Rampa, mai 1931 (Anul 16, nr. 3981-4005)

1931-05-01 / nr. 3981

ANUL XVI—'No 3981 Redacţia Administraţia ţi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT N© 1 IHotei Astoria).—­ Telei. 301/» BUCURESTI Publcuale« ecno0«ton«M ««ehistv Scef»t*f6 Am­ata« iRudolf Mos*e"t Cele« Victoriei No. 31. 4 Pagini 3 Lei C, VINERI 1 MAI 1931 • y­ __ ABONAMENTE N TARA Trei MrV.7.......................... .7 tei SO© Sase luni......................... , eoo Un­i n ..... ........................... , iooo IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se platesc menite la 1 sau la 15 ale fiecarei luni tr . ÎÎT • Edilitate şi monografii de oraşe de V. TIMUŞ Intre ordinele neprevăzute Iaş, care a trăit o viaţă plină în dar h­otărîre, cu care noul prim­ ministru bruschează schim­bând, dela zi la zi, fata vieţei noastre politice, citeam ori două pornite din oficina minis­terului de Interne. Unul invita Municipalitatea să ridice insa­­nităţile de pe un central loc vi­ran, un altul să evacueze şi să dărâme un inoportun imobil ce stă înfipt inestetic in inima u­­nuia din marile bulevarde. Aşa­dar, uriaşa activitate pe care o desfăşoară atât de divers şi hotarît d. N. Iorga, nu-i ră­peşte totuş răgazul de a se ocu­pa şi cu acele inutile probleme de estetică şi salubritate muni­cipală. Căci multă vreme, pentru noi grijile de ordin edilitar au fost un lux şi o inutila pierdere de vreme. E drept că pe ici pe colo, s’au trasat bulevarde, s’au pavat străzi şi s’a tăiat bezna nopţii cu sclipiri de felinare. Dar par’că toate au fost dictate de interese politice ori de sim­plul simţ practic gospodăresc. Dar cine va vedea vreodată utilitatea unei politici susţinu­te şi continuu­, de mare edilita­te. Comisiile ce se tot aleg şi plătesc, rezolvă problema ime­diată de arhitectură locala. Dar unde e planul cel mare de tran­sformare a oraşului, păstrân­­du-şi totuş intangibilitatea su­fletului care l-a creat? Unde e opera istorică-literară care să fixeze evoluţia Capitalei de la origini până azi, singura care poate arăta drumul înfrumuse­ţărilor viitoare. Cartea lui Io­­nescu Gion e veche, uitată şi incomplectă. • Mă gândeam la acestea citind în excelenta revistă „Boabe de grâu” monografia oraşului Con­stanţa scrisă de Ion Marin Sa­­doveanu. Nu e o înşirare de date şi cifre aride. Nu e un is­toric de transformări reconsti­tuite după arhive şi planşe. Poet, îndrăgostit de locul copi­lăriei, Ion Marin Sadoveanu re­­constitue din amintiri şi impre­sii durabile, proectate în adân­cul trecutului sufletul unui p­eol­ul de ţară udat de valurile unei mări aspre dar iubite. Poeţi şi scriitori s’au perin­dat de aci, din Tomisul lui Ovi­­diu şi până azi, şi toţi au ple­cat sau au înfrăţit acolo ţărâna de veci, lăsând în opera lor e­­coul peisagiului care le-a vi­brat în suflet. Iată ce ne-ar trebui pentru reconstituiri şi îndreptări vii­toare : monografii care să ne vorbească mai mult de sufletu decât de înfăţişarea exterioară a oraşului care a fost. Trăim doară în epoca vieţilor roman­ţate. Nimic nu interesează mai mult romanul zilei, decât rea­litatea vie şi luminoasă a vie­ţei marilor eroi. Dar viaţa ce­tăţilor ? N’au închis ele oare în zidurile aproape dărâmate azi drame ce stau mărturie su­ferinţelor, aspiraţiilor şi efor­turilor unei societăţi ? Viaţa colectivităţii e oare mai puţin interesantă decât romanul unui erou ? Viaţa romanţată a unui oraş e mult mai utilă, nu nu­mai prin vastitatea ei, ci prin legătura eternă, şi mereu vie între purtătorii de torţe, prin