Rampa, ianuarie 1932 (Anul 15, nr. 4185-4209)
1932-01-14 / nr. 4194
«ML n. M. 4194 vizniji Expoziția Modei Palate! Ciclon i ■ i S di M? Marele secret al cinematografului de B. CEHAN Cu toate ca s’a publicat in ultimii ani, foarte mult despre cinematograf, şi, mai ales, aşa- zise destăinuiri din tainele studiourilor, cu toate că publi-l ful are, astăzi, impresia de o: Cunoaşte aproape tot ce e de cunoscut asupra cinematografului, cu toate acestea, adevăratele intimităţi ale creaţiunii cinematografice, sunt încă pentru cei mai mulţi, şi chiar pentru cei mai iniţiati, mistere impenetrabile. A şti câţi axuanţi a avut Clara Bow şi câte mii de dolari primeşte Greta Garbo pe săptămână, nu înseamnă nimic. Căci nu în alcovurile vedetelor şi nici în carnetele lor de cecuri nu se găseşte secretul cel mare al cinematografului. Anii din urmă, plini de învăţăminte, au schimbat radical concepţiile vechi — vechi în măsura în care poate fi ceva vechi când e vorba de o artă atât de nouă — asupra filmului. Era, odinioară, suficient să ai o vedetă populară, pentru ca orice film să placă şi să obţină succes. De aceea, producătorii, şi mai ales cei americani, îşi concentrau toate eforturile pentru a lansa cât mai strălucit un actor sau o actriţă. In clipa când aveau un star, puteau spune, cu drept cuvânt, că de''fin secretul cinematografului. Se înțelege că, în asemenea împrejurări, când starul era totul și publicul aproape că nu știa de existenta altor factori în cinematograf, principalul era să cunoști viata starului, alcov, carnet de cecuri, etc... Şi când ştia acestea, publicul îşi închipuia— adică îşi mai închipue încă — a fi pătruns misterele cinematografului. La un moment dat, s’a văzut însă că, în ciuda popularităţii unei vedete, filmul în care juca nu plăcea. S’a început chiar a se vorbi — ce cutezanţă! — fie declinul acestei vedete. Când, în realitate, vedeta abia începea să se maturizeze —din punct de vedere al talentului. Care era, atunci, cauza insuccesului? Și, tot căutând-o, a ajuns onoratul public la surprinzătoarea constatare că vedeta nu e totul în film. Că mai e un personagiu, invizibil, dar foarte important, regisorul, şi chiar încă un al doilea personagiu şi mai important poate, cu toate că la fel de invizibil, autorul, şi că ei sunt factorii esenţiali într’o realizare cinematografică. Astăzi, lumea s’a mai obişnuit cu regisorul. A început să-l ştie pe nume şi s-a învăţat să arunce vina pe el când nu-i place cum joacă starul favorit. Dar autorul e încă pentru toţi un mare mister. Câţi spectatori îşi dau seama că şi filmul are un autor, întocmai ca o piesă sau ca o carte? Dar câţi specialişti, câţi cinematografişti şi câţi critici, îl iau în consideraţie pe autor? Ori, marele secret al cinematografului acesta este: scenariul. Scenariul, care reprezintă tot filmul, imagine cu imagine şi indică tot jocul, gest cu gest. Fără îndoială, este greu să poţi măsura, cu preciziune matematică, contribuţia fiecărui participant la realizarea unei opere cinematografice, dar din moment ce opera nu există, înainte de a fi concepută de autor, e clar că scenariul e hotărâtor pentru soarta unui film. E grav, faptul că nu tot publicul îşi dă încă seama de acest lucru, dar e şi mai grav faptul că nici toți cineaștii nu sunt încă bine lămuriți asupra acestui punct... Din custas un curolus IMPRESII DE LA PREMIERA Teatrul National, prima noastră instrutiune dramatică, in