Rampa, iunie 1931 (Anul 16, nr. 4006-4028)

1931-06-01 / nr. 4006

Ai* ti XVI-No 4006 rîdactia, Administratis a Atelierele Grafice INTRAREA ZAtOMIT No 1 {Hotel A*torie).— Tetei. SOi/SQ BUCURESTI Publicitatea eorc*«an«tfc «*ck*sav So»te9ftC Atu nime .ftodolf Mosee*', Calea Victoriei No. 31 uium’ Director: SCARLAT FRODA , Pag nn 4 Lei C. LUNI­­ IUNIE 1931. WimtmMm­:? NOUTĂȚI PANTOFI pentru DAME de vânzare în Magazinele STRADA DOAMNEI 10 colt și CALEA VICTORIEI 90 Oameni întâmplarea face ca programul unui cinematograf să strângă într’o singură reprezentaţie două filme care vin, ca subiect şi atmosferă, din lumea Angliei şi a coloniilor sale, din lumea unei anumite literaturi engle­ze chiar care nu a întârziat să aibă înrâuriri şi asupra litera­turii şi asupra sensibilităţii con­tinentale contimporane. Intr’adevăr din cauza izolaţ­iei ei şi mai ales din cauza u­­nor legături puternice şi vechi de stăpânitoare cu lumea extra­­europeana, precum şi din cauza unor libertăţi de mult dobândi­te, Anglia a cunoscut în litera­tura ei o invenţie unică, întru­cât priveşte temele, dela Renaş­tere încoace. De n’ar fi să a­­mintim decât genul excursiuni­­lor utopice ale diferiţilor scrii­tori mai vechi, colorate după temperament în camuflată sati­ră socială sau în romantică şi in­dialista construcţie, am însem­na un punct de plecare, o atitu­dine de evadare a scriitorilor, prelucrată deocamdată numai cu fantazie, rămănând ca în a­­elaş cadru experienţa şi cu­noaşterea mai apropiată a ţări­­or îndepărtate să pună un con­ţinut, un material de observaţie directă asupra omului, şi astfel în cuprinsul acestei literaturi largi de dincolo de Oceane, ori­cât le-ar fi de deosebită arta, răsar în aceiaşi linie englezeas­că şi Rudyard Kipling, gloria epocei victoriene şi mai recen­tul Joseph Conrad. „Cartea Junglei”, lucrare cla­­sică astăzi care a crescut mai multe generaţii europene în­­tr'o romantică extrem orientală in pitorescul, în lirismul şi în antropomorfismul ei a pus o de- Prindere şi o obişnuinţă în toa­te păturile culte pentru fauna îndepărtată, în afară de înţele­sul omenesc al lucrărei pe care informaţia de ştiinţă vulgariza­graf care uneşte in acelaş spec­tacol un film din junglă cu un altul după tin roman a lui Con­rad, prezintă unul dintre cele ta din obişnuinţa oricărui om trai­ autentice peisage din lu modern, o conturează mai pre­­mea şi literatura engleză, şi fiare de ION MARIN SADOVEANU cis, creind un depozit de fami­liaritate şi prietenie cu un cerc tot mai mare de peregrinări fantastice şi spirituale. Oamenii lui Kipling, rupţi şi ei din caravane şi din interio­rul Continentelor îndepărtate vestesc o lume pe care deabea o întregesc oamenii lui Conrad. Aci în corciturile funeste a două lumi târâte pe cheiul de porturi îndepărtate, omul se desprinde adânc, groaznic şi hi­dos dintr’un temperament de european fără cătuşe, observat, alături de atitudinea autorului care îmbrăţişează un ideal en­glez de viaţă, de om tare, care afirmă cu bucur­ie existenţa. Lumea lui Conrad lasă după ani mulţi de lectură şi de uitare o amintire ciudată de resturi de sclavaj, de căpitani excroci şi improvizaţi, de vapoare vechi cu fraudă asigurate, care în nopţi grele şi calde, pe mări uleioase se îneacă din senin cu încărcături tragice de culii chi­nezi. Sunt