permanenta şi insolubila legă­tură între trecut şi prezent. Ic colo o mână barbară, de edil fie el şi bine intenţionat, dă­râmă o piaţă scumpă a trecu­tului, clinteşte o fărâmă din imponderabilul suflet al oraşu­lui. O alta îndreaptă spre e­­voluţia firească a veacului nou Dar nimic şi nimeni nu poate ştirbi ceea ce e etern şi inmutabil. Monografia însă înlesneşte înţelesul acestui suflet şi evi­tă de multe ori eroarea şi im­pietatea, începutul pe care î l face azi d. Ion Marin Sadovea­nu cu cetatea lui natală, am voi-o îndemn pentru alţii şi pentru el însuş. E abia o schiţă — vastă pentru întinderea unui articol de revistă — dar reve­latoare pentru înzestrarea cu care scriitorul se poate apro­pia de sufletul oraşului pe ca­­re-l cunoaşte atât de bine şi-l iubeşte atât de frumos. Concertul lui Felix Weingart­ner la Paris, aşteptat cu îngrijo­­rare de toţi amicii şi admiratorii celebrului dirijor şi compozitor, s’a terminat cu un mare triumf artistic. Deşi, prin interzicerea concertului se creiase o atmosfe­ră încordată în­ jurul personalită­ţii lu­i Weingartner, totuşi concer­tul s’a desfăşurat isi linişte şi în mijlocul unui entuziasm unanim. Fostul prim ministru al Franţei Louis Barthou a dat­ după con­cert un interview corespondenţii lui ziarului „Neues Wiener Jour­nal” în care face câteva aprecieri interesante asupra lui Weingart­ner. Se ştie ca Barthou nu este nu­mai un mare om de stat ci şi un­ eminent critic muzical şi un ad­mirator fervent al muzicei germa­ne. — „Nu lam aluit acum pentru prima oară pe Felix Weingartner — a declarat Barthou. Acum 26 sau 27 de ani am avut prilejul să admir arta lui magis­trală și de atunci am venit să-l ascult ori de câte ori a dirijat la Paris. Despre incidentele care au avut foc în jurul concertului aş prefera să nu vorbesc. Din nefericire po- temicile au luat însă proporţii de aşa natură încât nu le pot trece sub tăcere. In toată lumea există oameni cărora Ie place sgomotul. Din fericire există însă şi oameni cărora le place muzica. Acei cari iubesc muzica alcătuesc majorita­tea însă ei nu pot exprima voinţa lor decât sub forme civilizate. Noi ne-am exprimat voinţa noastră în scris. Eu a® fost printre semnata­rii pol­iț­iei. Paul Painlevé a scris un articol: Josef, Caillaux a scris, un protest. Multe ziare au fost ala­turi de noi. Eu am declarat că manifestaţiile împotriva lui Wein­gartner sunt o sfidare aruncată dreptăţii şi adevărului, care nu îi va africa lui Weingartner nici i­­deei de pace şi artei. A fost o atingere adusă arte, care este în realitate internaţiona­lă. Nu vreau să spun cu aceasta ca arta nu are patrie. Fiecare fără are arta ei. Beethoven aparţine germanilor ; el aparţine însă in a­­celaş timp, într’un sens mai Larg, uman şi francezilor. Bach aparţi­ne Germaniei precum tot al Ger­­maniei este şi Wagner. Să-i admi­răm pe aceşti maeştrii. Moliere, Voltaire, Victor Hugo apar fin însă Franţei. „Ei sunt ai nioştri”, spu­ne minunata poetă Contesa de Noailles. Fiecare ţară are propria ei artă. In felul acesta arta poate deveni un mijloc de apropiere în­tre diferitele nafiuni. L-am revăzut acum pe Wein­gartner aşa cum mi-l aminteam încă din 1913. Acelaş om, aceiaş voinţă fermă, aceiaş înfăţişare dis­tinsă, elegantă. Contesa de Noail­­les îmi spunea că admiră capul lui Weingartner. Capul său este într’adevăr de o frumuseţe excep­ţională. La concertul său de la Paris am admirat cu toţii geniul său care radiază din fiecare trăsătură a sa Am urmărit jocul mâinilor sale, de o putere