Rampa, mai 1932 (Anul 15, nr. 4286-4307)
1932-05-01 / nr. 4286
KAMPA Măiestrul Nottara în Intimitate (Continuare din pagina I-a) rolurile importante pe care le-am jucat la începutul carierei, nu mi-au fost încredinţate de teatru, ci le-am jucat mai mult din proprie iniţiativă. Astfel pe Othello l-am jucat în cadrul unei reprezentaţii date în beneficiul meu, piesa intrând pe urmă deabea în repertoriu. Pe Shylock nu l-am jucat la Teatrul Naţional, ci în sala Bessel, unde-i acum Pasagiul Imobiliara, cu prilejul trei reprezentaţii de gala de Scarlat Ghica, care a şi tradus piesa. La această reprezentaţie a asistat regina Elisabeta precum şi toată aristocraţia de pe vremea aceia. In timpul iernii, Ghica tot fusese invitat în diferite familii de aristocraţi şi de aceia s’a simţit obligat să organizeze acest spectacol,ca să se plătească pentru amabilitatea celor cari l-au invitat. Deabea pe urmă Shylock,, a intrat în repertoriul Teatrului Naţional. Pe Eichard al IlI-lea, Fam jucat , în cadrul unei reprezentaţii, în beneficiul lui Iancu Petrescu, pe Prânz Moor, în traducerea lui Gogu Steriade, în beneficiul meu, ca şi Nean. In ce priveşte Hamlet, piesa s’a jucat în 1895 de 12 ori în şir, fiind scoasă de pe afiş cu sala plină pe motiv că ceilalţi actori somau. Eu lam rugat pe Ştefănescu să facă muzica la Oedip şi am jucat piesa în beneficiul meu. Era cineva în umbră care se interpunea în evoluţia carierei mele. Prin tenacitatea şi energia cari nu m’au părăsit o clipă am biruit însă. CA TEATRUL SA NU SUFERE! ' Vezi d-ta, eu am 57 de ani de teatru. In acest răstimp nu s’a amânat niciodată vre-un spectacol pe motiv că aș fi bolnav și nici un actor n’a fost nevoit să mă înlocuiască în pripă. Am jucat cu patruzeci de grade temperatură numai pentru ca teatrul să nu sufere nici un prejudiciu. Sunt bolnav de aproape un an de zile şi marea mea dorinţă este să împlinesc şaizeci de ani de teatru şi să sărbătoresc această dată, care ar fi unică. UN ROL INVATAT INTR’O NOAPTE _ Maestre, nu cumva vă pare rău de cariera ce v’aţi ales ? — „Nu-mi pare rău deloc ! Sunt mândru când mă uit înapoi la lupta pe care am avut-o de dat, la nevoile şi lipsurile îndurate. Sunt mândru că am trecut prin ele şi am eşit cu cinste şi obraz curat la liman, fără să aduc prejudicii nici instituţiei, nici teatrului. Eu n’am avut altă viaţă în afară de cea de teatru, aceasta pentru că mi-am închinat tot timpul teatrului. Până la 1882, am jucat roluri de a doua şi a treia mână. Chiar cu ele mă afirmasem şi se vedea că există în mine o aplicaţie pentru teatru. M’am relevat cu Don Salust, jucat în 24 de ceasuri, căci imbolnavindu-sa titularul, Mitică Olănescu, traducătorul piesei, a insistat să-l joc eu. N’am umblat niciodată haihui pe străzi, ci din contră, chiar după ce îmi terminam replica, rămâneam în şcoala de repetiţie, atent la tot ce se face, astfel că eu eram familiarizat cu situaţiile din „Ruy Blas“ şi l-am învăţat pe Don Salust, într’o noapte. Şi se spune totuşi că nu m’am făcut de râs. Acest lucru a constituit un atent pentru mine ca să fiu luat în seamă. Jucam bătrâni octogenari, având numai şaptesprezece ani, cum a fost de exemplu în piesa Ludovic al XI-lea, unde