Rampa, februarie 1932 (Anul 15, nr. 4210-4234)

1932-02-01 / nr. 4210

G. TIMEA IN INTIMITATE Continuare din pag. I-a Soil, în rare îmî cereai sa fî­î prezint în intimitate. Da. dndnie. «tot peste doua­zeci de ani de când joacă tea­rra, simpaticul d-tale. — sau mai bine zis al nostru. — G. Ti­­ntcă.„ Douăzeci de ani, în care timp Ti­mică a f­opait în reviste, » cântat în operete, a jucat co­medie, a jucat dramă, trecând, fără efort prin toate aceste apartamente ale genului dra­­matic. Şi totuşi, cum spuneam, Ti­­mică este categorisit ca aparţi­nând tinerei generaţii de acto­ri şi susţine cu brio — drept­e, ca pe scenă mi se intră în... amănunte!, — rolurile de ju­­ne-prim de comedie... Este secretul lui de a opun® navalei anilor, — căci Tîmică a totalizat, până în prezent, pa­truzeci şi şase de ani de via­­ță! — o tinereţe vecinie proas­pătă, veşnic surâzătoare... & C O o «• «O Timîcă a terminat de reparat aparatul de radio». Deci, trei ceasuri de-aci înainte, e prizo­nierul curiozităţii mele. — Bine că’i venit de hac! ex­clamă Timică! Fîr’ar al naibei de aparat, te miri din ce, prin­de gururai, începe să strănute şi’mi dă de lucru până îi li­niştesc. — Totuşi, deşi aparatul d-tale e atât de neastâmpărat, că ţi-a scos peri albi în cap... —...unde ar da Dumnezeu să fie şi albi, dar să fie! —mă în­trerupe Timică, trecându-şi mâ­na prin locurile unde se văd relicvele podoabei capilare... — pun rămăşag ca eşti m­ul­tom­it de viaţă! — Nu pune fiindcă o să câş­tig! Ei, sigur că sunt mulţumit de viaţă, prin faptul că, viaţa­­cu toate hopurile ei, alternând amărăciunile cu bucuriile, e frumoasă, e minunată. Crezi d-ta că există un om căruia să nu-i placă viaţa? Nu există, as­cuîtă-mă pe mine... — Dar câţi ani ai, nene Ti­mică? — ââââ şi şase! *■— N’am înţeles— — Nici nu ţiu să înţelegi». Fîi mai cumsecade in întrebă­rile pe cari le pui! Ce dracu, oameni spntem! — Bin®, nene Timică, nu mai insist... Dar spune-mi, eşti mul­ţum­it de cele ce ai realizat în aceşti ââââ şi şase de ani de viaţă? — Da şi nu! însă mai mult da, deşi mi-a lipsit ocazia de a mă manifesta aşa cum aşi fi do­rit eu... Şi dacă, totuşi, am fă­cut ceva, reuşita aceasta o da­torez răbdării mele înverşuna­te, căci teatrul voi­e foarte drag, cu toate neplăcerile cari se îngrămădesc în cariera ar­tistică. — Cine te-a ajutat mai mult în viaţă? — Nimeni! Am răzbit prin propriile mele puteri! Fireşte­­a fost un drum spinos, am su­ferit înfrângeri, am zâmbit triumfător, am plâns, am râs, am înghițit în sec, am înjurat, am oftat, dar, mulțumesc lui D-zeu... — Care vasăzică tot te-a n­­jutat cineva! —­ —am ajuns până aici fără concursul nimănui! Și mă simt foarte bine, p’onoarea mea! N’am, în felul acesta, nici obli­gaţiuni materiale nici obliga­ţiuni morale! Sunt, după care vezi, pe vremurile astea de aia reală, un ins care n are de plă­tit nici un fel de datorie! — Felicitările mele! — Mulţumesc! Le-am accep­tat! — Presa mu te-a ajutat? — Haide, nene Timică, spu­ne-mi sincer, dar cât se poate de sincer, ce crezi despre cro­nica dramatică? Nu se face cronică dramati­că, aşa cum s’ar cuveni, pentru că, totdeauna, când felul cum este interpretată piesa, nu pla­ce d-lui critic, cei înjuraţi sunt actorii, deşi vina mare o au