Rampa, iulie 1932 (Anul 15, nr. 4333-4359)

1932-07-01 / nr. 4333

I­ ANUL XV, No. 4353 Citiţi pagina 111-a VILEGIATURA si TURISM C. VINERI 1 IULIE 195? ABONAMENTE­­si TARA Tre' luni ...»...........................*­•' aoft Şase lun­ .«•••••••••• • 000 \In an....................................................• 1000 IN STRĂINĂTATE DUBI­U Abonamentele se platesc mo­nte la 1 seu­ie ’-5 ale fiecărei iuni 0 Instituție inutilă de B. CEHAN astă dată, sub motiv că e... filo-german. In asemenea con­di­ţi­uni, cum să mai găsească cineaştii e­­nergia şi entuziasmul necesar pentru a realiza filme? Dar să venim, acum, la un caz recent, pe care îl relatează „Le Courrier cinematography d­ue’. Unei comisii de cenzură din Franţa, formată din pri­mar, prefect, căpitanul pom­pierilor şi alte câteva notabili­tăţi, i se prezintă un film, pe ca­re înaltul areopag îl urmăreş­te, tot timpul proecţiunii, cu cel mai viu interes. Dar în mo­mentul când trebuia dată deci­zia, cenzorii strigară în unani­mitate: „Imposibil!” Li se ce­ru atunci să-şi justifice hotărâ­rea. Să aducă obiecţii, să spu­nă care pasagii să fie suprima­te din film. După o­ matură consultaţie, căpitanul pompie­rilor lua cuvântul : „Cer să fie suprimată scena pompieri­lor. Am văzut un ofiţer care are trei galoane. Or, în film i se spune : comandant ! Cu trei galoane, el nu poate fi decât căpitan. Această eroare groso­lană aduce prejudicii nobilului corp al pompierilor, care...” Ca’n revistă... Dar lucrurile nu se opresc aci. Se cenzurează pâ­nă și realitatea. Comisia din Berlin e aceea care, dacă nu ne înşelăm, a suprimat, din re­portajul filmat al accidentului provocat de dirijabilul­­Ak­ron”, momentul căderii celor doi marinari rămaşi suspenda­ţi din aer. Aceasta, probabil, pentru ca lumea să nu afle că aceste frumoase manevre ae­riene costă şi vieţi omeneşti... Şi o asemenea instituţie vode­­vilească ţine în lanţuri arta cinematografică, şi toată vi­zurii din altă Capitală, dar, de­dustria căreia i-a dat naştere. Cenzura cinematografică de­vine, cert, o instituţie din ce în ce mai inutilă. Nici nu e necesar să se mai demonstreze, astăzi, prin argumente serioa­se, flagrantul abuz ce-l consti­­tue pretutindeni cenzura filme­lor, când tuturor celorlalte arte le este, în toate ţările, asi­gurată o libertate relativ de­plină. Nu mai e necesar, fiind­că cenzura filmelor se con­damnă singură, se prăbuşeşte sub propria ei inutilitate. Nu ne gândim aci la o anu­me comisie de cenzură, din ţa­­ra noastră sau din altă ţara. Ţintim întreaga instituţie, a­­tât de riguros organizată, de la un capăt la celălalt al pămân­tului. Ridiculul ese cu deosebi­re în evidenţă când confrun­tăm hotărârile cenzurilor din diferite ţări asupra acelui­aş film. Ne amintim de un film ame­rican care a stârnit vâlvă în străinătate. Un film excelent, se întitula, îmi pare „Our dancing daughters“, pe care cenzura franceză îl recomandă în mod călduros societăţilor de morală, pentru ca să fie proeb­­va­t fecioarelor. Filmul a şi ru­lat,­­în toată Franţa, sub patro­najul nu ştiu cărei societăţi de protecţie a fetelor tinere. Pre­zentat însă cenzurii altei ţări, acelaş film este respins, ca imoral. De la Paris până la Bucureşti, un film profund mo­ral, se transformă într’unul profund imoral! Mia relevăm, din nenumărate cazuri, încă unul. Există un film german asupra evenimen­telor din anul 1914. Comisia de cenzură din Berlin l-a de­clarat anti-german. Acelaş film provoacă şi opoziţia cen Din cuşca sufleurului, IN LUPTA CU PLOILE pupă o serie de cinci „r­el­ache­ uri“,— rezultatul ploilor pe cari le-ara avut în săptămâna trecută, — Luni seara, nu sfărşit, — dar nici Luni fără emo­­ţii, — revistele de vară şi-au reluat reprezentaţiile. Cum vă spuneam însă, cu preţul u­­nor epuizante emoţii. Intr’adevăr, dimineaţa de Luni a de­butat prin a fi posomorâtă, s’a Inse*­ninat pe la orele 10 jam., s'a bosum.