continuarea tradiţiei sale, de a sprijini literatura originală, ne.a invitat. Luni seara, la premiera piesei româneşti „idiotul", de d-nii Arcadia Baculea Şi F. Dostoewsky. Ne.a Invitat, — e un fel de a vorbi, căci cei mai mulţi din cei cari au ascultat, de recomandata afişului şi riu făcut deplasarea, au rămas pa din îttară... : A,nu mai era nici un bilet! ce sală sărbătorească! - florinil veniseră in smochinguri impe abile, pantofi de lac nouă,nouţi, căiăşi viguros scrobite, iar doamnele au arborat toalete somptuoase, clouţul fiind rochia roz, de o rară frumusele, pe care o purta o frumuseţe numai puţin rară. Elvira Godeanu... Pleta a început ’In casa lui Bulfinsky, pe care programul îl prezenta drept generalul Epancin, dar pe care toată lumea îl striga: Ivan Epantievici Skljevskij Bolbocean La Sfârşitul actului, aplauze de_ ■Tiranie. Actul plăcuse. In actul următor, aflăm că Pop Martian Ivolghin e pe cale să se însoare cu Aglăita Epancin și atunci spectatorii deduc că Pop Martian joacă rolul titular,,, , Când colo, „idiotul“ e Ghiţă Calboreanov, care, deşi Idiot, ilustrează ’că nu’şi merită rolul titular, fiindcă refuză să se însoare cu Aglaia... Spre finalul actului, Aglaia, voind să iasă din casă, — pardon, din scenă, — se împiedică de covor și cade cunt nu se poate,,, mai bine... Rumoare in sală. Câțiva domni sunt gata să aplaude la scenă des Chisă. La stânga mea, loan Massoff expli tă unei dudui cum „a venit cazul“. Domnul din dreapta mea îmi cere iavizul: — Nu cred sa fi fost in text căzătura! r v j t— Dece't tac eu. •— Fiindcă prea a fost bine execut, iată ! In actul ill asistăm la o ţie italie !sentimentală. In rusneac, Rogojin, vine tntr'osală de bal si tocmai "infl NastasiaZimniceanu, Filoponia se pregătea isu se mările cu Calboreanu Mâş. 'fein, — care^vasamce nu er& Pap tylarlian „Idiotei“ — rostește: 's? -sU , *a urcau! , Cât? . 250 ăe rublei p. Sfr- Nu!\ iB.ooo âe rublei ,.6s Nul, , 100.000 de ruble! — Nu! .— 100.000 odată! — 100.000 de două ori! 100.000 de trei ori! — Bine! — Adjudecat! Şi uite aşa îşi cumpără Rogojin nevasta! Nu se mai înţelege nimic din piesă: cine e Idiotul? Rogojin, desigur, c’a luat'o pe Nastasia. Dece, atunci, în program, scrie că e Calboreanu? La sfârşitul actului iv, nu mai era chip de circulat Veniseră şi actorii de la Ventura şi dela Alhambra, căci terminaseră mai devreme, pe la 1gi. — Mai sunt multe acte? ! Vreo trei, patru! — Multe au fost, puţine au mai rămas! In sfârşit, Rogojin Vff! Şi credeam că el e „idiotul“, — o omoară pe Filipovna, dar piesa nu se termină, Rogojin nu e mulţumit. !— Să ştii c'o mai omoară odată!— Eşti nebun? Eu, nu, dar piesa rusească! La sfârşit, autorii sunt ovaţionaţi. Nu se prezintă, însă, la rampă, decât d. Baculea, care roagă publicul să ierte absența dlui Dostoievsky, împiedicat să vie, din cauză că n’a fost încă semnat pactul de neagresiune dintre România și Soviete!.. — î. N — Piesele istorice sunt iar la modă In Anglia O nouă piesă despre Jeana cTArc. Interzicerea piesei „Volpone“ Odată cu terminarea sărbătorilor, teatrele londoneze și-au schimbat din nou repertoriul. De astă dată, nota dominantă a repertoriului o constituie voga pieselor istorice. Publicul londonez vrea să vadă costume bogate, decoruri monumentale şi eroi pe care-i cunoaşte din şcoală sau din lecturile istorice actualmente la modă. Una din piesele de acest gen este ,,Ea a trecut prin Lorenn” de