reg şi când se întâmplă ca un regisor să fie înjurat, nicioda­tă nu este înjurat pentru jocul interpreţilor, — de care el es­te răspunzător, căci el l-a fi­xat, — ci pentru decoruri sau alte chestiuni dintr’astea. Iată, recent am fost înju­rat, —­ şi pe merit, — că nu mi-am ştiut rolul într’o come­dioară, că m’am bâlbâit tot timpul... Dar nici unul dintre cronicari n’a stat să se întrebe de ce nu ştiu rolul... Că tare aşi fi curios să-l cunosc pe nebu­nul ăla să-i placă să iasă pe scenă cu rolul neînvăţat... Dar când trebue să-l „ştii” ro­lul, — adică să-l memorezi şi nuanțezi, — în patru repetiţii». — Cum văd, nene Timică, te afectează o cronică defavo­rabilă? — Ba bine că nu! Care e ac­torul care rămâne indiferent în faţa unei cronice dramati­ce? Care e actorul care doar­me în noaptea premierei şi nu aleargă, de cum s’au ivit zo-­ rile, să cumpere gazetele? — Să trecem în alt domeniu. Ești de părere că un actor tre­­buie să se însoare? In orice caz să nu care cumva să se însoare cu o teatralistă. Le cunosc eu... — D-ta te ocupi cu gospodă­ria? — Nu prea! Asta nu însem­nează că nu-mi place... N’am avut, însă, ocazia să mă pro­duc și în arta gospodăriei. — Ești bogat? — Foarte bogat! — Nu prea se vede! — Păi dacă te uiţi la mobile, sigur că vei fi prost informat. Uite-te la mine! Sunt bogat, pentru că, — punând mâna pe lemn — sunt absolut sănătos... Şi în câte miliarde şi catralioa­­ne de lei aşi putea preschimba, acest dar al lui Dumnezeu! — Să modific întrebarea... Nu te mai întreb dacă eşti bo­gat, ci... dacă ai bani... — De bani m’a ferit Dumne­zeu! N’am noţiunea banului, astfel că, vorbind serios, mai­­mai că mi-ar fi indiferent dacă aşi câştiga o sumă mai mare... Ma rog, nu ţin la bani, ei nu ţin la mine, ne vedem foarte rar şi chiar atunci când ne ve­dem, nu stăm decât foarte pu­ţin timp împreuna. — Cu alte cuvinte, leafa pe care o primeşti în teatrul Ven­tura, îţi ajunge pentru exis­tenţă? — Da! — Ai spus asta şi domnişoa­rei Maria Ventura?... Dar dacă ţi-ai alege acum o cariera, la care te-ai opri? — Agricultura... Nu poate exista nimic mai ideal pentru un actor, care a stat toată viaţa pe scenă, să treacă la câmp, la aer... Şi după ce a călcat ani de zile, pe iarbă falsă, pe flori false, aşezate acolo de recuzi­te?O­r, să vadă şi el că alta e iarba lăsată de Dumnezeu, alt­fel sunt florile.. — Ai devenit sentimental ! Mă sperii— — Nu te speria că vin iar la loc... — Politica te pasionează? — De fel! Pe vremuri, eram decis să mă înscriu într’o gru­pare politică, dar m’am întors din drum... Simţeam eu că n’am ovaţii pentru politică... — Totuşi, bănuesc că eşti în curent cu politica— — Aşa şi aşa! — Ştii, de m­odă, în ce partid e d. Virgil Madgearu? — In partidul naţional-ţără­­nist! Ce dracu, nici atâta să nu ştiu! Ştiu şi’n ce partid e d. Al. Valjean... Şi nu se poate spune că nu e călătorit omul acesta... —­ Iţi plac sporturile? — Nu prea... — Totuşi, te văd, câteodată, la curse. la galele de box, la matchurile de football.