­­lat din nou la amiază, pe la şapte seara cerul era străveziu, la opt şi jumătate, — deşi cu jumătate cer se­nin, — ploua, iar la orele 9 jum., era un cer îndoelnic. In atare condiţiuni, redeschiderea sezonului de vară s’a făcut sub auspi­­ciile unui public nu prea numeros, — şi totuşi prea numeros faţă de situa­­ţia atmosferică. Iar publicul care a fost de faţă, — vă dau cuvântul meu de onoare că a­­cesta e adevărul, — a venit cu... um­­brele. Cu umbrelă... la revistă. De.o pildă, d-ra Elvira Godeanu, fer­mecătoarea actriţă a Naţionalului, ve­­nise echipată ca pentru ploaie, cu un pardesiu şi cu­ o umbreluţă foarte chic. Excepţional însă, n’a plouat. După actul I, d. N. V.l.d.n., — unul (în autorii excelentei reviste dela „Co­los“, — o întâmpină pe d-ra Elvira Godeanu, care se ducea la bufet să consume o cassetă, și, după salutări­­le de rigoare, o întreabă :­— Ți-a plăcut spectacolul, d-ră Go­­deanu? — Foarte mult, foarte mult! Păcat că D.zeu nu vă dă concurs. — Of! oftă d. V.l.d.n. — Te văd însă calm! remarcă El­vira. — Ce vrei să fac? Nu­ știi cum e omul? Se aclimatizează. Moralmente, noi, directorii de reviste, ne-am obiș­­nuit cu ploile. Ba chiar, după ceea ce a fost până acum, timpul frumos a ajuns să însemne pentru noi un... ac­cident neprevăzut! CÂND E DE SALVAT O VEDETA ^109 • je, — a cântărit din ochi mulţimea, — şi apoi, avântându-se în largul mării, a început să strige după ajutor. — Dar cum crezi că striga ajutor? mă întreabă prin scrisoare Pop Mar­ţian. Şi mă lămureşte : — Ajutoor! Ajutooor! Aduceţi ime­­diat o frânghie, o barcă, un ziarist şi un fotograf! GHICI: CINE E? Poetul acela care se plimbă in fie­­care dimineaţă la şosea, in tovărăşia gândurilor lui şi a unui splendid o­­gar rusesc, are un motiv ca să facă acest lucru. Motivul e simplu: iu­beşte. Iubeşte pe o doamnă blondă ca o zi dea vară, frivolă ca un zefir şi pasio­­nală ca o roză. In fiecare dimineaţă doamna se plimbă la şosea. Poetul o întâlneşte, îi sărută mâna şi petrece în preajma ei, — înflorat de frageda e i prezenţă—, un ceas bun şi întremător. Ieri de dimineaţă, doamna l-a în­­tămpinat zâmbind. — Ştii că le­ ara visat azi noapte... Vă închipuiţi câtă lumină, a strâns in ochii poetului, bucuria veştii aceş­tia, revărsată ca un balsam în suflet. D­e aceea poetul a făcut ochii mari şi-a murmurat abia :­— M’ai visat? — Da, te-am visat... aşa intr un vis trist, un vis urât... te-am­ visat, tot timpul... şi vânturându-şi mânuţele în aer ca doi fluturi trandafirii de ine­­le... Ah! ce coșmar îngrozitor... bine c’a trecut!... bine c’a trecut!... Şi iată că şi music-hall-urile şi cabaretele parisiene, au ajuns la punctul când stagiunea e pe sfâr­şite, când însăşi activitatea artis­tică stagnează lăsând elementele componente ale companiilor dife­rite să se odihnească. Totuşi după cum teatrele care la Paris sunt foarte numeroase, se împart în două grupuri : o parte care se