Lionel Hale în care eroina principală este o fată care se consideră o reîncarnare a Jeanei d’Arc. In rolul acestei noui Jeanne d’Arc tânăra actriță londoneză Thea Holme a cucerit un imens succes la ,,Prince of Wales’s Theatre’’ unde piesa lui Hale face serie. O altă piesă în costume este ,Elisabeta a Angliei” de Ferdinand Bruckner care se reprezintă la Cambridge Theatre de patru luni în şir. Seria reprezentaţiilor se termină la 16 ianuarie numai fiindcă teatrul a fost închiriat lui Charles Cochran pentru „Elena ” de Offenbach care se reprezintă în montarea lui Max Reinhardt. O interesantă bătălie teatrală se va da în curând la Londra în jurul unei piese care poate fi considerată deasemenea ca istorică*. Este vorba de coruedia , Volpone”, o prelucrare a lui Stefan Zweig după comedia „Volpone, or the Fox” de englezul Ben Jonson. Prelucrarea lui Zweig a fost adaptată în englezește de Miss Ruth Lingner. Iată deci cazul ciudat când o piesă englezească revine în Anglia sub forma unei adaptări engleze a prelucrării germane. Ceiace-i mai interesant este că Lordul Chamberlain, cenzorul teatral al Londrei a interzis reprezentarea acestei piese clasice engleze, deși ea s’a jucat cu mare succes în toată lumea. Mai Reinhardt Cercurile literare şi teatrale engleze nădăjduesc totuşi să-l determine pe Chamberlain să revie asupra primei sale hotărâri şi au hotărât să organizeze o reprezentaţie intimă a piesei, în interpretarea ansamblului de amatori „Venturers Society” Această reprezentaţie va avea loc In 18 Ianuarie la Garrick Theatre Alan Napier va juca rolul lui Volpone, iar Francis Lederer va fi Mosco. Un alt eveniment teatral de seamă se anunţă pentru Iuria Februarie când se va reprezenta la Fortune Theatre drama ,,The Dark Saint” care nu este decât o prelucrare engleză a unei piese a regretatului autor dramatic francez Francois de Curei. Prelucrarea este opera scriitoarei Miss Barbara Ling. Rolul principal, acel al unei călugăriţe care s’a retras la mănăstire fiindcă bărbatul pe care-1 iubea preferase o altă femeie, va fi interpretat de cea mai mare tragediană a Angliei Sybil Thorndike. Este interesant de constatat că formidabila acţiune începută pentru încurajarea producţiunei originale engleze s a terminat cu o modă a prelucrărilor engleze după piesele străine cari au obţinut succes pe continent în cursul ultimilor ani. Nu este însă mai puţin adevărat că rămâne suficient loc şi pentru reprezentarea pieselor originale engleze. O astfel de piesă este „Amiralul St. Claire’’ o dramă navală a comandorului Stephen King-Hall. Această lucrare dramatică a fost achiziţionată de Mister Meyer, managerul teatrului „Cambridge” din Londra, unde va avea loc premiera acestei piese. La Londra există atât de multe piese originale bune încât se face şi export în America cu producţiile teatrale engleze. Astfel, comedia „Există întotdeauna o juliettă”... de John van Diuten care s’a reprezentat peste 100 de ori la ,,Apollo” a fost reţinută pentru New-York iar managerul american a angajat întregul ansamblu londonez pentru a continua spectacolele în aceiaş distribuţie la New-York. Ansamblul se va îmbarca săptămâna aceasta pentru America. Sunt anumite titluri riscate, cari prilejuesc celor porniţi pe Spirite proaste, glume de un gust îndoelnic. Aşa desigur că foarte mulţi, şi unii poate de bună credinţă, vor spune, făcând, pe spiritualii:—„Ai fost la „Idiotul” de Baculea“ ? Şi