Rampa, februarie 1932 (Anul 15, nr. 4210-4234)
1932-02-01 / nr. 4210
G. TIMEA IN INTIMITATE Continuare din pag. I-a Soil, în rare îmî cereai sa fîî prezint în intimitate. Da. dndnie. «tot peste douazeci de ani de când joacă tearra, simpaticul d-tale. — sau mai bine zis al nostru. — G. Tintcă.„ Douăzeci de ani, în care timp Timică a fopait în reviste, » cântat în operete, a jucat comedie, a jucat dramă, trecând, fără efort prin toate aceste apartamente ale genului dramatic. Şi totuşi, cum spuneam, Timică este categorisit ca aparţinând tinerei generaţii de actori şi susţine cu brio — drepte, ca pe scenă mi se intră în... amănunte!, — rolurile de june-prim de comedie... Este secretul lui de a opun® navalei anilor, — căci Tîmică a totalizat, până în prezent, patruzeci şi şase de ani de viață! — o tinereţe vecinie proaspătă, veşnic surâzătoare... & C O o «• «O Timîcă a terminat de reparat aparatul de radio». Deci, trei ceasuri de-aci înainte, e prizonierul curiozităţii mele. — Bine că’i venit de hac! exclamă Timică! Fîr’ar al naibei de aparat, te miri din ce, prinde gururai, începe să strănute şi’mi dă de lucru până îi liniştesc. — Totuşi, deşi aparatul d-tale e atât de neastâmpărat, că ţi-a scos peri albi în cap... —...unde ar da Dumnezeu să fie şi albi, dar să fie! —mă întrerupe Timică, trecându-şi mâna prin locurile unde se văd relicvele podoabei capilare... — pun rămăşag ca eşti multomit de viaţă! — Nu pune fiindcă o să câştig! Ei, sigur că sunt mulţumit de viaţă, prin faptul că, viaţacu toate hopurile ei, alternând amărăciunile cu bucuriile, e frumoasă, e minunată. Crezi d-ta că există un om căruia să nu-i placă viaţa? Nu există, ascuîtă-mă pe mine... — Dar câţi ani ai, nene Timică? — ââââ şi şase! *■— N’am înţeles— — Nici nu ţiu să înţelegi». Fîi mai cumsecade in întrebările pe cari le pui! Ce dracu, oameni spntem! — Bin®, nene Timică, nu mai insist... Dar spune-mi, eşti mulţumit de cele ce ai realizat în aceşti ââââ şi şase de ani de viaţă? — Da şi nu! însă mai mult da, deşi mi-a lipsit ocazia de a mă manifesta aşa cum aşi fi dorit eu... Şi dacă, totuşi, am făcut ceva, reuşita aceasta o datorez răbdării mele înverşunate, căci teatrul voie foarte drag, cu toate neplăcerile cari se îngrămădesc în cariera artistică. — Cine te-a ajutat mai mult în viaţă? — Nimeni! Am răzbit prin propriile mele puteri! Fireştea fost un drum spinos, am suferit înfrângeri, am zâmbit triumfător, am plâns, am râs, am înghițit în sec, am înjurat, am oftat, dar, mulțumesc lui D-zeu... — Care vasăzică tot te-a njutat cineva! — —am ajuns până aici fără concursul nimănui! Și mă simt foarte bine, p’onoarea mea! N’am, în felul acesta, nici obligaţiuni materiale nici obligaţiuni morale! Sunt, după care vezi, pe vremurile astea de aia reală, un ins care n are de plătit nici un fel de datorie! — Felicitările mele! — Mulţumesc! Le-am acceptat! — Presa mu te-a ajutat? — Haide, nene Timică, spune-mi sincer, dar cât se poate de sincer, ce crezi despre cronica dramatică? Nu se face cronică dramatică, aşa cum s’ar cuveni, pentru că, totdeauna, când felul cum este interpretată piesa, nu place d-lui critic, cei înjuraţi sunt actorii, deşi vina mare o au reg şi când