Rampa, ianuarie 1932 (Anul 15, nr. 4185-4209)

1932-01-14 / nr. 4194

«M­L n. M. 4194 vizniji Expoziția Modei Palate! Ciclon i ■­ i S di M? Marele secret al cinematografului de B. CEHAN Cu toate ca s’a publicat in­­ ultimii ani, foarte mult despre cinematograf, şi, mai ales, aşa- zise destăinuiri din tainele­­ studiourilor, cu toate că publi-l ful are, astăzi, impresia de o: Cunoaşte aproape tot ce e de cunoscut asupra cinematogra­fului, cu toate acestea, adevă­­ratele intimităţi ale creaţiunii cinematografice, sunt încă pen­tru cei mai mulţi, şi chiar pen­tru cei mai iniţiati, mistere impenetrabile. A şti câţi a­­xuanţi a avut Clara Bow şi câte mii de dolari primeşte Greta Garbo pe săptămână, nu în­seamnă nimic. Căci nu în alcovurile vedetelor şi nici în carnetele lor de cecuri nu se găseşte secretul cel mare al ci­nem­atografului. Anii din ur­mă, plini de învăţăminte, au schimbat radical concepţiile vechi — vechi în măsura în care poate fi ceva vechi când e vorba de o artă atât de nouă — asupra filmului. Era, odinioară, suficient să ai o vedetă populară, pentru ca ori­ce film să­ placă şi să obţină succes. De aceea, producătorii, şi mai ales cei americani, îşi concentrau toate eforturile pen­tru a lansa cât mai strălucit un actor sau o actriţă. In clipa când aveau un star, puteau spune, cu drept cuvânt, că de­­''fin secretul cinematografului. Se înțelege că, în asemenea îm­prejurări, când starul era to­tul și publicul aproape că nu știa de existenta altor factori în cinematograf, principalul era să cunoști viata starului, alcov, carnet de cecuri, etc... Şi când ştia acestea, publicul îşi închipuia­­— adică îşi mai închipue încă — a fi pătruns misterele cinematografului. La un moment dat, s’a văzut însă că, în ciuda popularităţii unei vedete, filmul în care ju­ca nu plăcea. S’a început chiar a se vorbi — ce cutezanţă! — fie declinul acestei vedete. Când, în realitate, vedeta abia începea să se maturizeze —din punct de vedere al talentului. Care era, atunci, cauza insucce­sului? Și, tot căutând-o, a ajuns onoratul public la surprinză­toarea constatare că vedeta nu e totul în film. Că mai e un personagiu, invizibil, dar foar­te important, regisorul, şi chiar încă un al doilea persona­giu şi mai important poate, cu toate că la fel de invizibil, au­torul, şi că ei sunt factorii e­­senţiali într’o realizare cine­matografică. Astăzi, lumea s’a mai obiş­nuit cu regisorul. A început să-l ştie pe nume şi s-a învă­ţat să arunce vina pe el când nu-i place cum joacă starul fa­vorit. Dar autorul e încă pen­tru toţi un mare mister. Câţi spectatori îşi dau seama că şi filmul are un autor, întocmai ca o piesă sau ca o carte? Dar câţi specialişti, câţi cinemato­­grafişti şi câţi critici, îl iau în consideraţie pe autor? Ori, marele secret al cinema­tografului acesta este: scena­riul. Scenariul, care reprezin­tă tot filmul, imagine cu ima­gine şi indică tot jocul, gest cu gest. Fără îndoială, este greu să poţi măsura, cu preciziune ma­tematică, contribuţia fiecărui participant la realizarea unei opere cinematografice, dar din moment ce opera nu exis­tă, înainte de a fi concepută de autor, e clar că scenariul e hotărâtor pentru soarta­ unui film. E grav, faptul că nu tot publicul îşi dă încă seama de acest lucru, dar e şi mai grav faptul că nici toți cineaștii nu sunt încă bine lămuriți asupra acestui punct... Din custas un curolu­s IMPRESII DE LA PREMIERA Teatrul National, prima noastră instrutiune dramatică, in continua­­rea