totuş gluma nu e de fel valabilă. Autorul are, marele merit de a fi găsit acul în carul cu fân, căci să extragi dintrun roman voluminos, ca acel al lui Dostoievsky, o piesă , de teatru care săfi ţie atenţia încordată, nu e de fel un lucru aşa uşor. Piesa reprezentată "Luni seară la Teatrul Naţional, constitue un admirabil îndemn la rezistenţă, pentru bărbaţii înşelaţi. Şi cum, aceştia sunt extrem de numeroşi vă închipuiţi că „Idiotul“ este menit să fie văzut de un mare număr de spectatori. Mă rog, să mă explic : de când lumea, omul a simţit nevoia să găsească un motiv nenorocirilor cari se abat asupra capului său. Astfel însă, împăratul Napoleon în pofida marilor sale calităţi de coman'dant a fost un bărbat înşelat'' de femei. Josefina, Marie Louise şi alte l-au înşelat pe capete. Şi astfel, soţii încornoraţi se consolează: „Dacă până şi Napoleon, cât, a fost, el de Napoleon, a fost îmşe-'' lat, cum' n’am să fiu eu înşelat“.■ Ei bine, spectatorii cari au a■sistat la premiera ■ Naţionaliduide alaltăseară şi-au dat pe deplinseama că prima condiţie pe care trebue s’o îndeplinească un bărbat pentru a fi iubit de femeie de «' fi complectamente idiot. Există fără indoiala o vanitate femenină, care pretinde ca femeia să fie 'superioară'bărbatului. " Şi astfel idiotul, din piesa d-lui Baculea este un fel de Cassanova. Se bat femeile care mai de care pentru el, deşi e complect idiot şi seamănă grozav cu Chiri,că din „Omni cu mârţoaga“. O luptă din cele mai aprige se încinge între d-naMaridara Zimniceanu şi d-na Puia Ionescu pentru acapararea idiotului,şi epilepticului. Ei,şi cum vreţi ca bărbaţii să, nu simtă o adevărată satisfacţie când, văd, acest lucru : „sigur dragă că nam succes la femei când sunt atât de deştept !“ Darpiesa mai prilejueşte şi o evidentă, satisfacţie lui Pop-Marţian, care-i arde lui Calboreanu o formidabilă palmă, urmată de riposta : idiotule ! De când aştepta Pop-Marţian acest fericit prilej de vărsare a focului ! Şi în această piesă, Ciprian are prilejul să mai strice un banchet. Dacă aveţi, puţină memorie, vă teţi da seama că 'simpaticul artist şi-a făcut o Specialitate din stricarea banchetelor. Mai acum' Vreo câţiva ’ani, vă amintiţi' desi-' guri -cum cu' ocazia- imul 'banchet la, Boulevard, banchet'prezidat de d. Aurel VladjCiprian aspus nu, totul, banchetului vre’-o câteva cu-' vinte fostului ministru al Artelor, încât cei de față au înghețat pur și, simplu. De curând, ' Ci- ’ prian,în formă-- de- -Ma’cbetJi’ a, spart banchetul organizat de Lady .Macbeth, iar în ,',Azilul1 de noapte“, a găsitde cuviinţă să se spânzure tocmai când Ghibericon oferea im -'banchet. Premiera de alată-seară a prilejuit de, asemenea un penibil accident chiar pe scena Naționalului. La un moment dat, într-o scenă din cele mai, patetice, d-na Puia Ionescu, împiedicându-se probabil de un covor a căzut, iată, cum se spune, în mijlocul scenei. Am tremurat câteva, minutepentru integritatea fizică a tinerei artiste. Din fericire, n’au trecut nici cinci minute şi tânăra artistă prezintându-se protos la aplauze ne-a dovedit că e teafără. Trebue să menţionez că alaltăseară o mare nedreptate a fost evitată prin intervenţia d-rei Elvira Godeanu. Cu d. Arcadie Basculta era să se întâmple întocmai cum se întâmplă cu autorul unei melodii en vogue. Aşa de exemplu toată lumea fredonează acum,: „Warum laechelst du Mono, Lissa ?” şi nimeni nu ştie cine e autorul. Şi