mulţi oameni violenţi în lumea aceasta întretăiaţi în originile şi pasiunile lor aproa­pe din toate ţările europene cu vioiul, misterul şi farmecul ex­trem oriental. Nici­odată literatura colonia­lă germană fie a unui Hans, Heinz Ewers, fie a unui Max Dautendey n’a a­juns până la cuprinsul acesta omenesc şi pi­toresc în acelaş timp a lui Con­rad. Rămâne o calitate pur engle­zească populare a Vechilor teme răsărite în literatura insulară, cu observare directă din lumea I .. • , , , i aceasta îndepărtată pe care o ^^onul de box al Roma­­apropie sensibilităţii europene ! TMe\Ia toate ^egon'le. Dec*, Și iată cum, fără să vrea un, ȘCful SUprem al b°Xulm r°ma' simplu program de cinemato­­nesc- lin coşea suf corala! IGRAMA PROFESORULUI PICCARD CARE A PLECAT CU BA­LONUL SPRE CER pe-acest mare pişicher Iată tema ce'l conduce : reuşeşte — sboară ’n cer. Cade — tot in cer se duce­­... • JACK BERARIU LA O REPETIŢIE CU „PIERRE SAU JACK” Bri dimineaţă, la o repetiţie cu pietre sau Jack“, cum nu se făcuse ,easul unsprezece, — adică o oră, după ora fixată pentru începerea repeti­ţiei...— a’a încins o şuetă intermina­bilă... la care au luat parte, — formula Up, — „primele elemente ale compa­niei. Venise vorba de fata unui general care, deşi ti’are pic de voce, a început să­ invete canto. Vraca povestea cum domnișoara V.­­ generalului, — la fiecare reținu­­t, iși dă drumul glasului. Ximică intervine : — Eu am auzit că făta cântă cu multă simțire ! — Calomnii ! se revoltă Vraca. Dacă avea simțire n’ar cânta ! Se discută apoi despre șomajul care băntue in lumea actoricească. George Vraca ia cuvântul. - Domnilor, e o criză grozavă. N­­­­iţi pe ? (nu vrem să-l umilim publi­­cându-i numele). Nu mai are cum să-şi plâtească chiria! 1000 lei pe lună ! Pe deja să nu pui nici o bază. E un chiulangiu! izbucneşte Marioara­­s­hor. întotdeauna, nici când avea Pir­ale, nu-i plăcea, să-și plătească chi­na Ultima oară ocupa o cameră mobi­lată pe Rinocerului. Cinci luni n’a plă­­tit chiria. Proprietăreasa, supărată i-a spus . Domnule, ori îmi plătești chiria,­­­­e muți imediat ! Sunteți gentilă, doamnă. In cele­in­te locuri am fost invitat să le fac pe amândouă .BALISTA Când secretarul de redacţie i-a in­­inat plicul, G. G. redactor politic la 1, ziar de seară, la băgat neglijent buzunar, spunând: - Să-l dau nevestei ! Era o invitaţie la o expoziţie de pic­ară ce se deschidea a doua zi. D-na G., neav­ând altceva mai bun de făcut, şi a luat fata, in vârstă de 17 ani şi s’au dus la Expoziţie. Au vizitat o sală şi, la un moment dat, d-na G. şi-a luat fata la o parte şi i-a şoptit: ~~ Tufy, sunt aici tablouri pe cari nu trebue să le vadă o fată tânără ca tine ! — Cari sunt alea, mamă ? — Am să ţi le arăt imediat TEAMA GROZAVA Colegul meu de redacţie H. a fost, pe ziua de eri, foarte binevoitor. Văzându-mă aglomerat cu scrisul şi deloc cu inspiraţia, mi-a sărit un aju­tor, furnizăndumi următoarea „cuşcă" autentică. Acum trei ani s'a jucat, la Teatrul Naţional, „Ioana iTArc“, cu d-ra Maria Ventura In rolul titular. la un matineu vin două cuconițe foarte elegante. Plasatorul le întinde un program. Una din ele dl­­a, plătind costul. Apoi, cum era încă devreme, începe să-l răsfoiască. Cealaltă doamnă o opri, îngrijorată. — Te rog, Lucreția, citește numai pentru tine. Nu vreau să ştiu sfârşitul căci nu mai are piesa nici un interes! Şaman­dlul României de box CD 6. Axion vism ci DESPRE Alţii !Cu smeul pe acoperiş. — «Aveam prune în gură“. — Axioti „Răzbunătorul“. — „Am crescut de mi-a uitat Dumnezeu măsura“.