Rampa, mai 1932 (Anul 15, nr. 4286-4307)

1932-05-01 / nr. 4286

KAMPA Măiestrul Nottara în Intimitate (Continuare din pagina I-a) rolurile importante pe care le-am jucat la începutul carierei, nu mi-au fost încredinţate de teatru, ci le-am jucat mai mult din pro­prie iniţiativă. Astfel pe Othe­llo l-am jucat în cadrul unei re­prezentaţii date în beneficiul meu, piesa intrând pe urmă dea­­bea în repertoriu. Pe Shylock nu l-am jucat la Teatrul Naţional, ci în sala Bessel, unde-i acum Pa­­sagiul Imobiliara, cu prilejul tr­­­ei reprezentaţii de gala de Scar­­lat Ghica, care a şi tradus piesa. La această reprezentaţie a asistat regina Elisabeta precum şi toată aristocraţia de pe vremea aceia. In timpul iernii, Ghica tot fusese invitat în diferite familii de aris­tocraţi şi de aceia s’a simţit obli­gat să organizeze acest spectacol,­­ca să se plătească pentru amabili­tatea celor cari l-au invitat. Dea­­bea pe urmă Shylock,, a intrat în repertoriul Teatrului Naţional. Pe Eichard al IlI-lea, Fam jucat , în cadrul unei reprezentaţii, în beneficiul lui Iancu Petrescu, pe Prânz Moor, în traducerea lui Gogu Steriade, în beneficiul meu, ca şi Nean. In ce priveşte Ham­let, piesa s’a jucat în 1895 de 12 ori în şir, fiind scoasă de pe afiş cu sala plină pe motiv că ceilalţi actori somau. Eu lam rugat pe Ştefănescu să facă muzica la Oe­­dip şi am jucat piesa în benefi­ciul meu. Era cineva în umbră care se interpunea în evoluţia ca­rierei mele. Prin tenacitatea şi energia cari nu m’au părăsit o clipă am biruit însă. CA TE­ATRUL SA NU SUFERE! ' Vezi d-ta, eu am 57­ de ani de teatru. In acest răstimp nu s’a amânat niciodată vre-un spectacol pe motiv că aș fi bolnav și nici un actor n’a fost nevoit să mă în­locuiască în pripă. Am jucat cu patruzeci de grade temperatură numai pentru ca teatrul să nu su­fere nici un prejudiciu. Sunt bol­nav de aproape un an de zile şi marea mea dorinţă este să împli­nesc şaizeci de ani de teatru şi să sărbătoresc această dată, care ar fi unică. UN ROL INVATAT INTR’O NOAPTE _ Maestre, nu cumva vă pare rău de cariera ce v’aţi ales ? — „Nu-mi pare rău­ deloc ! Sunt mândru când mă uit înapoi la lupta pe care am avut-o de dat, la nevoile şi lipsurile îndurate. Sunt mândru că am trecut prin ele şi am eşit cu­ cinste şi obraz curat la liman, fără să aduc pre­judicii nici instituţiei, nici tea­trului. Eu n’am avut altă viaţă în afară de cea de teatru, aceasta pentru că mi-am închinat tot tim­pul teatrului. Până la 1882, am jucat roluri de a doua şi a treia mână. Chiar cu ele mă afirmasem şi se vedea că există în mine o aplicaţie pentru teatru. M’am re­levat cu Don Salust, jucat în 24 de ceasuri, căci imbolnavindu-sa titularul, Mitică Olănescu, tradu­cătorul piesei, a insistat să-l joc eu. N’am umblat niciodată haihui pe străzi, ci din contră, chiar după ce îmi terminam replica, rămâneam în şcoala de repetiţie, atent la tot ce se face, astfel că eu eram familiarizat cu situaţiile din „Ruy Blas“ şi l-am învăţat pe Don Salust, într’o noapte. Şi se spune totuşi că nu m’am făcut de râs. Acest lucru a constituit un atent pentru mine ca să fiu luat în seamă. Jucam bătrâni octogenari, a­­vând numai şaptesprezece ani, cum a fost de exemplu în piesa Ludovic al XI-lea, unde l-am