rară de expresie. Cele două mâini ale sale, fiindcă fie­care din ele are o existenţă ose­bită. Weingartner însuş mi-a spus odată că dreapta e mâna tehnicii şi că stânga serveşte fineţelor de expresie. Când l-am văzut diri­jând am înţeles de aleea ce a înţe­les el prin aceste cuvinte furnică mâna stângă avea de fapt condu­cerea spirituală chiar atunci când era­ în aparenţă inactivă sau ur­mărea mişcările dreptei. Au fost momente când mâinile sale cu­prindeau parcă întreaga orhestră. Noi avem în Franţa dirijori pe care Weingartner însuşi îi pre­­ţueşte foarte mult, dirijori bă­trâni cari posedă o vastă expe­rienţă şi tineri mult-promiţători. Şi totuşi cu cât rămân ei in ur­ma lui Weingartner! Mai am o dorinţă de exprimat faţă de Weingartner, să se îna­poieze cât mai curând la Paris şi să dirijeze Simfonia a noua des­pre care Wagner spunea că este o capodoperă care cuprinde în­treaga muzică a viitorului. Cu a­­ceastă simfonie Weingartner ne va aduce o nouă dovadă a necesi­tăţii înţelegerii între naţiuni”. Weingartner a părăsit Parisul plecând la Basel unde va dirija două spectacole de opera în ca­drul festivalurilor .,M­izart” cart­au loc actualmente în­ acel oraş. ------------0X0-----------­ Marea figură a lui Danton a atras totdeauna pe autorii dra­matici. Cunoaştem un „Danton’’ al lui Brukner, un altul al lui Romain Rolland şi un altul al lui Camil Petrescu, Comedia Franceză va reprezen­ta în curând „Sângele lui Dan­ton’ o piesă originală a lui St. Georges de Bouhelier, autorul „Carnavalului copiilor”. Ca să se documenteze, autorul nu s’a mul­ţumit numai să studieze, documen­tele de la Bibliotheque Nationale, ci a căutat surse de inspiraţie şi în câteva locuri pe unde a trăit Danton, sau pe undă venea des ca „La eour du Commerce” sau la „Café Procope”. Întrebat asupra piesei, St. Geor­ges de Bouhelier a vorbit de prin­cipalul său personagiu Robes­pierre. Danton nu apare decât în actul întâi. Titlul piesei: „Sânge­le lui Danton” nu e decât o pa­rabolă. Sufletul piesei e Rob­es­­pierre. A fost descris c­a un om rece, impasibil şi insensibil. Dim­potrivă Robespierre era un vul­can interior care se ascundea sub o aparenţă de ghiaţă. Era stăpâ­nit de griji şi se ducea în cimi­tire stânci pe mormintele celor pa cari îi executase. Strălucita primire a lui Felix Weingartner la Paris Un interview al fostului ilistic Louis Barthin încă o piesă asupra lui Danton Di­spue St. Georgis de Bonhelier Felix Weingartner Din cuşca sufleurului IN ACEIAŞI SITUAŢIE dri dimineaţă m’am sculat mai de­vreme ca deobiceiu. La orele 9 luni, trebuia să fiu la inginerul O., ca să punem la punct nişte chestiuni perso­nale şi totdeodată ca să-i întorc o vi­zită pe care mi-o făcuse la redacţie, pentru a mă felicta cu ocaziunea zi­lei mele onomastice.­­ O iau încet pe Victoriei. „­ Când să traversez strada Lipscani, mă lovesc de fostul meu coleg de şcoală V. Az., actualmente de profe­siune , fără. Altfel băiat simpatic, inimă bună, dar­uri leneşi incorigibil, un mincinos de mare amploare şi un risipitor fără de pereche, ■ I llilff Mi-a strâns mâna cu efuziune. — Ce bine-mi care că te întâlnesc! ' — Ce mai faci 7 . *— Ceac-pac \ Dar încotro te duceai 7 — Hai cu mine, mă duc la inginerul 0. Ii datorez o vizită. r— Nu pot ! Și eu ii datorez ceva !... FELICITĂRI.'. SINCERE NU se poate plânge de soartă. Câş­tigă peste 40.000 lei pe lună conducând un birou technic pe strada Doamnei, are o nevastă delicioasă şi multe alte lucruri dune. [,­­] râ, , De un singur lucru nu e mulţumit,­ veşnic e în voiajuri. Când îl cauţi nu-i acasă, ba încheie o afacere mare la Iaşi, ba aranjează o vânzare impor­tantă, la Cluj. Mă rog, un om bogat, nemulţumit.