Rampa, februarie 1932 (Anul 15, nr. 4210-4234)
1932-02-01 / nr. 4210
mi XT, WO. 4210 Redacţia, Administraţia ţi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMÍT No. i Ho« Astoria)—ToioL 301/50 BUCUREŞTI RAIoIIiiIm tewc—towM mctmâi SeeMSO An» Mm Mmm", Cafea VktaW Na X Imagini din lumea goethiană de ION MARIN SADOVEANU După cum era de aşteptat, din toate colţurile Germaniei, în anul centenarului morţii lui Goethe, editurile retipăresc opere şi imagini în legătură cu activitatea şi viaţa scriitorului de la Weimar, pentru o cât mai mare şi intensă circulaţie prin lumea întreagă. Publicaţiile acestea se prezintă subt cele mai felurite forme, în care fantazia şi pioasa închinare totdeodată, să poată atrage şi sugera. Sunt biografii, bibliografii, calendare, albume, cari urmăresc până în cele mai mici colţuri viaţa cea mare de odinioară, şi caselei vieţii acesteia. Ceea ce alcătueşte în primul rând o notă comună tuturor, o nota autentică ce vine şi din deprinderile şi din stilul acelui ,veac al XVII-lea, este şirul nesfârşit, gingaş şi fantomatic al siluetelor negre, decupate cu grije, după lumea din jurul lui Goehte, din anii de la Leipzig până la Weimar. In nici un desemn, în nici o culoare, nu se păstrează plimbarea pe paginile albe ale cărţii ale acestei lumi de sfârşit de Rococo, ca în alaiul subţire şi negru de umbre. E o artă migăloasă, cu mari depozite de viaţă în ea, pe care în veacul nostru mai puţin aplicat şi cu mai puţin timp de pierdut n’a mai reluat-o decât o pictoriţă elveţiană — Widmarin, pentru ilustrarea unei odisee. Dar, în afară de aceste lumi de umbră, desemnele intime şi în majoritatea cazurilor necunoscute, scoase la iveală de anul centenarului, pentru cel ce caută să-şi reacordeze atmosferele pentru înţelegerea nu numai a unei vieţi îmbelşugate, dar şi a unui veac, aduc cu ele un material imens şi plin de sugestii. Astfel interiorul casei din Weimar, prins colţ cu colţ, ţi-l reîntregeşte pe Goethe în munca şi sihăstria lui Uriaşe de la începutul veacului trecut. Nu lipseşte nimic din albumele acestea grele, din ceea ce ar putea da reconstituirea unei existenţe armonizată în proporţii egale de gesturi şi de închegare interioară. Există aci şi intrarea cea împodobită cu mulaje, după statuile antichităţi, mulaje aduse de Goethe din Italia, gliocotecă bogată, a cărei impresie o notează Eckermann în pragul convorbirilor sale cu autorul lui „Faust“ ; există aci şi imaginea salonului albastru, sau Salonul denumit al Junonei, după imensul cap al unei Junone care ocupă un perete întreg ; există aci şi imaginea bibliotecii lui Goethe : camera lungă, mansardată, cu poliţe simple încărcate cu cărţi, abia ţinute de rafturi ce se îndoaie subt greutate ; există aci patul de moarte, şi astăzi încă acoperit cu o plapumă groasă, ungher molatec şi confortabil, în care bătrânul poet şi-a dat sufleul ; există aci şi berlina de călătorie a lui Goehte, trăsură înaltă, cu arcurile rotunde care l-a purtat de multe ori pe ministrul curţii din Weimar pe drumurile sale de vară, mai mult de lungă visare poetică, decât de misiune politică. Şi cine astăzi mai leagă un gând adânc de acea minunată „Elegie din Marienbad“ din lirica de bătrâneţe a lui Goethe, elegie isvorâtă pe un drum tăcut de câteva zile, din amintirea unei dragoste pătimaşe, care i-a redat o tinereţe târzie, la şaptezeci şi patru de ani şi a tulburat adânc viaţa de familie de la Weimar cu un proect absurd de căsătorie cu o fată de optsprezece ani, nu poate să nu se înduioşeze