Rampa, noiembrie 1931 (Anul 16, nr. 4136-4161)

1931-11-01 / nr. 4136

ANUL XIV No. 4136 Redacţia, Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria)—Telef. 301/59 BUCUREŞTI Publicitatea concesionată exclusiv Societății Ano­nime . Rudolf Mossa'» Calea Victoriei No. 31. --. I Pagini 1 Lei C. DUMINICA 1 NOEMBRIE 1931 ABONAMENTE . TARA Trei luni. • V» ••*••••*• Le) 30« Șase luni ,,VT*W* . .V. „ Coo Un an . . • ... •••'••••• . 1000 IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se plătesc înainte la 1 sau la 15 ale fiecărei luni Eipozittilc educative Expoziţia retrospectiva a pic­turii româneşti, care s’a închis zilele acestea, după ce a fost vi­zitată de un public neobicinuit der numeros prezintă, în afară de interesul ei istoric şi educativ şi o importanţă specială sub rapor­tul concluziilor ce se pot trage din succesul pe care l-a obţinut această lăudabilă iniţiativă. S-a crezut multă vreme că în noi nu există un public suficient de numeros care să se intereseze­­de manifestările de artă plastică şi în spiritul acestei convingeri, oficialitatea a renunţat de mult la­­orice acţiune, mai mult ori mai puţin costisitoare, în dome­niul artelor plastice. Ne-am oprit ideei de mult la tradiţionalele „saloane oficiale*4 de sezon, lă­sând educaţia artistică a marelui public în voia întâmplării care îndrumează câteodată paşii cu­rioşilor spre muzeele Capitalei. Recenta expoziţie retrospectivă lutela Palatul Artelor a fost o pri­mă şi fericită derogare de la ti­picul vieţii noastre artistice, în­­domeniul plasticii iar prezenta­rea laolaltă a lucrărilor caracte­ristice din pictura şi sculptura românească, alese nu numai din muzeele publice dar şi din colec­ţiile particulare trebuie salutată ca un eveniment demn de a fi re­petat. România de altă­d­ată, de la dobândirea independenţei şi după întemeierea Regatului unitar a fost preocupată de probleme vi­tale de organizare şi adaptare la civilizaţia normal desvoltată în Apus. In asemenea vremuri, ar­tele şi îndeosebi artele plastice nu s’au putut desvolta decât cu sprijinul particularilor înţelegă­tori, al familiilor boereşti, cu stare, cari­ au­ adunat, în decursul vremurilor, minunate comori ar­tistice. Vicisitudinile războiului, pierderea­­frigureştil­or transpor­taţi la Moscova şi alte evenimen­te de tristă memorie au sărăcit şi mai mult colecţiile Statului, singurele isvoare de documentare de LIVIU ARTEMIE şi cultivare artistică a maselor, dornice totuşi de iniţiere în tai­nele frumosului. Calea indicată prin recenta „expoziţie retrospectivă“, orga­nizată de specialişti atât în ceea­­ce priveşte artele plastice cât şi înfăţişarea sugestivă şi instruc­tivă a unor lucrări din epoca şi­­de stiluri diferite, s’a dovedit foarte bună. Publicul s’a grăbit să admire lucrările alese din colecţiile par­ticulare şi pe cari cine ştie dacă va mai avea prilejul să le vadă vreodată expuse laolaltă. Zi de zi, tineri şi bătrâni, s-au oprit ceasuri întregi în faţa tablouri­lor lui Grigorescu, Andreescu, Tătărescu, Lukian, Aman, etc., pe cari cei mai mulţi nu le cu­noşteau încă şi la plecare, se pu­tea ceti pe feţele multora regre­tul de a nu le mai vedea nici­odată. Succesul acestei expoziţii ar trebui să fie considerat de cercu­rile noastre oficiale ca un în­demn pentr­u­ continuarea acestei opere educative, pe calea înce­pută. In colecţiile particulare se gă­sesc numeroase lucrări reprezen­tative ale maeştrilor străini, cla­sici şi moderni. Pentru