— Cum a devenit „căzu“ cu boxul.— Debutul.- Prieteniile şi boxul.- „La arme contra... străinilor!­­Care pe care ?- Ce antrenament urmează un boxeur. — Emo-­­­ţiile „careului fermecat“.- Un bagaj de superstiţii Să-mi daţi voe să-mi prezint antenele şi în sferele celor mai­­ intervievatul: Gheorghe Axio­, îndărătnice prejudecăţi. De văzut,însă. ...Taţi văzut mai puţini. Un motiv pentru care regret profund că tradiţia interviewurilor noastre, ne im­pune ca o poruncă „sine qua non” publicarea, în primul rând, a fotografiei. Deoarece sunt sigur ca: —­ Aţi auzit cu toţii de el. Fiind­că dintre toate sporturile, sin­gur boxul, —­ aşa zisa „nobilă artă”,­­— a izbutit să-şi întindă fără această fotografie trădă­toare, — cum e şi explicabil, portretul învingătorului lui Spakow, s’ar fi insinuat sub o­­chii dv.­in următoarele dimen­siuni: un cap cât un corespon­dent bovin, un nas ca o cărare bătătorită, o uitătură fioroasă, un corp de uriaş şi doi pumni de proporţiile unor pepeni... Or, cum se poate vedea din fotografia care ne-a anticipat, Axioti are un corp normal, o uitătură simpatică, iar nasul care constitue actul de identi­tate al boxeurilor,... n’a suferit nici o modificare, cu toate că a luat parte la numeroase mat­­eriuri... Fără să-l egaleze pe cele­­brul Gene Tunney care discu­ta despre artă, literatură, ştiin­ţă, politică şi economie cu nu mai puţin celebrul Bernard Shaw, în afară de explicaţia u- jtru. Şi în acest sens vom uni „uppercut”, vă poate spune­­cu o constatare în ce an a fost descoperită Ame­rica, cine a fost ultimul rege al Franţei, care e formula chimi­că a acidului sulfuric, cine autorul „Şoarecelui de Biseri­că” şi prin câte partide a cir­culat d. Ion Sân Georgiu... Precum şi multe altele pe cari, d-ta, domnule, şi d-ta, doamnă, nu v-aţi fi aşteptat să le auziţi din gura unui boxeur... Inedit e Axioti şi în lumea ringului, unde n’a cunoscut, până azi, înfrângerea. Va veni şi ziua aceea când (Continuare în pag. 3-a) Fericiţi muritori câinii... închipuiţi-vă un vătaf într’o mănăstire de­­ maici. Aşa m-am simţit ori când am intrat în curtea spaţioasă a­­Academiei, unde este adăpostită expoziţia, câi­nească, a patra, ne încredinţează programul. Că nu întotdeauna zi­calele spun adevărat, e un lucru despre care sunt încredinţat de mult. ■­­ Nu sunt negru, în cerul gurii, dar zău nu-mi plac câinii. N’am ţinut câini în braţe în viaţa mea, iar noaptea, superstiţios din fire, când îi aud urlând o pagubă în mahalaua mea, după o­ prealabilă înjurătură la adresa stăpânilor respectivi, mă­ aplec şi întorc pa­pucii pe dos. Nu am aşa­dar, nici un fel de afinitate sufletească cu această rassă canină, din care o­­mul, crezând poate că se înalţă pe sine, a ridicat-o pe nedrept la rangul de simbol al suferinţa. „Duce o viaţă de câine“ — se spu­ne deseori, ca termen de compa­raţie pentru un individ care duce un trai mizer ab fi-Câinii o duc prost ? Cred că mulţi oameni ar invidia viaţa ce­lor cinci exem­plare ale d-rei Lia Romaşcu de pildă. Adorabila pro­prietară i-a instalat pe covoare şi perne de mătase,le-a legat pangli­­cuţe şi se uita la ele ca la nişte ci­reşe coapte.