l-am jucat la început pe Ermitul, precum şi pe stareţul din „DonJuan de Marină“, rol pe care mi l-a încredinţat Pascaly şi în care am debutat la Teatrul Naţional. CUM A ÎNCOLŢIT ACTORUL Cum va venit ideia să faceţi teatru ? —Din foarte fragedă copilărie, m’a impresionat foarte mult Vicleimul. Şi la vârsta de patru ani, rugam părinţii să cheme colindătorii sa-i pue să cânte. M’a înspăimântat Paiaţa şi Moşul, ghi ■ duşiile m’au lăsat rece şi mi-a dat de gândit cutia cu păpuşi, formate din beţe îmbrăcate în cârpecari se mişcau rudimentar, conduse, de păpuşar. Am tras concluzia că efectul ar fi mult mai mare ,dacă păpuşile ar fi înlocuite cu oameni. Şi astfel am aşteptat să se facă vara şi împreună cu prietenul Ghiţă Buzoianu, viitorul profesor de geografie, cu carem’am pomenit prieten în acelaş mahala, am reprodus aidoma toate scenele pe care le văzusem mai înainte. De aci, s’a născut în mine dorinţa de a juca după un text, căci cu cât înaintam în vârstă, cu atât dragostea pentru teatru creştea. In clasa a doua primară, aveam în cartea de cetire, bucata „Emigranţii în Brazilia“, o scenă dialogată, cu o mulţime de tipuri străine. Eu aveam o deosebită predilecţie să imit un negru, pentru interpretarea căruia m’am lioit cu hârtie neagră pe obraz, negreală care nu voia să iasă cu apă, încât părinţii au rămas încremeniţi când m’au văzut în ce hal am intrat în casă. A- ceastă întâmplare n’a fost însă un simbol pentru că murdăria de pe obraz, nu implică murdăria unei cariere. Şi de atunci nu mi-am mai scos gândul de la tea- LA PENSION Tatăl meu, m’a dat cum era obiceiul pe vremea acgea, la pensianul Codreanu, pe locul unde sunt astăzi birourile Administraţiei Domeniilor Coroanei. Incluzându-se acest pension, am fost înscris la 67 în pensionul „Libertatea“ unde am avut colegi pe Ionescu Gion, pe inginerul Mareş, pe fraţii Danieleşti, pe Costescu, care a făcut şi el teatru, pe Luca Manovici, pe Costică CriStorian şi mulţi alţii. In acest pension, pe lângă învăţătură, se organiza câte o serbare la fiecare sfârşit de an, îmbrăcaţi în uniforma pensionului, înşiruiţi doi câte doi, eram duşi cu muzica în frunte în sala Bessel, unde avea loc serbarea. Repetiţiile spectacolului însă, se făceau chiar la pension. Din această vreme, se leagă o amintire foarte ciudată, impresionantă chiar. N a I O COINCIDENŢA BIZARA Bunicul meu dinspre mama, avea un frate bogat, un fel de Mecena. Toţi artiştii se perindau prin saloanele lui luxoase, concertau şi mai totdeauna plecau cu câte o bijuterie sau vre-un alt suvenir. Intr’o zi am fost invitat la masă, împreună cu părinţii şi bunica. Nu-mi amintesc de ceilalţi musafiri, căci nu aveam mai mult de patru ani. După masă, musafirii au trecut să ia cafelele în odaia turcească, odaie cu sofa, tapisată în roşu, şi ornamentată cu ciubuce galbene, care mă ispiteau grozav să le rup din perete şi să mă joc cu ele. Toţi au luat loc pe sofa şi eu lângă bunica. In scobitura pianului cu coadă a venit un domn înalt cu figura rasă şi părul dat pe spate şi a început să spue ceva. Pe măsură ce el vorbea, eu mă simţeam atras de acest om şi când într’un moment, patetic probabil, a început să ţipe, eu mi-am pus mâna la ochi şi