ju­cat la început pe Ermitul, pre­cum şi pe stareţul din „DonJuan de Mar­ină“, rol pe care mi l-a încredinţat Pascaly şi în care am debutat la Teatrul Naţional. CUM A ÎNCOLŢIT ACTORUL Cum va venit ideia să fa­ceţi teatru ? —Din foarte fragedă copilărie, m’a impresionat foarte mult Vi­cleimul. Şi la vârsta de patru ani, rugam părinţii să cheme colindă­torii sa-i pue să cânte. M’a în­spăimântat Paiaţa şi Moşul, ghi ■ duşiile m’au lăsat rece şi mi-a dat de gândit cutia cu păpuşi, for­mate din beţe îmbrăcate în cârpe­­cari se mişcau rudimentar, con­duse, de păpuşar. Am tras conclu­zia că efectul ar fi mult mai mare ,dacă păpuşile ar fi înlocuite cu oameni. Şi astfel am aşteptat să se facă vara şi împreună cu pri­­­­e­tenul Ghiţă Buzoianu, viitorul profesor de geografie, cu care­­m’am­ pomenit prieten în acelaş mahala, am reprodus aidoma toa­te scenele pe care le văzusem mai înainte. De aci, s’a născut în mine dorinţa de a juca după un text, căci cu cât înaintam în vâr­stă, cu atât dragostea pentru tea­tru creştea. In clasa a doua pri­mară, aveam în cartea de cetire, bucata „Emigranţii în Brazilia“, o scenă dialogată, cu o mulţime de tipuri străine. Eu aveam o de­osebită predilecţie să imit un ne­gru, pentru interpretarea căruia m’am lioit cu hârtie neagră pe o­­braz, negreală care nu voia să iasă cu apă, încât părinţii au ră­mas încremeniţi când m’au văzut în ce hal am intrat în casă. A- ceastă întâmplare n’a fost însă un simbol pentru că murdăria de pe obraz, nu implică murdăria u­­nei cariere. Şi de atunci nu mi-am mai scos gândul de la tea- LA PENSION Tatăl meu, m’a dat cum era o­­biceiul pe vremea acgea, la pensi­­anul Codreanu, pe locul unde sunt astăzi birourile Administra­ţiei Domeniilor Coroanei. Inclu­­­zându-se acest pension, am fost înscris la 67 în pensionul „Li­bertatea“ unde am avut colegi pe Ionescu Gion, pe inginerul Ma­­reş, pe fraţii Danieleşti, pe Cos­­tescu, care a făcut şi el teatru, pe Luca Manovici, pe Costică CriS­­torian şi mulţi alţii. In acest pension, pe lângă învăţătură, se organiza câte o serbare la fiecare sfârşit de an, îmbrăcaţi în uni­forma pensionului, înşiruiţi doi câte doi, eram duşi cu muzica în frunte în sala Bessel, unde avea loc serbarea. Repetiţiile spectaco­lului însă, se făceau chiar la pen­sion. Din această vreme, se leagă o amintire foarte ciudată, impre­sionantă chiar. N­ a I O COINCIDENŢA BIZARA Bunicul meu din­spre mama, avea un frate bogat, un fel de Mecena. Toţi artiştii se perindau prin saloanele lui luxoase, con­certau şi mai totdeauna plecau cu câte o bijuterie sau vre-un alt suvenir. Intr’o zi am fost invitat la masă, împreună cu părinţii şi bunica. Nu-mi amintesc de cei­lalţi­ musafiri, căci nu aveam mai mult de patru ani. După masă, musafirii au trecut să ia cafelele în odaia turcească, odaie cu sofa, tapisată în roşu, şi ornamen­tată cu ciubuce galbene, care mă ispiteau grozav să le rup din pe­rete şi să mă joc cu ele. Toţi au luat loc pe sofa şi eu lângă bu­nica. In scobitura pianului cu coadă a venit un domn înalt cu figura rasă şi părul dat pe spate şi a început să spue ceva. Pe mă­sură ce el vorbea, eu mă simţeam atras de acest om şi când într’un­ moment, patetic probabil, a înce­­put să ţipe, eu mi-am pus mâna