina Ferri, care a murit în vara trecută, la vârsta de 22 de ani. Volumul a apărut sub îngrijirea cunoscutu­­l­ului seriilor catolic Marchese Piero Misciatelli care a scris des­pre poeziile acestei păstoriţe şi în „Corriere della Sera”. Din versurile publicate se poa­te vedea că e vorba realmente de un mare talent poetic, excepţional chiar pentru ţăranii din acea re­giune, cunoscuţi tocmai prin în­clinaţiile lor poetice. In această regiune ca şi în îm­prejurimile Florenţei sau la Pis­­toia şi Arezzo, limba italiană are uin farmec deosebit iar în vorbire s’au păstrat cuvinte şi imagini cari sunt caracteristice pentru opera lui Dante. Dina Ferri a trăit într’o casă modestă, săracă, împreună cu fa­milia ei. încă la vârsta de şase ani, mica Dina a fost nevoita să lucreze din greu pentru a-şi câş­tiga existenţa. Ea păzea oile fami­liei, petrecându-şi trei ani, dela­ şase la nouă ani, în mijlocul na­turei aproape sălbatice încă a re­­gi­m­ei. De la nouă la doisprezece ani Dina a mers la şcoală la Chiusdini. De-abea şi-a terminat clasele primare, ea a fost scoasa de la şcoală şi trimeasă din nou cu turmele de oi. Acei câţiva ani petrecuţi la şcoală au trezit însă în acest copil dorul de carte şi de ştiinţă astfel încât ea a conti­nuat singură învăţătura, cu aju­torul unei prietene mai noro­coase care putea urma regulat la şcoală. Viaţa aceia monotonă de păstoriţă a avut o influenţă ho­tărâtoare asupra talentului micu­ţei Dina. Ea şi-a desvoltat sim­ţiţi de observaţie şi dragostea pentru frumos. foa­rte impresiile sale. Dina şi le-a inser­nat îrn versuri într-uin caiet de şcoală „caetul liric” pe care-l purta la dânsa. La vârsta de 16 ani, Dina a su­ferit un accident care a determi­nat o profundă schimbare în via­ţa copilei. Ea şi-a tăiat trei de­­gete de la mâna dreaptă, a suferit­­ chinuri groaznice şi a refuzat, în ,cele din urmă să mai revină la vechile îndeletniciri rurale, in cele din urmă, părinţii au tri­mis-o din nou la şcoală. Un in­spector şcolar cetind poeziile Di­nei a rămas surprins de valoarea­­ lor literară. El a intervenit per­sonal pe lângă d­irectorul unei bănci cerând ajutor pentru tâ­năra elevă, pentru a-și putea ter­mina studiile. Bancherul, om de inimă, a a­­cordat imediat ajutorul iar Dina a trecut la institutul Sf. Caterina din Siena pentru a se pregăti pentru cariera de profesoară. A­­colo, ea și-a trecut cu succes toate examenele. Vara, ea îşi petrecea vacanţele în satul ei natal, păzea oile pe câmp şi continua însemnările în „caetul liric”. Unele din aceste versuri sunt o descriere copilărească a liniştei vieţii în mijlocul naturii pe ma­lul unui rău. Toate străduinţele copilei se îndreaptă spre deslega­­rea tainelor naturii şi a prezenţei Domnului in toate finţele şi lu­crurile, încă la 16 ani. Dina dăduse semne de tuberculoză iar în toam­na anului 1929 starea ei a agra­vat. Ea a fost silită să intre în­tr’uin spital pentru a se îngriji. Tot timpul ea a suferit cu resem­nare și nu a incetat niciodată a scrie versurile care se publicau într’o revistă locală „La Diana” condusă de Marchese Misciatelli. Niciodată puterea ei de muncă nu a fost mai mare decât în acele