­­7* La curse mă vezi destul de des! La box şi la foot­ball nu mai mă duc, din cauza pa­­sttunei şi a entuziasmului cu ca­re urmăresc lupta ceilalţi spec­tatori! — Ce legatură are prezenţa d-tale la manifestările sporti­ve, cu entuziasmul celorlalţi spectatori ? — Are, cum să n’aibă! Păi odată, nu ştiu la ce drăcie de match, nu mi-a spart unul pă­lăria de paie, fiindcă Juventus a marcat un goal lui Olim­pia ? — Probabil, atunci, că’ți pla­ce lectura... — S’o spun pe şleau: nu-mi place! Nu citesc decât gazetele şi aşa pe sărite. Actorii de dramă, e drept, trebue să fie culţi. Comedianului îi şade bi­ne inteligent şi fantezist. De aceia şi cariera lor e mai scurtă. — Eşti pesimist? — Nici pesimist, nici opti­mist! Nu văd lucrurile nici în roz, nici în negru, le văd în roş-galben şi albastru... — Iţi place cinematograful? — Da! Dar nu mă duc prea des la cinematograf, fiindcă n’am timp... — Ce soi a, de film preferi? — îmi plac operetele ge?*,na ne și jurnalele, care sunt foar­te interesante. — Te-a influențat vreun sfa r de cinematograf în maniera d-taîe de a juca? — Unul singur, Charlie Che­plin! Asta cred că are ceva ac­țiuni băgate în jocul meu! — Ce crezi că poate da fii* m?il. teatrului? — Nimic! Că doar n’o să-și ia copilul nasul la purtare! Ii ia însă, — ca orice copil obraz­nic, — din portofoliul spectato­riîor.. — Nu te-ar fenta să faci și de la film! Timică mă măsoară lung. — Și eu? Dar care dintre ai noștri au mai făcut? — George Vinca, Elvira G©* deanu, Ion lancovescu». — Mai ales de când i-am­ vă­zut și auzit pe ei, nici de frica n’nși face cinematograf. Mași­năriile alea strică vocile! — O ofertă avantagioasă. ti-ar împinge să te consacri stu­dio­ului, abandonând rampa? — In Ioc sa mă consacru ci­nematografului, prefer să mă consacru în teatru! Ei, dar prea te-ai opintit cu interviewul în cinematograf! — Să ne înapoiem în teatru— în serile în care nu joci, te du­ci la celelalte teatre? — Mă duc, de ce să nu ma duc! Și sunt un spectator foar­te bun. Câteodată mă surprind râzând de lucruri foarte mici. Aşa, mai acum câţiva ani, la un gest pe care-l făcuse Nicu­­lescu.Buzău, în „Mugurul”, am râs iară să mă pot opri, ast­fel că, atunci când spectatorii râdeau de replica următoare, eu tot îa cea dintâi ţineam!.. — In această din urmă cali­tate, de spectator,­­ cine este, pentru d-ta, cel mai mare ac­tor al scenei româneşti? Bine­înţeles, după d-ta... — Parşivă întrebare! Toţi suntem mari că d’aia suntem ac­tori! Şi Ghiţă Popândău, pro­­bist la teatrul Naţional, se cre­de mare, şi fireşte, nedreptă­ţit... Pentru mine, însă, actorul de mare talent, de suavă natu­­raleţă, de neegalat umor, este Niculescu­-Buzău. — Dar cea mai mare actriţă? — Şi mai parşivă întrebare! Cea mai desăvârşită artistă a României, este „Stăpâna”, d-ra Maria Ventura, iar care este cea mai mare artistă din Roma­nia, nu mă încumet s'o spun... îmi lipsește curajul și naivita­tea necesara. — Atunci, vreau să cred că nu-mi vei rămâne dator cu răs­punsul, la întrebarea: „Care es­te cea mai frumoasă actriţa a teatrului românesc”. — Toate sunt frumoase, dar frumoasă nu e nici una! — Ai început-o cu bârfeala! Te pricepi! — Da de unde! Nici nu mai am loc de alții... îmi place, în­să, să asist la o partidă de bâr­­feală, mai ales când e prezida­tă de distinsa mea camarada, d-na Aura Buzescu. Fiindcă trebue să știi că există bârfea­lă și bârfeală și că se cere și la asta talent! — Până acum, nene Timică, din răspunsurile pe cari mi Ie-mi dat ceilalţi