Rampa, august 1932 (Anul 15, nr. 4360-4385)
1932-08-01 / nr. 4360
anul xv, no. 43 d o Redacţia, Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT NoiHotel Astoriai.— Telet 301/59 BUCUREŞTI Publcitatea concesionata exclusiv Societate Androme „Rudolf Messe", Calea Victoriei No. 31. / 1 U Director: SCARLAT FRODA C. LUNII AUGUST 1932 ABONAMENTE ÎN TARA trei luni. ZT .......... Lei 300 Sasa luni............ „ SOo Un an ............. . „ boc IN STRĂINĂTATE DUBLU ADonamentele se plătees înainta îe 1 sau la 15 ale flecarei luni Ecouri romane de EM. BUCUŢA Ephemeris Dator emana. Anuarul acesta strălucit al Şcoalei Române din Roma, cu care ne învăţase Pârvan şi ne temeam că nu ne mai întâlnim după moartea lui, apare mereu. Taiul încet, pe măsură ce citesc, foile cu frumoase ilustraţii, nu mai puţine de patru sute şi zece, ca în cele mai bune zile, când maestrul, cu ochii scăpărători şi cu mişcările repezi, voite, de om mai mult mic de stat şi mare de vârtute, se afla printre noi. îmi mai aduc aminte de la întâiul volum, de bucuria pe care o avea că foarte puţini puteau înţelege titlul, iar unii îl răstălmăceau. Eu vedeam, până şi aici, aceeaş pornire care-şi făcea loc în activitatea lui literară a vremii din urmă, spre căutat, rar şi uimit burghezul. Istoria şi arheologia crescuseră în cuibul lor încă un aristocrat. Atât purtarea faţă de oameni cât şi făctura scrisului trebuiau să se potrivească după stema ieşită târziu din făuriştele ştiinţei. Eram destui cari nu puteam înţelege şi la cari ne părea rău. Şi-mi aduc la fel aminte de cealaltă bucurie, care avea şi ea ceva din aceeaş mulţumire că omul obişnuit, uşor avea să se lase şi să rămână păcălit. Cartea fusese gândită şi lucrată până în cel mai mic amănunt, într’un gust clasic, de tipar roman, cu o copertă gălbue ca de pergament, cu litere lapidare mari şi cu titlu roşu. Textul era, ca şi astăzi, în cea mai mare parte italian, mai puţin francez şi chiar latin. încă de pe copertă se vedea, la locul unde se pune de obiceiu editura, că volumul se găseşte în:: Roma, Librăria di Scienze e Lettere Piazza Madama 19—20. Câţi se pricepeau să descopere, ascunsă pe un dos de pagină şi cu litere mici tipografia românească unde cartea se trăsese : Cultura Naţională pe vremuri, şi Imprimeria Naţională, cu numele ei de acum ? Credeau cei mai mulţi, fireşte, că e vorba de o carte tipărită în Italia şi o ţineau ca o pildă de ruşine în faţa artei grafice româneşti, nedestoinică să se ridice la un asemenea meşteşug. Pârvan pregătise cu ştiinţă această mică mistificare, necesară primirii cărţii în străinătate şi cheltuirii humorului lui. Iată astăzi volumul al cincilea, întru nimic mai sărac, nici în miez, nici în coajă, decât volumele dela început. D-l Emil Panaitescu, bunul gospodar de la Institutul de Studii Clasice din Cluj se dovedeşte ca director al Şcoalei de la Roma un păstrător de tradiţie şi un vrednic urmaş al întemeetorului şi profesorului. Ca şi acesta, el se mulţumeşte să fie în toate prezent, fără să-şi aşeze colaborarea temuta între studiile membrilor, decât poate într’o prefaţă sau un omagiu. In schimb, între aceştia, sunt scriitori încercaţi în specialitatea lor ca d-nii Al. Busuioceanu scriind despre Daniel din Volterra şi istoria unui motiv pictural, Horia Teodoru despre Bisericile cruciforme din Italia de Miazăzi, O. Daicovici despre Italicii în Dalmaţia, Ştefan M. Balş despre Sânt Angelo al Monte Raparo, şi adevărate şi puternice monografii în Arenele protoistorice pe monedele greceşti de d-l G. Ştefan, vârsta de bronz în Piceno de d-na Hortensia Dumitrescu şi Numele de persoane sardo-logii doreze în secolele XI—XIII de d-l Ştefan Pasca. Ştiinţa română se poate făli cu aceste contribuţii, pe care le pune deadreptul sub ochii şi la judecata specialiştilor străini. Sunt contribuţii, în chestii care par uneori foarte de amănunt, dar tocmai prin aceasta îşi dovedesc originalitatea şi îndrăsneala. Nu e vorba de o intrare într’un domeniu al nimănui sau a foarte puţini, unde totul e nou şi toate presupunerile îngăduite, ci de un lucru de migală, cot la cot, cu cei dintâi oameni de cercetare pe cari îi are Apusul, vechiu şi aşezat în cultură, în câmpuri săpate de sute de ani, în, o mie de feluri. Nu e îngăduit