acei cari se interesează de pictură şi cari nu au prilejul să călătorească prin străinătate pentru a vizita muzeele din Apus, organizarea unor expoziţii colective­­­i picturii străine ar constitui o adevărată binefacere. Nu credem­ să existe vre­un colecţionar care să refuze CQUCarsul său unei iniţiative atât de generoase şi cheltuelile de organizare a unei asemenea ex­poziţii ar fi neînsemnate faţă de valoarea culturală a manifestării. "­­In orice caz,­­ ar­ fi­ regretabil ca ,,expoziţia retrospectivă“ or­ganizată cu­ prilejul­­ conferinţei interparlai­en­tare să rămâie, un eveniment izolat în loc să consti­­tue un început frumos al unei acţiuni sistematice de educaţie artistică­­ a publicului. Din cuşca suflenrului METODA LUI IANCOVESCU Vuia Iancovescu, teribilul magni­fi­­cul­, extraordinarul, minunatul, dlivi­­ţiul, magistralul, fenomenalul şi ge­­nialul­­nostru Puiu Iancovescu, s’a mu­tat, de curând,­­obla ,,Capşa“ la „Cor,­so“ unde i s'a deschis un credit larg. Mai zilele, — adică: serile, sau mai adică: nopfUc — trecute, după ce consumase un capitol de bârfeală, Ian­covescu s’a prins într’o discuție cu V. r. asupra „împrumuturilor“. — In orice impas te­ ai găsi, nici un­­prieten nu vrea să te ajute măcar cu o sută de lei! exclamă V. r. — Eu o să vă spun drept, replica Iancovescu, am sistemul meu infaili­­bil, astfel că nu pot fi refuzat ?! f— întâlnesc o cunoștință. ■ Salutare, Niculel — Salutare ! s— Ce mai faci?. ■ — Bine, dar tu?. i— Și cu! Dar apropos. t-r ? — N'ai săm­i schimbi o hârtie de cinci sute? r— ba da ! — Atunci împrumutăm­ă cu o sută de Ici!. O REȚETA ADMIRABILA Hunul meu amic, doctorul Gn., este un tip atât de simpatic, atât de în­­căutător, încât, cu toată antipatia pe 'care o nutresc pentru adepfii profe­­siunei lui, — din principii pe cari nu e locul să le expun la această rubric, că, — joi după amiază mă aflam la reuniunea colegială pe care o dădeau medicii din asoc. „U.a“, ini Pun a.­parlament din pasajul Ijj.i.i.r. Adevărul mă silește să mărturi­ sesc, — precizez, Insă, fără a,mi re. nega principiile, — că am petrecut trei ore foarte plăcute, căci, orice li s'ar putea nega medicilor, nu ți se poate contesta spiritul. Ascultaţi şi d.v. ■ La un moment dat, un medic, refe­­rindu.se la criza aceasta grozavă, ca­re s'a abătut şi asupra onorariilor, începu să râdă. — ?!? • — Păi eu când sunt chemat la un bolnav de artritism sau de ficat, in­­treb pe bolnav : — D.ta trebue să bei vin mult, e așa? — Da, evident , beau... Destul de mult... ' — Și ce vin preferi? Vin din ăsta, obișnuit? — A, nu! Nu pot bea orișice vin! Iau numai sticle înfundate, un vin minunat pe care ii plătesc cu too lei Sticla.. — Totuși, beli, desigur Și șam­pa­­nie! — Da, odată pe săptămână. Sâm­bă lă seara. — Mâncăruri grele, fazan, icre ne­­gre ?­­— Poarte puţin! Atunci îi prescriu o retetă și când clientul mă întreabă cât ii datoreze, ii răspund.: — Una mie lei! — Dar de ce i.ai pus întrebările alea fără rost? face nedumerit un medic de lângă mine. — Asta îmi­­ permite să stabilesc preţul consultaţiei mele în cunoştin­­ţa de cauză. PE OCOLITE Apreciatul gafeur r... — de care am avut prilejul să vorbim de nenumă­­rate ori, — s’a amorezat de o apelb­an­tă actriţă a unui teatru particular. O urmăreşte la tot pasul Şi nu mai conteneşte cu declaraţiile de dra­­goste. Actriţa, însă, nici nu se uită la el. Dar L. nu e omul care să desarme­­ze cu una cu două. Se ţine scai. —­ Nu vrei