Rampa, februarie 1932 (Anul 15, nr. 4210-4234)

1932-02-01 / nr. 4210

mi XT, WO. 4210 Redacţia, Administraţia ţi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMÍT No. i Ho« Astoria)—ToioL 301/50 BUCUREŞTI RAIoIIiiIm tewc—towM mctmâi SeeMSO An» Mm Mmm", Cafea VktaW Na X Imagini din lumea goethiană de ION MARIN SADOVEANU După cum era de aşteptat, din toate colţurile Germaniei, în a­­nul centenarului morţii lui Goe­the, editurile retipăresc opere şi imagini în legătură cu activita­tea şi viaţa scriitorului de la Wei­mar, pentru o cât mai mare şi intensă circulaţie prin lumea în­treagă. Publicaţiile acestea se prezintă subt cele mai felurite forme, în care fantazia şi pioasa închinare totdeodată, să poată atrage şi su­gera. Sunt biografii, bibliografii, calendare, albume, cari urmăresc până în cele mai mici colţuri via­ţa cea mare de odinioară, şi casele­i vieţii acesteia. Ceea ce alcătueşte în primul rând o notă comună tuturor, o nota autentică ce vine şi din de­prinderile şi din stilul acelui ,veac al XV­II-lea, este şirul ne­sfârşit, gingaş şi fantomatic al siluetelor negre, decupate cu gri­­je, după lumea din jurul lui Go­­ehte, din anii de la Leipzig până la Weimar. In nici un desemn, în nici o culoare, nu se păstrează plimba­rea pe paginile albe ale cărţii ale acestei lumi de sfârşit de Rococo, ca în alaiul subţire şi negru de umbre. E o artă migăloasă, cu mari depozite de viaţă în ea, pe care în veacul nostru mai puţin aplicat şi cu mai puţin timp de pierdut n’a mai reluat-o decât o pictoriţă elveţiană — Widmarin, pentru ilustrarea unei odisee. Dar, în afară de aceste lumi de umbră, desemnele intime şi în majoritatea cazurilor necunoscu­te, scoase la iveală de anul cente­narului, pentru cel ce caută să-şi reacordeze atmosferele pentru în­ţelegerea nu numai a unei vieţi îmbelşugate, dar şi a unui veac, aduc cu ele un material imens şi plin de sugestii. Astfel interiorul casei din Weimar, prins colţ cu colţ, ţi-l reîntregeşte pe Goethe în munca şi sihăstria lui Uriaşe de la înce­putul veacului trecut. Nu lip­seşte nimic din albumele acestea grele, din ceea ce ar putea da re­constituirea unei existenţe armo­nizată în proporţii egale de ges­turi şi de închegare interioară. Există aci şi intrarea cea îm­podobită cu mulaje, după statuile antichităţi, mulaje aduse de Go­ethe din Italia, gliocotecă boga­tă, a cărei impresie o notează E­­ckermann în pragul convorbirilor sale cu autorul lui „Faust“ ; există aci şi imaginea salonului albastru, sau Salonul denumit al Junonei, după imensul cap al u­­nei Junone care ocupă un perete întreg ; există aci şi imaginea bibliotecii lui Goethe : camera lungă, mansardată, cu poliţe sim­ple încărcate cu cărţi, abia ţinute de rafturi ce se îndoaie subt gre­utate ; există aci patul de moar­te, şi astăzi încă acoperit cu o plapumă groasă, ungher molatec şi confortabil, în care bătrânul poet şi-a dat sufleul ; există aci şi berlina de călătorie a lui Go­­ehte, trăsură înaltă, cu arcurile rotunde care l-a purtat de multe ori pe ministrul curţii din Wei­mar pe drumurile sale de vară, mai mult de lungă visare poetică, decât de misiune politică. Şi cine astăzi mai leagă un gând adânc de acea minunată „Elegie din Marienbad“ din liri­ca de bătrâneţe a lui Goethe, ele­gie isvorâtă pe un drum tăcut de câteva zile, din amintirea unei dragoste pătimaşe, care i-a redat o tinereţe târzie, la şaptezeci şi patru de ani şi a tulburat adânc viaţa de familie de la Weimar cu un proect absurd de căsătorie cu o fată de optsprezece ani, nu poa­te să nu se înduioşeze în faţa