tradiţiei sale, de a sprijini lite­­ratura originală, ne.a invitat. Luni seara, la premiera piesei româneşti „idiotul", de d-nii Arcadia Baculea Şi F. Dostoewsky. Ne.a Invitat, — e un fel de a vor­­bi, căci cei mai mulţi din cei cari au ascultat, de­ recomandata afişului şi riu făcut deplasarea, au rămas pa din îttară... : A,nu mai era nici un bilet! ce sală sărbătorească! - florinil veniseră in smochinguri im­pe abile, pantofi de lac nouă,nouţi, căi­ăşi viguros scrobite, iar doamnele a­u arborat toalete somptuoase, clou­­ţul fiind rochia roz, de o rară frumu­­sele, pe care o purta o frumuseţe nu­­m­ai puţin rară. Elvira Godeanu... Plet­a a început ’In casa lui Bul­­finsky, pe care programul îl prezenta drept­ generalul Epancin, dar pe ca­­re toată­ lumea îl striga: Ivan Epan­­tievici Sk­ljevskij Bolbocean La Sfârşitul actului­­, aplauze de_ ■Tiranie. Actul plăcuse. In actul următor, aflăm că Pop Martian Ivolghin e pe cale să se în­­soare cu Aglăita Epancin și atunci spectatorii deduc că Pop Martian joa­că rolul titular,,, , Când colo, „idiotul“ e Ghiţă Calbo­­reanov, care, deşi Idiot, ilustrează ’că nu’şi merită rolul titular, fiindcă refuză să se însoare cu Aglaia... Spre finalul actului, Aglaia, voind să iasă din casă, — pardon, din sce­­nă, — se împiedică de covor și cade cunt nu se poate,,, mai bine... Rumoare in sală. Câțiva dom­ni sunt gata să aplaude la scenă des­ Chisă. La stânga mea, loan Massoff expli­ tă unei dudui cum „a venit cazul“. Domnul din dreapta mea îmi cere iavizul: — Nu cred sa fi fost in text căză­­tura! r v j t— Dece't tac eu. •— Fiindcă prea a fost bine execut, iată ! In actul ill asistăm la o ţie italie !sentimentală. I­­n rusneac, Rogojin, vine tntr'o­­sală de bal si tocmai "infl Nastasia­­Zimniceanu, Filoponia se pregătea isu se mările cu Calboreanu Mâş. 'fein, — care^vasamce nu er& Pap tylarlian „Idiotei“ — rostește: 's? -sU , *a urcau! , Cât? . 25­0 ăe rublei p. Sfr- Nu!\ iB.ooo âe rublei ,.6s Nul, , 100.000 de ruble! — Nu! .— 100.000 odată! — 100.000 de două ori! 100.000 de trei ori! — Bine! — Adjudecat! Şi uite aşa îşi cumpără Rogojin nevasta! Nu se mai înţelege nimic din pie­­să: cine e Idiotul? Rogojin, desigur, c’a luat'o pe Nastasia. Dece, atunci, în program, scrie că e Calboreanu? La sfârşitul actului iv, nu mai era chip de circulat Veniseră şi actorii de la Ventura şi dela Alhambra, căci terminaseră mai devreme, pe la 1gi. — Mai sunt multe acte? !­­ Vreo trei, patru! — Multe au fost,­ puţine au mai rămas! In sfârşit, Rogojin Vff! Şi cre­­deam că el e „idiotul“, — o omoară pe Filipovna, dar piesa nu se termi­­nă, Rogojin nu e mulţumit. !— Să ştii c'o mai omoară odată!­­— Eşti nebun? Eu, nu, dar piesa rusească! La sfârşit, autorii sunt ovaţionaţi. Nu se prezintă, însă, la rampă, decât d. Baculea, care roagă publicul să ierte absența dlui Dostoievsky, îm­­piedicat să vie, din cauză că n’a fost încă sem­na­t pactul de neagresiune dintre România și Soviete!.. — î. N — Piesele istorice sunt iar la modă In Anglia O nouă piesă despre Jeana cTArc.