în faţa acestei berline, puţin caraghioase astăzi, în fundul căreia bătrânul genial îşi va fi nutrit o nouă fântână lirică, în reculegere, melancolie şi totuş în bucuria unei reînvieri sufleteşti. Şi astfel între imaginile bunicei Textor, de la care a primit în plin veac al XVIII-lea primul teatru de păpuşi ; între imaginile scenelor din Faustul rematerializat al părţii a doua ; între Charlotta von Stein, Gellert, între rude, prieteni, scriitori, lucrurile, astăzi imagini şi ele, readuc lumea şi viaţa lui Goethe, cu o sfinţenie, cu o pulbere pătrunzătoare în ele, de care — după ce le-ai văzut şi asociat — e cu neputinţă să te deslipeşti. Din cuşca sufleorului UN TIP CUNOSCUT Vineri seara, după cum se ştie, a avut loc, la teatrul Regina Maria, premferă interesantei lucrări „Sybtil", care, insă, deşi poreclită, — pentru circumstanţă, — şi „Val de căldură“, n’a reuşit să atragă o asistentă prea numeroasă... "Remarca aceasta numi aparţine, ci a fost făcută de d. T. T. d. T. s. c. Br. n. şi, care, evaluând sala, a exclamat : — Dacă nici un val de căldură nu îs In stare să aducă lumea la teatru! ~ Ei, ce vrei, glumi d. I. T. m. s. — japonezul român, — dacă s'cuii mai prăpădit din spectatori... — Când? se Interesă ă. A. V. r— la „Moartea in vacantă“! e— Pâi a fost un... vacantă!— Pe scenă! Dar și.a luat revanșa din sală! S’a făcut mare haz şi ilaritatea ar mai fi continuat dacă soneriile n’ar fi sbârnâit de începere... Câteva minute după ridicarea cortinei, o siluetă se strecoară, în vârful picioarelor, până la primele șiruri de bănci și ocupă un loc in banca I.a, la margine... E d-ra E- Gdn~, incântătoarea frumusețe a teatrului National. După terminarea actului, stând de vorbă cu piciorul St. n. s. en ă.ra E. Gdn. se plânge că a auzit prea tare sufteurul. Si apoi continuă: — O să ajungă şi ăsta să-l cunosc! — ? !.. — Nu ştii chestia cu Filimon?. — Nu! salatjt ? Doi prieteni trec pe Calea Victorieişi unul din el salută pe un domn care stă de vorbă cu o doamnă. s— Cine e? — E Filimon, sufteurul Naţionalii, lui. — îl cunoşteai? — Nu, dar l-am recunoscut după voce!.. UN MOTIV DAT ALTE CINCI Un tânăr scriitor, de incontestabil talent, dar şi de incontestabilă sărăcie, s’a îndrăgostit nebuneşte de actriţă a unui teatru particular... Dar, stiindu-se, nu îndrăznea să înduse, cu actriţa tn chestiune, în cabina ei, l.a spus: — Credinţa mea este că nu sunt pe gustul djale? — Şi de ce nu? se interesă actriţa. •— Din trei motive... 4 .— Şi anume? *— Întâi fiindcă n’am bani!.. — Mulţumesc, — îl întrerupse actrîţa, — celelalte două motive nu mă mai interesează! Succesul unei soprane românce la Opera din Viena Cu prilejul representărei la Opera din Viena a dramei muzicale a lui Tchakovsky „Dama de pică”, rolul Lisa a fost cântat de d-na Viorica Ursuieae, care face parte de mult din ansamblul Operei şi care a obţinut cu acest prilej un nou mare succes. Alte roluri au fost cântate de tenorul Volker și basul Manovarda. A dirijat Clemens Krauss. I Pagini | Lei a LUNI | FEBRUARIE 1553 G. TIMICA intimitate Răspunzând, — după cum vezi, cu suficientă promptitudine,—scrisorilor dumitale din 20,22 24, 25, 26, 27, 28 și 2) Ianuarie a. c., prin care îmi solicitai „cu multă căldură” (acesta a fost, de altfel, și argumentul îhotărâtor!), un interview, în intimitate, cu „simpaticul G. Timică” (Mersi! în numele lui Timică„.), — iată, domnişoară Stela, că ţi-am satisfăcut dorinţa, —mărturisită mai elocvent decât o sonerie, — în cele opt misive pe cari mi le-ai trimis. Am stat, domnişoară Stela, pentru d-ta, — dar şi pentru plăcerea mea, — trei ore de vorbă cu G. Timică... Simpatia d-tale, a mea şi a multora, locueşte pe strada Cahui... La Nr. 19... Aci e o căsuţă modestă, anturată de o curte spaţioasă, cu boltă de viaţă şi cu tui câine mops, accesor indispensabil al oricărei gospodii!