aşa, d. Baculea era gata-gata să nu fie scos la rampă, existenţa sa fiind ameninţată să treacă sub tăcere, şi aceasta din cauza gloriei lui Dostoewsky. Astfel nimeni, nici, măcar cei de la galerie, nu solicitau pe autor. Intro pauză, tulburător de frumoasa Elvira Godeanu a făcut o straşnică propagandă în foyer pentru chemarea autorului la rampă. Şi numai aşa, blond,, bucălat şi emoţionat, autorul şi-a făcut apariţia. Mulţi răuvoitori, au observat : „Uite idiotul“! Gelozia, bat-o vina ! IOAN MASSOFF Dintr’o strapontin Uite idiotul ! Mişcarea literară , de HORIA GROMA Tudor Arghezi, „Cartea cu jucării“ (Cultura Naţională) „Am fost astăzi la plimbare cu copilul, pentru ca să văd lumea din nou“, spunea un mare memorialist englez, pe nume Pepys, dacă ne mai aducem aminte bine. Desigur, transcederea în ochii plini de mirări verzi ai copiilor stând în faţa fenomenologiei înconjurătoare, este un cântec şi o întrebare. Un cântec din punctul de vedere al omului adult care ascultă îngânările dintre sufletul copilului şi realitatea direct premergătoare. O întrebare, pentru acesta din urmă, mereu cercetând sensul ascuns al fiecărui fapt lumesc sau petrecere, interioară, prin dezarmantul şi naivul: de ce aşa ? A vedea din nou lumea prin ochii altfel deschişi şi ai copilului tău, este un exerciţiu pe care târziile cioturi ale bătrâneţii îl încearcă asupra mugurului deabia adun înfruntând devenirile şi misterele. Prin fereştile pe care înţelegerea sau dragostea ţi le poate deschide în sufletul acestuia, trăeşti din nou, verificându-te sau verificând. Cartea lui Tudor Arghezi are acest sens ele, am îndrăsni să numim, subtilă pedagogie (amintiţi-vă de acea bucată în care tătuţu îl dă pe fecioru-su ţiganilor, de acel crescendo al zugrăvirii soartei care-l aşteaptă pe trncnţos şi de brusca tp.voird trin plan nfiintartochiat la iertare) care pune,cărţii alternative de serios şi de grav, de preceptor, şi , de Nastratin Hogea. Scrisă nicidecum pentru copii, Cartea, cu jucării nu' • este scrisă nici pentru cei caii ■ au citit . Poarta neagră sau Icoane de lemn. , Ci pentru alţii, pentru acei ce din capul locului i-am numit, pentru oamenii Tudor Arghezi adulţi care iubesc copiii şi trăesc prin ei viaţa paralelă şi introspectiv. Arghezi, aici nu mai, e acel mare primitiv, desbrăcat de orice intelectualitate, de orice cărturaricească stima care i-o ştiam de la celelalte cărţi, care frământa huma verbului zidindu-i în copcii ierburile unui adjectiv aci spinos, aci unduios şi catifelat, — ci un Arghezi familiar şi de loc bătăios, cu buzunarele şi dispoziţiile pradă manilor de dafin a lui Barilţu şi al Miţurei. Din acel Arghezi suduitor şi artist al Florilor de mucigai, rostind adevărul viril în urechia de pâslă a înconjorului meschin, — n’a plecat în Cartea aceasta decât tătuţu Miţurei, cu ochii blânzi, cu înţelegerile sumese, peste genunchi ca ismeneie când treci prin apa unui râu, aplecat cu gura în broscăria părului lui Baruţu, să-i sărute urechia şi să-i spună:» pereft»an „năvodul dragostei“... Cartea, .., îi cutia din care sar urşi de pânză cu urechi de catifea, şopârle de cauciuc verde,, corăbii de tiaichea albastră şi călătorind pe covoarele odăii ca pe imaginare şi înfuriate mări niponeze, şi păpuşi cu parul de cânepă şi obrajii să-i tai cu firul de mătase... Şi’n lumea aceasta de magie apropiată primitivului şi transcedentului, copilul râde şi se îndoaie peste