Rampa, ianuarie 1932 (Anul 15, nr. 4185-4209)

1932-01-01 / nr. 4185

ANUL XT, No. 4185 VIZITA] Expoziția Modei Palatul Ciclop iSO® DIRECTOR SCARLAT FRODA Poeţii dramatici şi oraşele Jores Romains de ION MARIN SADOVEANU Onoarea şi renumele dramei clasice spaniole şi-o împart deopotrivă Lope de Vega şi Calderon de la Barca. Dacă cel din urmă rămâne cel mai mare poet creştin al Barocului, nu e mai puţin adevărat că pentru materialul naţional pe care l-a prelucrat în teatrul său, rămâne mai îndepărtat, mai aristocratic, mai pierdut în formule. Barocul spaniol, contimporan absolutismului şi inchiziţiei, are o concepţie de viaţă sumară şi hermetică. Bătrânul Calderon deservind-o, era fatal să inventeze, să se complice pe atributele şi variaţiunile artei sale, ca orice artist de Baroc de altfel, neîndrăsnind să se coboare, pentru a lua contact cu viaţa însăş, subt o anumită linie de flotare a spiritului său drept credincios şi ascultător, în epoca sa. Libertatea aceasta Lope de Vega şi-a acordat-o într-o mai mare măsură. Această libertate de fond suprapunându-se pe una de formă, caracteristică literatura dramatice spaniole de altfel, a dat opera imensă, revărsată a lui Lope, care deconcertează totdeauna, orice alt spectator european, în afară de publicul spaniol. Din contactul său direct însă şi variat, cu însăş viaţa ţării, Spania, a rezultat în opera lui Lope de Vega, un lucru uimitor, rareori întâlnit în alte literaturi şi în dramă mai ales, şi anume : Un fel de geografie dramatică nu numai a ţinutului dar şi flori — „Buchetele Madridului“... Şi astfel Lope de Vega strânge adevărate monografii de locuri în comediile sale ! E un regionalism pe care — deşi mai puţin mărturisit şi mai puţin liric exprimat în lucrări, începând chiar cu titlurile — îl regăsim încă la doi mari poeţi dramatici, cari în felul acesta au întotdeauna şi o valoare de cronică alături de cea de scenă. Unul şi cel dintâi după Lope este Moliére, a oraşului, şi rămână nu îşi poate cineva închipui — deşi numele Parisului nu e de multe ori rostit — în marile comedii de interior ale lui Moliére, cum ar fi de pildă : „Mizantropul“ sau „Avarul“ dincolo de zidurile între care se trece acţiunea, alt oraş decât Parisul, şi încă un anumit Paris — acela al lui Ludovic al XIV-lea ? Când Moliére se găseşte pe el, în plină maturitate, el devine nu numai cronicarul moravurilor, dar şi al acestui puternic oraş centralizat de viaţă, subt strălucirea cea mai mare a absolutismului. Acolo unde Moliére mai construeşte în aer liber cum ar fi de pildă în „Vicleniile lui Scapin“, scrie mai puţin subt necesităţile materialului său şi mai mult subt tirania unei scene pe care a primit-o şi el astfel aşezată atât din Renaştere cât şi din Commedia dell’Arte. E tirania decorului deschis — decorul răscruce de străzi, decorul piaţă publică, bun , de farsă şi de încurcături, în care se legitimează orice personaj şi orice întâlnire. E decorul piesei de eveniment, nu al piesei de adânciri sufleteşti încă, de mari schiţări de caractere. Pe măsură însă ce materialul local observat însă se impune la Moliére, decorul se închide şi numai dincolo de el simţi oraşul, permanent acelaş Paris. . Şi mai există încă un autor dramatic, tot atât de solid înşurubat în străzile oraşului său, căruia îi dă un suflet, după măMadrid. Lope fiind sora sufletelor personagiilor sale: fanatic madrilen, are câte o mie să ţiuu„ Tel do — punte“ ; Valentin Valencia“ ; „Meşterul Luca“ ; ,Sclava şi iubitul ei“ ; 11a — „Plimbări prin iar nu era suficientă, ’•di.s.ostivt. I v *■ Lor*- Ho atât! A închinat pioane fiecărui car I. L. Caragiale. Cea mai mare parte din piesele lui Caragiale se petrec la Bucureşti, şi Bucureştii — cei de atunci, cu faţa şi viaţa de-atunci — sunt personagiu permanent şi de primă importanţă în acest teatru. Sunt trei autori, de formule dposebbite to ,-i rt e.