“ -I'« nSr i'îin Jl* « UUi &l'"* “x v-*» » »y«» Interiorul n’are nimic excepţional... Două camere şi o bucătărie... Mobilă simplă... Timică, — în clipa când îmi făceam apariţia, — era ocupat cu „restabilirea” unui aparat de radio şi m-a rugat să aştept câteva minute, până îşi repară „drăcia”... Am profitat de aceste câteva clipe de mută intimitate, pentru a-l trece în revistă, pentru a-l rememora, pe simpaticul Timică... Vezi d-ta, domnişoară Stela Timică joacă teatru de peste douăzeci de ani... Este, totuşiconsiderat actor din generaţia tânără. Şi desigur că nici d-ta nu l-ai considerat altfel, când urai bombardat cu cele opt seri (Continuare în pag. III-a) DOMNIȘOARA STELA» Mă rog, fără trucuri! Furtunoase aplauze au întâmpinateri dimineaţă, apariţia lui Soare Z. Soare, în formă de conferenţiar, încadrul cursurilor Academiei de studii teatrale. Era fatal ca aspectul acesta inedit al distinsului regizor să atragă un mare număr de omători, în afară de elevii regulaţi ai Academiei. Nu că Soare ar fi un om tăcut, care să-şi economisească vorbele. Din contră, el are reputaţie bine stabilită de „şuetar“, concurând pentru locul întâi, alături de celalt as al genului : lancovescu. Da, dar este o deosebire între un conferenţiar şi un „şuetar". Conferenţiarul are ceva ofical în el, ceva de om care a înghiţit un baston. Pe când şuetarul poate vorbi şi în faţa unui pahar cu whisky, conferenţiarul nu poate vorbi decât în faţa clasicului pahar cu apă. Dar Soars nu şi-a schimbat deloc felul şi i-a ars ori timp de o oră o şuetă în toată regula, o şuetă însă plină de suc şi de spirit. A început prin a spune că un regisor nu se face, ci se naşte şi a enumera toate calităţile cari se cer neafrai zonui bun regisor. Cu acum c a poveshas nuten. Cică, fratele compatriotului nostru Al. Mihalescu, fratele lui boier Mieluş, e un doctor reputat şi un om cu replică promtă. Nu demult a luat parte la un curs predat de cunoscutul medic, profesorul Nicolau, care tomp de două ore a explicat ce trebue să facă omul, dacă nu vrea să chelească. Dar la un moment dat, doctorul Mihalescu şi-a pierdut răbdarea şi a izbucnit: „păi bine domnule profesor, dacă le ştii toate atât de bine, de ce-ai chelit? " Acelaş lucru — a spus Soare ■— mi s’ar putea spune şi mie. Dacă ştiu atât de bine, ce calităţi trebue să aibe un bun regisor, cum se face că totuş au căzut atâtea piese montate de mine ? Foarte simplu, a răspuns Soare , nu întotdeauna părerile mele se potrivesc cu cele ale publicului şi apoi să nu uităm că regisorul îşi aplică arta, pe materialul omenesc, foarte puţin stabil. Vorbind despre rolul decorului în teatru, a povestit o întâmplare de pe vremea când a montat „Hamlet“ la Teatrul Regina Maria. ■Știţi, „Hamlet“ a fost foarte frumos montat — a fost montat de mine, s’a grăbit inutil să adauge . Soare — dar în draperii negre. Ducându-mă să cumpăr ceva întrun magazin pe Lipscani, negustorul, care mă cunoștea mi-a spus : — Dar rău a ajuns Bulanăra / — De ce? — Ai văzut, nu mai are băni să facă decoruri și a pus în loc niște perdele negre, ca întro cameră de mort. Am început să-i explic eu ce rost au perdelele — pe vremea a-, ceea aveam mai, , multă răbdare, și cum