se întâmplă ca un regisor să fie înjurat, niciodată nu este înjurat pentru jocul interpreţilor, — de care el este răspunzător, căci el l-a fixat, — ci pentru decoruri sau alte chestiuni dintr’astea. Iată, recent am fost înjurat, — şi pe merit, — că nu mi-am ştiut rolul într’o comedioară, că m’am bâlbâit tot timpul... Dar nici unul dintre cronicari n’a stat să se întrebe de ce nu ştiu rolul... Că tare aşi fi curios să-l cunosc pe nebunul ăla să-i placă să iasă pe scenă cu rolul neînvăţat... Dar când trebue să-l „ştii” rolul, — adică să-l memorezi şi nuanțezi, — în patru repetiţii». — Cum văd, nene Timică, te afectează o cronică defavorabilă? — Ba bine că nu! Care e actorul care rămâne indiferent în faţa unei cronice dramatice? Care e actorul care doarme în noaptea premierei şi nu aleargă, de cum s’au ivit zo- rile, să cumpere gazetele? — Să trecem în alt domeniu. Ești de părere că un actor trebuie să se însoare? In orice caz să nu care cumva să se însoare cu o teatralistă. Le cunosc eu... — D-ta te ocupi cu gospodăria? — Nu prea! Asta nu însemnează că nu-mi place... N’am avut, însă, ocazia să mă produc și în arta gospodăriei. — Ești bogat? — Foarte bogat! — Nu prea se vede! — Păi dacă te uiţi la mobile, sigur că vei fi prost informat. Uite-te la mine! Sunt bogat, pentru că, — punând mâna pe lemn — sunt absolut sănătos... Şi în câte miliarde şi catralioane de lei aşi putea preschimba, acest dar al lui Dumnezeu! — Să modific întrebarea... Nu te mai întreb dacă eşti bogat, ci... dacă ai bani... — De bani m’a ferit Dumnezeu! N’am noţiunea banului, astfel că, vorbind serios, maimai că mi-ar fi indiferent dacă aşi câştiga o sumă mai mare... Ma rog, nu ţin la bani, ei nu ţin la mine, ne vedem foarte rar şi chiar atunci când ne vedem, nu stăm decât foarte puţin timp împreuna. — Cu alte cuvinte, leafa pe care o primeşti în teatrul Ventura, îţi ajunge pentru existenţă? — Da! — Ai spus asta şi domnişoarei Maria Ventura?... Dar dacă ţi-ai alege acum o cariera, la care te-ai opri? — Agricultura... Nu poate exista nimic mai ideal pentru un actor, care a stat toată viaţa pe scenă, să treacă la câmp, la aer... Şi după ce a călcat ani de zile, pe iarbă falsă, pe flori false, aşezate acolo de recuzite?Or, să vadă şi el că alta e iarba lăsată de Dumnezeu, altfel sunt florile.. — Ai devenit sentimental ! Mă sperii— — Nu te speria că vin iar la loc... — Politica te pasionează? — De fel! Pe vremuri, eram decis să mă înscriu într’o grupare politică, dar m’am întors din drum... Simţeam eu că n’am ovaţii pentru politică... — Totuşi, bănuesc că eşti în curent cu politica— — Aşa şi aşa! — Ştii, de modă, în ce partid e d. Virgil Madgearu? — In partidul naţional-ţărănist! Ce dracu, nici atâta să nu ştiu! Ştiu şi’n ce partid e d. Al. Valjean... Şi nu se poate spune că nu e călătorit omul acesta... — Iţi plac sporturile? — Nu prea... — Totuşi, te văd, câteodată, la curse. la galele de box, la matchurile de football.7* La curse mă vezi destul de des! La box şi la football nu mai mă duc, din cauza pasttunei şi a entuziasmului cu care urmăresc lupta ceilalţi spectatori! — Ce legatură are prezenţa d-tale la manifestările sportive, cu entuziasmul celorlalţi spectatori ? — Are, cum să n’aibă! Păi odată, nu ştiu la ce drăcie de match, nu mi-a spart unul pălăria de paie, fiindcă Juventus a marcat un goal lui Olimpia ? — Probabil, atunci, că’ți place lectura... — S’o spun pe şleau: nu-mi place! Nu citesc decât gazetele şi aşa pe sărite. Actorii de dramă, e drept, trebue să fie culţi. Comedianului îi şade bine inteligent şi fantezist. De aceia şi cariera lor e mai scurtă. — Eşti pesimist? — Nici pesimist, nici optimist! Nu văd lucrurile nici în roz, nici în negru, le văd în roş-galben şi albastru... — Iţi place cinematograful? — Da! Dar nu mă duc prea des la cinematograf, fiindcă n’am timp... — Ce soi a, de film preferi? — îmi plac operetele ge?*,na ne și jurnalele, care sunt foarte interesante. — Te-a influențat vreun sfa r de cinematograf în maniera d-taîe de a juca? — Unul singur, Charlie Cheplin! Asta cred că are ceva acțiuni băgate în jocul meu! — Ce crezi că poate da fii* m?il. teatrului? — Nimic! Că doar n’o să-și ia copilul nasul la purtare! Ii ia însă, — ca orice copil obraznic, — din portofoliul spectatoriîor.. — Nu te-ar fenta să faci și de la film! Timică mă măsoară lung. — Și eu? Dar care dintre ai noștri au mai făcut? — George Vinca, Elvira G©* deanu, Ion lancovescu». — Mai ales de când i-am văzut și auzit pe ei, nici de frica n’nși face cinematograf. Mașinăriile alea strică vocile! — O ofertă avantagioasă. ti-ar împinge să te consacri studioului, abandonând rampa? — In Ioc sa mă consacru cinematografului, prefer să mă consacru în teatru! Ei, dar prea te-ai opintit cu interviewul în cinematograf! — Să ne înapoiem în teatru— în serile în care nu joci, te duci la celelalte teatre? — Mă duc, de ce să nu ma duc! Și sunt un spectator foarte bun. Câteodată mă surprind râzând de lucruri foarte mici. Aşa, mai acum câţiva ani, la un gest pe care-l făcuse Niculescu.Buzău, în „Mugurul”, am râs iară să mă pot opri, astfel că, atunci când spectatorii râdeau de replica următoare, eu tot îa cea dintâi ţineam!.. — In această din urmă calitate, de spectator, cine este, pentru d-ta, cel mai mare actor al scenei româneşti? Bineînţeles, după d-ta... — Parşivă întrebare! Toţi suntem mari că d’aia suntem actori! Şi Ghiţă Popândău, probist la teatrul Naţional, se crede mare, şi fireşte, nedreptăţit... Pentru mine, însă, actorul de mare talent, de suavă naturaleţă, de neegalat umor, este Niculescu-Buzău. — Dar cea mai mare actriţă? — Şi mai parşivă întrebare! Cea mai desăvârşită artistă a României, este „Stăpâna”, d-ra Maria Ventura, iar care este cea mai mare artistă din Romania, nu mă încumet s'o spun... îmi lipsește curajul și naivitatea necesara. — Atunci, vreau să cred că nu-mi vei rămâne dator cu răspunsul, la întrebarea: „Care este cea mai frumoasă actriţa a teatrului românesc”. — Toate sunt frumoase, dar frumoasă nu e nici una! — Ai început-o cu bârfeala! Te pricepi! — Da de unde! Nici nu mai am loc de alții... îmi place, însă, să asist la o partidă de bârfeală, mai ales când e prezidată de distinsa mea camarada, d-na Aura Buzescu. Fiindcă trebue să știi că există bârfeală și bârfeală și că se cere și la asta talent! — Până acum, nene Timică, din răspunsurile pe cari mi Ie-mi dat ceilalţi