­ Interzicerea piesei „Volpone“ Odată cu terminarea sărbători­lor, teatrele londoneze și-au schimbat din nou repertoriul. De astă­ dată, nota dominantă a repertoriului o constituie voga pieselor istorice. Publicul londonez vrea să va­dă costume bogate, decoruri mo­numentale şi eroi pe care-i cu­noaşte din şcoală sau din lecturi­le istorice actualmente la modă. Una din piesele de acest gen este ,,Ea a trecut prin Lorenn” de Lionel Hale în care eroina principală este o fată care se con­sideră o reîncarnare a Jeanei d’Arc. In rolul acestei noui Jeanne d’Arc tânăra actriță londoneză Thea Holme a cucerit un imens succes la ,,Prince of Wales’s Theatre’’ unde piesa lui Hale face serie. O altă piesă în costume este ,Elisabeta a Angliei” de Ferdi­nand Bruckner care se reprezin­tă la Cambridge Theatre de pa­tru luni în şir. Seria reprezentaţiilor se termi­nă la 16 ianuarie numai fiindcă teatrul a fost închiriat lui Char­les Cochran pentru „Elena ” de Offenbach care se reprezintă în montarea lui Max Reinhardt. O interesantă bătălie teatrală se va da în curând la Londra în jurul unei piese care poate fi con­siderată deasemenea ca istorică*. Este vorba de coruedia , Volpo­ne”, o prelucrare a lui Stefan Zweig după comedia „Volpone, or the Fox” de englezul Ben Jon­­son. Prelucrarea lui Zweig a fost a­­daptată în englezește de Miss Ruth Lingner. Iată deci cazul ciudat când o piesă englezească revine în Anglia sub forma unei adaptări engleze a prelucrării ger­mane. Ceiace-i mai interesant este că Lordul Chamberlain, cenzorul teatral al Londrei a interzis re­prezentarea acestei piese clasice engleze, deși ea s’a jucat cu mare succes în toată lumea. Mai Reinhardt Cercurile literare şi teatrale engleze nădăjduesc totuşi să-l de­termine pe Chamberlain să revie asupra primei sale hotărâri şi au hotărât să organizeze o reprezen­taţie intimă a piesei, în interpre­tarea ansamblului de amatori „Venturers Society” Această re­prezentaţie va avea loc In 18 Ia­nuarie la Garrick Theatre Alan Napier va juca rolul lui Volpone, iar Francis Lederer va fi Mosco. Un alt eveniment teatral de seamă se anunţă pentru Iuria Fe­bruarie când se va reprezenta la Fortune Theatre drama ,,The Dark Saint” care nu este decât o prelucrare engleză a unei piese a regretatului autor dramatic francez Francois de Curei. Prelu­crarea este opera scriitoarei Miss Barbara Ling. Rolul principal, a­­cel al unei călugăriţe care s’a re­tras la mănăstire fiindcă bărbatul pe care-1 iubea preferase o altă femeie, va fi interpretat de cea mai mare tragediană a Angliei Sybil Thorndike. Este interesant de constatat că formidabila acţiune începută pen­tru încurajarea producţiunei ori­ginale engleze s a terminat cu o modă a prelucrărilor engleze du­pă piesele străine cari au obţinut succes pe continent în cursul ulti­milor ani. Nu este însă mai puţin adevă­rat că rămâne suficient loc şi pen­tru reprezentarea pieselor origi­nale engleze. O astfel de piesă este „Amira­lul St. Claire’’ o dramă navală a comandorului Stephen King-Hall. Această lucrare dramatică a fost achiziţionată de Mister Meyer, managerul teatrului „Cambridge” din Londra, unde va avea loc pre­miera acestei piese. La Londra există atât de multe piese originale bune încât se face şi export în America cu produc­ţiile teatrale engleze. Astfel, comedia „Există întot­deauna o j­uliettă”... de John van Diuten care s’a reprezentat peste 100 de ori la ,,Apollo” a fost reţi­nută pentru New-York iar mana­gerul american a angajat între­gul ansamblu londonez pentru a continua spectacolele în aceiaş dis­tribuţie la New-York. Ansamblul se va îmbarca săp­tămâna aceasta pentru America. Sunt anumite titluri riscate, cari prilejuesc celor porniţi pe Spirite proaste, glume de un gust îndoelnic. Aşa desigur că foarte mulţi, şi unii poate de bună credinţă, vor spune­­, făcând, pe spiritualii:—„Ai fost la „Idiotul” de Baculea“ ? Şi totuş gluma nu e de