să fii a mea? — Fi­i serios! — Te iubesc la nebunie! Mă plictisești! — Cel puțin dă.mi speranța că nu. Ve zi nu voiu mai bate drumurile in zadar! — Bine, fie, Hi promit. Dar nu î mi cerc să precizez odată! Celebrul pictor japonez Foujita s’a însurat pentru a doua oara. O oră in intimitatea familiei Foujita Când i s’a comunicat celebru­lui pictor japonez Fou­jita, stabi­lit de mulţi ani la Paris, ca soţia săi divorţată s’a căsătorit pentru a doua oară, el părea foarte satis­făcut. Când a aflat însă că această femeie, care este japoneză, s'a că­satorit şi de astă-dată cu un ja­ponez, el a exclamat indignat: „Cum se poate înjosi o femeie a­­tât de mult! Pentru a doua oară ea îşi alege de soţ un galben!”. A stârnit deci senzaţie când, a­­cum­ câteva vile, Foujita s'a însu­rat şi el din nou şi anume cu o ja­poneză, Youki, o delicioasă figuri­nă de porţelan, cu unghiile roşii. Ziariştii parizieni au pornit fără întârziere în căutarea lui Foujita pentru a-l vedea în noul său cadru familiar. La uşa de intrare a apartamen­tului lui Foujita, ziariştii nu pu­tut ceti pictate pe o draperie de mătase, cuvintele „Foufou... You­ki... 1931... Amour”. In h­all-ul locuinţei, Foujita, cu faţa serioasa şi ochelarii pe nas, alerga sprijinit pe mâini şi pe pi­cioare, purtându-şi pe spinare, tâ­nara soţie, Youki, într'un kimono multi-color, cu picioruşele goale şi făcând un mare h­az de glumele lui ,,Foufou”. Apartamentul lui Foujita este împodobit cu faimoasele sale ta­blouri: zarzavaturi, un cap de porc, fructe pe farfurii... Observând intrarea oaspeţilor străini, Foujita devine serios şi se aşează, cu picioarele goale în­crucişate, pe covor. El are­ aspec­tul unui Buddha cu ochelari. Deodată, Foujia întinde picio­rul drept, apucă cu degetele o re­vi­stă şi o întinde vizitatorului uimit. — „Aci puteţi ceti ultima mea teorie...” Youki râde de gestul lui Fou­fou şi-i spune: „De mult ţi-am spus că dacă nu vei mai avea succes cu pictu­ra vei stârni senzaţie ca cerşe­tor fără braţe, în faţa biserici­lor". Iar Fouji­a răspunde: „Europe­nii au braţe puternic desvoltate. La mine, ca la toţi orientalii, pi­cioarele sunt mai abile ’. — ..Foufou este sportiv, — con­tinuă Youki. — Eu deasem­enea, sportul este frumos şi util. Prive­ş­te-l numai: el are 46 de ani şi este puternic şi elastic ca anima­lele sălbatice din pădure”. — „Mulţumesc pentru compa­raţie” o întrerupe celebrul pic­tor. — ,,Ca japonez, trebuie să vi se pară ciudată goana europeni­lor d­u­­pă recorduri. — „Desigur. La noi în Japonia sportul, educaţia corpului, este legată de viaţa de toate zilele a omului. „Sumo”, forma primitivă a auto-apărării se învaţă în clase­le primare ca materie principală. Copii japonezi învaţă de timpu­riu înotul. Eu însumi petreceam zile întregi în apă, hrănindu-mă cu pepeni şi bând ceai. La şcoala mă numeau monstrul de mare, fiindcă eram foarte urât şi-mi plăcea marea. In Europa am învăţat să joc te­nnis şi baseball. La vârsta de 16 ani am bătut un record la aler­gările pe 3 km. • ■ • 4 -Nu am încercat nici­odată gol­ful şi nici sporturile de iarnă. Nu de alta dar nu am avut vreme. Fiindcă, ştii că trebuie să şi pic­tez din când în când. Sportul nu este decât distracţie. Din pictură trăesc însă. Şi asta cere timp ’. Foujita şi-a schimbat în ultima vreme stilul. De unde el nu utiliza până atunt decât negru şi alb cu toate nuanțele acestor culori, il­eum­e­ utilizează toate culorile cu o măestrie și o originalitate