intervievaţi, opinia generală este că actorul nu trebue sa vie în public. D-ta ce susţii? — Acelaş lucru! Să nu fie văzut pe stradă... Să iasă cât mai rar... Ca Vodă... Adică, mai rar, că Vodă poate fi văzut în fiecare zi. Un actor pe care îl vezi des pe stradă, şi îl cunoşti „cum e”, nu mai e cum îţi închipuiai că e şi urmarea este că nu te mai impresionează pe scenă.. — Crezi că ai prieteni? — Nu există prietenie în teatru! — Daiduşmani? mă dau eu toate chestiile alea.. — Eşti religios? — Destul de religios pentru moravurile de astăzi... — Ai vreo pasiune? Intervievatul nu răspunderi caută să se eschiveze, oferindu -mi o țigară— Repet întrebarea. N’am mei o pasiune sa ţi-o vrerea— Nici o pasiune!' —■ Nici una pe care pot spune! — Dar n’ai fost tentat odată să scrii o piesă de fun? — Ba da! Tot eram eu nerant numit de rolurile pe care trebuiam să le joc şi mi-am zis : ia să-mi scriu şi eu un rol... — Titlul comediei îl găsisem. ..Umbrela fatală”! Ş* voiam să iasă o melodramă, cu un rol gras de comic, care să iasă în evidenţă, dintre miorii*„ Ide celorlalţi interme*»... Dar, după ce am terminat de scris... (și Timică oftează)* — piesa? — nu, titlul piesii, am simţit ca nu mă mai ţin curelele s’o duc mai departe... De unde şi până unde să torn eu o piesă, când şi o scrisoare, când trebue s’o compun, e o problemă gravă! — Eşti impresionat când joci în fata unei „săli goale? — înainte vreme, când o sală goală însemna ceva neobișnuit, eram impresionat. Acum insă, sa marturisesc sincer, sunt impresionat când sala e plină! — Care crezi că este, în momentul actual, spectacolul preferat de public? — Revista! Revistele sunt supape pentru amărăciunile bieţilor cetăţeni... Tot ceea ce înjură el în gând, în revistă se înjură în gura mare şi se întâmplă, din când în când, că... mai aud şi cei înjuraţi... — Publicul are drept sa manifesteze ostil în timpul spectacolului— — Dacă şi-a plătit biletul, da! In alte ţări, după câte am cetit eu, spectatorii, când nu sunt mulţumiţi de spectacol, izbucnesc în funeraturi sau .;'in că cu pătlăgele pe scenă... La noi, manifestaţiile sunt mult mai temperate, armele utilizate fiind tuşitul şi strănutul. —• Eşti superstiţios? — Eram! — Când ! —• înainte să fi venit d-tale ? ! — Da! Ziceam ca Marţi e ziua ghinioanelor şi Vinerea e ziua mea cea bună. Şi iată că, astăzi e Vineri, şi totuşi eşti d-ta aici, sau astăzi d-ta eşti aici şi totuşi e Vineri... — Dacă ar pica norocul pe capul d-tale, şi, printr’o împrejurare oarecare, — pe care fantezia nu mă ajută s’o creez, — ce ai fațime de lucruri, la care, deocamdată, nu am voie decăt să mă uit... — Ai fost amorezat vreodată? Dar d-ta? — Eu? — Da, d-ta! — Nu sunt eu intervievatul! — Ce-are a face? — Ei, bine, am fost amorezat! — De cine? — Domnule Timică, să nu schimbam rolurile: răspunde d-ta la acest „de cine?”