a­­cestei berline, puţin caraghioase astăzi, în fundul căreia bătrânul genial îşi va fi nutrit o nouă fân­tână lirică, în reculegere, melan­colie şi totuş în bucuria unei re­învieri sufleteşti. Şi astfel între imaginile bu­nicei Textor, de la care a primit în plin veac al XVIII-lea primul teatru de păpuşi ; între imagini­le scenelor din Faustul remate­­rializat al părţii a doua ; între Charlotta von Stein, Gellert, în­tre rude, prieteni, scriitori, lu­­crurile, astăzi imagini şi ele, rea­duc lumea şi viaţa lui Goethe, cu o sfinţenie, cu o pulbere pătrun­zătoare în ele, de care — după ce le-ai văzut şi asociat —­ e cu neputinţă să te deslipeşti. Din cuşca sufleorului UN TIP CUNOSCUT Vineri seara, după cum se ştie, a avut loc, la teatrul Regina Maria, pre­mferă interesantei lucrări „Sybtil", care, insă, deşi poreclită, — pentru circumstanţă, — şi „Val de căldură“, n’a reuşit să atragă o asistentă prea numeroasă... "Remarca aceasta n­umi aparţine, ci a fost făcută de d. T. T. d. T. s. c. Br. n. şi, care, evaluând sala, a ex­clamat : — Dacă nici un val de căldură nu îs In stare să aducă lumea la teatru! ~ Ei, ce vrei, glumi d. I. T. m. s. — japonezul român, — dacă s'cuii mai prăpădit din spectatori... — Când? se Interesă ă. A. V. r— la „Moartea in vacantă“! e— Pâi a fost un... vacantă!­­— Pe scenă! Dar și.a luat revanșa din sală! S’a făcut mare haz şi ilaritatea ar mai fi continuat dacă soneriile n’ar fi sbârnâit de începere... Câteva minute după ridicarea corti­nei, o siluetă se strecoară, în vârful picioarelor, până la primele șiruri de bănci și ocupă un loc in banca I.a, la margine... E d-ra E- Gdn~, incântătoa­­rea frumusețe a teatrului National. După terminarea actului, stând de vorbă cu piciorul St. n. s. en ă.ra E. Gdn. se plânge că a auzit prea tare sufteurul. Si apoi continuă: — O să ajungă şi ăsta să-l cunosc! — ? !.. — Nu ştii chestia cu Filimon?. — Nu! sa­latjt ? Doi prieteni trec pe Calea Victoriei­­şi unul din el salută pe un domn care stă de vorbă cu o doamnă. s— Cine e? — E Filimon, sufteurul Naţionalii, lui. — îl cunoşteai? — Nu, dar l-am­ recunoscut după voce!.. UN MOTIV DAT ALTE CINCI Un tânăr scriitor, de incontestabil talent, dar şi de incontestabilă sără­­cie, s’a îndrăgostit nebuneşte de­­ actriţă a unui teatru particular... Dar, stiindu-se, nu îndrăznea să în­duse, cu actriţa tn chestiune, în ca­­bina ei, l.a spus: — Credinţa mea este că nu sunt pe gustul djale? — Şi de ce nu? se interesă actriţa. •— Din trei motive... 4 .— Şi anume? *— Întâi fiindcă n’am bani!.. — Mulţumesc, — îl întrerupse actrî­­ţa, — celelalte două motive nu mă mai interesează! Succesul unei soprane românce la Opera din Viena Cu prilejul representărei la Opera din Viena a dramei mu­zicale a lui Tchak­ovsky „Dama de pică”, rolul Lisa a fost cântat de d-na Viorica Ur­suieae, care face parte de mult din ansamblul Operei şi care a obţinut cu acest prilej un nou mare succes. Alte roluri au fost cântate de tenorul Volker și basul Ma­­novarda. A dirijat Clemens Krauss. I Pagini | Lei a LUNI | FEBRUARIE 1553 G. TIMICA intimitate Răspunzând, — după cum ve­zi, cu suficientă promptitudi­ne,—scrisorilor dumitale din 20,22 24, 25, 26, 27, 28 și 2­) Ianuarie a. c., prin care îmi solicitai „cu multă căldură” (acesta a fost, de altfel, și argumentul îhotărâ­tor!), un interview, în intimita­te, cu „simpaticul G. Timică” (Mersi! în numele lui Timi­­că„.), — iată, domnişoară Stela, că ţi-am satisfăcut dorinţa, —­­mărturisită mai elocvent decât o sonerie, — în cele opt misi­ve pe cari mi le-ai trimis. Am stat, domnişoară Stela, pentru d-ta, — dar şi pentru plăcerea mea, — trei ore de vorbă cu G. Timică... Simpatia d-tale, a mea şi a multora, locueşte pe strada Ca­hui... La Nr. 19... Aci e o căsu­ţă modestă, anturată de o curte spaţioasă, cu boltă de via­ţă şi cu tui câine mops, accesor indispensabil al oricărei gospo­dii!