visuri, clădind şi rostogolind nisipuri de dune. Iar peste toată această cosmogonie domestică, râsul lui tătuţu şi ochii mamei... Imaginea proaspătă şi pură a lui Arghezi, domoleşte aici verbul eliptic şi măsoară înţelegerea şaradelor infantile, călătorind spre o poză reţinută în decenţa gingaşă a expresiei, face din cartea aceasta o petrecere, dacă ai sufletul nou sau dacă vrei să-l aduci iar la cea dintâiu a lui carne crudă şi sângerând de sensibilitate visătoare. Baruţu, copilul cu obrajii rotunzi, cu trupul dolofan, cu mâinile groase cât picioarele şi cu picioarele pline cât cofiţele, cu şmecheria lui naivă şi naturală, un fel de Colas Breug Continuare în pagina II-a, coloanele 1 şi 2 jos ! Un grup de diletante expune la Teatrul Maria Ventura. Dar această expoziţie capătă proporţiile ţinui eveniment monden, deoarece printre expozante se află M. S. Regina Elisabeta şi A. S. I. Arhiducesa Ileana. Intenţionam să nu scriu nimic despre această expoziţie când am aflat de deschiderea ei, îmi aminteam de o manifestare similară, de anul trecut, a unor tinere diletanţe din lumea bună, cari nu izbutiseră să reunească decât o serie de pânze mediocre, cu intime excepţii. Şi nu voiam să reînoiesc experienţa de acum un an. Mărturisesc că expoziţia de aitul acesta a fost o supriză. Am găsit acolo câteva naturi moarte, tratate cu atâta sensibilitate discretă, cu atâta simţ şi măsură a culorii, încât am rămas uimit. Natura moartă e un gen special care cere anumite calităţi de gust şi rafinament. Compoziţia de pildă, rânduirea obiectelor, între pătrunderea culorilor cari trebuie să creieze o atmosferă în surdină sunt atâtea elemente cari cer o sensibilitate specială şi un rafinament deosebit. M. S. Regina Elisabeta a reuşit să creieze în naturile sale moarte o atmosferă de graţie şi intimitate. Obiectele rânduite neglijent «— într'o dezordine expresivă şi artistică — simfonia de gria a fondului ce cuprinde întreaga pânză, discreţia culorilor, pline de un luciu tainic, lipsite de strălucire, însă, toate denotă o minunată sensibilitate de artist care şi-a găsit expresia adecvată, în semitonurile surdinei. Natura moarta însemnată cu No. 12 (și greșit intitulată desen in Catalog) purta parcă urma delicată a mâinilor ducesei de Guermantes, descrisă cu înfiorată ,și tainică iubire intro pagină de Proust. Naturile moarte cu No. 3 și îi sunt cele mai realizate ca atmosferă şi expresivitate. Regretăm că M. S. Regina Elisabeta nu s’a oprit la acest gen, atât de adecvat naturii sale, şi a încercat să schiţeze şi un peisagiu. Arta Sa e prea intimă, prea delicată pentru a putea cuprinde spaţiul din afară, cu munţi, cu cer albastru sau câmpii. Şi dacă nostalgia cerului va fi străbătând cândva sufletul Reginei artiste, atunci în strălucirea florilor se va putea oglindi şi focul soarelui, irizat prin delicateţea sensibilităţii sale. Dacă există unele neajunsuri technice în pânzele M. S. Regina, Elisabeta (ca, de pildă, echilibrul unui măr ce nu se reazimă pe masă decât într’un punct nestastabil sau alte mici scăpări din vedere) totuş arta M. S. Regina Elisabeta e valoroasă pentru că izbuteşte să exprime un suflet şi o personalitate. Şi aceasta e esenţial in artă. Deşi posedând o technică mai serioasă, d-na Margot Grossman nu izbuteşte întotdeauna să fie personala. Reprezintă mai mult obiectul din pânzele sale, în loc să se exprime pe sine. Şi atunci când îndrăzneşte să se