zile de boală. Minunată este o poezie care da­tează din acea epocă și poartă tit­lul „Rutilia”. Ea este închinată unei fete cu acest nume care a nutrit într’un pat alături de Dina. In fiinle 1990 medici, au făcut eforturi disperate pentru a o sal­va pe Dina. Totul a fost în za­dar. Ea a murit în urma unei o­­perații. înainte d­e a muri, Dina­ a scris încă o „Rugăciune” care este considerată ca una dintre cele mai frumoase pagini literare scrise vreodată în limba italiană. (Continuare în pagina II în foileton) de Victor Redau $t N. Constantinescu­ tăm să le uşurăm după posibili­tăţile noastre, şi in special după posibilităţile altora. Ca român, deci cu perfecţi economişti am căutat şi noi soluţiile crizei eco­nomice internaţionale. In acest scop nu ne-am adresat cercurilor financiare streine, nici d-lui Young, ăla cu planul subţire, n’am făcut apel nici la Liga Na­ţiunilor şi la nici un fel de altă ligă : liga contra camerei, liga antialcoolică, liga culturală, etc. etc. etc. Am urmat o cale mai dreaptă şi mult mai puţin costisitoare Pentru soluţionarea crizei, am întreprins o anchetă, printre re­prezentanţii naţiunii... Nu ăia din Parlament, ci de la cafenea, de pe stradă şi din alte cercuri autorizate în care vocea poporu­lui răsună liberă, sinceră şi ire­zistibilă. Am surprins o primă convor­bire între două din cei mai au­tentici reprezentanţi ai naţiunei, binecunoscuţii domni Ionescu şi­ Popescu, vlăstari ai marelor fa­milii Ioneştii şi Popeştii. Evident, subiectul convorbirei era tocmai ceea ce ne interesa, a­­dică : „criza”. Cetăţenii vorbeau cu convin­gere, competinţă şi talent. Să-i ascultăm . POPESCU: Sal’tare, neică saî’­­tare !.. IONESCU : Pari veid... Ce-ţi mai pasă... POPESCU: Ce vesel ?.. Nu şti vorba aia : fac haz de necaz... IONESCU: Ce mai nou? POPESCU: Criză... IONESCU : Mare criză... POPESCU : Dom’le... Criza as­ta a ajuns ceva aşa ca aerul... IONESCU : POPESCU Ce făceai ? Simplu ca bună ziua!.. Mai întâiu şi’ntâiu, dă­deam un comunicat în toate ga­zetele... Adică ce comunicat ?.. Ordonanţă dom’te­ ordonanţă... IONESCU : Perfect... POPESCU: Stai să vezi!.. Şi ordonanţa era aşa: „Eu Popes­cu, în numele Statului, dau or­din ca începând de mâine, orele­­ jumătate dimineaţa să nu mai fie criză !.. Cei cari se vor aba­te de la această ordonanţă, vor fi amendaţi cu zece milioane şi muncă silnică pe viaţă.!” IONESCU : Aşa da, zic şi eu!. POPESCU : Fiindcă mă’nţelegi figura : Cine se plânge mai mult de criză Băncile şi negusto­­rii... A doua zi, la 9 fără un sfert dimineaţa, eu stat mă duc la toa­te băncile şi la toţi negustorii şi-i întreb : „Mai e criză ?... şi cum mi-or spune, că e, le iau ze­ce milioane... Şi în cinci minute eu stat câştig din amenzi sute de mii de milioane... IONESCU: Şi ce faci cu ba­­naii ?.. POPESCU : Stai să vezi!.. P’ormă fac recensământul popu­laţiei... IONESCU: Păi abea s’a fă­cut ! POPESCU: Ala nu s’a făcut bine !.. Eu l’aş face altfel!.. Eu Popescu, statul, îmi pun în ser­vietă toate milioanele, şi mă duc din casă în casă . —Cum te ch­ia­m­ă — Stan Păpuşe !.. — Ai bani ?.. — Nu !.. — Câţi îţi tre­bue — Atât şi atât !.. — Pof­tim banii !.. Ii