închid, încheindu-şi astfel stagiunea şi o parte care rămân deschise, contin­­ându-şi activitatea în sală, în grădini sau în turnee şi în timpul verii, şi music-hall-urile şi cabaretele din Intr’o nouă­­ilustrată pe care am primit,I­eri, din Carmen Sylva, sim­­paticul A. Pop Marţian îmi scrie că, ile io zile a sosit In localitate, o fostă nostimă actriţă bucureşteană, — acum câţiva ani vedeta unui teatru din Ca­ter Victoriei. ~ Cu toate eforturile pe cari le depu­ne în acest scop. De aceea, actriţa se consumă Şi nu ştie ce sa mai născocească pentru că­ Paris procedează la fel. Mu­sic­­gazetele — şi conclusiv: publicul, —I hall-urile sunt însă mai puţine­­să mai vorbească despre dânsa.­­ Cabarete, restaurante de noapte Duminică dimineaţa a eşit pe pla­­same multe şi sunt vestite grădi­ Scrisori din Paris Prin music hall-urile şi cabaretele parisiene râie nocturne ale Parisului, însă music-hall-urile propriu zise, cu programe artistice senzaţionale şi valoroase, sunt numai câteva. Printre cele câte­vă, fără îndoială­­în frunte figurează :Empirul4* şi „Alhambra4*. Cel din urmă şi-a închis porţile realizând în aceas­tă stagiune un beneficiu d­estul ele mulţumitor, primul care în a­­cest an a înregistrat adevărate triumfuri şi îşi continuă şi în timpul verii programul. Sala cea mare a Eu­tpirului, a fost, amenajată cu aparate speci­ale pentru aerisit şi răcorit în aşa fel ■ încât publicul să nu su­fere cu nimic din cauza căldurii. Ceea ce însă Parisul are nou în anul acesta şi ceea ce con­stiuie are punct de atracţie sunt aşa zisele „cafes-chantants44.. Din aceste lo­caluri Parisul are două exempla­re, care neîndoios atrag multă lume şi constitue un punct de a­­tracţie ramplasând astfel celelal­te music-hall-uri cari­ au fost în­chise. Unul din aceste „cafés chan­­tants*4 şi-a şi deschis , porţile î­n apropiere de Alhambra. , DAMTA ATI: ZELLFS Café-ul pe care l-a deschis de curând Joe Zelli’s. Construcţia acestui cafeu care e unul din cele mai luxoase, ele­gante şi moderne, constitue un punct, de atracţie pe care parisi­­i citii în foarte scurt timp vor şti să-l preţuiască. O diseusă plăcută, simpatică­ şi cu voce caldă e France Nylord. Un element tânăr, d­ar care se bu­cură de multă consideraţie din partea spectat­orilor-con­su­mat­ori. : TFşoara Léonneec are un talent special în a lansa cântecele de mateloţi, Denyse Molie şi Jean Mohet alcătuiesc un duo admira­bil care în schetch­-ul ..O repeti­ţie în 1885‘‘ obţin insistente şi puternice aplauze.' Programul este admirabil com­plectat de următoarele numere de mare succes : Le Baillif,­ jumă­tate duzină de girls , Dioli-Poli- Dancers, pianişti, Depiamic şi Rossi, Gabriella un humorist de valoare şi Damia, una din cele mai bune actriţe de compoziţie din Paris. In câteva imitaţii ale Marlenei Dietrich a obţinut apla­uze puternice. In genere premie­ra acestui nou local parisian a fost bine primită. PRADO... ...