“ -I'« nSr i'îin Jl* « UUi &l'"* “x v-­*» » »y«» Interiorul n’are nimic excep­ţional... Două camere şi o bu­cătărie... Mobilă simplă... Timică, — în clipa când îmi făceam apariţia, — era ocupat cu „restabilirea” unui aparat de radio şi m-a rugat să aştept câteva minute, până îşi repară „drăcia”... Am profitat de aceste câteva clipe de mută intimitate, pen­tru a-l trece în revistă, pentru a-l rememora, pe simpaticul Ti­mică... Vezi d-ta, domnişoară Stela­ Timică joacă teatru de peste douăzeci de ani... Este, totuşi­­considerat actor din generaţia tânără. Şi desigur că nici d-ta nu l-ai considerat altfel, când urai bombardat cu cele opt seri (Continuare în pag. II­I-a) DOMNIȘOARA STELA» Mă rog, fără trucuri! Furtunoase aplauze au întâm­pinat­eri dimineaţă, apariţia lui Soare Z. Soare, în formă de con­ferenţiar, în­­cadrul cursurilor Academiei de studii teatrale. Era fatal ca aspectul acesta inedit al distinsului regizor să a­­tragă un mare număr de omăt­­ori, în afară de elevii regulaţi ai Academiei. Nu că Soare ar fi un om tă­cut, care să-şi economisească vor­bele. Din contră, el are reputaţie bine stabilită de „şuetar“, concu­rând pentru locul întâi, alături de celalt as al genului : lanco­vescu. Da, dar este o deosebire între un conferenţiar şi un „şuetar". Conferenţiarul are ceva ofical în el, ceva de om care a înghiţit un baston. Pe când şuetarul poate vorbi şi în faţa unui pahar cu whisky, conferenţiarul nu poate vorbi de­cât în faţa clasicului pahar cu apă. Dar Soars nu şi-a schimbat de­loc felul şi i-a ars ori timp de o oră o şuetă în toată regula, o şuetă însă plină de suc şi de spi­rit. A început prin a spune că un regisor nu se face, ci se naşte şi a enumera­ toate calităţile cari se cer nea­­frai zonui bun regisor. Cu acu­m c a poves­­has nuten. Cică, fratele compatriotului nostru Al. Mihalescu, fratele lui boier Mieluş, e un doctor reputat şi un om cu replică promtă. Nu de­­mult a luat parte la un curs predat de cunoscutul medic, pro­fesorul Nicolau, care tomp de două ore a explicat ce trebue să facă omul, dacă nu vrea să che­lească. Dar la un moment dat, doctorul Mihalescu şi-a pierdut răbdarea şi a izbucnit: „păi bine domnule profesor, dacă le ştii toate atât de bine, de ce-ai che­lit? " Acelaş lucru — a spus Soare ■— mi s’ar putea spune şi mie. Dacă ştiu atât de bine, ce cali­tăţi trebue să aibe un bun regi­sor, cum se face că totuş au căzut atâtea piese montate de mine ? Foarte simplu, a răspuns Soa­re , nu întotdeauna părerile mele se potrivesc cu cele ale publicu­lui şi apoi să nu uităm că regiso­rul îşi aplică arta, pe materialul omenesc, foarte puţin stabil. Vorbind despre rolul decoru­lui în teatru, a povestit o întâm­plare de pe vremea când­ a mon­tat „Hamlet“ la Teatrul Regina Maria. ■­­Știţi, „Hamlet“ a­ fost foarte frumos montat — a fost montat de mine, s’a grăbit inutil să ada­uge . Soare — dar în draperii ne­gre. Ducându-mă să cumpăr ceva întrun magazin pe Lipscani, ne­gustorul, care mă cunoștea mi-a spus : — Dar rău a ajuns Bulanăra / — De ce? — Ai văzut, nu mai are băni să facă decoruri și a pus în loc niște perdele negre, ca întro cameră de mort. Am început să-i explic eu ce rost au perdelele — pe vremea a-, ceea aveam mai, , multă răbdare, și cum