speriat mi-am afundat capul în sânul bunicei. Mai târziu am aflat că domnul înalt, ras, cu părul dat peste cap era actorul Andronescu, pomenit de Bacca, în „Franţuzitele“... Andronescu, Caliopi, se pot socoti actori vrednici să amuzarisească nişte nobili spectatori ?... întotdeauna, direcţiunea pensionului Traian, avea obicei ca în vederea repetiţiilor, cari se făceau pentru pregătirea serbării de fine de an, să însărcineze un actor sau un profesor ca să regiseze reprezentaţia. Intr o zi, directorul pensionului, ne-a strâns pe toţi acei cari manifestam oarecari aptitudini de teatru, băieţi cari ne relevasem la diferitele serbări, şi ne-a prezentat utilii domn înalt, cu obrazul ras şi părul dat peste cap. Adresându-se acestui domn, directorul a spus, arătându-ne pe noi . Din aceştia să-ţi alegi interpreţii pentru piesă. Când m’am uitat la faţa domnului pe care ni l’a prezentat directorul, am rămas încremenit. Mi se părea ca sunt în continuarea unui vis şi încercam să fac legătura între vis şi realitate. Era acelaş personaj care cu mulţi ani înainte, recitase „Furiile lui Saul“, când la strigătu lui eu am răspuns eu un alt strigăt şi m’am făcut mai mic în poala bunichii. PRIMA DEZILUZIE Am avut insă o deziluzie. De unde speram să joc un rol mai însemnat în piesă „Rallul Mihai şi călăul“ de Bolintineanu, avânt figură simpatică, şi pieliţa fină, d-l Andronescu m’a ales să joc pe Maria, iar la obiecţiunea mea „dacă nu pot să joc altceva“, el mi-a răspuns foarte amabil că pe pământul acesta Dumnezeu a însemnat pe om cu darul pentru artă şi că eu n’am încă înfăţişarea unui bărbat. Pe mine însă nu m’a mulţuimit aceasta explicaţie, dar totuşi, neavând încotro, am jucat rolul Măriei, având ca partener pe Cristodulo Panait, mai târziu directorul ziarului „Timpul“, care juca pe Mihai Viteazul, şi pe Ionescu-Gion care juca pe unul din Buzeşti. In ziua spectacolului, sunt îmbrăcat în CoStUtil ţărănesc, cu fete, cercei şi o perucă cu coadă, perucă rudimentară căci pe vremea aceea, nu exista excelentul Macbauer. Trebue să ştii că eu eram tuns ridiche. In timp ce-mi aşteptam între culise replica, Gion nare de lucru şi pe la spate îmi trage peruca. Imediat mi-am dat seama de catastrofă şi atunci am avut o inspiraţie fericită : am luat marama de la gât, pusă să-mi împodobească costumul şi am pus-o în cap, intrând în scenă şi evitând astfel ridicolul. EXPLORĂRI... Fiind elev de liceu, am jucat pentru prima dată pe o scenă în „Socrul unui ginere din 1875, pe scena şcoalei Româno-Israelite, de pe strada Udricani, lângă Templu. Piesa era de Miler, autor al mai multor lucrări de teatru, dar despre care astăzi nu se mai vorbeşte. Vara, fiind tot elev de liceu, am trecut de am jucat la „Grădina cu cai“, stabilimentul lui Paţae, pe bulevardul Elisabeta, cam pe unde sunt acum Pompierii. Era acolo o grădină cu o Scenă mică şi mai cânta orchestra sub conducerea lui Kneisel. Moi, băeţii de la liceu, jucam teatru pentru o sumă mică şi masă. Dacă ar fi trăit părinţii mei n’aş fi făcut aceste explorări. Tata a murit la 69 iar mama la 75, aşa că tânăr de tot, am rămas de capul meu. Tatăl meu voia să mă facă avocat, mama militar, iar bunică-mea eclesiast. Căci o