și-a deschis porţile în imedi­ata apropiere a lui „Empire*4. Programul alcătuit de acest al doilea „café chantants*4 diferă mult de primul. Pe când cel din strada Fontaine caută să se ase­­men­e­­cu adevăratele mari music­­hall-uri, acest de-al doilea café, cu toate că se află în apropierea „Empirului44 tinde a-şi organiza altfel programul. In­ loc să fie mulţime de numere cari să nu aibe nici-o legătură între ele, şi le-a grupat pe toate în­ jurul uu­nei aşa zise reviste şi ele se suc­ced într-o anumită ordine care le dă o valoare mai mare fiind a­­ninţate de deliciosul compere Charles Fallot. Fiecare număr are altă, intro­ducere­ şi alt anunţ ţinut de­ Char­les care a devenit în câteva seri doar popular­. A reuşit astfel să facă marea legătură dintre scenă şi sală să asigure, tot el „succesul" numere­lor ce le anunţa. Itt fruntea programului strălu­cesc : Jacques Martel, Suzanne Fayron, Reiné,­Paul Coffre, care cânta cu multă căldură şi senti­ment le Danseur argentin, la Pipii şi le Fume-Ci­gar­ette. E. E. U. Paris, Iunie 19132. Director: SCARLAT FRODA O convorbire cu marele compozitor vienez Edmund Eysler, „calicul nemuritor“... „Arta nu e o societate de asigurare“ Despre compozitorul Edmund Eysler, pe care toată l­um­ea nu-l cunoaşte decât prin prizma „şla­gărelor” lui despre Viena şi dra­goste, au apărut în ultimul timp în gazete, ştiri foarte puţin simpa­tice Astfel celebrul compozi­tor vienez n’are automobil, nici moşii. Vila lui, care nu e pe Ri­viera ci lângă Viena, a fost seches­trată. Portărelul e „pâinea lui cea de toate zilele”. Asta înseam­nă, că î-o mănâncă dânsul. Şi cre­ditorii se ocupă foarte mult de el. De opt ani sărmanul Eysler plă­teşte datoriile făcute de altul. „Iţi merge bine, îţi merge prost viaţa e ca un tobogan, odată eşti sus, odată jos ..spune el’’. Unde scrie că nu trebue să-mi meargă şi mie odată prost? Nu sunt doar rentier. Sunt artist! Şo­arta nu e o asigu­rare pe viaţă sau o pensiune pen­tru bolnavi. Nu degeaba am scris. Fratele Straubinger” şi ..Der un­sterbliche Lump” (Calicul nemu­ritor) operetă al cărei titlu se tra­duce de obiceiu greşit, prin ..Va­­gabondul nemuritor”). In aceste figuri e o bucată din mine. Să-ţi povestesc o mică întâm­plare. Odată a venit la mine un editor şi mi a cerut câteva cântece. Dar să le compun repede. Mi-a dat un acont de trei sute şilingi. Aceşti trei sute de şilingi au fost prima sumă pe care am pastrat-o, astăzi. Tot ce am scris era pentru intacta patrusprezece zile,­­ Girardi. La el mă gândesc încă şi In a patrusprezecea zi­ a venit acum când scriu ceva nou. ..Cum soţia mea şi­ mi-a spus. ..Afară aş ar fi cântat asta Girardi? Prieto­­teaptă unul care vrea bani!” M­am­nului meu Hubert Marischka i-am dus afară. Portărelul. ..Iubite pmie făcut cel mai mare compliment tene, vrei iar bani?” — „Maestre când i-am spus, într’o zi, că mo­­ţEysler, nu plec fără cel puţin trei dul în care a interpretat un rol sute de şilingi!’’ — „Nici nu tre-1 n­ i-a amintit de Girardi, bue să faci asta, iubitule, iată ! nu era atât de uşor să bi­banii”. * crezi cu Girardi. ..Avea capriciile După ce a plecat, soţia m’a în­trebat ce am făcut. ,,Mă împac de minune cu portăreii. I-am dat ba­nii”. Şi ea m’a privit lung­ . Aşa? Frumos. Şi ce facem acum? Râz‘­ încă! Eşti un calic nemuritor!’ Natural- ea are dreptate, dar nu mă pot schimba. „Măiastră de aur” mi-a adus o sută de mii de şilingi. Sau dus pe datorii. Anu­me, pe, acelea ale ginerelui meu care a fugit în America. Dar nu din cauza asta am peri albi. Pen­tru mine fiecare zi în care am pentru o ţigară şi o cafea e fru­moasă. Principalul e să compun un nou cântec, un vals frumos. Şi asta i se întâmplă încă lui Edmund Eysler. Slavă Domnului! Bani­­i,’flm, dar inspiraţie, dă! Sunt un păcătos un calic, cum spune so­ţia mea. Şi Franz Schubert a fost la fel. Cu toate grijile din ultimul timp am terminat două noui