dinadins s’a lăsat liberă fantezia spectatorilor să-și închipue unde e terasa caste­lului de la Elseneur, unde e cimi­tirul şi aşa mai departe. — „Da ? — mi-a răspuns omul Păi dacă e vorba pe închipuire, pot să-mi închipui că am fost la teatru şi nu mai trebue să dau parale“. Soare a făcut însă şi experi­mentări şi a repetat cu sala a­­proape plină, o scenă din „Intri­gă şi amor". Soare a luat loc pe scaun lângă sufleurul Filimon şi tot timpul repetiţiei n’a scos din cuvânt. Aici să-mi dea voie Soare să restabilesc adevărul, pentru ca nu cumva să creadă cei ce au fost de faţă că astfel decurg repetiţiile conduse de el. Ori facem experi­enţe realiste, ori ne lăsăm păgu­başi ! Uite, cum a fost de exem­plu repetiţia de ori, Soare trebuia să spuie cel puţin odată : „uite hai de amorez!, doarme d’an pi­­cioarelea d-le !, şi se lăţeşte în fiecare zi de o s’ajungă o baltă / Sau adresându-se interpretei : trebue neapărat până la premieră să dai jos şase kilograme. Să te apuci să sugi lămâi şi să iei în fiecare zi câte o sare amară ! Dar aşa, repetiţii pe tăcu­telea, falsificate... Uite de aia eu n’am încredere în reconstituiri în general şi în special în cele ale crimelor ! IOAN MASSOFF vtî . Moar Care ae un i , r Soare Z. Soare iu o întampl­­ie. Nopţi parisiene In „Raiul“ Opium­ului de AIDA VERMONT cui de a fi apoi certată. — In seara asta aţi vrea să-mi realizez un vis! De. Ani de zile mi-am propus să cunosc. „Paradi­sul opiumului”. D-tră cunoaşteţi Parisul mai bine decât mine... nu vreţi să mă iniţiaţi? Scriitorul mă priveşte aiurit. Aşa­dar, s’a trădat secretul? Dar atitudinea prietenei noastre şi naivitatea mea falsă îl liniştesc. O întreabă cu prvirea. Ea răs­punde cu un gest al capului: Poţi să ai încredere! Banda rămâne la „Croix du Sud”. Noi trei plecăm. Nici an nu ştiu în ce cartier al Parisului am fost. Maşina zbura. Neliniştea îl sugruma. Iată-ne într’o deli­cioasă garsonieră de trei camere ultra-moderne. In timp ce admi­ram tablourile scriitorul prepară uneltele de tortură, elixirul vieţii cum spun iniţiaţii. Suntem toţi trei pe un divan. Slujba începe. Se prescrie multă linişte şi nici o mişcare a corpului. Alături de scriitor, o tavă încărcată cu asten nu-i va vorbi mă hazardez cu insi­gne. In trup borgănel, un soi di­n miezul nopţii. Suntem nume­ crispaţi. O întâlnire de dragoste roşi la „Croix du Sud” un local neînsemnat al Montparn­asului, al cărui proprietar fireşte a fă­cut avere. E „în vogă”. De ce? Nimeni n’ar putea preciza. Nici o idee ori­ginală în construcţie sau în de­cor, dar i-a mers vestea şi Mont­­parnasul a câştigat din nou bătă­lia asupra adormitului Montmar­tre. Grupul nostru e cel mai zgo­­motos... Unul din prieteni, un tânăr au­tor dramatic, care a debutat de curând­ cu mare succes, dă semne de neastâmpăr. Nici muzica, nici şampania, nici vecinele de la treprindă nici o ofensivă senlimen. I masă nu-1 mai interesează. N­u tain... îndrăzneşte să ne părăsească şi Zilele trecute, însă, a căutat să aduc­ totuşi cu cât entuziasm ar face-o, că vorba, aşa, pe departe şi aflăm­.