-, ophite te vremi deosebite alăturaţi numai Prin această imensă realitate, care stă pe hotarul dintre viaţă şi operă : oraşul lor. Există insă, între aceste trei opere o latură comună , în mijlocul societăţii în care s’au produs, o mare vitalitate. (Circulaţia importă mai puţin, ea fiind mai mult chestiune de formulă). Vitalitatea aceasta vine chiar din recunoaşterea vieţii autentice, în cele mai autentice cristalizări de artă, în aşa fel încât figura acestei mişcări, ar fi un cerc închis, în care forţa motrice ar fi pasiunea autorului ce se roteşte permanent din dragostea şi înţelegerea oraşului său, în aprobare şi recunoaştere. Şi astfel teatrul — artă de cetate — îşi recunoaşte unele din trăsăturile sale caracteristice. c I are „Codie„Apa de Medă Urci! Din tosca soflcnralni UN PAS ÎNAINTE De mai multă vreme, două onjani, saţiuni politice, — să zicem, provin, date, — sunt în tratative pentru conlucrare. Lucrurile, însă, mera e.r,vrem de greu, fiindcă ambele grupă, H fin morţiş, cu o încăpăţânare straşnică, la punctul lor de vedere_ Vela ultima, consfătuire, — care e a iO.a! — șeful unei organizaţii iese încântat, Un gazetar I abordează. — Ce„ali făcut? Un pas înainte! — A’oi, am adoptat punctul lor de vedere! -- Atunci s'a făcut? Nu încă, fiindcă ei au adoptat fostul nostru punct de vedere! LA CAFENEA — Sal’tare! Noroc ! — Nu te.am mai văzut de un car de anii — De, ocupat ca tot omul! Dar tuf — Mi.am dat demisia dela „Credi, tul bancar“.— Și.acuma ce faci ? «— Nimic, și mă simt foarte bine! •— Da, da, numai să nu abuzezi!.. UNDE DAI ȘI UNDE... Pe socoteala părintelui C. I., recent numit la o biserică din estul Capitalei, circulă următoarea anecdotă, care datează de pe vremea când era un umil slujbaș al altarului într'un mititel oraș de provincie... După o înmormântare, C. V. cu glasul înduioșat, pentru circumstanță, consolă pe sărmana văduvă : — Sărmana mea femee, — murmură el, — din fericire știi cui să te adresezi ca să te consoleze, — Desigur, părinte, răspunse vă. 3Sfâlduva, ștergându.şi o lacrimă, dar crezi d.ta că o să vrea să mă ia în căsătorie, cu toate că am trei copii?!, , CINSTE In felul lui și Peladan, se zice, era un misoghin. Odată a fost întrebat, de o doamnă . — Ce crezi, maestre, despre femeile cinstite. — Nu cunosc femei cinstite, răspunde Péladan. — Totuși... — Când întâlnesc vreuna, chiar dacă era cinstită înainte, încetează de a mai fi. Cu prilejul banchetului pe care societatea „Amicii literelor franceze” l-a oferit la Paris marelui autor dramatic italian Luigi Pirandello, Jules Romains a pronunțat un strălucit discurs, pe care îl reproducem mai jos, aproape în întregime. Cititorii vor gusta, desigur, subtila ironie a acestei remarcabile pagini în care autorul „Doctorului Knock’’ răspunde, de altfel, criticilor ce i s’au adus cu prilejul premierii ultimei sale piese „Regele mascat”. „Ceea ce noi am recunoscut şi salutat în dumneavoastră, Luigi Pirandello, este noutatea şi măreţia. Vă amintiţi, cu toţii de premiera celor „Şase personagii”, la Comedie des Champs Elysée. Era a doua piesă a lui Pirandello la Paris, dar era primul său triumf. Auziam o sonoritate dramatică pe care n’o auzisem încă şi pe care n’o mai puteam uita, chiar daca ne şoca. Erau nişte desonanei preţioase care aveau să ne devie indispensabile. Ne plăcea accentul limbii, vilţia dialogului, timbrul adese tot de straniu al caracterul mai ales, ceva mult mai decât toate