­­ « ij Săptămâna trecută a plecat pentru 8 zile, la Cernăuţi. Intre timp, ispititoarea lui nevastă, care era însărcinată, a născut. Funcţionarii lui s-au gândit să-i a­­nunţe degrabă acest fericit eveniment, ca să-i aducă o rază de bucurie in mohoreala, oraşului străin. Şi-atunci au trimis următoarea tele­gramă : „Nevasta născut un băiat, toată fru­museţea. Feliciări. Colaboratorii dumi­­tale !" Cele mai delicioase anecdote, rămân tot acelea care au la baza lor o întâm­plare adevărată. , Iată, de exemplu, la ce scenă mi-a fost dat să asist. Duminică, în timp ce stăteam de vorbă, in pragul casei sale, cu un pictor modernist. Discutam tocmai asupra unui re­zultat sportiv. Pictorul se arăta destul de competent in materie sportivă şi fă­cea faţă onorabila în conversaţie. Subiectul era matchul Spakow—Fa­­ lca. .­­. — Sunt de părerea d-tale. Dacă voia Spakow câştiga prin K. O. — Va menajat ! — Sigur, absolut sigur . In acel moment se opreşte, în faţa noastră, un cerşetor. — Faceţi-vă milă şi pomană ! •— Tine. -y I’am dat 5 lei şi pictorul, mai an lanton, 10 lei. —■ Vă rog, dar o pereche de pantaloni vechi nu aveţi? ■—'Nu ştiu dacă am. Să vedem poa­te nevastă-mea să... * :­­ ' T — Mulţumesc, dar aşi prefera nişte pantaloni bărbăteşti!... v. PREFERINŢA / Director : SCARLAT FRODA 1 n această valoare artistică Complexul noilor clădiri se a­­flă între fostul vechiu muzeu de e­­giptologie şi clădirea muzeului Kaiser Friederich. Deoarece în a­­propiere se află şi pinacoteca na­ţională s-a creat astfel un centru al muzeelor de stat. Aceste clă­diri se află toate pe o mică insulă formată de Spre ea și un canal al ei. Numele oficial al acestei insule e azi „Insula muzeelor” (Die Mu­seum Insel). ... 4 . Las la o parte descrierea, fie­­ ea chiar sumară, a muzeelor existente până în octombrie anul­ trecut pentru a căuta să dau cât mai larg o descriere a nouei clădiri și a obiectelor expuse. Prima parte, secţia greco-ro­ Scrisori din Berlin Plimbare prin noul mezen berlinez In Octombrie a fost sărbătorit, îmbulzelii inerente unei noutăţi de cu tot fastul care se cuvine unui asemenea eveniment cultural, ju­bileul de 100 de ani de existenţă a muzeelor prusiene. Cu această ocazie au fost inaugurate şi trei secţiuni noi, instalate într’o monu­mentală clădire. E vorba de sec­ţiunile pentru arta greco-­romană din secolele 4 î. d. C. până la 2 după Christos, pentru arta asiro­­babiloniană din timpul lui Nabu­­cadnezar şi pentru arta germană din Evul Mediu. Am lăsat să treacă mai bine de o jumătate de an de la inaugurare pentru a nu da reportajului aces­tui fapt un aspect senzaţional, pen­tru a putea avea o perspectivă ne­cesară şi pentru a putea privi a­­ceste comori culturale la adăpostul mană- e numită după principalul­­ aici, mulţumită casei domnitoare, obiect expus „Das Pergamon­­se afla o renumită bibliotecă, a Museum” Toate obiectele expuse a doua în lume prin importanţa ei, au fost descoperite în urma unor săpături, făcute înainte de război în Asia­ Mică. Aceste săpături au avut drept centru fostul oraş Per­gamon şi s’au întins până în fos­tul Milet. In centrul acestei cetăţi se afla un templu renumit, consacrat unui singur zeu sau unui complex de zei. Descoperirea acestui templu se datoreşte unei întâmplări. Tem­plul măsoară în exterior 54 metri drept latură a unui pătrat. Împrejurul