­­ Chipul lui e chinuit. Nervii, chip care-l reclamă? Teama de a nu sosi prea târziu? Ce gânduri fră­mântă fruntea înaltă şi albă. Ce patimă întunecă ochii verzi atât de expresivi? Scriitorul se ridică. Vrea să-şi ia rămas bun de la prietenii cu ca­re a petrecut o seară întreagă. Toţi protestează! Asta e trăda­re, vei pleca odată cu no!... Re­semnat, prietenul nostru îşi reia locul dar toata fiinţa lui e absen­tă. O camaradă intimă îl priveşte mustrător, el răspunde cu priviri desnădăjduite în care se citeşte o rugăminte mută. Ce se ’ntâmplă?... o înteb la rân­du-mi cu privirea. Prietena tână­rului autor dramatic se apleacă spre mine şi-mi şopteşte la ure-Antoine vrea să plece... dar pen­tru binele lui îl reţin... şi după o clipă, profitând de absenţa lui An­toine, chemat la o masă vecină, camarada tânărului autor drama­tic, continuă in șoaptă: Nu este o întâlnire de dragoste care-1 neliniștește, e alta mai lu­gubră. A. G. este victima opiumu­lui. De cinci ani, trăește sub pu­terea lui ucigătoare. — Dar de ce tocmai la ora asta? — De două ori pe zi. La amia­ză şi la miezul nopţii. Priveşte-1 te rog! E halucinat. Ceilalţi îi vor­besc şi nu-şi dau seama că răspun­surile pornesc inconştiente, din lumea în care s-a refugiat. —D-ta nu-l poţi împiedica? — Vai! Nu pân la sfârşit, dar sunt singură în jurul lui care-l domină. Dar iată că vine spre noi, e chinuit, va trebui să ple­ce! ■ .— Hai să-l conducem! — Nu va accepta şi apoi... nici un cuvânt. De teamă că însoţitoarea mea pomadă bărbue-maron. Este opiu­mul prepar­at de însăşi gazda. E o marcă preţioasă ne explică dân­sul, trimeasă din China. O lam­pă minusculă la fitilul căreia se prepară otrava. Pipe multicolore din toate ţările. Cu o dexteritate savantă, gazda îşi începe prepa­ratul. In cantităţi mici, scoate o­paimul din borcan, pe o sârmă subţire şi timp de câteva minute il împărtăşeşte de­asupra flacă­­rei albastre roşiatice ale lămpii. Apoi îl introduce în pipă. Prime­le pipe le luăm noi iniţiatele. Vo­luptatea profesorului e mult mai mare fireşte . După a treia pipă, nici vecina mea, nici eu nu sim­ţiam nimic extraordinar. Unde sunt visurile sau chiar cauchte­­marurile de cari am auzit vorbin­du-se? Protestăm! Mai vrem câte­va pipe! Profesorul nostru se o­­pune! — Veţi vedea, reacţia e foarte puternică, staţi liniştite! (Continuare în pag. II-a, fil. V şi VI, jos) . „KAWECO CEL MAI BUN* TOC REZERVOR Un articol al „Rampei“ provoacă senzaţie în Brazilia Scandal în jurul lui Foujita - Dela corespondentul nostru din Rio de Janeiro — In luna Decembrie, „Rampa" a publicat o corespondenţă din Viena, relatând plecarea neaştep­tată a pictorului japonez Foujita în Brazilia, cu o negresă. Era tocmai în preajma deschiderii u­­nei expoziţii comune Van­ Don­­gen-Foujita la Viena. Fuga lui Foujita s-a produs în ulimul moment. In timp ce organizato­rul expoziţiei, Franz Loewy aş­tepta să-i sosească din clipă în clipă desenurile lui Foujita — cele treizeci şi cinci de foi ale lui Van Dongen sosiseră cu 3 săptă­mâni înainte — sosi o scrisoare disperată din partea doamnei Youki Foujita, prin care soţia pictorului îi, comunica lui Franz Loewy, că Foujita a plecat în Brazilia cu o domnişoară neagră, fără a-i fi spus nici un cuvânt... „Nu mai ştiu unde mi-e capul, dragă pictore“ scria doamna Yo­uki. „Foujita a luat toţi banii şi a plecat, după cum îmi comunică printr-o scrisoare, cu o domnişoa­ră neagră în Brazilia. Nu ştiu daci şi când se va reîntoarce din această excursie ! Nu ştiu nici ce desenuri să va trimit la Viena — poate că este posibil să tr­imeteţi la mine vre­un cunoscător din­­Paris, pentru ca să aleagă dese­nurile pe care le-aţi­ putea expu­ne la Viena. Eu trebue să mă gândesc să vând câteva lucrări cât se poate de repede, căci nu mai am nici un ban...