dinadins s’a lăsat liberă fantezia spectatorilor să-și închipue unde e terasa castelului de la Elseneur, unde e cimitirul şi aşa mai departe. — „Da ? — mi-a răspuns omul Păi dacă e vorba pe închipuire, pot să-mi închipui că am fost la teatru şi nu mai trebue să dau parale“. Soare a făcut însă şi experimentări şi a repetat cu sala aproape plină, o scenă din „Intrigă şi amor". Soare a luat loc pe scaun lângă sufleurul Filimon şi tot timpul repetiţiei n’a scos din cuvânt. Aici să-mi dea voie Soare să restabilesc adevărul, pentru ca nu cumva să creadă cei ce au fost de faţă că astfel decurg repetiţiile conduse de el. Ori facem experienţe realiste, ori ne lăsăm păgubaşi ! Uite, cum a fost de exemplu repetiţia de ori, Soare trebuia să spuie cel puţin odată : „uite hai de amorez!, doarme d’an picioarelea d-le !, şi se lăţeşte în fiecare zi de o s’ajungă o baltă / Sau adresându-se interpretei : trebue neapărat până la premieră să dai jos şase kilograme. Să te apuci să sugi lămâi şi să iei în fiecare zi câte o sare amară ! Dar aşa, repetiţii pe tăcutelea, falsificate... Uite de aia eu n’am încredere în reconstituiri în general şi în special în cele ale crimelor ! IOAN MASSOFF vtî . Moar Care ae un i , r Soare Z. Soare iu o întamplie. Nopţi parisiene In „Raiul“ Opiumului de AIDA VERMONT cui de a fi apoi certată. — In seara asta aţi vrea să-mi realizez un vis! De. Ani de zile mi-am propus să cunosc. „Paradisul opiumului”. D-tră cunoaşteţi Parisul mai bine decât mine... nu vreţi să mă iniţiaţi? Scriitorul mă priveşte aiurit. Aşadar, s’a trădat secretul? Dar atitudinea prietenei noastre şi naivitatea mea falsă îl liniştesc. O întreabă cu prvirea. Ea răspunde cu un gest al capului: Poţi să ai încredere! Banda rămâne la „Croix du Sud”. Noi trei plecăm. Nici an nu ştiu în ce cartier al Parisului am fost. Maşina zbura. Neliniştea îl sugruma. Iată-ne într’o delicioasă garsonieră de trei camere ultra-moderne. In timp ce admiram tablourile scriitorul prepară uneltele de tortură, elixirul vieţii cum spun iniţiaţii. Suntem toţi trei pe un divan. Slujba începe. Se prescrie multă linişte şi nici o mişcare a corpului. Alături de scriitor, o tavă încărcată cu asten nu-i va vorbi mă hazardez cu insigne. In trup borgănel, un soi din miezul nopţii. Suntem nume crispaţi. O întâlnire de dragoste roşi la „Croix du Sud” un local neînsemnat al Montparnasului, al cărui proprietar fireşte a făcut avere. E „în vogă”. De ce? Nimeni n’ar putea preciza. Nici o idee originală în construcţie sau în decor, dar i-a mers vestea şi Montparnasul a câştigat din nou bătălia asupra adormitului Montmartre. Grupul nostru e cel mai zgomotos... Unul din prieteni, un tânăr autor dramatic, care a debutat de curând cu mare succes, dă semne de neastâmpăr. Nici muzica, nici şampania, nici vecinele de la treprindă nici o ofensivă senlimen. I masă nu-1 mai interesează. Nu tain... îndrăzneşte să ne părăsească şi Zilele trecute, însă, a căutat să aduc totuşi cu cât entuziasm ar face-o, că vorba, aşa, pe departe şi aflăm. Chipul lui e chinuit. Nervii, chip care-l reclamă? Teama de a nu sosi prea târziu? Ce gânduri frământă fruntea înaltă şi albă. Ce patimă întunecă ochii verzi atât de expresivi? Scriitorul se ridică. Vrea să-şi ia rămas bun de la prietenii cu care a petrecut o seară întreagă. Toţi protestează! Asta e trădare, vei pleca odată cu no!... Resemnat, prietenul nostru îşi reia locul dar toata fiinţa lui e absentă. O camaradă intimă îl priveşte mustrător, el răspunde cu priviri desnădăjduite