arate, să dea drumul sensibilităţii sale, izbuteşte să realizeze un lucru frumos, cum e de pildă acea pânză intitulată „Azalee” (No. 30) şi care e cea mai bună bucată a d-nei Margot Grotenan. Evident că această atitudine obiectivă e prielnică portreteiţei. Dar şi în portret, d-na Grossing nu îndrăzneşte destul. Realizează asemănarea cu personagiul reprezentat, dar nu se exprimă îndeajuns pe sine in viaţa culorilor, totuşi portretul D-nei L. F. (No 17) dovedeşte prin unitatea sa şi Prin armonizarea culorilor că Il-na Margot Grossman poate să izbutească şi în acest gen. ^ Calităţi picturale are destule. Şi cunoştinţe technice. Ii mai trebue acea îndrăzneală, acel avânt Continuare în pagina II-a, co Ioanele 2 și 3 jos Cronica plastică PI. S. Regina Disabeta şi A. s. s. Arhiducesa Ileana expun la Eipozigia Colectivă de la Ventura de IONEL JIANU t e mare premieri la Opera din Paris „Maximilian“ de Darius Milhaud Opera din Paris a reprezentat zilele trecute pentru prima oară, ultima lucrare a lui Darius Milhaud, compozitor foarte apreciat în Germania şi deşi francez, prea puţin cântat în Franţa până acum. Subiectul e inspirat din drama lui Franz Werfel, Juarez şi Maximilian, şi e legat de o serie de fapte petrecute sub al doilea imperiu. Ca să se poată susţine o escrocherie în care era interesat ducele de Morny, sub al doilea imperiu, s-a întreprins în Franţa expediţia din Maroc cu scop de a înlătura pe preşedintele Juarez şi a pune în Jocul său pe ducele Maximilian de Austria, intitulat împărat.« Se ştie că graţie intervenţiei republicei americane, această sângeroasă expediţie de carnaval a eşuat, că trupele franceze râmase s’au întors înapoi şi că în cele din urmă Maximilian a fost impuşcat la vârsta de treizeci şi cinci de ani şi că împărăteasa Charlotta, soţia lui, căutând zadarnic un sprijin în Europa, a înebunit. ^Napoleon al treilea îi spusese că nu mai dă nici un om şi nici un ban. , Gr. de PanTosky în „Le Journal“ spune că un asemena subiect în care un mareşal al Franţei, Bazaine, a prezintat ca incapabil şi laş, o prinţesă belgiană nepoata îm Ludovic Filip e arătată târându-şi bărbatul în cele mai ciudate aventuri, şi că , toată expunerea unui episod penibil din al doilea imperiu în descompunere, nu putea să nu atragă pe un autor german şi că de aceea a şi avut, succes în Germania piesa lui Werfel. Acelaş critic se întreabă cum un teatru subvenţionat a îndurat această dramă germana cu atâta fast de postume. Aventura lui Maximilian e rezumată în 9 tablouri Se vad pe rând partisani republicani ai lui Juarez, refugiaţi în munţi, serbare la palatul imperial, cu dansuri indiene, apoi scena în care Maximilian silit de Bazaine şi" de cardinal semnează sângerosul de, creţ, o alta în care împăratul e descurajat, o alta în care împărăteasa pleacă în Europa, o alta în care Maximilian e on închisoare aşteptându-şi moartea, etc. In ce priveşte muzica lui Milbaud, criticii parisieni fac mari reserve. Unul îi recunoaşte calitatea nostalgică, şi unul afirmă că nu şi-a putut da seama daca orchestra îşi acordă instrumentele sau dacă spectacolul a început. Interpretarea a fost în genere bună. D-na Germaine Lubin a cântat rulul împărătesei nebune Charlotte, d-na Marisa Ferrer pe principesei Salm Salm și d-r A.ndré Pernet pe al lui Masambian. Alte roluri au fost cântate des Jose de Trevi și Endreze. Conducerea muzicală a avut-o Frangois Bulhmann, wmmammmmmammmm