fel valabilă. Autorul are, marele merit­ de a fi găsit acul în carul cu fân, căci să extragi dintrun roman volu­minos, ca acel al lui Dostoievsky, o piesă , de teatru care să­fi ţie atenţia încordată, nu e de fel un lucru aşa uşor. Piesa reprezentată "Luni seară la Teatrul Naţional, constitue­ un admirabil îndemn la rezistenţă, pentru bărbaţii înşelaţi. Şi cum, aceştia sunt extrem de numeroşi vă închipuiţi că­ „Idiotul“ este menit să fie­ văzut de un mare nu­măr de spectatori. Mă rog, să­ mă explic : de când lumea, omul a simţit nevoia să găsească un mo­tiv nenorocirilor cari se abat a­­supra capului său. Astfel însă, împăratul Napole­on în pofida marilor sale calităţi de coman­'­­dant a fost un bărbat înşelat'' de fe­mei. Josefina, Marie Louise şi alte l-au înşelat pe capete. Şi ast­fel, soţii încornoraţi se consolează: „Dacă până şi Napoleon, cât, a fost, el de Napoleon, a fost îm­şe-'' lat, cum' n’am să fiu eu înşelat“.■ Ei bine, spectatorii cari au a­­■sistat la premiera ■ Naţionalidui­­de alaltăseară şi-au dat pe deplin­­seama că prima condiţie pe care trebue s’o îndeplinească un bărbat pentru a fi iubit de femei­e de «' fi complectamente idiot. Există fără indoiala o vanitate fem­eni­­nă, care pretinde ca fem­e­ia să fie '­superioară'bărbatului. " Şi astfel idiotul, din piesa d-lui Baculea este un fel de Cassanova. Se bat femeile care mai­­ de care pentru el, deşi e complect idiot şi seamănă grozav cu Chiri,că din „Omni cu mârţoaga“. O luptă din cele mai aprige se încinge între d-na­­Maridara Zim­niceanu şi d-na Puia Ionescu pentru acapa­rarea­ idiotului,­­şi epilepticului. Ei,şi cum vreţi ca bărbaţii să, nu simtă o adevărată­ satisfacţie când, văd, acest lucru : „sigur dra­gă că nam succes la femei când­ sunt atât de deştept !“ Dar­­piesa mai­ prilejueşte şi o evidentă, satisfacţie lui Pop-Mar­­ţian, care-i arde lui Calboreanu o formidabilă palmă, urmată de riposta : idiotule ! De când aş­tepta Pop-Marţian acest fericit prilej de vărsare a focului ! Şi în această piesă, Ciprian are prilejul să mai strice un banchet. Dacă aveţi, puţină memorie, vă t­eţi da seama­ că 'simpaticul ar­tist şi-a făcut o Specialitate din stricarea banchetelor. Mai acum' Vreo câţiv­a ’ani,­­ vă amintiţi' desi-' guri -cum cu' ocazia- imul 'banchet la, Boulevard, banchet'prezidat de d. Aurel VladjCiprian a­­spus nu, totul, banchetului vre’-o câteva cu-' vinte fostului ministru al Arte­lor, încât cei­ de față au înghețat pur și, simplu. De­­ curând, ' Ci- ’ prian,în formă-- de- -Ma’cbetJi’ a, spart banchetul organizat de Lady .Macbeth, iar în ,',Azilul1 de noapte“, a găsit­­de cu­viinţă să se spânzure tocmai când Gh­ibericon oferea im -'banchet.­ Premiera de alată-seară a pri­lejuit de, asemenea un penibil ac­­cident chiar pe scena Naționalu­lui. La un moment dat, într-o scenă din cele mai, patetice, d-na Puia Ionescu, împie­dicându-se­­ probabil de un covor a căzut, iată, cum se­ spune­, în mijlocul scenei. Am tremurat câteva, minute­­pen­tru integritatea fizică a tinerei artiste. Din fericire, n’au trecut nici cinci minute şi tânăra artis­tă prezintându-se protos la aplau­ze ne-a dovedit că e teafără. Trebue să menţionez că alaltă­seară o mare nedreptate a fost e­­vitată prin intervenţia d-rei Elvi­ra Godeanu. Cu d. Arcadie Basculta era să se întâmple întocmai cum se întâmplă cu autorul unei me­lodii en vogue. Aşa de exemplu toată lumea fredonează acum,: „Warum laechelst du Mono, Lis­­sa ?” şi nimeni nu ştie cine e au­torul. Şi