în care se citeşte o rugăminte mută. Ce se ’ntâmplă?... o înteb la rându-mi cu privirea. Prietena tânărului autor dramatic se apleacă spre mine şi-mi şopteşte la ure-Antoine vrea să plece... dar pentru binele lui îl reţin... şi după o clipă, profitând de absenţa lui Antoine, chemat la o masă vecină, camarada tânărului autor dramatic, continuă in șoaptă: Nu este o întâlnire de dragoste care-1 neliniștește, e alta mai lugubră. A. G. este victima opiumului. De cinci ani, trăește sub puterea lui ucigătoare. — Dar de ce tocmai la ora asta? — De două ori pe zi. La amiază şi la miezul nopţii. Priveşte-1 te rog! E halucinat. Ceilalţi îi vorbesc şi nu-şi dau seama că răspunsurile pornesc inconştiente, din lumea în care s-a refugiat. —D-ta nu-l poţi împiedica? — Vai! Nu pân la sfârşit, dar sunt singură în jurul lui care-l domină. Dar iată că vine spre noi, e chinuit, va trebui să plece! ■ .— Hai să-l conducem! — Nu va accepta şi apoi... nici un cuvânt. De teamă că însoţitoarea mea pomadă bărbue-maron. Este opiumul preparat de însăşi gazda. E o marcă preţioasă ne explică dânsul, trimeasă din China. O lampă minusculă la fitilul căreia se prepară otrava. Pipe multicolore din toate ţările. Cu o dexteritate savantă, gazda îşi începe preparatul. In cantităţi mici, scoate opaimul din borcan, pe o sârmă subţire şi timp de câteva minute il împărtăşeşte deasupra flacărei albastre roşiatice ale lămpii. Apoi îl introduce în pipă. Primele pipe le luăm noi iniţiatele. Voluptatea profesorului e mult mai mare fireşte . După a treia pipă, nici vecina mea, nici eu nu simţiam nimic extraordinar. Unde sunt visurile sau chiar cauchtemarurile de cari am auzit vorbindu-se? Protestăm! Mai vrem câteva pipe! Profesorul nostru se opune! — Veţi vedea, reacţia e foarte puternică, staţi liniştite! (Continuare în pag. II-a, fil. V şi VI, jos) . „KAWECO CEL MAI BUN* TOC REZERVOR Un articol al „Rampei“ provoacă senzaţie în Brazilia Scandal în jurul lui Foujita - Dela corespondentul nostru din Rio de Janeiro — In luna Decembrie, „Rampa" a publicat o corespondenţă din Viena, relatând plecarea neaşteptată a pictorului japonez Foujita în Brazilia, cu o negresă. Era tocmai în preajma deschiderii unei expoziţii comune Van Dongen-Foujita la Viena. Fuga lui Foujita s-a produs în ulimul moment. In timp ce organizatorul expoziţiei, Franz Loewy aştepta să-i sosească din clipă în clipă desenurile lui Foujita — cele treizeci şi cinci de foi ale lui Van Dongen sosiseră cu 3 săptămâni înainte — sosi o scrisoare disperată din partea doamnei Youki Foujita, prin care soţia pictorului îi, comunica lui Franz Loewy, că Foujita a plecat în Brazilia cu o domnişoară neagră, fără a-i fi spus nici un cuvânt... „Nu mai ştiu unde mi-e capul, dragă pictore“ scria doamna Youki. „Foujita a luat toţi banii şi a plecat, după cum îmi comunică printr-o scrisoare, cu o domnişoară neagră în Brazilia. Nu ştiu daci şi când se va reîntoarce din această excursie ! Nu ştiu nici ce desenuri să va trimit la Viena — poate că este posibil să trimeteţi la mine vreun cunoscător dinParis, pentru ca să aleagă desenurile pe care le-aţi putea expune la Viena. Eu trebue să mă gândesc să vând câteva lucrări cât se poate de repede, căci nu mai am nici un ban...