! — Cel mai aprins am fost îndrăgostit de o parteneră şi niciodată nu jucam mai prost ca atunci, fiindcă în loc să-mi „fac” o faţă comică, o făceam cât mai simpatică... — După sănătate, care lucra este pentru dia, accesoriu cel mai preţios al veţii ? Banii ? Dragostea! — Şi acum, nene Timică, putând punct interviewului nostru, încă o întrebare: Care este dorinţa d-tale cea mare, pe care o frămânţi şi te frământă mereu? Idealul d-tale? — Idealul meu? La vârsta mea îşi mai poate făuri cineva un ideal? Să-i spunem mai bine dorinţă... Sună mai matur— Aşi vrea să am, — atunci când va veni momentul necesar, — puterea de voinţa de a renunţa la teatru şi să mă stabilesc în Răşinari, comuna mea natală, unde să-mi trasc restul vieţeî, nu să-l irosesc în aceiaşi goană frenetică şi efemeră, după cuvinte şi aplauze... JACK BERARIU : — Duşmani declaraţi n’am.. Căţeluşii care latră... — Acum, nu că vreau să bag o intrigă, dar ce părere ai: Iancovescu nu te duşmăneşte? — Nu, n’are dece... Altfel, cum îţi spuneam mai înainte cu prietenia... Primeşti scrisori de la ambagratoare? — Din an în Paşte! Şi mî sei ar deveni milionar cer fotografii, admiratoarele ce mai întâi de toate? crezând că, în realitate, sauf — Aşi spune: vai de capul chiar pe fotografie, sunt tot al tău. Timică, ai ajuns şi milio-! bogate ale sculptorilor noştri tât de „bine” ca pe scenă, unde nar! neanm «i n»i»ma rTM. a» Și-apoî mi-aș cumpăra omul Dragostea? Gloria? WSBM â'M In ,,Ln’* P . Humorul la Falatul Justiţiei de G. COSTACHESCU CONCLUZII SCRISE Au trecut mulţi ani de când s’a dus odată cu el şi porecla lui de Peştedintele de la înotariat. Destul să ştim din această poreclă, că prezida o şedinţă şi că avea motive sa fie totdeauna obosit şi gata de somn când prezida. Speţa era o contestaţie de notariat, cu câte doi avocaţi de fiecare parte şi comportând ample discuţiuni. Peştedintele era asistat de judele supleant. •— Aveţi cuvântul — a zis Peştedintele şi în aceiaşi clipă, a pus palma dreaptă abat-jour sprijinit pe sprincene, a închis ochii şi... dus a fost. Cu deprinderea pe care ţi-o dă exerciţiul repetat al pirotelii în şedinţă, s’a trezit după vr'o două ceasuri, când avocaţii tocmai terminaseră de pledat: — Tribunalul se va pronunţa la o suspendare. Toate bune, dar la suspendare, trebuie să se soluţioneze procesul. Soluţia nu era grea data. Domnule jude supleant, crezii? — Domnule preşedinte, e o chestiune delicată şi nu pot îndrăzni să mă pronunţ înaintea d-voastră. — Haide, hai... lasă mofturile, dacă nu te-aşi şti inteligent şi la curent cu dreptul nu te-aşi întreba. Ei, ce zici? — Mi-e imposibil, vă rog nu insistați, fiindcă nu îndrăznesc să am o opinie.» — Așa? Atunci poftim legea și dacă în 15 minute nu-mi dau soluția fac raport ministerului. Alege. — Domnule președinte, vă rog, mă nenorociți.» Uitați-vă ce se întâmplă... Trebue să vă mărturisesc... aseară am avut o logodnă în familie.» am stat până la ziuă, cu şampanie.» înţelegeţi, n’am fost atent de loc în şedinţa... !— Al Asta-i bun, dumneata ai dormit, eu am dormit... cine să se mai pronunţe?!! Fără să mai întârzie » intrat în şedinţă anunţând: — Tribunalul cer© scrise, alta ce EXAMEN concluzii TANGENTA Curtea cu juraţi avea de judecat pe un fost primar, ce se făcuse vinovat de o serie întreagă de crime şi nelegiuiri, agravate de o altă serie de perversităţi, cu care acuzatul îşi asezonase faptele principale. Pe banca aparărei, distinşii avocaţi Gr. Tr. Iş. şi C. G. s. i. — Apărarea are cuvântul. Şi-a început g. s. i cu avânt şi cu literar colorit, să-şi