“. E lesne de închipuit ce dispe­rare a produs la Viena scrisoarea doamnei Foujita. Căci interesul pentru lucrările lui Foujita era foarte mare. Intre timp, Foujita debarcă la Rio de Janeiro. Și după câtva timp sosi „Rampa" cu artico­lul referitor la fuga lui Foujita. Cel dintâi, marele cotidian „Diă­­rio de Noticias“ a reprodus, în prima pagină, articolul nostru, ilustrându-l cu spiritualul desen — pe care-l reproducem și noi —­­inspirat pictorului Cor­reia Dia­s de relatările „Rampei". Ecoul re-, portajului din „Diario de Noti­cias“ a fost uimitor. Iată ce ne scrie corespondentul nostru din Rio de Janeiro : Rio de Janeiro, 10 Ianuarie 1932. — Primele zile ale lui No­­embrie au adus o mare emoţie a­­maiorilor de artă din Brazilia :­ celebrul pictor japonez Foujita se îmbarcase pe un transatlantic cu destinaţia : Rio,de Janeiro. Intr’adevar, două săptămâni mai târziu, îşi făcu apariţia pe cheiul de la fr­ata Maya exotica figură a lui Foujita : părul re­tezat pe frunte, cercei în urechi, ochelari enormi rotunzi şi un proiect de mustăcioara pe pielea sa galbenă. La braţul pictorului, o franţu­zoaică blondă, de un blond, origi­nal,, aproape roşiatic, pe care Foujita se grăbi s’o prezinte, nu­meroșilor reporteri ai ziarelor braziliene drept Madame Mad Foujita. In Decembrie, această curioasă pereche era încă la ordinea zilei. La celebritatea adusă din vechiul continent se adăugau excentricita­ţile din Rio de Janeiro, descrise de ziare cu mare lux de amă­nunte. (Continuare în pag. II-a, I col. VII-a, mijloc) Fuga de Pari® para o Rio, com a „senhorita negra” — tudó de­­sennliado por com a corresponde ncia de „Rampa (Cu această explicare a apărut clișeul de mai sus în ziarul ,,Dia­rio de Noticias”) Când faci pe idiotul.« Desigur că şi d-voastră v-aţî întrebat de multe ori, ca şi mine, ce mâzgălesc actorii în scenele când rolul le pretinde să scrie ceva. Desigur că bănuiţi că în a­­semenea cazuri, interpreţii res­pectivi nu pun pe hârtie textul indicat de autor. De exemplu în „Scrisoarea pier­dută“ ce scrie în realitate Zac­­haria Trahanake în biletul pe care i-1 lasă lui Fănică Tipates­­cu, celebrul bilet cu „ai puţin­tică răbdare“ . Sau, că să iau un caz cu totul recent, ce scrie prin­ţul Maskin — Idiotul — din pie­sa d-lui Baculea, când generalul Epancin vrea să-i vadă caligra­fia. Sau, mai bine zis ce scrie d. Calboreanu, d-lui R. Bulfinsky? Autorul a indicat ca Maskin să scrie generalului fraza : „Prea smeritul, egumenul Pafnutie, îmi dăduse binecuvântarea sa~. Asta a indicat atorul. Vorba « însă ce scrie d. Calboreanu ! Ca să-mi satisfac legitima curiozi­tate am căutat ori la recuzita Naţionalului, dosarul de pe bi­roul generalului Epancin în care acesta păstrează „scrisurile“ I­­diotului. Curiozitatea mea a fost într’adevăr satisfăcută. Transcriu exact, „operile“ prinţului Mas­kin. In locul frazei cu egumenul Pafnutie, el a scris în seara pre­mierei:­­ „Deşi m’a durut capul toată ziua, deşi m­am jurat că nu mai pun picătură în gură... vă întreb totuş unde o facem astă-seară ?“■ La reprezentaţia următoare a scris: „Să nu vă mai prăjiţi fără mine, că mă fac foc. Ce adică ?“■ Şi apoi mai sură şi-o răsura Cuculeţ cu peana sură La, ani şi la mulţi ani. La a patra reprezentaţie, Mas­kin a scris :­ „Eu dau ţuicile pentru început de masă şi 100 de lei. Dai d-ta restul 9“ La a cincea reprezentaţie, tot idiotul a scris : „Aseară am fost trădat din nou să ştii că nu mai înghit". La a­ceasea ,t­r . „Nene Bulfule, am văzut că nu mă mai iubeşti, îmi pare rău şi n’am cuvinte". In sfârşit la ultima reprezen­taţie, amicul în loc să scrie de binecuvântarea părintelui Pal­fnutie a scris, negru pe alb : „Astă-seară, nu te las pentru nimic în lume ! Nu mai înghit o chiuluri". ’­­ Vă voi ţine la curent cu „px­perile“ prinţului Maskin, cari­ după cum ,vedeţi, face pe idiotul­ I. Mr .

Next