la ochi şi speriat mi-am afundat capul în sânul bunicei. Mai târziu am aflat că domnul înalt, ras, cu părul dat peste cap era actorul Andronescu, pomenit de Bacca, în „Franţuzitele“... Andronescu, Caliopi, se pot socoti actori vred­nici să amuzarisească nişte no­bili spectatori ?... întotdeauna, direcţiunea pensi­onului Traian­, avea obicei ca în vederea repetiţiilor, cari se fă­ceau pentru pregătirea serbării de fine de an, să însărcineze un actor sau un profesor ca să regi­seze reprezentaţia. Intr o zi, di­rectorul pensionului, ne-a strâns pe toţi acei cari manifestam oare­­cari aptitudini de teatru, băieţi cari ne relevasem la diferitele serbări, şi ne-a prezentat utilii domn înalt, cu obrazul ras şi pă­rul dat peste cap. Adresându-se acestui domn, di­rectorul a spus, arătându-ne pe noi . Din aceştia să-ţi alegi inter­preţii pentru piesă. Când m’am uitat la faţa domnului pe care ni l’a prezentat directorul, am rămas încremenit. Mi se părea ca sunt în continuarea unui vis şi încer­cam să fac legătur­a între vis şi rea­litate. Era acelaş personaj care cu mulţi ani înainte, recitase „Fu­riile lui Saul“, când la strigătu lui eu am răspuns eu un alt stri­găt şi m’am făcut mai mic în poa­la bunichii. PRIMA DEZILUZIE Am avut insă o deziluzie. De unde speram să joc un rol mai însemnat în piesă „Rallul Mihai şi călăul“ de Bolintineanu, avânt figură simpatică, şi pieliţa fină, d-l Andronescu m’a ales să joc pe Maria, iar la obiecţiunea mea „dacă nu pot să joc altceva“, el mi-a răspuns foarte amabil că pe pământul acesta Dumnezeu a în­semnat pe om cu darul pentru artă şi că eu n’am încă înfăţişa­rea unui bărbat. Pe mine însă nu m’a mulţuimit aceasta explicaţie, dar totuşi, neavând încotro, am jucat rolul Măriei, având ca par­tener pe Cristodulo Panait, mai târziu directorul ziarului „Tim­pul“, care juca pe Mihai Vitea­zul, şi pe Ionescu-Gion care juca pe unul din Buzeşti. In ziua spectacolului, sunt îm­brăcat în CoStUtil ţărănesc, cu fete, cercei şi o perucă cu coadă, perucă rudimentară căci pe vremea ace­ea, nu exista excelentul Macbauer. Trebue să ştii că eu eram tuns ri­diche. In timp ce-mi aşteptam între culise replica, Gion nare de lucru şi pe la spate îmi trage pe­ruca. Imediat mi-am dat seama de catastrofă şi atunci am avut o in­spiraţie fericită : am luat mara­ma de la gât, pusă să-mi împodo­bească costumul şi am pus-o în cap, intrând în scenă şi evitând astfel ridicolul. EXPLORĂRI... Fiind elev de liceu, am jucat pentru prima dată pe o scenă în „Socrul unui ginere d­in 1875, pe scena şcoalei Româno-Israelite, de pe strada Udricani, lângă Templu. Piesa era de Miler, au­tor al mai multor lucrări de tea­tru, dar despre care astăzi nu se mai vorbeşte. Vara, fiind tot elev de liceu, am trecut de am jucat la „Gră­dina cu cai“, stabilimentul lui Paţae, pe bulevardul Elisabeta, cam pe unde sunt acum Pompie­rii. Era acolo o grădină cu o Sce­nă mică şi mai cânta orchestra sub conducerea lui Kneisel. Moi, băeţii de la liceu, jucam teatru pentru o sumă mică şi masă. Dacă ar fi trăit părinţii mei n’aş fi făcut aceste explorări. Tata a murit la 69 iar mama la 75, aşa că tânăr de tot, am rămas de ca­pul meu. Tatăl meu voia să mă facă avocat, mama militar, iar bunică-mea eclesiast. Căci