construească pledoaria, dând loc de frunte generalităţilor şi terminând cu elegantă curtoazie: — Despre detaliile de fapt, domnilor juraţi, vă va vorbi distinsul şi talentatul meu coleg Gr. Tr. I. cu toata autoritatea cuvenită, pentru a lămuri conştiinţele d-voastră, de cetăţeni liberi şi omneşti. S’a ridicat, în adevăr şî maestrul Gr. T. I. ca să apere pe acuzat şi Ta apărat cum a putut mai bine şi mai frumos, tot cu generalîtăţi şi cU aleasă literatură, terRegretatul D. Alexandres«*, examina la Iaşi studenţii din anul I ai Facultăţei de Drept. Interoga în măsura în care studenţii sa prezentau, sau pe alese: — Duduiţa ceia bălăioară, di lângă giam... e poftim incoa... Cum ti chiamâ? — Iridenta C. — E! Atunci ni cunoaştem pi jumătati ..fiindcă eu, cu Iridenta sunt vechiu amic... Ia să-mi spui mătăluţă, la ci vârstă sâ poati mărita o fata, în Bulgaria, fărâ să aibă nevoe de consimţimântul părinților? — In Bulgaria? — Da. — La 1? ani. — Bun. Domnule secretar, puni-i bila albă Bravo dudue. ai i --- -----------------------------, minând, simţ juridic.. Acu sâ-ți spun, du-i — Nu e nevoe să mai revin apă legili lor, tot îa 18 ani — ca şî supra detaliilor de fapt, discutala noi—dar la ei sâ mai aştepte ie cu atât talent şi cu atâta autofata, un an digraba... Bravolizitate de distinsul meu coleg g. ș. i. în documentata sa pledoarie», şi trec mai departe.» REPLICA In faţa Justiţiei, pe două rânduri de bănci, stau şi aşteaptă să fie judecaţi 12 socialişti. Fotoliul Ministerului Public, e ocupat de procurorul P. înalt şi slab, dar foarte talentat. Pe banca aparărei avocaţii N. D. C. şi Gr. T. I. iar printre inculpaţi şi un oarecare S. gros cât un vagon al Astrei Române. In atmosfera încălzită de întreruperi cu caracter politic, procurorul sare: — E destul sa priviţi pe inculpatul S. ca să vedeţi cum burghezia suge sângele proletariatului. — Atunci, nici locul D-voastră nu e acolo sus, ci între inculpaţi, a răspuns înveselind instanţa N. D. C. DEFINIŢIE Intr’un grup de avocaţi, cineva demonstra, cum fiecare profesiune deformează ochiul spiritual al profesionistului şi întreba ce este amorul pentru un jurist. — Un proces în care şi partea care pierde, tot câştigă, a răspuns cu haz conul Grigory .• RAMP* De vorba cu Ion Jalea, laureatul concursului pentru monumentul infanteriei Ion Jalea e un artist autentic. O natură aristocratică, ale cărui gest elegant şi discreţie cuceresc. Unul din puţinii artişti cari, în zilele noastre, cunosc acel echilibru al armoniei interioare care dă seninătate, prestanţă şi înţepere. Izbânda recentă, pe care a aşteptat-o liniştit în lumina atelierului său, continuând să lucreze, a primit-o cu liniştea pe care o dă certitudinea idealului. Sculptorul Jale* — Concursul pentru monumentul infanteriei, ne spune excelentul sculptor, inaugurează o nouă epocă pentru sculptura noastră. Oficialitatea a recunoscut valoarea artiştilor români şi în loc să caute peste hotare o expresie estetică ce trebuie să reprezinte în piatră rece şi impunătoare, minunata izbânda a soldatului român, s’a adresat sculptorilor din ţară, cari au răspuns în mare număr chemării de sus şi au pus la contribuţie munca, inspiraţia şi talentul lor