fermecătoare. ■ x 0 x • călătoriile lui Paul Wegener In Rusia $i In China Paul Wegener, marele tragedi­an german, s’a reîntors zilele a­­cestea din Rusia. In primăvară Paul Wegener se va reîntoarce însă la Moscova, pentru a juca, în limba germană, piesele „O­­thello“ de Shakespeare și „Tatăl“ de Strindberg. Celebrul actor va întreprinde apoi o călătorie de studii în China. Actualmente se află la Berlin. Tot pe drum, pe drum, pe drum■U Mal at'mnb o lună­' de zile, eroui , mei discutau: ... •, , . , . — Bine, d-le, că plecăm !'Mi s’a urât au Bucureştii ăştia de nu mai pot! , • . . •• .. — Mai avem şi noi variaţii ! — Şi unde mai pui că joci in' fiecare seară în faţa altui public, public proaspăt, nu blazat ca ăsta din Bucureşti, de a ajuns că nu-i mai place nimic ! —­ Avem parte şi de camarazi tot unul şi unul, fraţi nu alta ! — Trăiască turneurile ! — Trăiască Provincia ! Drept să vă spun, plictisit şi eu de monotonia vieţii bucur­eş­­tene, invidiam oarecum pe aceşti oameni cari vor gusta din plin, variaţia, acest element atât de imperios necesar vieţii. Eri însă, mi-a fost dat să aud impresiile cu­ care aceşti oameni, s'au întors din călătoria lor, în­treprinsă pentru luminarea mas­­selor prin mijlocul teatrului­­. — Uite, asta mi­e. Crucea, al Dracului să fie ăla care s’o mai duce în turneu în viaţa lui ! — Şi publicul ăsta de Pro­vincie, înbâcsit domnule ! Nu înţelege o intenţie, o nuanţă şi aplaudă anapoda, tocmai când nu trebue. — Dar să vezi mitocanii, cu cari mi-a fost dat să merg ! — Galici şi prost crescuţi ! — Unul mai nepricopsit decât altul ! — Ai văzut-o pe aia care pu­nea ceaiul să se usuce şi-l între­buinţa până nu se mai colora apa deloc ! — Dar domnul care cumpăra jurnal în fiecare zi şi nu ţi-l im­prim­i'ata nici mort ! A făcut co­lecţie din eft. şi niUţi dedecrunul, firicât ai fi 'avut novoc 'de­ puţină hârtie. — Dar musiul, care făcea na­zuri la restaurante , nu-i plăcea nici o mâncare. Cerea o salată de boeuf, mânca jumătate din ea, scotea o muscă din buzunar, — avea o colecţie de astă vară — o punea în saladă, se ducea cu ei­ la patron şi făcea scandal­­ .„Ser­viţi mâncare cu muşte ! Eu sunt artist de la Bucureşti ! Să vă f­ie ruşine ! Nu plătesc !“ — Nu-ţi mai spun că d iacă ce­rea un şniţel şi nu-l mânca tot, ce mai rămânea, învelea mic’o hârtie şi lua acasă ! — Dar ăla care cerea regulat dela toate restaurantele „ceva, pentru căţel“. — Domnule, ce vrei mai mult: au cumpărat puţine cu brânză, s’a înfierbântat brânza şi a înce­put să umble prin vagon ! N’am închis ochii 0 noapte : erau vre-o­ doi de ţineau discur­suri în somn şi vre-o trei făceau spiritismAuzi domnule : spiri­tism la vagon ! Odată te trezeai în timpul nopţii şi auzeai : ,,Ta­tă, dacă eşti tu, spune-mi : câştig sau nu procesul cu Mielu ?“ — Dar să-ţi spun una grozavă. Ştii că nenea M....n suferă de ri­nichi. Ei bine ■ d-le, n'ai să mă crezi, face în sticlă d-le, de o ţine sub pat. Ei, într’o zi, Vasile Lu­pon, crezând că e vin acolo, ia sticla şi-i arde nişte duşti. Când a auzit ce era acolo în loc de vin, a început să urle ! — Și, uite așa d-le. Eu care am acasă patul meu, noptiera mea: am lăsat mulmiile din Bucu­­­r'dșH, să' mă', trambalez de colo până, colo ‘ca' său văd în fiecare dimineață indispensabilii lui ne­nea I(incur . . • ■ i • — Tușesc de două săptămâni, de simt că o să-mi iasă ochii ‘din cap. Cum dracu să nu răceşti, când nebunul ăla de­­Uliţă are călduri şi ţinea geamul deschis pe Ig Braşov, unde începuse sa ningă ? — Cum lăsai două ţigări şi fă­ceai un pas, vedeai că a dispărut una. Nu e vorba de ţigară, dar ţi-e necaz cum ie fură aşa de la obraz, 11 vedeai pe Bibion cu ţigara în gură şi se jura pe toţi sfinţii că n'a luat-o el. — Ce fel de actori sunt ăştia d-le de n au la ei un grimon pu­ţini mastic ? Ai mai vămi soldat fără puşcă ? • — Nu.