intervievaţi, opinia generală este că actorul nu­ trebue sa vie în public. D-ta ce susţii? — Acelaş lucru! Să nu fie văzut pe stradă... Să iasă cât mai rar... Ca Vodă... Adică, mai rar, că Vodă poate fi vă­zut în fiecare zi. Un actor pe care îl vezi des pe stradă, şi îl cunoşti „cum e”, nu mai e cum îţi închipuiai că e şi urmarea este că nu te mai impresionea­ză pe scenă.. — Crezi că ai prieteni? — Nu există prietenie în teatru! — Dai­­duşmani? mă dau eu toate chestiile alea.. — Eşti religios? — Destul de religios pentru moravurile de astăzi... — Ai vreo pasiune? Intervievatul nu răspunde­ri caută să se eschiveze, oferin­du -mi o țigară— Repet între­barea. N’am mei o pasiune sa ţi-o vre­rea­— Nici o pasiune!' —■ Nici una pe care pot spune! — Dar n’ai fost tentat odată să scrii o piesă de fun? — Ba da! Tot eram eu nerant numit de rolurile pe care tre­­buiam să le joc şi mi-am zis : ia să-mi scriu şi eu un rol... — Titlul comediei îl găsi­sem. ..Umbrela fatală”! Ş* voiam să iasă o melodramă, cu un rol gras de comic, care să iasă în evidenţă, dintre miorii*„ Ide celorlalţi interm­e*»... Dar, după ce am terminat de scris... (și Timică oftează)* — piesa? — nu, titlul piesii, am simţit ca nu mă mai ţin curelele s’o duc mai departe... De unde şi până unde să torn eu o piesă, când şi o scrisoare, când tre­­bue s’o compun, e o problemă gravă! — Eşti impresionat când joci în fata unei „săli goale? — înainte vreme, când o sa­lă goală însemna ceva neobiș­nuit, eram impresionat. Acum insă, sa marturisesc sincer, sunt impresionat când sala e plină! — Care crezi că este, în mo­mentul actual, spectacolul pre­­ferat de public? — Revista! Revistele sunt supape pentru amărăciunile b­ie­ţilor cetăţeni... Tot ceea ce în­jură el în gând, în revistă se înjură în gura mare şi se în­tâmplă, din când în când, că... mai aud şi cei înjuraţi... — Publicul are drept sa ma­nifesteze ostil în timpul spec­tacolului— — Dacă şi-a plătit biletul, da! In alte ţări, după câte am cetit eu, spectatorii, când nu sunt mulţumiţi de spectacol, iz­bucnesc în funeraturi sau .;'in că cu pătlăgele pe scenă... La noi, manifestaţiile sunt mult mai temperate, armele utiliza­te fiind tuşitul şi strănutul. —• Eşti superstiţios? — Eram! — Când ! —• înainte să fi venit d-tal­e ? ! — Da! Ziceam ca Marţi e ziua ghinioanelor şi Vinerea e ziua mea cea bună. Şi iată că, astăzi e Vineri, şi totuşi eşti d-ta aici, sau astăzi d-ta eşti aici şi totuşi e Vineri... — Dacă ar pica norocul pe capul d-tale, şi, printr’o împre­jurare oarecare, — pe care fan­tezia nu mă ajută s’o creez, — ce ai fa­țime de lucruri, la care, de­ocamdată, nu am voie decăt să mă uit... — Ai fost amorezat vreodată? Dar d-ta? — Eu? — Da, d-ta! — Nu sunt eu intervievatul! — Ce-are a face? —­ Ei, bine, am fost amorezat! — De cine? — Domnule Timică, să nu schimbam rolurile: răspunde d-ta la acest „de cine?”! — Cel mai aprins am fost în­drăgostit de o parteneră şi ni­ciodată nu jucam mai prost ca atunci, fiindcă în loc să-mi „fac” o faţă comică, o făceam cât mai simpatică... — După sănătate, care lucra este pentru dia, accesoriu­­­ cel mai preţios al veţii ? Banii ?