ope­rete, frumoase, vesele. Cu una, „Fata din Wachau” vo­u redes­chide probabil la toamnă Bürgers­theater-ul. Aci am repurtat prime­le mele succese. ..Calicul nemu­ritor”, „Mâncătorul de femei”, „Soţul­ vesel”. .Ziua în paradis ’. Au fost timpuri frumoase. Dar eu plâng după ele. Căci ştiu că vor veni din nou. Compun încă. II: ciuda părului alb nu sunt atât de bătrân şi fetele tot mai su­râd .,bătrânului” Eysler. Şi mun­ca e azi la fel,ca atunci, când lu­cram cu Girardi. El era idolul meu şi a rămas până în ziua de lui, dar un om ca el trebuia să le aibă. Era bătrân, nu mai avea voce. Dar când eşea pe scenă nimeni nu-i rezista. Astăzi nu pot să scriu nici-un cuplet fără să-mi imaginez cum l-ar fi cântat G­run­di — fără voce, dar astfel încât lu­mea să plângă și să râdă, cum ar fi vrut el. Operetele mele cu marile ro­luri de canto le-a văzut ca specta­tor. ,,Sta. Münder], am spus eu că o să iasă ceva din fine. Dar tre­buia să vii mai de­vreme cu lucru­rile astea. Atunci când eram încă tânăr. Ce-mi folosesc lucrurile tale frumoase dacă nu pot să mai cânt...” Girardi e de mult mort, şi cu timpul voi­ îmbătrâni şi eu. Dar nu mă grăbesc. încă vre­o zece. Unsprezece ani voiu putea să mai aştept bătrâneţea. Şi nu-mi va merge tot aşa ca acum. Eysler va fi din nou la înălţime, promit asta vienezilor. Şi până atunci bem ca­fea, dacă n avem friptură. Şi pen­tru o ţigaretă uşoară va ajunge totdeauna. Numai un lucru vreau: vienezii să nu mă compătimească! Nu-mi convine. Când mă aşez la pian, uit toate grijile. Şi dacă nu putem plăti astăzi electrica, o vom plăti mâine! îmi pare puţin rău de vi­la mea. Am strâns ban cu ban pen­tru ea. Şi atâtea amintiri frumoa­se mă leagă de ea. Dar trece şi asta. In viaţă, de multe ori nu con­tează ceea ce ai­ci ce eşti. Şi în această privinţă nu m-a bleste­mat Dumnezeu: e ceva dacă eşti Edmund Eysler, calicul ne­muritor! De aceea nu trebue nimănui să-i fie milă de mine. Şi dacă oa­menii nu au întrebat mereu zile­le acestea cum îmi merge, am râs şi le-am răspuns. ..Mulţumesc, Irani n am, altmin­teri îmi merge bine!” $1 tölcm mlcloi ce! mai gras! In sfârşit, am scăpat şi, de grija asta , Moţi se reîntoarce. Astăzi, mâine, îl vom vedea viu şi natu­ral printre noi.. Să tăiem,­­mielul ăl mai gras ! Pierdut a fost şi Vain regăsit. Nu i-a fost dat­ să treacă Oceanul, deşi, după câte am au­zit, în ziar a, şi publicat o convoc­hire cu el pe vapor. Federaţia ro­mână de box îi va ridica suspen­darea ,definitiva­­, ca­ şi tatăl fu­rios care-şi desmoşteneşte fiul care a plecat în lume şi care se gră­beşte să-şi grafieze odrasla când aceasta integrează căminul părin­tesc. Reclama e făcută, şi vă asigur ca va fi moarte de om la viitoarea gală, care­-l va avea ca vedetă. Toate bune și frumoase, dacă n’ar mai, fi încă un ce. Din cercuri hive autorizate a­­flu că frumoasa doamnă Spahow îi pregătește o paradă în toată re­gula soțului ei, sau ca să fiu mai­ precis, solia campionului ii va adm in is t ra ■ l ore ura l ui fantomă, chiar plin­ prima zi a sosirii sale, vre-o câteva uperien t ur i, svinguri şi — cine ştie ! — poate şi vre-o câteva lovituri joase. Iată cea mai bună dovadă că boxul nu este „mai ideală“ — bălaie sadea, cum cred unii. Şi după toate probabilităţile, Moţi va fi învins în acr.sl match cu' repnze necronometrate. In. za­dar vecinii sau vre-un arbitru im­provizat vor striga ,,bre.ahe" ! — doamna Spalcow nea­vând Irama