­Să fi văzut ce giugiu­lit era Topsy d-nei M­ar­celle. Şi câinii o duc­ mai prost de­cât oa­menii ? Putem oare să generalizăm a­ceasta afirmaţie ? Să avem par­don sunt câini­ şi câini şi poate că nicăeri nu se potriveşte mai bine zicala, decât în această oca­zie : cine poate oase roade... A, trebue să vă spun ca să vă feriţi de d. Octavian Doga. Ce să zic, ştiu că e bine păzit: are vre­o trei Dobermann care vă fac ferfeliţă dacă vă apropiaţi de ei. In mijlocul cărţi sunt expuşi, doi lupi ai M. S- Regelui, păziţi straşnic. Mă dau în vorbă cu pă­zitorul : — Se îngrijeşte Vodă de ei ? — Foarte mult. întotdeauna, înaintea masei se joacă cu ei şi la masă le dă din când în când câte o bucăţică de mâncare. Mai are şase , afară de ăştia doi-Cum dracu să nu invidiezi de multe ori câinii,­­ când atâtea mon­dene şi-au lăsat casa, venind să-şi supravegheze potaiele şi care ca să mai treacă de urât şi-au luat cu ele lucrul, de mână. Şi tare mân­dre şi umflate■ în pene mai erau când le spuneam şi eu, aşa ca să mă aflu în treabă: Sunt superbi. Merită să fie premiaţi ! , Mare şi năţărmurită e grădina lui Dumnezeu. Femei cari fug de copii ca­­ dracul de tămâie, sau când îi au îi lasă să meargă mur­­dări la nas arătau pentru câini o grij­e şi un devotament demne de alte cauze mai înalte. Eri mi-am putut da seama ce rol covârşitor joacă asupra fiinţe­lor persoanele din jur. Erau­ şi­ u­­nele babe, din acelea cari toată ziua nu fac de­cât să bea la ca­fea şi să se joace cu căţelul­. Ei bine, vă dau cuvântul de onoare că potaia seamănă leit cu ele. Ştiţi, la un moment dat baba începe să semene cu moşii şi am­bii cu Azorică. Dar un reviriment s-a produs în mine asupra consideraţiei pe care o acordăm rassei canine. Gând d-ra Romaşcu mi-a spus că Chin Ghin costă 50­ 000 de lei şi că nu l-ar da nici pe o sută de mii, am început să mă uit cu mai multă atenţie la el şi să-i dau o altă consideraţie. Aş mai fi stat poate la expoziţia de câini dacă la un moment din schelălămia pe di­ferite tonuri ale expozanţilor n’ar fi devenit infernală, iar atitudinea lor faţa de mine — simpatia e re­ciprocă — vădit agresivă. Mi-a­m văzut de drum ! Asta îmi mai trebue acuma : să mă duc o lună de zile la Băbeş şi în plus să trăesc cu friza în sân, să nu mă pomenesc că fac spume la gură. Dar un proverb spume : să nu te uiţi la câine ci la stăpân. Şi eu m’am uitat mai mult la stă-A. 1 " ' :‘"'**'■»** ' pane 1. 5*. m. Ceva a la Dreyfus... de IOAN MASSOFF ti­­m­f când trebue şi când nu trebue­­i ce să vă spun, e o ade­vărată plăcere să stai lângă ea. Aceasta mi-era vecina din dreap­ta. In stânga n’aveam voie să mă­­ uit deloc. In picioare stătea o doamnă respectabilă, bine cunoscu­tă mie puţin cam rudă, şi a o saluta ar fi însemnat să-i cedez scaunul­ In seara aceia, excepţio­nal de obosit, nu eram capabil de asemenea gesturi de politeţe. Pre­feram să stau ţeapăn, zguduit din când în când, de d-ta cu râsul spasmodic. Şirul suferinţelor era încă de­parte de a se fi terminat. Pe ne­gândite, stelele cerului au dispă­­rit câte una şi stropi mari de ploaie au început să cadă din ce­rul sumbru. Judecaţi şi d-voastră, în ziua aceia tocmai îmi călcasem pantalonii. Puteam să stau în ploaie . M’am sculat