ţi mai spun că nenea Iancu, n’avea niciodată cârpa să se şteargă de vaselină şi apuca ce-i venea înainte : cămaşa de zi, aia de noapte, batista de mătase — Şi-l mai auzeai şi pe nepri­copsitul ăla de impresar că mior­­lăia toată ziua că nu merge şi că o să-şi piardă cămaşa după el. — Şi Ioneasca, odată îi năză­rea că vrea să se întoarcă să-şi scoată banii fii-si de pe la bănci, că o să-i piardă şi o să­­ne tragă la răspundere. — Nu mai mă duc în turneu,■ nici mort ! — Trăiască publicul Capi­talei ! — Trăiască Bucureștii !. IOAN MASSOFP .:wf,­­.. Premiere berlineze * „Cineva“, ultima piesă a lui Franz Molnár Critica socotește că noua piesă a lui Franz Molnár este cea mai slabă din câte a scris până as­tăzi marele autor, dramatic. O singură idee bu­nă are piesa, dar aceasta n’ajunge pentru trei acte. într’un singur act „Cineva“ ar fi fost ceva. Premiza e foarte originală. Dar construcţia matematică a piesii îi conferă o­ răceală care ţine până la­ sfârşit. In fond, nu există acţiune, ci numai dialo­guri. Nici unul din personagiile piesii n­u trăeşte. Sunt figuri ar­tificiale. O frumoasă aventurieră caută un soţ. Un soţ care s’o iubească, să-i fie credincios, dar care să nu-i impună ei obligaţiuni prea severe. In hotelul unde locueşte, ea face cunoştinţă cu un tânăr frumos, care îi face curte, o a­­doră şi nu-i displace nici ei. Ni­mic n’ar fi mai natural decât o căsătorie între ei. Dar atunci piesa s’ar tennina, îiainte de a începe. Prin urmare, nu-l ia de­ soţ pe acest adorator. Continuă să-şi do­rească drept soţ un necunoscut, un cineva îndepărtat, care să fie cel mai comod bărbat posibil. Dorinţa aceasta reală i-o satis­face tatăl ei pe deplin. Tatăl ei este un bătrân şi elegant aventu­rier, care tocmai a eşit din închi­soare... • Şi acest abil bătrân îi fabrică fiicei sale un soţ care îi dă nume şi rang social, fără a exista el însuşi. Bătrânul îl inventează, îl construeşte şi prilejueşte cea mai frumoasă deervă a piesei, când apare cu un elegant cufăr­al de piele şi spune : „înăuntru se află soţul, tău !“ Cufărul conţine documente, rufe, ghete, relicve, articole de ziar, pe scurt tot ce poate face dovadă de existenţa unui conte. Contesa Edith îşi, poate cum­păra acum un castel, în timp ce contele vânează animale sălbatece în jungla africană. Contesa îşi poate permite şi luxul de a avea un amant, înşelându-şi astfel bărbatul ireal cu unul real. Şi într-o zi contesa se simte mamă. Soţul imaginar nu mai are nici un rost. Acela care l-a deretat, îi stânge flacăra­ vieţii. Contele moare în jungla, iar contesa se mărită cu prietenul ei. Când­ soseşte vestea morţii din Africa, personalul contelui înce­pe sa plângă şi contesa, apare în doliu. Dar ideea nu mai e co­mică, fiindcă e prea exagerată. Contri­ucţia nouei piese a lui Molnár e imposibil de artificială. Figurile sale nu mai au nici, mă­car realitatea aparentă a figuri­lor de­ comedie. Sunt, pur şi sim­plu, rezultate matematice.