o rudă a noastră Chrisante Nottara, a fost Patriarch al Ierusalimului. Şi aşa m’am asociat şi eu cu alţi feţi de la liceu şi am început să facem pe artiştii. Paţae însă pro­babil că nu s’a pricopsit cu noi şi într’o bună zi ne-a concediat. Am trecut de aci la „Steaua ro­şie“, pe calea Văcăreşti, unde pentru mâncare şi patru lei pe zi, am lu­­rat vre-o câteva săptămâni. In acest timp, eu locuiam la bu­­nica­ mea, care-mi era şi epitroa­­pă. Insă un unchiu al meu, om rapace, a ridicat pretenţia că o fem­ee bătrână nu poate să fie epitroapa unui tânăr fără expe­rienţă şi astfel să fi constituit un consiliu de familie, care mi-a a­­les ca epitrop pe Anghelovici. Acesta încasa pensia lui tătă-meu de 101 lei, pensie de consilier la Ciutea de conturi. Banii aceştia mi-ar fi fost de ajuns să-mi fac educaţia şi în străinătate. Şi mi-a venit chiar gândul să plec peste graniţă să studiez, stăruind să se facă la tribunal demersu­rile necesare. Unchiul meu însă, care făcea parte din Consiliul de familie, a spus Că am nevoie de mentor şi că nu trebue lăsat un băiat tânăr să plece singur în străinătate. LA CONSERVATOR Fiind tot la liceu, în 1867, am intrat în Conservator, la clasa lui Ştefan Velescu, un profesor emi­nent, om foarte cult, care ştia multe lucruri despre teatru şi sfătuia pe elevi, mai ales că avea şi dărui vorbirei. Velescu ţinea conferinţe la Ateneu, mai toate cu subiect despre teatru, confe­rinţe la care asistam şi noi e­­levii. PRIMELE EMOŢII Colegi de conservator am avut pe Iancu Petrescu, Catopol, Mir­­cea Dimitriade, fiul lui Costache Dimitriade, Costică Costescu, A­­gatha Bârsescu, Măndica Lonescu şi alţii. Împreună cu aceştia, am fost angajaţi ca elevi la Teatrul Naţional în­ 1877 când s’a înfiin­ţat societatea dramatică. Cu pri­lejul producţiunei anului în care s’a dat la Teatrul Naţional în folosul Crucei Roşii, pentru că ţa­ra se afla în război, mi s’a dat să joc o scenă în „Fanatismul“, lui Voltaire, având că partener pe Manolache Zamfirescu, care juca pe Mahomed. M’a deghizat Şte­fan Velescu, pentru că scena se petrecea în Asia, m­’a îmbrăcat în costumul adaptat epocei, şi mi-a dat drumul în scenă. Când s’a ridicat perdeaua, am avut im­presia că galeria a luat locul par­terului şi parterul a luat locu galeriei. Dar repede mi-am venit în fire şi am spus totul până la sfârşit» LA TEATRUL NAŢIONAL Când a căzut cortina, aplauze­le nu se mai isprăveau. Prinţul Ion Ghica, care era în loja de pe scenă, a venit după mine şi mi-a spus : — Tinere, de câţi ani eşti ? — De şaptesprezece ani ! — Bravo, ai ştiut să te prefaci bine în Zapir. Teatrul Naţional, ca încurajare, îţi propune anga­jament de elev, pentru­ că, nu ştiu dacă ai aflat, s’a creat Societatea dramatică şi Teatrul Naţional are nevoie de elemente tinere pentru împrospătarea cadrelor- Dumneata să faci o petiţie prin care să ceri să fii angajat ca elev şi să vii la secretariat cu ea. Un coleg mai îndrăzneţ care stătea la spatele meu, s-a luat după mine şi mi-a spus că să-l las să iscălească şi el petiţia. Eu l-am lăsat, nevăzând în aceasta nici un pericol. Am făcut o peti­ţie, a iscălit colegul primul şi el­ în parafa lui. Cercetează toate petiţiile Chica, şi nu dă de nu­mele greu pe care şi-l însemnase în