cu gândul să trec în sală. Şi imediat mi-am pus planul în aplicare. In sală, căldură ca la baia turcească. Spectatorii, cu ochii eşiţi din desigur şi d-voastră, râde încon- orbite, nu mai pridideau focan­. Nu ştiu dacă mulţi au dorit ca mine vara. Paltonul, fularul, şoşonii şi celelalte apărătoare bu­ne or fi ele, dar tare plicticoa­se sunt. Şi apoi îmi plac grozav spectacolele în aer liber. Ce feri­cire să scapi de duhoarea sălilor închise şi de mirosul impermiabi­­lului încins! Acum două zile, în­­sfârşit mi-a fost dat să-mi reali­zez visul cu ochii. S-a inaugurat o grădină de cinematograf — mi se pare unica în centru—şi pro­­tos am fost. Probabil însă că mulţi contimporani ai mei nu­treau acelaş vis şi îndrăgesc spec­tacolul în aer liber. Că multă lu­me a fost şi mult am luptat să-mi găsesc un locşor. Dăinueşte la noi, ca să zic aşa, un snobism al inaugurării. Toată lumea se în­­ghesue la o inaugurare, la vre­o deschidere, lăsând să cadă în com­plectă desuetudine, cel puţin pen­tru o zi, întreprinderile simila­re. Aţi văzut cu Automatele? Su­flă vântul în ăla de pe Calea Vic­toriei şi n-o să treacă mult şi o să se ruginească laşi­nării­le de ne­­întrebuinţăre. Până acum o lună trebuia să dai bătălie adevărată ca să parvii să introduci bucăţi­ca de tinichea. Acum lupta se dă pe Bulevard, unde se calcă româ­nii în picioare pentru a mânca un sandvisch, deşi alături la bo­degă ţin chelnerii­ congres. Când se va deschide, automatul de la­ Cer­cul Militar, lupta se va strămuta acolo, iar după ce vor sfârşi inau­gurările,­ sigur vor începe concor­datele preventive.­­Şi cum vă spun, luptă mare la grădina cinematografului să a­­puc şi eu loc. In timp ce stăteam în picioare, simţeam că mă iau cu­­renţii pe sus. Instinctiv, ca mă­sură de precauţie, mi-am ridicat gulerul hainei. Loc, nici pome­neală. Desigur că spectatorii, ferme­caţi de frumuseţea filmului, stă­teau să-l vadă de două ori ca la cinematograful ,,Terra“. In sfârşit se ridică­ un spectator şi am fe­ricirea să ocup scaunul. Maredic­­ţiune ! Scaunul cu pricina era a­­şezat pe un canal. Vă rog să mă credeţi că nu inventez. Puteţi con­trola dacă vreţi : scaunul din mar­gine, şirul al treilea sau al pa­trulea, în partea dreaptă a Gra­dinei. Ce să vă mai spun, par’că steteam pe un gheţar. Dar asta nu e nimic. In dreapta mea ocu­pa locul domnişoara al cărui nu­me nu-1 cunosc, dar care e foarte bine cunoscută spectatorilor de la premierele cinematografice. E vorba de d-ra care râde înconti­nuu, spasmodic, care face să se tot­­tremure­ întregul şir de scaune, a­­trăgând asupra ei atenţia tuturor­ spectatorilor. D-ra, o cunoaşteţi­­ du-şi vânt cu batistele, îngheţat cum eram, căldura nu mi-a dis­plăcut. Ce folos însă că pe pânză rulau scene pe care eu le văzusem în timpul când steteam în picioa­re. Cum un plasator mi-a şoptit că a stat ploaia, bine'nţeles m’am reîntors în grădină şi bineteţeles că am găsit locul ocupat. Vai mie ! Pierdusem vre­o câteva sce­ne şi nu mai înţelegeam nimic din film. Peste zece minute simt pe nas o picătură grea de ploaie. Nu mai m-am reîntors în sală, căci sim­­ţeam că aş fi înebunit. Am luat o birje şi m’am dus de-a dreptul spre casă. De două zile iau „Quinclax“, două pastile după fiecare masă, aşa cum scrie la „modul de între­buinţare“, totuş efectul