acestea: alura sec,,lor, desfăşurarea curioasă a acfiunei şi a peripeţiilor, maniera fosforescentă în care apăreau personagiile şi situaţiile. Nu mai trebue să fac, pentru un asemenea auditoriu, istoricul operei dumneavoastră în Franţa. Aţi repurtat succese frumoase, dar vi sa făcut, mai ales, onoarea de a vă fi tratat nul ca un oaspe trecător, oricât de ilustru ar fi el, ci ca uu tUsi destule alte griji — a văzut | Cu prilejul aniversarei centena Evident aluziile la actualitate ____1 . „ ^ J . e * 1 • ____L_________• T * 17 * ..i_____î------- O.,« • -_______ _________.1 1-----oricât de ilustru ar fi el, ci ca un autor autohton. „Vi s’au dat încurajări, și vi s’au adus obiecţii. S‘a încercat a vi se lamuri ceeace este în fond pre, sa nu n. loc. Scumpi . cesta se rasplai«celor care încearcă cu. reze? Mie îmi lipseşte au de a vă blama, Rindeaim ». aceiaşi impertinenţă. Da, aceia*. iarnă pariziană — care avea to- tuşi destule alte griji aceste două catastrofe. ,,Pentru a vă apăra în faţa acelora cari n’au aceleaşi raţiuni pe cari le am eu pentru a vă scuza, nu voi spune, scumpe prietene, ca afi vrut să vă reînoiţi. Nu-mi place această expresie. Mi se pare fals şi diminuând Un autor de clasa dumneavoastră de bogăţia dumneavoastră interioară nu se reînoeşte în adâncurile sale. El deschide pur şi simplu, publicului anumite părţi ale domeniului său pe care le rezervase până atunci promenadelor sale particulare. După ce prima surpriză a trecut, publicul e foarte mulţumit. Dar criticilor, afară de puţine excepţii, nu Ie place aceasta. Ei sunt tot atât de plictisiţi ca şi geografii, când exploratorii descoperă fluvii, munţi sau lacuri în locurile unde atlasul indică: rene ,pustie. ' ’ ne să înţelegem, scumpe , criticii doresc, înaine nu schimbăm ni'loastru, nici mă e ei ni le-au 'ă aceste ' fac De acum înainte nu-l voi mai vedea pe Popa. Avramescu la ora prânzului, la ,,Dragomir ţinând, într’o mână un păhăruţ, tare prigoi şi în cealaltă o scobitoare în vârful căreia sta înfiptă o măslină sau o bucăţică de lacherdă. — Sărut mâna Părinte ! — Dragă să-ţi fie inima ! — Ce mai faci părinte ! — îmi ud şi eu gâtul. Sângele Domnului, fiule, nu alta ! Şi Popa Avram,eseu, cu faţa-i surîzătoare, cubarba albă mătăsoasă, era gata la vorbă lungă şi cu „mai adu o juma,late şi un sifon mic !“ şi „mai taie nişte şuncă d’aia proaspătă !“ — uita şi de masă şi de tot. Era o figură a Bucureştilor de altădată, un tip dacă vreţi, dotat cu un dispreţ suveran pentru prejudecăţi, descătuşat de tot ceea ce este principiu, îmbâcseală religioasă, de o senilitate plimbată prin toate cârciumile. Ei bine, despre Popa Avramescu se poate spune atâta bine, întâi acum când a plecat, în altă lume, nu a nevoe săi se crăce dictonul, dupi car, despre morţi nu trebu-- vorbit nkici — um* .„cîr, preot aut, — idcea slujbe care-ţi mergeau deadreptul la inimă — nu se sfia să viziteze şi localuri cu totul lumeşti. „Slăbiciune omenească !‘‘ — spunea el, dotat cu un fel de filozofie a lui personală. Era un asiduu frecventator al Academiei- Terasă şi într-o seară nu ştiu cum sa făcut că a nimerit, mi se pare cu Vasile Leonescu şi alţii, la „Alhambra“. „Fetele“ au sărit pe el, dar Popa le-a spus : „Fetelor, nam venit pentru ca credeţi ! Am venit să vă blagoslovesc !