aşa, d. Baculea era­ gat­a-gat­a să nu fie scos la rampă, existenţa­ sa fiind ameninţată să treacă sub tăcere, şi aceasta din cauza gloriei lui Dostoewsky. Astfel nimeni, nici, măcar cei de la galerie, nu solicitau pe au­tor. Intro pauză, tulburător de frumoasa Elvira Godeanu a făcut o straşnică propagandă în foyer pentru chemarea autorului la rampă. Şi numai aşa, blond,, bucălat şi emoţionat, autorul şi-a făcut apa­riţia. Mulţi răuvoitori, au obser­vat : „Uite idiotul“! Gelozia, bat-o vina ! IO­AN MASSOFF Dintr’o strapontin Uite idiotul ! Mişcarea literară , de HORIA GROM­A Tudor Arghezi, „Cartea cu jucării“ (Cultura Naţională) „Am fost astăzi la plimbare cu copilul, pentru ca să văd lumea din nou“,­­ spunea un mare me­morialist englez, pe nume Pepys, dacă ne mai aducem aminte bine. Desigur, transcederea în ochii plini de mirări verzi ai copiilor stând în faţa fenomenologiei în­conjurătoare, este un cântec şi­ o întrebare. Un cântec din punctul de vedere al omului adult care ascultă îngânările dintre sufletul copilului şi realitatea direct pre­­mergătoare. O întrebare, pentru acesta din urmă, mereu cerce­tând sensul ascuns al fiecărui fapt lumesc sau petrecere, interi­oară, prin dezarmantul şi naivul: de ce aşa ? A vedea din nou lu­mea prin ochii altfel deschişi şi ai copilului tău, este un exerciţiu pe care târziile cioturi ale bătrâne­ţii îl încearcă asupra mugurului deabia adun înfruntând deveni­rile şi misterele. Prin fereştile pe care înţelegerea sau dragostea ţi le poate deschide în­ sufletul aces­tuia, trăeşti din nou, verificân­­du-te sau verificând. Cartea lui Tudor Arghezi are acest sens ele, am îndrăsni să nu­mim, subtilă pedagogie (aminti­­ţi-vă de acea bucată în care tătu­­ţu îl dă pe fecioru-su ţiganilor, de acel crescendo al zugrăvirii soartei care-l aşteaptă pe trncn­ţos şi de brusca tp.voird trin plan nfiintartochiat la iertare) care pune,cărţii alternative de serios şi de grav, de preceptor, şi , de Nastratin Hogea. Scrisă nicide­cum pentru copii, Cartea, cu­­ ju­cării nu' • este­ scrisă nici pentru cei caii ■ au citit . Poarta neagră sau Icoane de lemn. , Ci pentru alţii, pentru acei ce din capul lo­cului i-am­ numit, pentru oamenii­­ Tudor Arghezi adulţi care iubesc copiii şi trăesc prin ei viaţa paralelă şi intros­pectiv. Arghezi,­ aici nu mai, e a­­cel mare primitiv, desbrăcat de orice­­ intelectualitate, de orice cărturaricească stima care i-o ştiam de la celelalte cărţi, care frământa huma verbului zi­di­ndu-i în copcii ierburile unui adjectiv aci spinos, aci unduios şi catifelat, — ci un Arghezi fa­milia­r şi de loc bătăios, cu bu­zunarele şi dispoziţiile pradă manilor de dafin a lui Barilţu şi al Miţurei. Din acel Arghezi suduitor şi artist al Florilor de mucigai, rostind adevărul viril în urechia de pâslă a înconjorului meschin, — n’a plecat în Cartea aceasta decât tătuţu Miţurei, cu ochii blânzi, cu înţelegerile sumese, peste genunchi ca ismeneie când treci prin apa unui râu, aplecat cu gura în broscăria părului lui Baruţu, să-i sărute urechia şi să-i spună:» pere­ft»­an „năvodul dragostei“­... Cartea, .., îi cutia din care sar urşi de pânză cu urechi de catifea, şopârle de cauciuc verde,, corăbii de tiaichea albas­tră şi călătorind pe covoarele o­­dăii ca pe imaginare şi înfuriate mări nipone­ze, şi păpuşi cu pa­rul de cânepă şi obrajii să-i tai cu firul de mătase... Şi’n lumea aceasta de magie apropiată pri­mitivului şi transcedentului, co­pilul râde şi se îndoaie