­ Dragostea! — Şi acum, nene Timică, put­­ând punct interviewului nos­tru, încă o întrebare: Care es­te dorinţa d-tale cea mare, pe care o frămânţi şi te frământă mereu? Ideal­ul d-tale? — Idealul meu? La vârsta mea îşi mai poate făuri cineva un ideal? Să-i spunem mai bi­ne dorinţă... Sună mai matur—­­ Aşi vrea să am, — atunci când va veni momentul nece­sar, —­ puterea de voinţa de a renunţa la teatru şi să mă sta­bilesc în Răşinari, comuna mea natală, unde să-mi tra­sc restul vieţeî, nu să-l irosesc în aceiaşi goană frenetică şi efe­meră, după cuvinte şi aplauze... JACK BERARIU : — Duşmani declaraţi n’am.. Căţeluşii care latră... — Acum, nu că vreau să bag o intrigă, dar ce părere ai: Ian­covescu nu te duşmăneşte? — Nu, n’are dece... Altfel, cum îţi spuneam mai înainte cu prietenia... Primeşti scrisori de la amb­­agratoare? — Din an în Paşte! Şi mî sei ar deveni milionar cer fotografii, admiratoarele­ ce mai întâi de toate? crezând că, în realitate, sauf — Aşi spune: vai de capul chiar pe fotografie, sunt tot a­l tău. Timică, ai ajuns şi mil­io-! bogate ale sculptorilor noştri tât de „bine” ca pe scenă, unde nar! n­eanm «i n»i»ma rTM. a» Și-apoî mi-aș cumpăra o­mul Dragostea? Gloria? WSBM â'M In ,,Ln’* P . Humorul la Falatul Justiţiei de G. COST­ACHESCU CONCLUZII SCRISE Au trecut mulţi ani de când s’a dus odată cu el şi porecla lui de Peştedintele de la înotariat. Des­tul să ştim din această poreclă, că prezida o şedinţă şi că avea motive sa fie totdeauna obosit şi gata de somn când prezida. Speţa era o contestaţie de nota­riat, cu câte doi avocaţi de fieca­re parte şi comportând ample discuţiuni. Peştedintele era asistat de jude­le supleant. •— Aveţi cuvântul — a zis Peş­tedintele şi în aceiaşi clipă, a pus palma dreaptă abat-jour spriji­nit pe sprincene, a închis ochii şi... dus a fost. Cu deprinderea pe care ţi-o dă exerciţiul repetat al pirotelii în şedinţă, s’a trezit după vr'o două ceasuri, când avocaţii tocmai ter­minaseră de pledat: — Tribunalul se va pronunţa la o suspendare. Toate bune, dar la suspendare, trebuie să se soluţioneze proce­­­­sul. Soluţia nu era grea data. Domnule jude supleant, crezi­i? —­ Domnule preşedinte, e o ches­tiune delicată şi nu pot îndrăzni să mă pronunţ înaintea d-voas­­tră. — Haide, hai... lasă mofturile, dacă nu te-aşi şti inteligent şi la curent cu dreptul nu te-aşi între­ba­. Ei, ce zici? —­ Mi-e imposibil, vă rog nu in­sistați, fiindcă nu îndrăznesc să am o opinie.» — Așa? Atunci poftim legea și dacă în 15 minute nu-mi dau solu­ția fac raport ministerului. Ale­­ge. — Domnule președinte, vă rog, mă nenorociți.» Uitați-vă ce se întâmplă... Trebue să vă măr­turisesc... aseară am avut o lo­godnă în familie.» am stat până la ziuă, cu şampanie.» înţelegeţi, n’am fost atent de loc în şedin­ţa... !— Al Asta-i bun, dumneata ai dormit, eu am dormit... cine să se mai pronunţe?!! Fără să mai întârzie » intrat în şedinţă anunţând: — Tribunalul cer© scrise, alta ce EXAMEN concluzii TANGENTA Curtea cu juraţi avea de jude­cat pe un fost primar, ce se făcu­se vinovat de o serie întreagă de crime şi nelegiuiri, agravate de o altă serie de perversităţi, cu care acuzatul îşi asezonase faptele principale. Pe banca aparărei, distinşii a­­vocaţi Gr. Tr. Iş. şi C. G. s. i. — Apărarea are cuvântul. Şi-a început g. s. i cu avânt şi cu literar colorit, să-şi