“ Lucrul ar putea revolta pe unii monahi sau chiar mireni, adevăraţi urmaşi ai lui Tartuffe, cu ibovnică la mahala şi sufletul vândut Diavolului. Popa Avramescu şi-a făcut cu prisosinţă datoria de vechil al Domnului. Cu duhul blândeţii, mai cu povestiri când pipărate, când naive, cu vorbe rupte de la suflet, sunt, sigur că el a izbutit să aducă pe mai muţiţi oameni pe caleaAdevărului etern, decât cutare cotoi călugării, pe care sigur cazanul gheenei îl aşteaptă. Era un fel de preot al actorilor care-l chemau pe, la botezuri, nunţi şi împărtăşanii. Acum vreo câţiva ani, chemai să facă o sfeştanie la Teatrul Raţional, cu ocazia începeri repetiţiilor, Popa Avramescu îşi drese glasul da vre-o câteva ori să înceapă slujba. Exasperat însă că din cauza zgomotului ,nu putea, începe, a spus odată tare: „Dracul să-l ia p’ăla care o mai vorbi ! Slujba începe !“ Şi aşa s’a Ştia să joace farse reuşite, au s a jucat şi lui una strasnif.y. -I/I.C. Ij'ivaj lberenteg (And Am.!*mta-Terasd era un ft oare., Preotul ■ Avramescu steten devea Domino împreună cu mai mulţi prieteni, între cari Ghiţă Panetti şi Vasile Leonescu.. Acesta din urmă sa gândit să-i joace o festă. S-a înţeles cu prefectul de poliţie şi când partida de domino era mai în ied se prezintă un agent, care după ce se legitimează, spune : „Sunteţi declaraţi arestaţi“, jocurile de noroc sunt oprite, urmaţi-mă Popa Avramescu candida tocmai în consiliul comunal şi când s’a văzut în trăsură cu jandarmul pe scară, mai-mai să-i vie rău, Leonescu, îi tot spunea în trăsură : „S’a dus consiliul comunal Sfinţiala! Cum, o să te mai aleagă cetăţenii când te văd cu jandarm lângă d-ta ?“ — Cu Domnul înainte Vasile ! — spunea bietul preot. Şi numai când trăsura a ajuns la Prefectură s’a dejucat farsa. Până la sfârşitul vieţii, părintele a rămas original. Aud că şi-a exprimat dorinţa ca să nu se facă vâlvă când şi-o da duhul şi, numai aşa se face că moartea sa a fost aflată, după ce bulgării i-au, acoperit coşciugul. Desigur că Sfinţia Sa e, acum la dreapta Domnului, căci om şi el cu inerente slăbiciuni, cât a fost în viaţă şi-a dat toate, silinţele ca să potolească ucigătoarea ură, de,rassă şi s’a ţinut. — el, luptătorul contra principiilor — de un singur principiu, fundamentul tuturor religiilor : „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. O lacrimă pentru Sfinţia Sa ! IOAX MASSOFF Scrisori parisiene „LA VIE D’UNE FEMME ’ LA FALCON Creată la Odeon, în Februarie 1919, „La Vie de une Femme“ de Saint-Georges de Bouhelier a fost reluată zilele trecute, cu o distribuţie nouă în afară de rolul principal creat şi reluat azi de Falconetti. Autorul, fiind solicitat foarte des să cedeze rolul unei alte artiste, a refuzat, răspunzând sec tuturor solicitatoarelor : nu văd în această piesă decât pe domnişoara Falconetti a cărei creaţie, nu numai eu, dar toţi cei ce au văzut-o, au uitat-o. Şi piesa şi-a aşteptat cuminte rândul, printre cartoanele Odeonului. Creatoarea s-a întors spre vechea casa unde a debutat, după ce şi-a închis Teatrul din Champs Elysées, cu un deficit important. „La Vie d’une Femme“, este de AIDA VERMONT ODEON CU TEATRUL ETTI povestea tristă a unei fetiţe de 15 ani, Maria, chinuită de asprimea violentă şi tirania unei mame care ştie totuşi să fie tandră cu fiica ei mai mare Frédérique. Certurile şi bătăile, o fac pe Maria, tăcută, sălbatecă. Seara, în aşternut, îşi plânge durerea in braţele surorei sale, căruia îi încredinţează planurile de fugă. O singură fiinţă o opreşte : Bunicul. E bun şi o iubeşte. Maria ştie, că dacă pleacă, bunicul va muri de tristeţe... totuşi se hotărăşte. Va pleca cu Gilbert, un tânăr fermier din localitate care-i jură dragostea eternă. Frédérique, îi înlesneşte fuga. La despărţire însă îi cere puţinele bijuterii rămase de la bunică. Maria i le dă cu un surîs amar. Ce-i pasă de sentimentele interesate ale familiei, când într’o clipă va’ fi departe şi fericită. Gilbert o aşteaptă la poartă. In plină noapte o conduce în pădure. Cunoaşte un mic bordei, unde se