rudă a noastră Chrisante Nottara, a fost Patriarch al Ierusalimului. Şi aşa m’am asociat şi eu cu alţi feţi de la liceu şi am început să facem pe artiştii. Paţae însă probabil că nu s’a pricopsit cu noi şi într’o bună zi ne-a concediat. Am trecut de aci la „Steaua roşie“, pe calea Văcăreşti, unde pentru mâncare şi patru lei pe zi, am lurat vre-o câteva săptămâni. In acest timp, eu locuiam la bunica mea, care-mi era şi epitroapă. Insă un unchiu al meu, om rapace, a ridicat pretenţia că o femee bătrână nu poate să fie epitroapa unui tânăr fără experienţă şi astfel să fi constituit un consiliu de familie, care mi-a ales ca epitrop pe Anghelovici. Acesta încasa pensia lui tătă-meu de 101 lei, pensie de consilier la Ciutea de conturi. Banii aceştia mi-ar fi fost de ajuns să-mi fac educaţia şi în străinătate. Şi mi-a venit chiar gândul să plec peste graniţă să studiez, stăruind să se facă la tribunal demersurile necesare. Unchiul meu însă, care făcea parte din Consiliul de familie, a spus Că am nevoie de mentor şi că nu trebue lăsat un băiat tânăr să plece singur în străinătate. LA CONSERVATOR Fiind tot la liceu, în 1867, am intrat în Conservator, la clasa lui Ştefan Velescu, un profesor eminent, om foarte cult, care ştia multe lucruri despre teatru şi sfătuia pe elevi, mai ales că avea şi dărui vorbirei. Velescu ţinea conferinţe la Ateneu, mai toate cu subiect despre teatru, conferinţe la care asistam şi noi elevii. PRIMELE EMOŢII Colegi de conservator am avut pe Iancu Petrescu, Catopol, Mircea Dimitriade, fiul lui Costache Dimitriade, Costică Costescu, Agatha Bârsescu, Măndica Lonescu şi alţii. Împreună cu aceştia, am fost angajaţi ca elevi la Teatrul Naţional în 1877 când s’a înfiinţat societatea dramatică. Cu prilejul producţiunei anului în care s’a dat la Teatrul Naţional în folosul Crucei Roşii, pentru că ţara se afla în război, mi s’a dat să joc o scenă în „Fanatismul“, lui Voltaire, având că partener pe Manolache Zamfirescu, care juca pe Mahomed. M’a deghizat Ştefan Velescu, pentru că scena se petrecea în Asia, m’a îmbrăcat în costumul adaptat epocei, şi mi-a dat drumul în scenă. Când s’a ridicat perdeaua, am avut impresia că galeria a luat locul parterului şi parterul a luat locu galeriei. Dar repede mi-am venit în fire şi am spus totul până la sfârşit» LA TEATRUL NAŢIONAL Când a căzut cortina, aplauzele nu se mai isprăveau. Prinţul Ion Ghica, care era în loja de pe scenă, a venit după mine şi mi-a spus : — Tinere, de câţi ani eşti ? — De şaptesprezece ani ! — Bravo, ai ştiut să te prefaci bine în Zapir. Teatrul Naţional, ca încurajare, îţi propune angajament de elev, pentru că, nu ştiu dacă ai aflat, s’a creat Societatea dramatică şi Teatrul Naţional are nevoie de elemente tinere pentru împrospătarea cadrelor- Dumneata să faci o petiţie prin care să ceri să fii angajat ca elev şi să vii la secretariat cu ea. Un coleg mai îndrăzneţ care stătea la spatele meu, s-a luat după mine şi mi-a spus că să-l las să iscălească şi el petiţia. Eu l-am lăsat, nevăzând în aceasta nici un pericol. Am făcut o petiţie, a iscălit colegul primul şi el în parafa lui. Cercetează toate petiţiile Chica, şi nu dă de numele greu pe care şi-l însemnase