constru­­ească pledoaria, dând loc de frun­te generalităţilor şi terminând cu elegantă curtoazie: — Despre detaliile de fapt, dom­nilor juraţi, vă va vorbi distinsul şi talentatul meu coleg Gr. Tr. I­. cu toata autoritatea cuvenită, pentru a lămuri conştiinţele d-voastră, de cetăţeni liberi şi om­neşti. S’a ridicat, în adevăr şî maes­trul Gr. T. I. ca să apere pe acu­zat şi Ta apărat cum a putut mai bine şi mai frumos, tot cu genera­lîtăţi şi cU aleasă literatură, ter­Regretatul D. Alexandres«*, e­­xamina la Iaşi studenţii din anul I ai Facultăţei de Drept. Interoga în măsura în care studenţii sa prezentau, sau pe alese: — Dud­ui­ţa ceia bălăioară, di lângă giam... e poftim incoa... Cum ti chiamâ? — Iridenta C. — E! Atunci ni cunoaştem pi jumătati ..­fiindcă eu, cu Iridenta sunt vechiu amic... Ia să-mi spui mătăluţă, la ci vârstă sâ poati mărita o fata, în Bulgaria, fărâ să aibă nevoe de consimţimântul părinților? — In Bulgaria? — Da. — La 1? ani. — Bun. Domnule secretar, pu­ni-i bila albă Bravo dudue. ai i --- -----------------------------, minând, simţ juridic­.. Acu sâ-ți spun, du-i — Nu e nevoe să mai revin a­­pă legili lor, tot îa 18 ani — ca şî supra detaliilor de fapt, discuta­­la noi—dar la ei sâ mai aştepte ie cu atât talent şi cu atâta auto­­fata, un an digraba... Bravol­­i­zitate de distinsul meu coleg g. ș. i. în documentata s­a pledoarie», şi trec mai departe.» REPLICA In faţa Justiţiei, pe două rân­duri de bănci, stau şi aşteaptă să fie judecaţi 12 socialişti. Fotoliul Ministerului Public, e ocupat de procurorul P. înalt şi slab, dar foarte talentat. Pe banca aparărei avocaţii N. D. C. şi Gr. T. I. iar printre in­culpaţi şi un oarecare S. gros cât un vagon al Astrei­ Române. In atmosfera încălzită de între­ruperi cu caracter politic, procu­­rorul sare: — E destul sa priviţi pe incul­patul S. ca să vedeţi cum burghe­zia suge sângele proletariatului. — Atunci, nici locul D-voastră nu e acolo sus, ci între inculpaţi, a răspuns înveselind instanţa N. D. C. DEFINIŢIE Intr’un grup de avocaţi, cine­va demonstra, cum fiecare profe­siune deformează ochiul spiri­tual al profesionistului şi întreba ce este amorul pentru un jurist. — Un proces în care şi partea care pierde, tot câştigă, a răspuns c­u haz conul Grigory .• RAMP* De vorba cu Ion Jalea, laureatul concursului pentru monumentul infanteriei Ion Jalea e un artist autentic. O natură aristocratică, ale cărui gest elegant şi discreţie cuceresc. Unul din puţinii artişti cari, în zilele noastre, cunosc acel echi­libru al armoniei interioare care dă seninătate, prestanţă şi înţe­­pere. Izbânda recentă, pe care a aş­teptat-o liniştit în lumina atelie­rului său, continuând să lucreze, a primit-o cu liniştea pe care o dă certitudinea idealului. Sculptorul Jale* — Concursul pentru monu­mentul infanteriei, ne spune ex­celentul sculptor, inaugurează o nouă epocă pentru sculptura noa­stră. Oficialitatea a recunoscut va­loarea artiştilor români şi în loc să caute peste hotare o expresie estetică ce trebuie să reprezinte în piatră rece şi impunătoare, minunata izbânda a soldatului ro­mân, s’a adresat sculptorilor din ţară, cari au răspuns în mare nu­măr chemării de sus şi au pus la contribuţie munca, inspiraţia şi­ talentul lor