­­ Mai multă viaţă au câteva, fi­guri episodice. Un singur moment bun are piesa, după cum am mai spus, a­­tunci când Albert Bassermann, elasticul tată al Edithei, îşi scoa­te din cufăr... ginerele. Scena are mult spirit şi în locul dialogului nesfârşit vine puţină acţiune. Iar Bassermann e admirabil dis­pus şi are multă verva- Lily J)(ir­­vas, duce cu succes rolul Editări până­­Ia sfârşit, neavând ni­ pic de făcut şi nimic de spus. Darvas şi Bas­sermann salvează seara şi sunt chemaţi în faţa cortinei. Cu ei apare şi Franz Molnár. Ilustrul autor vă dovedi, desigur, în curând că, în ciuda acestui ,,Cineva“, el tot este şi rămâne cineva... G. AL. Franz Moln Ce crede Paul Raynal despre criza teatrelor Paul Raynal autorul faimoasei piese: „Mormântul de sub arcul de triumf” e cunoscut la noi dintr-o singură lucrare: „Le Maître de son coeur”, jucată anul trecut de d-na Maria Ventura.­­ Cerându-se să-și expună păre­rile asupra crizei teatrale, Paul Raynal a răspuns: — Defetismul, răspândit în ul­’­timul timp asupra teatrului e şi neexact şi supărător. Teatrul e ca şi francul. E mic­şorat dar totuşi e solid şi sănătos. Totuşi teatrul e micşorat din punct de vedere comercial şi so­cial pentru că monopolul Său a dispărut. Vremurile bune au tre­cut. Voi adăuga că teatrul intră în­tr’o eră nouă graţie cinematogra­fului. Teatrul, după părerea mea va ajunge la o răspândire imensă, căci cinematograful de artă va de­veni în curând teatrul pe ecran. Sfârşitul crizei va fi un cinema­tograf intrat în teatru. Piesele de teatru jucate aşa cum sunt vor a­­pare într’o zi pe deantregul pe e­­cran. Cinematograful, prin marile, lui posibilităţi de punere în sce­nă va servi teatral. Arta teatrală nu se va schimba. Numai felul de a prezenta piesele va fi schimbat. Singurul lucru ce ,va fi reînoit va fi industria teatrală adică mese­ria de directori de­ teatru, de ac­tori. Totuşi — adaugă Paul Raynar — aşteptând să ajungem la noua expresie nelimitată de teatru, vom trece printr’o grea criză ca­re e legata de criza generală pro­vocată de răsboi. In momente ca acestea subven­ţiile capătă o importanţă excep­ţională întru­cât pot asigura tre­cerea de la o perioadă la alta. Guvernele trebue să-şi dea sea­ma de acest fapt. Teatrele sub­venţionate vor fi pe viitor citade­la unei arte care suferă actual­mente, şi locul unde se pot ate­nua aceste suferinţe. Efrmează în pagina II-a, co­loana Il-a jos Scrisori din Italia Expoziţia cărţii româneşti la Roma Din iniţiativa d-lui Claudiu I­­sopescu profesor Universitar la Roma se va inaugura la librăria Treves (in Galleria Biffi) d­in Ro­ma vitrina cărţei româneşti. Vor fi expuse pele 50 de volu­me d­in Caragiale, N. Iorga, Bră­tescu-Voineşti, d. Patraşcanu, C. Petrescu, I. Agârbiceanu, L. Re­­breanu, Creangă şi Em­inescu, Ga Ion Teodorian, I. Goruni, M. Sado­veanu şi alţii cari reprezintă azi în bune traduceri, tipărite în ad­mirabile condiţii technice litera­tura noastră în Italia. De această expoziţie ne vont o­­cupa mai pe larg, şi ar trebui­­să servească de îndemn multora. Ţie va fi organizată în cursul lu­nii Decembrie subt auspiciile aso­ciaţiei milaneze „Nuova Vita’ şi cu acea ocazie se prepară o serie de manifestaţii ,,Pro Romania”, Vettore Zanetti-Zilla ie întâmpină, dragostea ce ţi-o a­­rată şi acea cordialitate neforţată îţi revarsă în suflet încredere şi-ţi dă noui puteri de viaţă. Pe dinaintea ochilor mi se pe­rindă studiile lui după natură, a­­de­vărate comori policrome. Pentru Zanetti-Zilla anii par’că nu trec, în nici un caz de mersul lor, magul culorii, nu pare că se preocupă. Pictor de