număr banii pe masă şi p’ormă îl întreb : — Mai e criză ?.. — Nu !.. Gata !.. Şi mă duc la alini !.. IONESCU : Dar dacă băncile şi negustorii pe care îi amendezi no să aibă zece milioane să-ți dea... POPESCU : Cum să nu aibă?.. IONESCU : Uite, așa... POPESCU : Păi noi vorbim se­rios Trebue să aibă... IONESCU : Ei, dar dacă n’a­­re !.. POPESCU : Atunci eu stat mă retrag şi le spun : spălaţi-vă sin­guri pe cap !.. Vă meritați soar­ta ! O a doua convorbire surprinsă. Tot asupra crizei. De astă dată în lumea bună , Continuare în pagina coloana III-a sus ll-a DIN VIAŢA ANNEI PAVLOVA Prim­i paşi a’ celebrei dansatoare.­ Ba etele ei de predilecţie După moartea neaşteptată a ce­lebrei dansatoare ruse Anna Pav­lova, foarte numeroşi prieteni şi colaboratori ai defunctei artiste publică amintiri din viaţa şi crea­ţia ei artistică. Foarte interesante sunt amintirile referitoare la pri­mii paşi ai Annei Pavlova pe scenă. Cunoscuta artistă Choreo­graf­ică A. Fedotova, care se află în fruntea baletului Operei de la Riga şi care a învăţat împreună cu Pavlova, debutând împreună cu ea la Petrograd, scrie că Anna Pavlova a debutat cu succes încă de la vârsta de 14 ani împreună cu Michail Fokin, la reprezen­taţii ce s-au dat numai pentru oaspeţi invitaţi. A jucat atunci în baletul „Supravegherea zadar­nică”. Primul debut public al Pav­lovei pe scena unui teatru mare a fost în baletul „Fiica Faraonu-lui . Tucă pe atunci s’a constatat la ea entuziasmul ei nemărginit pentru dans şi în special calita­tea înăscută de a se simţi pe sce­nă ca acasă. Intr’un pas de trois Favlova s’a avântat într’atât în dans, încât după încetarea dansu­lui a trebuit să se aşeze pe cuşca sufletului. Ea s’a aşezat cu spa­tele la public, însă tânăra artistă nu s’a zăpăcit nici un moment şi neluând în seamă râsetele din public, s’a întors graţios spre spectatori şi s’a înclinat zâmbind, ca şi cum aceasta n’a fost o în­tâmplare, ci o figură pregătită dinainte. Primul gaj al Annei Pavlova a fost de 80 ruble, dar aceasta a fost o excepţie, deoarece pe a­­tunci se plăteau tinerelor începă­toare numai 50 de ruble. Ca o stea de primul ordin Pav­lova a fost recunoscută abia după debutul ei în baletul „Jizel”. In acest rol s’a pregătit împreună cu cunoscuta dansatoare Gorcenko­­va. De Gorcenkova, Pavlova s a plâns că e o bună învăţătoare, însă faţa ei neplăcută nu poate însufleţi pe nimeni. Prin debutul ei în baletul „Jizel” Pavlova a născut un entuziasm indiscripti­­bil nu numai printre admiratorii baletului, dar şi în rândurile pu­blicului şi criticilor. „Jizel’’ a fost baletul cel mai de predilecţie al Annei Pavlova, deşi mulţi au cre­zut că rolul ei culminant este Syl­­fida în „Cleopiniada’’. Succese ne­obişnuite a obţinut Pavlova şi în rolurile Pachitei din „Fiica Fa­raonului”, Indiana din „Baiadera” rus. Anna Pavlova s’a născut la Pe­trograd, ca singura fiica a mamei sale din a doua căsătorie. Mama ei se află încă în viaţa, trăindu-şi bătrâneţea la Leningrad. După soţul ei, Pavlova s’a numit Dan­­dré, în realitate însă D’André. Bunicul soţului ei a fost un emi­grant din timpul revoluției fran­ceze, dar tatăl său a fost deja un

Next