carnet. Atunci trimite să-l cheme pe Ştefan Velescu pentru a-l întreba Unde locueşte tânărul care 1-fi jucat pe Zapir. Şi astfel, m’a descoperit Ghica. M’a pus să fac o altă petiţie şi am fost an­gajat ca elev în 1877. O SARCINA GREA Mihail Pascaly­ a murit la 1882, iar toate rolurile lui şi le-a însuşit Grigore Manolescu. Ma­nolescu însă, şi-a dat demisia, din motive personale, dela Naţional. Grigore Cantacuzino, directorul teatrului, găsindu-se într’un se­rios impas, — aproape tot reper­toriul era ţinut în Spinare de Manolescu •I- a convocat comite­tul teatrului şi s’a decis ca să se facă recurs la mine. Cantacuzino m’a chemat în biroul lui şi mi-a spus : Ascultă-mă domnule Notta­ra. Teatrul Naţional nu mai are actor de dramă şi în special nu mai are cine să joace tinerii de dramă. Comitetul s’a gândit să recurgă la d-ta. Te încumeţi d-ta, să iei parte din rolurile cari le-a jucat Grigore Manolescu ? — Mă’ncumet şi mă dau tea­trului cu toată dragostea şi cu toată râvna ! — i-am răspuns eu. Din ziua aceea, am luat toate rolurile c­e le jucase Pascaly şi am început să învăţ şi parte din rolurile lui Manolescu. După cum ţi-am spus, aceste roluri îmi erau familiare, fiindcă eu stă­team la repetiţie lângă sufleur, ascultam cu multă atenţie toată piesa care se imprima în urechea mea, ca pe o placă fonografica. Astfel am isbutit să’nving marea greutate de a juca doua sau trei roluri noui pe săptămână. Timp de o stagiune n’am eşit din ca­bina Teatrului, până îtt luna lui Martie când am părăsit teatrul ca ursul bârlogul, după o iarnă grea. TRIMIS LA PARIS Pentru această muncă istovi­toare, Teatrul şi-a împlinit mai mult decât datoria. Am fost nu­mit dintr-odată şi împotriva le­gii, societar de clasa II-a, şi mi s a oferit şi o sumă de bani, care complectând partea de secretar pe vară, îmi dădea posibilitatea să plec la Paris, unde într’ade­­văr, am stat cinci luni. Ministru al nostru la Paris, era Mișu Pherechyde, iar secre­tar de legație, Alexandru Odo­­bescu. Imediat, Pherechyde, mi-a dat o scrisoare către Emil Perîn, ad­ministratorul Comediei Franceze prin care mă recomanda şi-l ruga să-mi pună la dispoziţie locuri gratuite. Perin, foarte amabil, m-a pri­mit imediat, a început să-mi vor­bească despre teatrul românesc şi să-m­i ceară lămuriri, despre mo­dul de organizare a Teattru­lui Naţional. I-am dat toate lămuri­rile ce mi le-a cerut şi tot aştep­tam să scoată o carte permanentă să mi-o ofere. După o jumătate de oră, at­m sculat sa plec. Petin, foarte politicos m­’a condus până la uşă, fără însă să-mi ofere car­tea permanenta. Atunci mi-am luat inima’n dinţi şi foarte je­nat i-am amintit rugămintea lui Pherechyde. Periu mi-a spus : — Ah, n’ai decât să te prezinți când vrei d-ta la control, sa spui cine ești, și ţi se va oferi imediat ce locuri vei doi. Am primit cam descurajat, această recomandare, gândindu-mă la proverbul care spunea că „a promite e un­ lucru nobil“. Seara însă când m’am prezentat la control, şeful contro­lor, extrem de politicos, spunân­­du-i cine simt, m’a întrebat câte locuri doresc. Şi astfel, timp de cinci luni, am asistat la toate re­prezentaţiile Comediei Franceze. Cumpăram textul piesei, şi seara la spectacol, notam jocul actori­lor, iar a doua