faimă mondială e cu­noscut în Europa ca şi în Ame­rica şi principalele galerii din lu­me îşi dispută pânzele lui Vettore Zanetti-Zilla. Admirabil desenator, el­ ştie să dea cuvânt liniilor, şi pictura sa e muzică, e poezie armonioasă, care te face să vibrezi puternic. Din pictura sa se desprinde un isens de pace, de repaos,­ de nes­fârşită poezie, şi de nostalgie. In căutarea de mijloace mereu noi pentru a exprima frumosul, pentru a putea fixa, pentru vecie acele delicate detalii de culoare, acel cânt melodios şi dulce plin de sentiment care i se revarsă din suflet, Zanetti-Zilla, dotat cu o vastă cultură artistică şi tech­ni­­că a adoptat în ultimul timp pic­tura aşa numită ,,tempo­ro” gă­sind că ea corespunde mai bine ca oricare alta felului său de a lu­cra imediat, spontan şi de un pu­ternic cromatism. In largi penelate pase cu o ra­ră siguranţă obţine efecte admira­bile de porţelan strălucitor, întot­deauna însă pline de armonie şi învăluite într’o atmosferă de poe­zie. Cu aceiaşi măestrie tratează şi aquarela. In toate lucrările sale realitatea e redată într’un desemn sumar in­cisiv robust, dar plin de graţie şi armonie după cum ritm şi armo­nie sunt cele mai strălucitoare cu­lori, ce le aşterne pe pânză. In­ toate operile acestui puternic şi senin maestru al artei predo­mină im­sens decorativ, tablouri­le sale sunt o fereastră deschisă în zidul odăii prin care priveşti natura, interpretată de un suflet de artist. Bunătatea sufletului să resfrân­ge puternic în opera lui şi de a­­ceea place deopotrivă şi cunoscă­torilor de arta şi publicului care chiar când nu pricepe, simte fru­mosul, simte dragostea ce se des­prinde­ din acele pânze şi cinstita sinceritate a acestui apostol al frumosului. Activitatea literară bulgară în Italia Primesc zilele acestea, de la colegul de presă Ştefan Stoicev Karadgiov, un volum în admira­bile condiţii tehnice. „Nelle Fiianime” e titlul volu­mului. (Intre flăcări) şi e însoţit de câteva cuvinte pe care le re­produc, fiindcă sunt adresate nouă, românilor iar nu mie mo­dest reprezentant, prin meleaguri străine: ,,... Citind povestea aceasta, cu gravita după natură, să fii pe lân­­gă poporul vecin, interpretul su­ferinţelor şi bucuriilor poporului bulgar, astfel ca aceste popoare să se poată pricepe din ce în ce mai mult...” Ai dreptate amice Karadgiov, începem să iubim pe acei care-i pricepem, şi ar fi vremea ca alte sentimente ,să­­lege­­ Bulgaria ’ de România... ,­­ , , In locul urei de neam în care să cresc tinerele vlăstare, cât de uni ar fi să sădim­ iubirea­­ aproa­pelui, un spirit de fraternitate, de pricepere, de toleranţă. Atunci am fi scutiţi de groaza înarmărilor continue, de frica zi­lei de mâine care a ruinat în­treaga lume, a omorât orice elan şi a dat cea mai puternică lovitu­ră artelor. Artiştii, şi gazetarii pot fi pre­gătitori păcii dorite. Ceea ce pentru lumea comună poate părea o utopie, pentru noi Vettore Zanetti-Zilla,,­un vene­­zian născut aci în Martie 1866, a fost în lungi peregrinări artistice, dar şi-a păstrat totdeauna dom­ici­­liul în Mihi.no. • • Pe acest m­are ,pictor al Italiei îl cunosc,­din timpuri bune, din­ timpurile când arta era­ pentru mulţi un crez, când nu începuse încă decadenţa în care se găseşte Ralia de azi. Cano­ păşesc pragul casei aces­tui mare maestru plin de focul tinereţei vecinice, uit pentru un moment­ timpurile vitregi în care La Milano o asemenea expozi­ * trăim. Calda prietenie cu care

Next