adăpostesc drumeţii. Maria, e îngrozită de pustietatea locului, de atitudinea iubitului, dar cuvintele lui pătimaşe, îi alungă bănuelile. O clipă mai trârziu, se abandonează dragostei... Deşteptându-se spre zori, Maria se găseşte singură. Gilbert a dispărut. Trebue să fie prin pădure, se va întoarce, îşi spune cu teamă Maria. Dar ceasurile trec, Gilbert nu se arată. Cuprinsă de groaza realităţei, Maria se reîntoarce acasă. Dar uşa părintească îi va rămâne închisă. E gonită de sora ei Frédérique, care va ascundebunicului şi mamei adevărul. Viaţa tristă a vagabondajului începe, lat-o cutreerând străzile marelui oraş. E obosită şi flămândă, în căutarea unui serviciu. II găseşte ca servitoare, într’un cabaret. Frumuseţea şi graţia copilei, fac invidia femeilor din local, bărbaţii n’o lasă în pace. Patronul o pândeşte în toate colţurile, o prinde în braţe, îi face propuneri. Maria desgnstată, va pleca şi din această casa unde sufletul ei a găsit puţin refugiu. Odată cu ea, va pleca însă şi Fernandez, un tânăr muzicant, care o iubeşte de mult. Iluzia fericirei durează câteva luni... apoi mizeria vieţei reîncepe. Muzicantul o părăseşte pentru o femee bogată, excentrică. Din loc în loc bietul copil işi poartă frumuseţea fatală. Au trecut zece ani. Maria are un copil mărişor. Viaţa de lipsuri şi suferinţi i-a atacat plămânii. E bolnavă şi din frumoasa Marie de altădată arămas doar o umbră. Moartea o pândeşte. Dar copilul, ce va deveni singur pe lume? Maria se hotărăşte să se întoarcă spre casa părintească, dar n are curajul să înfrunte asprimea reproşurilor. Va rămâne, în coliba din pădure şi va trimite pe fetiţa ei, să-i anunţe reîntoarcerea. Soseşte Gilbert, prima ei dragoste. Ii cade în genunchi și-i cere ertare. N’a uitat-o niciodată. De zece ani, vine zilnic in coliba dragostei lor. Totul se va îndrepta, acum că a regăsit-o. Dar Maria, chin gest obosit al capului refuză. E prea târziu, nu mai are mult de trăit. Acasă toţi o aşteaptă. Bunicul îmbătrânit n’a vrut să moară fără s’o mai vadă odată. Frédérique, cuprinsă de remuşcări, cere ertare. Toţi sunt strânşi în jurul bolnavei, dar fericirea pe care a căutat-o ani d’e zile, nu-i mai aparţine azi. Maria se stinge încet într’o atmosferă de dragoste şi desnădejde. Realismul piesei e mult superior „Carnavalului copiilor“ despre care totuşi s’a scris că este capodopera lui Georges de Bouhelier. înţeleg acum, dece autorul n’a voit să încredinţeze rolul Măriei unei alte artiste. Falconetti, îşi trăeşte rolul cu atlta convingere, căspectatorul plecând, duce cu sine impresia linei drame reale care se petrece în fiecare zi în viaţa din marile oraşe. Puritatea chipului său fin, simplicitatea remarcabilă a jocului său şi căldura vocei, comunică sălii un sentiment covârşitor de admiraţie şi fanatism sincer. Nici o atitudine teatrală, nici o nuanţă provocatoare de efecte, totul e simplu, uman, impresionant. In cabină, Falconetti, palidă şi obosită îşi primeşte cu un surîs cald prietenii. Coşuri bogate de flori roşii şi albe. Directorul teatrului Paul Abram, succesorul lui Gémier îi sărută mâinile. Femeile o îmbrăţişează emoţionate. Din fotoliul alaturat o privesc prin oglindă. Ochii verzi sunt o* (Continuare în pag. II-a, col. ÎI-a, jost I Pagini J Lei C. VINERI 1 IANUARIE 1932 ABONAMENTE N TARA Trei turV . . i’ V.................... • • Lei So« Șase luni • Boo Un an.................................