zi, după dejun, în locuinţa mea din strada Gav­rus- Sac, jucam toate rolurile căutând să-mi apropii toate intonaţiile şi accentele cari mi-au rămas în ureche. Şi astfel a fost trecut tot repertoriul prin glasul şi sufletul meu. O PROPUNERE ISPITI­TOARE Eu aveam un prieten bun, pe Miti Golfineanu care împreună cu încă trei fraţi stăteau într o pensiune din Paris, trimişi cu tatăl lor, Barbu Golfineanu, ca să urmeze liceul. Golfineanu, vă­­zându-mă atât de asiduu la învă­ţătura­ teatrului mi-a spus : — Ştii ce m’am gândit mă Cos­tică ? Să răm­âi la Paris să faci aicea teatru. La început eu n’am luat în se­rios această invitație, dar Golfi­neanu, insistând i-am spus într’o zi : — Cum să rămân la Paris, când eu nu sunt bogat și când trebue să trăesc din ce câştig ? — De asta să nu duci grije, mi-a răspuns el. Papa­ o să fie mulțumit că o să te poată ajuta. Cu toate că-mi zâmbea această posibilitate, n’am luat-o însă în serios, dar nici nu­-1 mai contra­ziceam pe Golfineanu, ca să nu se supere. Mi-am spus în sufletul meu : aceasta n’ar fi fapta unui om cin­stit. Teatrul a făcut sacrificii, trim­ţându-mă la Paris şi eu nu pot sa fiu ingrat cu instituţia care mi-a prilejuit să mă afirm. Conştiinţa nu mă ierta şi apoi mai era nostalgia pământului ţă­rii în care mă născusem. N’aş fi putut trai mult departe de ţara în care atâtea amintiri mă legau, de bieţii mei părinţi, caţi, parca m’ar fi mustrat. Şi m’am reîntors în ţară pentru a-mi vedea de carieră. COLEGII Am avut colegi în teatru pe Grigore Manolescu, Iancu Pe­trescu, Catopol, Aristizza Pom­a­­nescu şi atâţia alţii. Aceştia a­­veau talent, remarcabil, fiecare în specialitatea lui. Manolescu se întrecea pe el însuşi în rolurile dramatice de tineri, Iancu Pe­trescu juca bătrân­ într’un chip surprinzător de măreţ. Apoi ţă­ranii pe care-i juca Petrescu, fără schimonositurile lătăreţe ale vorbirei, produceau un efect de mare senzaţie. Catopol avea o vervă nemaipomenită. Nu-l putea nimeni întrece­­în repezeala vor­birei : încurcătura cu discursul din „Scrisoarea pierdută“ unde jucase Farfuridi, a rămas de po­mină ca și formularea telegramei CU trădarea. Cât despre Aristizza Romanescu încă se mai găsesc oa­meni cari au răzlit-o jucând și cam­ au fidmirat-o cum în scenele de dramă aşa micuţă cum era, de­venea uriaşe când era nevoită să sfideze o rivală sau să intimideze. f O MARE DURERE — Care a fost cel mai impre­sionant moment­ din viaţa dv. f — Când a murit nevasta mea. N’am avut în viaţa mea o mai mare lovitură de îndurat. Când am văzut că-şi dă su­fletul, isto­vită de boală şi n’aveam putinţa să-i fiu de vre-un ajutor. Un chiag de sânge i s’a pus pe inimă şi a căzut inertă. Păstrez şi acu­ma încă vie, această durere şi de câte ori împrejurarea aduce vor­ba de suferinţa ei, simt această durere, ca şi cum toate s’ar pe­trece în momentul acela. * Const. C. Nottara Singura mea consolare pe te­renul moral este că fiul meu a putut să-şi creeze o situaţie nu­mai prin propriile lui eforturi. Cu singurele mele mijloace l-am putut ţine şapte ani în străinătate la studii şi la roadele acelei învă­ţături el se foloseşte şi eu sunt fericit că am un băiat onest, şi harnic. SATISFACŢII —­ Sunteţi mulţumit de elevii d-voastră ? — Sunt mândru de