peste vi­suri, clădind şi rostogolind nisi­puri de dune. Iar peste toată a­­ceastă cosmogonie domestică, râ­sul lui tătuţu şi ochii mamei... Imaginea proaspătă şi pură a lui Arghezi, domoleşte aici ver­bul eliptic şi măsoară înţelegerea şaradelor infantile,­­ călătorind spre o poză reţinută în decenţa gingaşă a expresiei, face din car­tea aceasta o petrecere, dacă ai sufletul nou sau dacă vrei să-l aduci iar la cea dintâiu a lui car­ne crudă şi sângerând de sensi­bilitate visătoare. Baruţu, copilul cu obrajii rotunzi, cu trupul do­lofan, cu mâinile groase cât pi­cioarele şi cu picioarele pline cât cofiţele, cu şmecheria lui naivă şi naturală, un fel de Colas Breug Continuare în pagina II-a, co­loanele 1 şi 2 jos ! Un grup de diletante expune la Teatrul Maria Ventura. Dar acea­stă expoziţie capătă proporţiile ţi­nui eveniment monden, deoarece printre expozante se află M. S. Regina Elisabeta şi A. S. I. Arhi­ducesa Ileana. Intenţionam să nu scriu nimic despre această expoziţie când­ am aflat de deschiderea ei, îmi amin­team de o manifestare similară, de anul trecut, a unor tinere di­letanţe din lumea bună, cari nu izbutiseră să reunească decât o serie de pânze mediocre, cu inti­me excepţii. Şi nu voiam să reîno­iesc experienţa de acum un an. Mărturisesc că expoziţia de a­­itul acesta a fost o supriză. Am găsit acolo câteva naturi moarte, tratate cu atâta sensibili­tate discretă, cu atâta simţ şi mă­sură a culorii, încât am rămas ui­mit. Natura moartă e un gen spe­cial care cere anumite calităţi de gust şi rafinament. Compoziţia de pildă, rânduirea obiectelor, între pătrunderea cu­lorilor cari trebuie să creieze o at­mosferă în surdină sunt atâtea e­­lemente cari cer o sensibilitate specială şi un rafinament deose­bit. M. S. Regina Elisabeta a reu­şit să creieze în naturile sale moarte o atmosferă de graţie şi intimitate. Obiectele rânduite ne­glijent «— într'o dezordine expre­sivă şi artistică — simfonia de gria a fondului ce­ cuprinde în­­treaga pânză, discreţia culorilor, pline de un luciu tainic, lipsite de strălucire, însă, toate denotă o minunată sensibilitate de artist care şi-a găsit expresia adecvată, în semitonurile surdinei. Natura moarta însemnată cu No. 12 (și greșit intitulată desen in­ Catalog) purta parcă urma de­licată a mâinilor ducesei de Guer­mantes, descrisă cu înfiorată ,și tainică iubire intro pagină de Proust. Naturile moarte cu No. 3 și îi sunt cele mai realizate ca atmos­feră şi expresivitate. Regretăm că M. S. Regina Eli­sa­be­ta nu s’a oprit la acest gen, atât de adecvat naturii sale, şi a încercat să schiţeze şi un peisa­giu. Arta Sa e prea intimă, prea de­licată pentru a putea cuprinde spaţiul din afară, cu munţi, cu cer albastru sau câmpii. Şi dacă nostalgia cerului va fi străbătând cândva sufletul Reginei­ artiste, atunci în strălucirea florilor se va putea oglindi şi focul soarelui, irizat prin delicateţea sensibilită­ţii sale. Dacă există unele neajunsuri technice în pânzele M. S. Regina, Elisabeta (ca, de pildă, echilibrul unui măr ce nu se reazimă pe­ masă decât într’un punct nesta­­stabil sau alte mici scăpări din vedere) totu­ş arta M. S. Regina E­lisabeta e valoroasă pentru că iz­buteşte să exprime un suflet şi o personalitate. Şi aceasta e esen­ţial in artă. Deşi posedând o technică mai se­rioasă, d-na Margot Grossman nu izbuteşte întotdeauna să fie per­­sonala. Reprezintă mai mult obiec­tul d­in pânzele sale, în loc să se exprime pe sine. Şi atunci când îndrăzneşte să