pentru glorificarea sacrificiului sfânt al ţăranului chemat să-şi apere patria. La a­­cest concurs s-au prezentat cei mai de seamă sculptori din ţară şi valoarea operelor prezentate e deosebită, dovedind un înalt ni­vel artistic. Acest concurs a fost un admi­rabil stimulent pentru viaţa noa­stră artistică. El a dovedit resursele largi şi precum şi puterea lor de creaţie. Ţin să declar ca operele expuse la acest concurs înseamnă o afir­mare valoroasă a sculpturii româ­ne, afirmare de care va trebui să se ţină seamă de acum înainte. — ... î # ! — Trebuia să-mi exprim satis­facţia ce am avut-o văzând cava-* lerismul cu care majoritatea co­legilor mei au primit decizia ju­riului şi sinceritatea cu care m au felicitat pentru izbânda ob­ţinută. Aceasta e dovada unei depline solidarităţi, a unei admirabil© camaraderii şi a unui înalt simţ moral. — ... ? — Monumentul infanteriei va fi cel mai mare şi mai impozant monument din ţară. Va avea o înălţime de 16 me­tri, iar grupul soldaţilor va avea 3 metri şi jumătate. Va fi făcut din piatra şi bronz, exprimând vigoarea şi rezistenţa soldatului român. Colaboratorul meu, arhitectul George Popp diplomat de guver­nul francez, a făcut proectul l u­nei amenajări speciale a pieţei Mi­hai Vodă, unde urmează să se înalţe acest monument — operă românească de care se va mândri Capitala ţârii. — Concursul pentru monumen­tul „infanteriei creiază un prece­dent care va trebui urmat. De acum încolo, monumentele cele mai de seamă ale ţării vor fi ope­re româneşti, produse ale artei noastre, care va găsi astfel un admirabil prilej de afirmare şi l avânt. — ...­­ — Desigur, am primit cu multă satisfacţie decizia juriului. Am aşteptat-o liniştit pentru că ştiam că oricare va fi ea, va în­semna o încurajare şi un stimifu lent pentru arta românească şi de aceia m’am simţit dator să’ particip la acest concurs, la care s’au reunit cele mai de seamă ta­lente contimporane. Ion Jalea surîde liniştit, şi soarele du­pă amiezii, subliniază pe faţa sa, expresia acelei blân­deţi a muncitorului credincios, ce însufleţeşte prin darul său piatra. Ion Jalea, invalidul de război, care şi-a jertfit braţul pentru a­­părarea ogorului strămoşesc, va căuta cu braţul ce i-a mai rămas minunata epopeie a eroismului român şi piatra însufleţită va vorbi generaţiilor de mâine. Ce minunat simbol a făurit destinul întrunind în acelaş om pe eroul plin de abnegaţie şi pe artistul menit să exprime în pia­tră eroismul unei întregi naţiunii E. G. i. r"‘"... " Reinhardt va însce­na o piesă de Ha­­uptman la Berlin Se anunţă din Berlin ca celebrat regisor Max Reinhardt care s’a ocru,­pat în ultimul timp de operă şi ope­­retă va înscena în curând la Deutches Theater noua drama a lui Gerhardt Hauptmann: „Vor Sonnenaufgang"^ (înainte de răsăritul Soarelui). Rolul principal va fi jucat de Werne* Krauss. ji Premiera va avea loc la a doua juu­mătate a lunei Februarie. ' -■ Un balet comemora­tiv al revoluţiei ruse Se pregăteşte actualmente În Moscova reprezentarea unui balet care va prea mări revoluţia rusă, şi al cărui subiect e inspirat, din revoluţia franceză. Muzica e aranjată de compozi­torul Glaboff, şi a fost luată după­­ melodii de Gretz Mehul şi după­­ cântece populare ale revoluției.

Next