“. E lesne de închipuit ce disperare a produs la Viena scrisoarea doamnei Foujita. Căci interesul pentru lucrările lui Foujita era foarte mare. Intre timp, Foujita debarcă la Rio de Janeiro. Și după câtva timp sosi „Rampa" cu articolul referitor la fuga lui Foujita. Cel dintâi, marele cotidian „Diărio de Noticias“ a reprodus, în prima pagină, articolul nostru, ilustrându-l cu spiritualul desen — pe care-l reproducem și noi —inspirat pictorului Correia Dias de relatările „Rampei". Ecoul re-, portajului din „Diario de Noticias“ a fost uimitor. Iată ce ne scrie corespondentul nostru din Rio de Janeiro : Rio de Janeiro, 10 Ianuarie 1932. — Primele zile ale lui Noembrie au adus o mare emoţie amaiorilor de artă din Brazilia : celebrul pictor japonez Foujita se îmbarcase pe un transatlantic cu destinaţia : Rio,de Janeiro. Intr’adevar, două săptămâni mai târziu, îşi făcu apariţia pe cheiul de la frata Maya exotica figură a lui Foujita : părul retezat pe frunte, cercei în urechi, ochelari enormi rotunzi şi un proiect de mustăcioara pe pielea sa galbenă. La braţul pictorului, o franţuzoaică blondă, de un blond, original,, aproape roşiatic, pe care Foujita se grăbi s’o prezinte, numeroșilor reporteri ai ziarelor braziliene drept Madame Mad Foujita. In Decembrie, această curioasă pereche era încă la ordinea zilei. La celebritatea adusă din vechiul continent se adăugau excentricitaţile din Rio de Janeiro, descrise de ziare cu mare lux de amănunte. (Continuare în pag. II-a, I col. VII-a, mijloc) Fuga de Pari® para o Rio, com a „senhorita negra” — tudó desennliado por com a corresponde ncia de „Rampa (Cu această explicare a apărut clișeul de mai sus în ziarul ,,Diario de Noticias”) Când faci pe idiotul.« Desigur că şi d-voastră v-aţî întrebat de multe ori, ca şi mine, ce mâzgălesc actorii în scenele când rolul le pretinde să scrie ceva. Desigur că bănuiţi că în asemenea cazuri, interpreţii respectivi nu pun pe hârtie textul indicat de autor. De exemplu în „Scrisoarea pierdută“ ce scrie în realitate Zacharia Trahanake în biletul pe care i-1 lasă lui Fănică Tipatescu, celebrul bilet cu „ai puţintică răbdare“ . Sau, că să iau un caz cu totul recent, ce scrie prinţul Maskin — Idiotul — din piesa d-lui Baculea, când generalul Epancin vrea să-i vadă caligrafia. Sau, mai bine zis ce scrie d. Calboreanu, d-lui R. Bulfinsky? Autorul a indicat ca Maskin să scrie generalului fraza : „Prea smeritul, egumenul Pafnutie, îmi dăduse binecuvântarea sa~. Asta a indicat atorul. Vorba « însă ce scrie d. Calboreanu ! Ca să-mi satisfac legitima curiozitate am căutat ori la recuzita Naţionalului, dosarul de pe biroul generalului Epancin în care acesta păstrează „scrisurile“ Idiotului. Curiozitatea mea a fost într’adevăr satisfăcută. Transcriu exact, „operile“ prinţului Maskin. In locul frazei cu egumenul Pafnutie, el a scris în seara premierei: „Deşi m’a durut capul toată ziua, deşi mam jurat că nu mai pun picătură în gură... vă întreb totuş unde o facem astă-seară ?“■ La reprezentaţia următoare a scris: „Să nu vă mai prăjiţi fără mine, că mă fac foc. Ce adică ?“■ Şi apoi mai sură şi-o răsura Cuculeţ cu peana sură La, ani şi la mulţi ani. La a patra reprezentaţie, Maskin a scris : „Eu dau ţuicile pentru început de masă şi 100 de lei. Dai d-ta restul 9“ La a cincea reprezentaţie, tot idiotul a scris : „Aseară am fost trădat din nou să ştii că nu mai înghit". La aceasea ,tr . „Nene Bulfule, am văzut că nu mă mai iubeşti, îmi pare rău şi n’am cuvinte". In sfârşit la ultima reprezentaţie, amicul în loc să scrie de binecuvântarea părintelui Palfnutie a scris, negru pe alb : „Astă-seară, nu te las pentru nimic în lume ! Nu mai înghit o chiuluri". ’ Vă voi ţine la curent cu „pxperile“ prinţului Maskin, cari după cum ,vedeţi, face pe idiotul I. Mr .