acestui templu se afla o friza care în totalitatea ei reprezintă lupta zeilor Olimpului contra giganţilor. In principala sală a noului mu­zeu, sală care măsoară 47/30 metri şi care are 18 metri in înălţime e reconstituită toată faţada templu­lui şi sunt înşirate piesele origi­nale care formează friza. Impresia pe care o are orice vi­zitator e de nedescris. Toată mă­rimea şi splendoarea artei greceşti ese în relief. Toată preciziunea sculpturei antice poate fi de a­­proape examinată. Afară de acea­stă friză principală au mai fost­­descoperite şi câteva rare mp­Pergamon-ul fusese puţin după moartea lui Alexandru Macedon reşedinţa Attalizilor care îşi aveau aici o cetate şi care reuşiseră să înfiinţeze un principal centru cul­tural. Acest centru­ poate fi numit „cultural” fără restricţii, deoare­ce aici, în această epocă, a fost in­­ventat pergamentul şi deoarece zaicuri construite de renumiţi ar­tişti. .­ Tot în Pergamon s’a mai desco­perit şi un templu al Atenei (a­­proape în întregime bine conser­vat) cât şi un templu al împăratu­lui Traian.. A doua minune a acestei secţiuni e marea poartă a pieţii din Milet. Poarta e reclădită bucată cu bu­cată în una din sălile muzeului în toată grandoarea ei şi măsoară a­­proape 20 metri în înălţime. Iar mijlocul porţii se află un superb bust al lui Traian. Tot în Milet a fost descoperită şi o statue a lui Traian, care îl repreintă pe tron. Uitasem să spun că în Pergamon a fost descoperită şi o statue a Atenei, copie antică a renumitei statui a lui Phidias. In­ cea de a doua secţie se află o serie de lucrări în bazalt şi în cărămidă zmălţuită din timpul lui Nabucadnezar. Aici se poate ve­dea cât de perfecţionaţi erau sculp­torii acestui popor in arta de a reprezenta animalele. Având la bază aceste piese ori­ginale, s’a reclădit­ poarta princi­pală a palatului şi strada trium­fală d­in curtea palatului lui Asar­­hadon. In umbra acestor monumente de artă antică, secţia germană d­in e­­vul mediu scade din valoare mai ales prin faptul că are în mare parte reproducţii şi­­ tiparuri ru gips. Impresiile artistice cu care plea­că vizitatorul sunt de nedescris. Dealtfel de la deschiderea acestor secţiuni, cifra vizitatorilor creşte pe fiecare zi. Afară de asta- mi e­­xistă străin care să nu viziteze muzeul şi sunt chiar şi întregi so­cietăţi de studenţi şi savanţi stră­ini cari vin la Berlin numai pen­tru a vizita şi studia aceste noi comori. ION MILETIN Berlin, Aprilie 1931. Altarul din 1 Pergamon ———oxo—_— „Criminalii’' întro nouă înscenare „Criminalii”, celebra piesă a lui Ferdinand Bruckner, va fi repre­zentată întro nouă montare la Volksbühne, din Berlin, cu marele actor Hans Albers în rolul chel­nerului Franz. nu. Cred că­ v’a 'impresionat­­ispra­va celor do­i bieţi de liceu, care au vrut să asasineze pe' şoseaua Braşovului un'şofer pentru a-l jefui. - ' ■ • •Eroii‘ n’du decât -ÎS- (vni şi aproa­­pe că nu-ţi vine să­ crezi că au putut cloci în capul lor asemenea faptă-N’am, vârsta ca să pot regreta trecutul şi să povestesc „cu­m ,era pe vremea mea”. "Nu de mult am părăsit băncile şcoalei şi de aceea mai uşor îmi vine să pot desci­fra structura sufletească a şcola­rului. Trebue să constat însă, că de vre­o câţiva ani, o mentalitate, cu totul nesănătoasă stăpâneşte în licee, dar absolut în toate liceele noastre. Aşii şcolilor, glo­ria liceelor, n’o formează acei cari ştiu mai cu râvnă să-şi apro­pie cunoştiinţele didactice, nu a­­cei cari filtrează materia cursu­rilor printr o judecată proprie. Nu, cei