pentru glorificarea sacrificiului sfânt al ţăranului chemat să-şi apere patria. La acest concurs s-au prezentat cei mai de seamă sculptori din ţară şi valoarea operelor prezentate e deosebită, dovedind un înalt nivel artistic. Acest concurs a fost un admirabil stimulent pentru viaţa noastră artistică. El a dovedit resursele largi şi precum şi puterea lor de creaţie. Ţin să declar ca operele expuse la acest concurs înseamnă o afirmare valoroasă a sculpturii române, afirmare de care va trebui să se ţină seamă de acum înainte. — ... î # ! — Trebuia să-mi exprim satisfacţia ce am avut-o văzând cava-* lerismul cu care majoritatea colegilor mei au primit decizia juriului şi sinceritatea cu care m au felicitat pentru izbânda obţinută. Aceasta e dovada unei depline solidarităţi, a unei admirabil© camaraderii şi a unui înalt simţ moral. — ... ? — Monumentul infanteriei va fi cel mai mare şi mai impozant monument din ţară. Va avea o înălţime de 16 metri, iar grupul soldaţilor va avea 3 metri şi jumătate. Va fi făcut din piatra şi bronz, exprimând vigoarea şi rezistenţa soldatului român. Colaboratorul meu, arhitectul George Popp diplomat de guvernul francez, a făcut proectul l unei amenajări speciale a pieţei Mihai Vodă, unde urmează să se înalţe acest monument — operă românească de care se va mândri Capitala ţârii. — Concursul pentru monumentul „infanteriei creiază un precedent care va trebui urmat. De acum încolo, monumentele cele mai de seamă ale ţării vor fi opere româneşti, produse ale artei noastre, care va găsi astfel un admirabil prilej de afirmare şi l avânt. — ... — Desigur, am primit cu multă satisfacţie decizia juriului. Am aşteptat-o liniştit pentru că ştiam că oricare va fi ea, va însemna o încurajare şi un stimifu lent pentru arta românească şi de aceia m’am simţit dator să’ particip la acest concurs, la care s’au reunit cele mai de seamă talente contimporane. Ion Jalea surîde liniştit, şi soarele după amiezii, subliniază pe faţa sa, expresia acelei blândeţi a muncitorului credincios, ce însufleţeşte prin darul său piatra. Ion Jalea, invalidul de război, care şi-a jertfit braţul pentru apărarea ogorului strămoşesc, va căuta cu braţul ce i-a mai rămas minunata epopeie a eroismului român şi piatra însufleţită va vorbi generaţiilor de mâine. Ce minunat simbol a făurit destinul întrunind în acelaş om pe eroul plin de abnegaţie şi pe artistul menit să exprime în piatră eroismul unei întregi naţiunii E. G. i. r"‘"... " Reinhardt va înscena o piesă de Hauptman la Berlin Se anunţă din Berlin ca celebrat regisor Max Reinhardt care s’a ocru,pat în ultimul timp de operă şi operetă va înscena în curând la Deutches Theater noua drama a lui Gerhardt Hauptmann: „Vor Sonnenaufgang"^ (înainte de răsăritul Soarelui). Rolul principal va fi jucat de Werne* Krauss. ji Premiera va avea loc la a doua juumătate a lunei Februarie. ' -■ Un balet comemorativ al revoluţiei ruse Se pregăteşte actualmente În Moscova reprezentarea unui balet care va prea mări revoluţia rusă, şi al cărui subiect e inspirat, din revoluţia franceză. Muzica e aranjată de compozitorul Glaboff, şi a fost luată după melodii de Gretz Mehul şi după cântece populare ale revoluției.