în carnet. Atunci trimite să-l cheme pe Ştefan Velescu pentru a-l întreba Unde locueşte tânărul care 1-fi jucat pe Zapir. Şi astfel, m’a descoperit Ghica. M’a pus să fac o altă petiţie şi am fost angajat ca elev în 1877. O SARCINA GREA Mihail Pascaly a murit la 1882, iar toate rolurile lui şi le-a însuşit Grigore Manolescu. Manolescu însă, şi-a dat demisia, din motive personale, dela Naţional. Grigore Cantacuzino, directorul teatrului, găsindu-se într’un serios impas, — aproape tot repertoriul era ţinut în Spinare de Manolescu •I- a convocat comitetul teatrului şi s’a decis ca să se facă recurs la mine. Cantacuzino m’a chemat în biroul lui şi mi-a spus : Ascultă-mă domnule Nottara. Teatrul Naţional nu mai are actor de dramă şi în special nu mai are cine să joace tinerii de dramă. Comitetul s’a gândit să recurgă la d-ta. Te încumeţi d-ta, să iei parte din rolurile cari le-a jucat Grigore Manolescu ? — Mă’ncumet şi mă dau teatrului cu toată dragostea şi cu toată râvna ! — i-am răspuns eu. Din ziua aceea, am luat toate rolurile ce le jucase Pascaly şi am început să învăţ şi parte din rolurile lui Manolescu. După cum ţi-am spus, aceste roluri îmi erau familiare, fiindcă eu stăteam la repetiţie lângă sufleur, ascultam cu multă atenţie toată piesa care se imprima în urechea mea, ca pe o placă fonografica. Astfel am isbutit să’nving marea greutate de a juca doua sau trei roluri noui pe săptămână. Timp de o stagiune n’am eşit din cabina Teatrului, până îtt luna lui Martie când am părăsit teatrul ca ursul bârlogul, după o iarnă grea. TRIMIS LA PARIS Pentru această muncă istovitoare, Teatrul şi-a împlinit mai mult decât datoria. Am fost numit dintr-odată şi împotriva legii, societar de clasa II-a, şi mi s a oferit şi o sumă de bani, care complectând partea de secretar pe vară, îmi dădea posibilitatea să plec la Paris, unde într’adevăr, am stat cinci luni. Ministru al nostru la Paris, era Mișu Pherechyde, iar secretar de legație, Alexandru Odobescu. Imediat, Pherechyde, mi-a dat o scrisoare către Emil Perîn, administratorul Comediei Franceze prin care mă recomanda şi-l ruga să-mi pună la dispoziţie locuri gratuite. Perin, foarte amabil, m-a primit imediat, a început să-mi vorbească despre teatrul românesc şi să-mi ceară lămuriri, despre modul de organizare a Teattrului Naţional. I-am dat toate lămuririle ce mi le-a cerut şi tot aşteptam să scoată o carte permanentă să mi-o ofere. După o jumătate de oră, atm sculat sa plec. Petin, foarte politicos m’a condus până la uşă, fără însă să-mi ofere cartea permanenta. Atunci mi-am luat inima’n dinţi şi foarte jenat i-am amintit rugămintea lui Pherechyde. Periu mi-a spus : — Ah, n’ai decât să te prezinți când vrei d-ta la control, sa spui cine ești, și ţi se va oferi imediat ce locuri vei doi. Am primit cam descurajat, această recomandare, gândindu-mă la proverbul care spunea că „a promite e un lucru nobil“. Seara însă când m’am prezentat la control, şeful controlor, extrem de politicos, spunându-i cine simt, m’a întrebat câte locuri doresc. Şi astfel, timp de cinci luni, am asistat la toate reprezentaţiile Comediei Franceze. Cumpăram textul piesei, şi seara la spectacol, notam jocul actorilor, iar