elevii mei şi văzându-i îmi spun că munca mea n­’a fost zadarnică şi că pil­dele frumoase despre artă pe cari le-am dat în şcoală, au prins chiar în sufletul lor. Astăzi sunt socotiţi de pu­blic ca mari maeş­tri în arta teatrului, pe care so­cotesc că şi ei îl adoră ca şi mine şi pentru care bănuesc că şi, ei au făcut sacrificii aşa cum afli făcut şi ei. 1 ' ’ r" ' — Aţi făcut multe tur­nuri ! — Foarte multe turneuri, în­tâi cu Ionescu Costică de la Iaşi, cu care în fiecare primăvară fă­ceam turneu cu piesa în care ob­ţinusem succes şi apoi cu Lică Teodorescu, de care am fost ne­despărţit timp de douăzeci şi doi de ani, în care vreme am putut săi constat şi dibăcia lui şi onestita­­tea cu care a întreprins aceste turneuri, înlesnindu-mi prilejul să fiu cunoscut în toata ţara, în marele repertoriu pe care l-am interpretat la Teatrul Naţional. Desigur că Lică Teodorescu dacă ar fi fost născut în altă ţară, s’ar­­fi bucurat de o reputaţie şi de un câştig bănesc mult­ mai hiare, in specialitatea cu care a fost dăruit. Ar fi devenit desigur lin Basel sau Maurice Gest, dar să ne mulţumim aşa cum suntem, c­u ce a putut să ne dea Ţara Ro­mânească şi să fim recunoscători publicului care a umplut de sute de ori sălile teatrelor din provin­cie şi mi-au făcut reputaţia mie ca actor şi lui ca excelent admi­nistrator. MEMORIILE — Vă scrieți memoriile ? — Le-aș scrie, dar nu pot să stau pe scaun multă vreme pen­­tru ca mă obosesc. Apoi nu pot sa dictez, pentru că ar trebui să fie cineva foarte dibaci la condei ca să mă ajute în formarea stilului îmbrăcând ideia. Dar nădăjduesc că o să mă fac sănătos ca să pot ţine un condei, căci pentru a scrie memoriile, trebue să fie bucuri de intimitatea şi singurătatea o­­dăii şi prezenţa oricărei alte per­soane­­,e-ar distra. Dacă mă va a­­jut­a Dumnezeu să le scriu, ele vor constitui un document şi pen­tru teatru şi pentru trecerea mea pe această lume, ca să nu se spu­e că am făcut pe degeaba umbră pământului. IDEALUL — Care este idealul d-voastră ! — Idealul meu acuma este de a putea să mă fac sănătos, să mai trăesc vre­o trei ani ca să-mi rea­lizez dorinţa cea mare, de a îm­plini şaizeci de ani de teatru, şi să pot sărbători această împreju­rare ca o ultimă satisfacţie artis­tică. Cu prilejul acestei spovedanii, sunt dator să mulţumesc în pu­blic bunătăţii de suflet a d-lui Alexandru Mavrodi, pentru con­sideraţia cea mare care o are pentru mine pentru tot ce am pu­­tut da teatrului până acuma şi nu ştiu cum aş putea să-i arăt re­cunoştinţa pentru solicitudinea arătată în timpul celor aproape pt luni de când stau în casa bol­nav. Ii mulţumesc din suflet pen­­tru­ mărinimia cea largă ce ţ­i-a arătat-o, când l-am văzut deunăzi şi când mi-a s­pus că „am­ drept la lin repaus după atâta muncă de­pusă şi pe care speră s’o mai ad­mire când nu’oi face sănătos“. Spovedania, maestrului Nottara constituie adevărate pagini de istorie. Te minunează vidieiUra spiritului său ca şi protegioasa sa viaţă. IOAN MASSOER­ iIX Dăruind de Sf. Săr­bători soţiei, fleei sau prietenei Dv, o pereche de ciorapi „ADY" ați oferit un cadou frumos și util. Nu există o rimă mai per­fectă decât picioare îmbră­cate în ciorapi „ADY”. cwrapid mine&tfildLl. mina Eleonora Nottara

Next