• ■ looo IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se plătesc înainte la 1 sau la 1B ale fiecarei luni despre arta Centenarul naşterii lui Victorien a lui Pirandello şi despre critică Sardou Cu prilejul aniversarei centenarului naşterei lui Victorien Sardou, Comedia Franceză a reluat „Patria”. In această piesa „Patria” se adună unele peste altele efectele de surpriză. Intrigile se înlănţuesc. Amorul şi dragostea de patrie stau faţă în faţă. Piesa a fost jucată pentru prima oară în 1869 la teatrul Porte St. Martin. „Patria” e opera cea mai populară a tatălui meu, a spus Pierre Sardou unui confrate parizian, deşi cea care se joacă mai mult acum e „Madame Sans Gene”. Când s-a jucat prima oară piesa a avut şansa unei primiri senzaţionale din partea publicului. Francisque Sarcey, Barbey d’Aurevilly şi chiar Victor Hugo au scris articole elogioase. Evident aluziile la actualitate care îşi aveau sensul lor atunci şi-au pierdut cu totul valoarea. Emilie Fabre directorul Comediei Franceze a spus: — In 1931 am vrut să aduc un omagiu centenarului naşterei lui Sardou, căci acest autor a pus la punct arta teatrală din secolul al XIX-lea. Piesa a fost reluată cu decorurile şi costumele de la 1901, pentru că acest teatru subvenţionat nu şi-a putut permite luxul unei montări noi. Principalii interpreţi sunt d-na Delvair Vera Verene şi d. Albert Lambert. E prilejul de a aminti că Sardou a fost jucat adesea pe scenele noastre. Noua operete pentru viitoarea stagiune se pregătesc Lehar, Kalman, Abraham, Robert Stolz,. Pentru noua stagiune se pregătesc de pe acum o serie de operete deosebit de interesante. Astfel, Franz Lehar lucrează la două noui partituri ; una, olservată lui Richard. Tauber și Măriei Jeritza, se va apropia mai mult de genul operei ; cealaltă va fi o adevărată operetă, destinată lui Hubert Marisihka, pentru Theater an der Wien. Subiectul şi autorii se ţin deocamdată secret. Emmerich Kalman e pe punctul de a termina opereta „Calareţul diavolului", al cărei libret e scris de autorii Schanzer și Welisch. Paul Abraham compune o operetă intitulată „Balul de la Sa*voy‘‘ și scrisă de Alfred Grünwalt și Fritz Lohimr-Beda. Oskar Strauss lucrează L o j*, medie muzicală jpentru Fr Wassary, intitulată : „Jart marchizei". Robert Stolz a compus densemeni, în.timpul liber pe care i l-a' lăsat 'activitatea Ini cinema* fografică, o operetă intitulată „Venus in măta^jL Libretul nP scris Je Alfred $ij. Robert 11 at care a repurtat succes cu muzica „Barx.lT nune“, scrie în colaborare cu Géza l Herczeg o nouă comedie. Vor scrie noui operete și compozitorii Friedrich, Holländer, Leo Ascher și Miseim Spoliansky. Werner P. Ileymann, autorul muzicii atâtor filme sonore de mare succes, are de gând să compună, deasemeni o operetă teastrală. Al-Raa a COIii/ Franz Lehar O piesă postumă a lui Noziere va juca la Paris Teatrip Madeleine din Paris va reprezenta peste câteva zile o pies postumă mai bine zis o adaptarre a regretatului autor Noziere mort anul trecut. E o adaptare directă a romanului lui Ştefan Zweig ,,24 de ore din viaţa unei femei”. Până acum nu s'a adaptat nici un roman după acest roman nuvelă. E aproape o lucrare originală ceea ce a scris Noziere, introducând două personagii noui care nu figurează în roman. Piesa a fost găsită complect terminată. E scrisă în cinci tablouri iar acţiunea se desfăşoară parte la Monte Carlo,unul pe piaţa dintre Casino şi Café de Paris! iar un act va da iluzia spectatorilor că se află într’o sală de joc. Rolurile principale vor fi jucate de Madeleine Lely, Jean Polier şi Andre Burgere. Pentru ca spectacolul să nu fie prea sumbru, va fi complectat cu o comedie de Sacha Guitry întitulată ,,Mon double et mantoille“. Acţiunea se desfăşoară la Saint Jean Pied de Port în ţinutul base, iar rolul principal va fi jucat de Andre Brule, având ca parteneri pe Suzanne Dantes, Emile Roques şi d-ra Suffol.