a doua zi, după dejun, în locuinţa mea din strada Gavrus- Sac, jucam toate rolurile căutând să-mi apropii toate intonaţiile şi accentele cari mi-au rămas în ureche. Şi astfel a fost trecut tot repertoriul prin glasul şi sufletul meu. O PROPUNERE ISPITITOARE Eu aveam un prieten bun, pe Miti Golfineanu care împreună cu încă trei fraţi stăteau într o pensiune din Paris, trimişi cu tatăl lor, Barbu Golfineanu, ca să urmeze liceul. Golfineanu, văzându-mă atât de asiduu la învăţătura teatrului mi-a spus : — Ştii ce m’am gândit mă Costică ? Să rămâi la Paris să faci aicea teatru. La început eu n’am luat în serios această invitație, dar Golfineanu, insistând i-am spus într’o zi : — Cum să rămân la Paris, când eu nu sunt bogat și când trebue să trăesc din ce câştig ? — De asta să nu duci grije, mi-a răspuns el. Papa o să fie mulțumit că o să te poată ajuta. Cu toate că-mi zâmbea această posibilitate, n’am luat-o însă în serios, dar nici nu-1 mai contraziceam pe Golfineanu, ca să nu se supere. Mi-am spus în sufletul meu : aceasta n’ar fi fapta unui om cinstit. Teatrul a făcut sacrificii, trimţându-mă la Paris şi eu nu pot sa fiu ingrat cu instituţia care mi-a prilejuit să mă afirm. Conştiinţa nu mă ierta şi apoi mai era nostalgia pământului ţării în care mă născusem. N’aş fi putut trai mult departe de ţara în care atâtea amintiri mă legau, de bieţii mei părinţi, caţi, parca m’ar fi mustrat. Şi m’am reîntors în ţară pentru a-mi vedea de carieră. COLEGII Am avut colegi în teatru pe Grigore Manolescu, Iancu Petrescu, Catopol, Aristizza Pomanescu şi atâţia alţii. Aceştia aveau talent, remarcabil, fiecare în specialitatea lui. Manolescu se întrecea pe el însuşi în rolurile dramatice de tineri, Iancu Petrescu juca bătrân într’un chip surprinzător de măreţ. Apoi ţăranii pe care-i juca Petrescu, fără schimonositurile lătăreţe ale vorbirei, produceau un efect de mare senzaţie. Catopol avea o vervă nemaipomenită. Nu-l putea nimeni întreceîn repezeala vorbirei : încurcătura cu discursul din „Scrisoarea pierdută“ unde jucase Farfuridi, a rămas de pomină ca și formularea telegramei CU trădarea. Cât despre Aristizza Romanescu încă se mai găsesc oameni cari au răzlit-o jucând și cam au fidmirat-o cum în scenele de dramă aşa micuţă cum era, devenea uriaşe când era nevoită să sfideze o rivală sau să intimideze. f O MARE DURERE — Care a fost cel mai impresionant moment din viaţa dv. f — Când a murit nevasta mea. N’am avut în viaţa mea o mai mare lovitură de îndurat. Când am văzut că-şi dă sufletul, istovită de boală şi n’aveam putinţa să-i fiu de vre-un ajutor. Un chiag de sânge i s’a pus pe inimă şi a căzut inertă. Păstrez şi acuma încă vie, această durere şi de câte ori împrejurarea aduce vorba de suferinţa ei, simt această durere, ca şi cum toate s’ar petrece în momentul acela. * Const. C. Nottara Singura mea consolare pe terenul moral este că fiul meu a putut să-şi creeze o situaţie numai prin propriile lui eforturi. Cu singurele mele mijloace l-am putut ţine şapte ani în străinătate la studii şi la roadele acelei învăţături el se foloseşte şi eu sunt fericit că am un băiat onest, şi harnic. SATISFACŢII — Sunteţi mulţumit de elevii d-voastră ? — Sunt