vre-unui avertisment mu descali­­cări. va, continua să. aplice lovi­turi la ceafă, cu efect­ funest. Căci Moţi nu știe. să lupte decât cu a­­icuiv­it,e regiile, intre sforile rin­gului. Pare-se că există în­ această turn din pofida aparenţelor, un e­­chilibru statornic şi o compensa­ţie. Când îmi făceam stagiul mili­tar, generalul F era un fel de spaimă a brigăzii. Intro zi, pe câmpul de exerciţii, intru în " vor­bă cu şoferul generalului, care mi-a destăinuit precum că doam­na general îl bate cu papucul pe domnul general, care stă smirnă în faţa ei. Din ziua aceia, genera­lul mi-a devenit simpatic, căci am început să-l înţeleg. Şi campionii de box îşi­­găsesc naşul! Am­ auzit — acuma nu ştiu dacă o fi adevărat — că Lucian Popes­cu, după fiecare înfrângere, este regulat, scărmănat de Popescu-ta­­tăl, care, de asemenea, nu-şi crono­metrează reprizele. Gi­că la Pa­ris, tatăl se plasase în apropierea ringului şi cueva din când în când : ...Arde-l, că dacă nu, ţi-arăt ■cu ţie acasă­­“ Lucrul nu­-l face mai, puţin sim­patic pe Lucian, în schimb con­s­­titue o dovadă, peremptorie, că un boxeur nu­ e un simplu bătăuş. N-n de m­icit: ziarele­ franceze cm rela­tat cazul unui, box­eur — îmi sca­pă numele — care ne­mulţumit de aprecierea juriului, a scos mănu­şile d­in mâini şi a luat pur şi simplu la bătaie pe­ adversarul în­tru, box cu juriu, cu, tot... Pe toţi i-a bătut măr, deşi cu, vre-o câte­va minute înainte, în faţa unnui adversar, a fost înfrânt. Până luna altă, să,'dea Dumne­zeu, ca toţi sa scape, teafăr. E he alee doamnă Spahou­ !'■ TO AX MASS OFF m­­ ' v­­ op­-■um / t ■ iy '■ f i % - ‘’’N.: ■ X VNfiy 'CNTO •• Moți Spakow Cecile Sorel a jucat „Marea ducesă şi chelnerul“ La teatrul Michodiere din Pa­ris, a avut loc zilele trecute, în­tr-o atmosferă de mare eleganţă, unica reprezentaţie a d-nei Ceci­le, Sorel cu piesa , „Marea ducesă şi chelnerul'* de Savoir. Fiecare loc era ocupat de o personalitate cunoscută.­­T­oţi între ei se cunoşteau. Câteva actriţe, Marie Leconte,­ Edinee ,Favart, Iluguette Duflos, amestecate în public judecau cu indulgenţă tru­pa de amatori care înconjura pe Cecile Sorel şi pe Maurice de ■ Saxa. Totuş amatorii, d-nele Fauchier, Magnaţi, Lehel şi d-nii Manpain, Felive Depalys, romancierul R­î­­volett, au jucat bine. In actul al treilea, din , piesă, care se petrece întrun local ţinut de Marea ducesă au apărut : dan­satoarea Mila Cin­e, trioul. Mar­tinez, tenorul Burdino şi dansa­torul Serge Lefar. ••••-! Figuraţia pe scenă a fost făcută de asemeni, de funie care fusese­­și în sală. Au fost recunoscuţi d-l Henri Bernstein, d-na Chie­­sa, desenatorul Seni, etc. Un critic parisian se întreabă dacă după succesul acestei repre­zentaţii Fahre nu va înscrie , în repertoriul Comediei .Franceze :|­1,Marea ducesă și chelnerul*4. Cecile Sorel Urmează în pagina H-a, coloa­nele I-a şi a II-a sus Figuri culturale din Ardea Convorbire cu d. loan Coltor Personalitatea noului subsecretar de Stat dela Ministeru Sănătăţii." Amintiri familiare mai vechi.­­ Din 1848, - Ioan Blaj. - Dela Roma.­­ Localităţi şi personalităţi istorice Când intram la d. Ioan Coltor, actualul subsecretar de Stat al Sănătăţii, fost, redactor al ziaru­lui bisericesc politic ..Unirea­ din Blaj pe timpul­­istoricei adu­nări naţionale ţinută la Alba-Iul­ia în ziua de­ 1 Decembrie ISIS şi mai apoi director al revistei ,,Cultura Creştină“, din acelaş oraş, ca preot, înţelege să tradu­că în faptă de toate zilele povaţa Scripturei . Să nu ştie stânga ce face dreapta.