nu s-a a­­rătat încă. Mă persecută însă un juncbru intercostal. Totuş, eu mă înebunesc după spectacole în aer liber. E una din slăbiciunile mele. IOAN MASSOFF Cronica producţiilor Conservatorului clasa de operă a d­ini­­frail Ipesi si Umberto Pessiana După un an de munca între zi­durile şcolii şi sub îndrumăril­e profesorilor, elevii Conservatoru­lui din Capitală se înfăţişează a­­cum publicului pentru a da sea­­ma de activitatea desfăşurată şi a se supune examenului suprem al scenei autentice şi al rampei luminate. Clasa de operă a d-lor M. Vul­­pescu şi U. Pessione a inaugurat seria audiţiilor, ori după amiază, la „Liric". Pe drept cuvânt i se cuvine a­­cestei clase întâietatea. Intro vreme în care se vorbeşte — desi­gur nu pe nedrept — de o criză internaţională a operii şi când acest gen artistic este poate pen­tru prima dată atât de serios a­­meninţat în existenţa lui de in­­ventele esteticei riouii. Conservato­rul are prilejul de a-şi justifica în mod real titulatura risipind printr-o înţelegere a fenomenelor epocii, îndoelile şi asigurând con­tinuitatea şi biruinţa artei vii şi adevărate împotrva tendinţelor de mecanizare a muzicii drama­tice. Sub acest aspect special vrem sa examinăm rezultatele înfăţi­şate la audiţia de em­, de clasă de de operă a Conservatorului noi­începe Clasa de operă are menirea de a pregăti pe viitorii artişti ai pri­mei noastre scene lirice. Această menire implică însă, la noi, unde nu exstă încă o tradiţie a Operii şi obligaţia de a porni de la Con­servator o acţiune organizată de statornicire a unui nivel mai înalt al Operii Române printr’o com­plectare a repertoriului, prin­­tr’o iniţiere a viitorilor protago­nişti ai acestei înstituţiuni supe­rioare de cultură muzicală in­ tai­nele tuturor stilurilor şi printr’o pregătire temeinică a unui ma­terial artistic care să înlesnească conducerii Operii Române o mai rapidă adaptare a mișcării noa­stre muzicale la ritmul nou din Accidentul cultivat. Stilul vechilor opere italiene, tilul operelor lui Gluck, Mozart, Bellini, Donizetti, Weber, Wag­er, Richard Strauss până la com­ozitorii moderni din zilele noa­­stre nu se poate asimila fără s­­mplă pregătire şi cultură muzi­cală şi estetică la Conservator, în âteva repetiţii la Operă. Şi cine oate nega că tocmai clasicii ne­­dau cheia înţelegerii întregii li­teraturi muzicale şi mai ales a o­­perelor din epoca de mare înflo­rire a genului, începând cu We­ber, Wagner şi trecând apoi la Verdi, Meyerbeer, R. Strauss,­­ Debussy, Puccini. La aceste audiţii de sfârşit d© an ale clasei de Operă s’ar pu­tea oferi cel puţin manifestările atât de utile de înoire a reperto­riului teatrului liric naţional, fără a mai vorbi de o mică aten­ţie pe care ar merita-o, cel puţin din diferenţă, literatura muzi­cală dramatică originală, în pro­gramele destul de încăpătoare ale audiţiilor de la „Liric”. Dar să trecem la prezentarea producţiei de emi. In trei fragmente de opere — „Samson şi Dalilla” de Saint- Saens , „răgn­acei” de Leonca­vallo şi „Traviata” de Verdi nu am putut desluşi — trebuie să o mărturisim de la început — nimic din tendinţele de armonizare a unui ansamblu liric pe scenă, pe care le aşteptam în această înfă­ţişare a realizărilor celor mai perfecte ale unui an de muncă de laborator teatral şi muzical. Mai