mândru de elevii mei şi văzându-i îmi spun că munca mea n’a fost zadarnică şi că pildele frumoase despre artă pe cari le-am dat în şcoală, au prins chiar în sufletul lor. Astăzi sunt socotiţi de public ca mari maeştri în arta teatrului, pe care socotesc că şi ei îl adoră ca şi mine şi pentru care bănuesc că şi, ei au făcut sacrificii aşa cum afli făcut şi ei. 1 ' ’ r" ' — Aţi făcut multe turnuri ! — Foarte multe turneuri, întâi cu Ionescu Costică de la Iaşi, cu care în fiecare primăvară făceam turneu cu piesa în care obţinusem succes şi apoi cu Lică Teodorescu, de care am fost nedespărţit timp de douăzeci şi doi de ani, în care vreme am putut săi constat şi dibăcia lui şi onestitatea cu care a întreprins aceste turneuri, înlesnindu-mi prilejul să fiu cunoscut în toata ţara, în marele repertoriu pe care l-am interpretat la Teatrul Naţional. Desigur că Lică Teodorescu dacă ar fi fost născut în altă ţară, s’arfi bucurat de o reputaţie şi de un câştig bănesc mult mai hiare, in specialitatea cu care a fost dăruit. Ar fi devenit desigur lin Basel sau Maurice Gest, dar să ne mulţumim aşa cum suntem, cu ce a putut să ne dea Ţara Românească şi să fim recunoscători publicului care a umplut de sute de ori sălile teatrelor din provincie şi mi-au făcut reputaţia mie ca actor şi lui ca excelent administrator. MEMORIILE — Vă scrieți memoriile ? — Le-aș scrie, dar nu pot să stau pe scaun multă vreme pentru ca mă obosesc. Apoi nu pot sa dictez, pentru că ar trebui să fie cineva foarte dibaci la condei ca să mă ajute în formarea stilului îmbrăcând ideia. Dar nădăjduesc că o să mă fac sănătos ca să pot ţine un condei, căci pentru a scrie memoriile, trebue să fie bucuri de intimitatea şi singurătatea odăii şi prezenţa oricărei alte persoane,e-ar distra. Dacă mă va ajuta Dumnezeu să le scriu, ele vor constitui un document şi pentru teatru şi pentru trecerea mea pe această lume, ca să nu se spue că am făcut pe degeaba umbră pământului. IDEALUL — Care este idealul d-voastră ! — Idealul meu acuma este de a putea să mă fac sănătos, să mai trăesc vreo trei ani ca să-mi realizez dorinţa cea mare, de a împlini şaizeci de ani de teatru, şi să pot sărbători această împrejurare ca o ultimă satisfacţie artistică. Cu prilejul acestei spovedanii, sunt dator să mulţumesc în public bunătăţii de suflet a d-lui Alexandru Mavrodi, pentru consideraţia cea mare care o are pentru mine pentru tot ce am putut da teatrului până acuma şi nu ştiu cum aş putea să-i arăt recunoştinţa pentru solicitudinea arătată în timpul celor aproape pt luni de când stau în casa bolnav. Ii mulţumesc din suflet pentru mărinimia cea largă ce ţi-a arătat-o, când l-am văzut deunăzi şi când mi-a spus că „am drept la lin repaus după atâta muncă depusă şi pe care speră s’o mai admire când nu’oi face sănătos“. Spovedania, maestrului Nottara constituie adevărate pagini de istorie. Te minunează vidieiUra spiritului său ca şi protegioasa sa viaţă. IOAN MASSOER iIX Dăruind de Sf. Sărbători soţiei, fleei sau prietenei Dv, o pereche de ciorapi „ADY" ați oferit un cadou frumos și util. Nu există o rimă mai perfectă decât picioare îmbrăcate în ciorapi „ADY”. cwrapid mine&tfildLl. mina Eleonora Nottara