­­ De aceea cele mai înalte articole care în săptămânile ce au precedat marele eveniment al Unirii noastre def­initive era, singurul cotidian românesc din Transilvania, nu poartă semnătu­ra d-sale. Instinctiv îşi da seama că anonimatul răspuunde mai bine unor puternice simţuri colective, ca cele­­ce stăpâniau, sufletele Ro­mânilor Ardeleni de atunci. Şi totuş atâtea din aceste articole au rămas neuitate. Unul, mai, cu sea­mă, „Ducem şi pământul“ a con­tribuit esenţial la accelerarea­­mo­bilizării, a doua a Armatei, Româ­ne, la­ sfârşitul anului 1918. Tot aşa a ştiut să rămână în umbră şi ,la­­ conf­erinţa de ■ pace din Paris, unde a­­fost­ trimis­ la începutul, anului următor, ca a­­taşat, pe lângă d. Vai­da Voevod, delegatul Românilor Arde­leni. Mod,est, dar valoros, şi simp­atic, a ştiut să terzească, pretutindeni, simpatii pentru, România întregi­tă. De unde înainte, de aceea La Croix şi toate publicaţiile religi­oase ale Apusului privi­au­ înfăp­tuirea României, Mari ca o în­frângere şi nedreptăţire­ a Catoli­­cismulu­i, 'ât u.pă venirea d-sale la Paris, după între,vederile'avjiile eu CardInalul Ainette şi Mgr. Cere- II-;. delegatul Sfântului^ Seniin la fice.eaș conferinţă, n­u sa mai, ti­părit nimic'ostil cauzei noastre. Şi n’a. prea făcut sgom­ot nici , a deputat. Deşi e ales mereu in şapte legislaţii den rândul, fară nici o întrecu­pere, dovedind eu nn\'i. ce contact sufletesc indes­tructibil ştie să realizeze câte un adevărat ales. ori' mulţimea'‘'ceg, mare,de alegătu­ri ! Deşi cidual cu­vântul de 'aiaea"ori în chestiunile, cele mai iritante ! Când a ţinut întâiul său discurs politic­­mare asupra chestiunii muncii greşit în vara anului 1920, d-sa a întrunit aprobarea u­i,animă (chiar şi a socialiştilor I.), a membrilor acelei Adunări. D. Iarga i-a închinat a­­tunci un elogios prim-articol în „Neamul Românesc ‘ intitulat : ■„Un glas creştin şi tot aşa cu alte prilejuri. Dar a­junge atâta deocamdată. .­­ .Ce amintiri mai însemnate aveţi din copilărie ! încep­­cu se­ria întrebărilor. — Din copilărie ? întreabă d-sa mirat. Eu n am amintiri. Şi dacă aş avea, îmi lipseşte darul de povestitor al lui Moş Creangă. Am­ însă în schimb câteva amin­tiri familiare la care ţin. Ctitorul vedrei biserici de lemn din Tâm­­păhaza-N­ifalău (astăzi Rădeşti) a fost urr străbunic al meu,­­ loan Coltor, la sfârşitul veacului al 3­6-lea. Ca boerii şi voevozii , noş­tri de altădată, el era înfăţişat într un chip, îndată la intrare, închinând cu întreaga sa familie noua ctitorie hramului ales. 1 Un alt strămoş, acesta meşter tâm­plar, făcu singur o biserică în-­­treagă dela ziduri şi tâmplă până la uşi şi ferestre, murind împăcat că nu se simte vinovat cu nimic. DIN 3­848 Bunicul meu de mamă a fost Teofil Socaciu, adjutantul prefec­tului Axentie Severn la 3.S48— 3849. Ca flăcău, el izbuti să se s­trecoare la Blaj tocmai când hon­vezii renegatului Tzetz din arma­ta ungurească a lui Bern ardeau arhivele și începeau orgiile. Ca cheful lor să fie mai cu haz, ci aduseră din catedrala Blajului toate vechile odoare, unele chiar dela­ Mihai­­Vodă Viteazul. Ne­mulţumiţi cu toaletele femeilor pierdute ce aveau cu ei, ,honve­zii,* ringuri le îmbrăcară în afin­tele odăjdii preoţeşti şi le dau si bea din potirele bătute în treste- Dr. Joan Culler

Next