se arate, să dea drumul sensibili­tăţii sale, izbuteşte să realizeze un lucru frumos, cum e de pildă acea pânză intitulată „Azalee” (No. 30) şi care e cea mai bună bucată a d-nei Margot Grotenan. Evident că această atitudine o­­biectivă e prielnică portreteiţei. Dar şi în portret, d-na Grossing nu îndrăzneşte destul. Realizează asemănarea cu personagiul repre­zentat, dar nu se exprimă îndea­juns pe sine in viaţa culorilor, totuşi portretul D-nei L. F. (No 17) dovedeşte prin unitatea sa şi Pri­n armonizarea culorilor c­ă Il-n­a Margot Grossman poate să izbutească şi în acest gen. ^ Calităţi picturale are destule. Şi cunoştinţe technice. Ii mai tre­bue acea îndrăzneală, acel avânt Continuare în pagina II-a, co Ioanele 2 și 3 jos Cronica plastică PI. S. Regina Disabeta şi A. s. s. Arhiducesa Ileana expun la Eipo­­zigia Colectivă de la Ventura de IONEL JIANU t­ e mare premieri la Opera din Paris „Maximilian“ de Darius Milhaud Opera din Paris a reprezentat zilele trecute pentru prima oară, ultima lucrare a lui Darius Mil­haud, compozitor foarte apreciat în Germania şi deşi francez, prea puţin cântat în Franţa până a­­cum. Subiectul e inspirat din dra­ma lui Franz Werfel, Juarez şi Maximilian, şi e legat de o serie de fapte petrecute sub al doilea imperiu. Ca să se poată susţine o escro­cherie în care era interesat ducele de Morny, su­b al doilea imperiu, s-a întreprins în Franţa expedi­ţia din Maroc cu scop de a înlă­tura pe preşedintele Juarez şi a pune în Jocul său pe ducele Ma­xim­ilian de Austria, intitulat împărat.­­« Se ştie că graţie intervenţiei republicei americane, această sângeroasă expediţie de carnaval a eşuat, că trupele franceze râma­se s’au întors înapoi şi că în cele din urmă Maximilian a fost im­puşcat la vârsta de treizeci­­ şi cinci de ani şi că împărăteasa Charlotta, soţia lui, căutând za­darnic un sprijin în Europa, a înebunit. ^Napoleon al treilea­ îi spusese că nu mai dă nici un om şi nici un ban. , Gr. de PanTosky în „Le Jour­nal“ spune că un asemena subiect în care un mareşal al Franţei, Bazaine, a prezintat ca incapabil şi laş, o prinţesă belgiană nepoa­ta îm Ludovic Filip e arătată târându-şi bărbatul în cele mai ciudate aventuri, şi că , toată ex­punerea unui episod penibil din al doilea imperiu în descompune­re, nu putea să nu atragă pe un autor german şi că de aceea a şi avut, succes în Germania piesa lui Werfel. Acelaş critic se întreabă cum un teatru subvenţionat a în­durat această dramă germana cu atâta fast de postume. Aventura lui Maximilian e re­zumată în 9 tablouri Se vad pe rând partisani republicani ai lui Juarez, refugiaţi în munţi, ser­bare la palatul imperial, cu dan­suri indiene, apoi scena în care Maximilian silit de Bazaine şi" de cardinal semnează sângerosul de­, creţ, o alta în care împăratul e descurajat, o alta în care împă­răteasa pleacă în Europa, o alta în care Maximilian e on închisoa­­re aşteptându-şi moartea, etc. In ce priveşte muzica lui Mil­­baud, criticii parisieni fac mari reserve. Unul îi recunoaşte cali­tatea nostalgică, şi unul afirmă că nu şi-a putut da seama daca orchestra îşi acordă instrumente­le sau dacă spectacolul a început. Interpretarea a fost în genere bună. D-na Germaine Lubin a cântat rulul împărătesei­ nebune Charlo­tte, d-na Marisa Ferrer pe principesei Salm Salm și d-r A.n­dré Pern­et pe al lui Masamb­ian. Alte roluri au fost cântate des Jose de Trevi și Endreze. Conducerea muzicală a avut-o Frangois Bulhmann, wmmammmmmammmm

Next