mai distinşi elevi ai şcoa­lei sunt aceia cari ştiu să, bată mai dihai mingea, sunt acei cari ■ştiu să-şi care cu mai multă agi­­litate pumni. Suntem un popor de exageraţi, mai ales când e vorba să adoptăm ceva. Englezii sunt un popor viguros pentru că fac sport ! — a spus cineva. Hai să facem şi noi sport ! Şi cam de vre­o şapte ani de zile, conducă­torii şcoalei noastre sunt profe­sori de gimnastică. O fi el bun la ceva sportul —­ aşa, cum îl practică cei de la care l-am adop­tat, — deşi umila, mea părere este că dacă nu te-a, făcut mama sănăt­ă­tos, poţi să practici zece spor­turi — să te duci să-l vezi pe Spakov­ cum luptă, să te duci la curse, să­ conduci maşina — şi tot ofticos mori. M’am convins per­fect de acest, lucru, când mi-am făcut stagiul militar. Coinciden­ţa a făcut să­ fiu în aceiaş pluton­i cu vre­ o câţiva aşi sportivi de-ai noştri, cari ştiau să bată mingea ceva de speriat — în sfârşit spor­tivi în toată regula. Ei­ bine, când era vorba să se întreprindă un marş mai serios, primii cari că­deau în marginea şoselii, rup­ţi de oboseală, erau sportivii noştri. . Astăzi situaţia este de­ aşa na­­tură, încât directorii liceelor se simt mândri, când, la un match, izbândeşte­­echipa liceului respec­tiv. Astfel stând lucrurile, elevii favoriţi ai şcoalei, cei cari sunt mai menajaţi şi pe cari când îi văd directorii, li se­­ scurg ochii după ei, grijulii ca nu cumva să le scape, sunt acei­a cari ştiu, să bată, mai bine poarta.. Sunt scu­tiţi zile întregi de, a lua parte la, cursuri pe­ motiv că se..­ an­trenează. In asemenea ambianţă e fatal ca preferinţele şcolarilor să nu m­eargă către Pitagora, cel cu teo­­rema plicticoasă, ci către alţii, către Fidea sau mai ştiu, eu care, îmi amintesc , că papă acum câţiva anii, tremurai în recreaţie, găndindu-te că la ora­­următoare vei fi scos la­­lecţie şi poate te vei încurca. Astăzi , în, recreaţie nu se discută decât exclusiv des­pre matchuri. ..ref. life un—­i Mai adăugaţi că sunt vre­o câ­teva cinematografe,­ care specu­lează această mentalitate, repre­zentând filme criminale în care eroii ştiu să se distragă admira­bil diligenţei urmăritorilor. Până mai deunăzi, ca să­ citeşti celebrele „Sherlock Holmes” tre­buiai­ să te ascunzi în anumite locuri inavuabile şi dacă erai prins,, erai socotit ca. .element rău­, deşi, fie vorba între noi, produsele librăriei Hertz, scrise cu oarecare îndemânare,­­ nu erau chiar atât de dăunătoare. Astăzi, ziare de mare tiraj,­­ cari fatal cad, în mâna tineretului şcolar, publică pe coloane întregi aven­turile bandiţilor şi contrabandiş­tilor la m­oda. Cei doi nenorociţi asasini pre­coci n’au făcut decât să puie în practică lucruri citite sau simu­late la cinematograf. Altfel fapta lor nu poate fi explicată. Unul din ei, deşi absolvea, aproape cursul inferior de liceu, din scri­soarea pe care a trimis-o nenoro­ciţilor săi părinţi, scrie ca o ser­vitoare, neştiind să întrebuinţeze trăsura de unire şi apostroful. "Ar fi timpul ca acei cari con­duc şcoala­ noastră, să convingă e­­levii că nu cei cari au muşchii mai desvoltaţi, nu aceia cari ştiu să facă mai repede knokout sunt aleşii omenirii, sunt unşii lui Dumnezeu ! Să facem sport, dar să nu exagerăm !,­ ­ ' IOAN MASSOFF Două sute de ani dela moartea lui Daniel de Foe Aiuitoroasa viaţă a amoralii lui „Romoson Cusoe* Se împlinesc 200 de ani dela moartea lu Daniel de Foe, auto­rul nemuritoru­li Robinson Cru­soe. De Foe era fiu de măcelar S’a născut în 1660 la Londra şi na avut o existenţă uşoară. Chiar în zilele sale de celebritate avea mai mult un nume rău decât un re­nume. .