ales nu înţelegem această circumscriere a repertoriului la opere pe cari elevii, în definitiv le pot foarte lesne învăţa şi din spectacolele Operii Române şi cari nu reprezintă, între ele, o profundă deosebire de stil fin­­nd vorba nu de aprecierea valoarei fiecărui interpret în parte ci da aptitudinile tuturor de a se încă­,­dra şi adepta unui ansamblu li­ric, am fi preferat acte complecte de operă în care să se dea putin­ţă unui număr cât mai mare ca elevi să se manifeste. In ceia ce priveşte realizările interpreţilor, relevăm apariţia d-rei Alexandrina Calomir în Da­cla. Ţinută scenică distinsă şi un glas de bună calitate sunt ea­­■tăţi cari i-au înlesnit d-rei Ca­­omir să susţină în mod onorabil rolul dificil pe care l-a deţinut. D. Gh. Marinescu, interpretul rolului Marelui Pirat, posedă un glas frumos timbrat. In fragmentul din „Pagn­acel’* am remarcat în rolul lui Silvii un bariton mult-promiţător Ser­­ian Tass­ian, care a fost, de fapt elementul cel mai interesant al întregii audiţii. Prin înfăţişare şi volum de glas d. Tassian este pre­destinat unei cariere frumoase de operă, bine­înţeles dacă nu-şi va leglini studiile vocale d© cari nai are nevoie pentru desăvârşi­rea interpretării muzicale. D-na Mary Schlitt, în Nedda a avut — abstracţie făcând de con­venţionalismul accentuat al ges­turilor — unele accente fericite în redarea muzicii lui Leonca­vallo. In genere însă nimic nou şi mai ales prea puţine elemente re­marcabile la această producţie inaugurală. Şi tocmai în domo­geniul operii s’ar impune selecţio­nare severă şi muncă intensă. -------exo----- de LIVIU ARTEMIE O vizită la văduva lui Claude Debussy CUM LUCRA CELEBRUL COM POZÎTOR.­L LUI DEBUSSY ERA O BROASCA INDIANA INSPIRATOAREA In parcul de la „Trocadero“ se află vila în care a trăit şi a lu crat Claude Debussy, marele com pozitor francez. D-na Debussy, soţia compozi torului — o profundă cunoscătoa­­re a muzicii, a luat parte activă la activitatea genialului ei soţ. După moartea lui Claude Debus­sy, ea continuă să cultive muzica în vila de lângă Trocadero, unde se întâlnesc toţi compozitorii de avantgardă, stabiliţi la Paris. Concertiştii cari înscriu în pro­­gramele lor compoziţii ale lui De­bussy vin, înainte de concert­­fi­ văduva compozitorului pentru a asculta părerea distinsei cunoscă­­toare a operei marelui maestru. Doamna Debussy continuă ope­t­ra soţului ei şi prin încurajarea şi sprijinirea oricărei tendinţe moderniste serioase în domeniul muzical. — „Ca şi soţul meu — a decla­rat d­ na Debussy unui ziarist german care a vizitat-o de curând — sunt şi eu de părere că trebuie să acordăm atenţie oricărei încer­cări noue. Bineînţeles că eu, cer — ca şi soţul meu — ca limitele muzicei adevărate să nu fie nici­odată depăşite. De aceea am şi a­­doptat faţă de problema atât de des discutată a jazzului, o atitu­dine de­­spectativă. Muzica de jazz, în stadiul în care se află ea acum, serveşte numai distrac­ţiei şi nu poate fi considerată de­cât ca muzică de dans. Ea nu este însă o artă, în înţelesul mai înalt al cuvântului. Cine poate însă ştie dacă din această muzică nu va eşi odată o nouă formă a mu­zicii adevărate...“ Doamna Debussy vorbeşte încet şi modest. De altfel, întreaga ei atitudine este de o modestie im„ Continuare­­ pagina II-a, col. 1 § 2 jos

Next