­­oata viaţa era pentru el o con­tinuă goană după bani — dar nu după milioane, ci după banii e­­xistenţii zilnice. In schimb pro­fesiunile după vânturi, şi tot aşa îşi schimba şi vederile. Pe vre­mea aceea, cu toate libertăţile acordate, nu era uşor nici in An­glia sa te, ridici de jos. C­i n a fost el ? Negustor­ele d­e răpi, inspector la vamă, asociat la o fabrică de cărămizi, comisio­nar. Na avut noroc în afaceri. De două ori a dat faliment. Dar mai avea­­o profesiune . Scria ,pentru alţii, şi rareori pentru sine. In­­tr un timp ajunsese până la Curtea regelui Wilhelm III, dar duşmanii lui îl izgoniră. Din cau­za unui pamflet anonim, al cărui autor se declară el, fu condamnat la amendă, închisoare şi legat a­­poi in piaţa publică la stâlpul in­famiei. Atunci a compus, un „Imn către Stâlpul infamiei” pe care mulţimea îl cumpăra chiar în timp ce autorul îşi ispăşea pe­deapsa în piaţa publică. S a făcut apoi ziarist. Era în a­­ceaş timp agent secret al găva­nului şi-şi denunţa colegii din re­dacţiile opoziţioniste. , Dar scria mult şi, u.şor. Şi, mai ales, bine. Era un­ reporter fanatic, se in­teresa de toate. Articolele sale, care nu prea străluceau prin ca­lităţi gramaticale, erau în schimb bogate în idei. Dar, lucru intere­sant, nu semna aproape niciodată. La vârsta de 60 de ani îşi des­coperi un nou talent. Publică ro­manul „Robinson Crusoe”, pe care-l dădu drept o aventură rea­lă, deoarece publicul din vremea lui nu se interesa pentru poveşti închipuite. A mai scris apoi incit un roman „Fericirea şi nenoroci­­rile Moller Flanders” şi reporta­jul „Un jurnal din timpul ciumei din 1665”. Cartea , aceasta e considerată drept primul, cel mai bun și pâ­nă astăzi încă neîntrecut repor­taj. ‘ Cum au fost păcăliţi de un autor englez toţi directorii de teatre şi criticii din Londra Mister Oswald Skilbeck, cetă­ţean al Marei Britanii, visa de multă vreme glori­a de autor dra­matic. Dar avea ghinion. Direc­­torii de teatre din Londra nici nu voiau să citească piesele sale Cât despre reprezentarea lor, nici po­meneală. Mister Skilbeck nu-şi putea ex­plica această purtare a directori­lor. Ceru explicaţii. Unul, mai prietenos, i le dădu : „Publicul «a plictisit de piese englezeşti. Mai bine ai face să traduci o piesă a vre­unui autor de pe continent, de preferinţă o piesă modernă germană”. Mister Skilbeck a ascultat cu atenţie aceste lămuriri şi a cău­tat apoi o piesă modernă germa­nă. Negăsind nici una care să-i placă, schimbă titlul ultimei sale lucrări dramatice şi o prezentă drept a unui autor german. Alese la întâmplare un nume oarecare, Hermann Neusser, și boteza pie­sa „Danger, High Tension" (Pe­ricol, înalta tensiune). Sub nu­mele autorului îşi puse și el mo­dest numele său ca „traducător din limba germană”. Şi piesa lui Hermann Neusser se reprezintă actualmente cu ma­re succes la Everyman­ Theatre din Londra. Publicul aplaudă frenetic, a­ceas­tă „remarcabilă creaţie a conti­nentului” iar criticii celor mai de seamă ziare dizertează de zor a­­supra lipsurilor literaturii drama­tice engleze, lipsuri cari iţi sar în ochi cu deosebire când ve­zi această­ „excelentă piesa conti­nentală”. Dar cum s’a aflat că sub nu­mele lui Hermann Neusser se as­cunde însuşi Oswald Skilbeck ? Un ziarist se găsea din întâmpla­re în biroul societăţii autorilor dramatici tocmai când se trata cu un editor din Berlin traducerea în limba germană a piesei lui... Neusser.

Next