aici decât cine stăpâneşte tot ce s’a făcut mai înainte şi încearcă să aducă un fapt sau o interpretare nouă. Subiectele nu ne aparţin şi, ceeace izbutim, , se încorporează de-a doua zi ştiinţei universale, şi nu numai celei naţionale. Cum s’ar înţelege altminteri urmărirea tratării, în linie şi culoare, a coborîrii de pe cruce, de la Sodoma până la Rubens, de condeiul savant al d-lui Al. Busuioceanu ? Istoria picturii, din plină Renaştere şi din începutul Barocului, se presupune de la sine ca ştiinţă de aproape şi se ispitesc tot felul de tablouri şi de istorici ai vremii pentru această punere în lumină a unui singur subiect pe o singură muchie. Cititorul român se simte desprins de tot ceea ce e pentru el preocupare de toată ziua în ştiinţa deacasă şi în felie cum ea se încadrează în cealaltă. Dar chiar această siluire îi face bine. Restrângerea de orizont e propriu zis o lărgire. Hotarele cad. Se deschide înaintea lui ţara spiritului. Vede în ea, făcându-şi loc printre atâţia lucrători vestiţi, pe ai lui, preţuiţi deopotrivă şi uneori chiar mai mult. II uimeşte lucrul mâinilor lor. Ii crește sufletul. Din cuşca sufleurului, CU... UN SINGUR ÎNŢELES Şi vorbind un „cuşca“ de mai sus de un medic, mi-am reamintit că: a. Acum două zile, într’o bătae generală“ care s’a stârnit la sfârşitul unui chef, la şosea, unul din beligeranţi, cu capul sdrobit de un sifon, este transportat la farmacie. Soseşte în goană, comisarul, şi, aferat, întreabă de la uşă — a murit? _Nu!, — răspunde un gură cască, — se aşteaptă doctorul! ■ O RUDA INTR’ADEVAR... ÎNDEPĂRTATA Simpaticul actor al „Naţionalului , d. A. Pop Marţian, — care se află actualmente la Techirghiol, — plimbăndu-se zilele trecute pe plajă, a intrat In vorbă cu un băetaș cam de vreo 9 ani, foarte vioiu și foarte drăgălaș. — Cu cine ești pe plajă, piciule? — Cu nimeni! __ Nici cu tăticul, nici cu mămica? — Nici? — Nici cu o rudă mai îndepărtată ? — ?! — Cum, tu nu ai o rudă îndepărtată? — Ba da, pe unchiul din Australia! CALUL CARE VORBEŞTE In Rusia turistă, — probabil că şi în Rusia sovietică — era curentă următoarea amuzantă zicală: „Rusul bea vutca la două împrejurări: când are icre negre, şi când n’are icre negre. Nu bea vutcă dintr’o singură împrejurare: n’are“ Cam acelaş lucru se poate spune despre amicul nostru N., un pasionat al jocului, N. joacă toată iarna cărţi, la club, iar de, îndată ce primăvara deschide hipodroamele bucureştene, este nelipsit de la toate alergările. Acesta este de altfel singurul defect al amicului nostru N. Ba mai are unul: vorbeşte în somn. A vorbi în somn e un obiceiu foarte prost, findcă în asemenea momente, scapi de multe ori penibile indiscreții. Așa că, într’o dimineață, N. se pomeni ca soțioara care-i cere socoteală: — Ia ascultă, dragă, cine.i Lulu? — Cum Lulu? sare N., îngrozit. — Toată noaptea n’ai făcut decât să visezi şi să vorbeşti de Lulu... — A... aşa! Se poate! Lulu este numele unui cal, pe care am pariat ori la curse. Şi N. plecă fericit că a ars nevestei o minciună, atât de verosimilă, dată fiind pasiunea lui pentru curse. Dar întorcându-se seara acasă, N. îşi găsi soţia foarte încruntată. O întrebă de aceea cu multă prudenţă: — A fost cineva? a întrebat de mine? — Nu, domnule! răspunse soţia brusc. N’a fost nimeni. Ţi-a telefonat numai... calul d.tale! numai când şi LIZICA PETRESCU IN INTIMITATE Lizica Petrescu... Numele se desprinde trhimbător dintrun mozaic ciudat : un amalgam de ritm şi culoare, de defliei frumoase şi costume iustiuoase, de pointe picante şi melodii calde, obsedante... Lizica Petrescu... Pe orizontul capricios şi noctambul al revistei, prinde săă defileze un convoiu nesfârşit de personagii bizare, înşiruire stranie de costume din toate epocile, de toate felurile şi de toate culorile». O uriaşă expoziţie de modele, purtate pe rând de acelaş trup sculptural şi însufleţite de aceiaşi eleganţă a mişcărilor. Reamintiţi-vă, — căci au fost prea frumoase spre a se fi putut uita, — majestuoasa rochie de dantelă veneţiană a fermecătoarei Bella Bianca, costumul delicios şi îndrăsneţ al Marei Ducese, bucata aceia minusculă de hermină, sau minunata îmbinare de pene şi lame uri, — toate, absolut toate, ar fi rămas simple piese de muzeu, scirenţe amorfe, mirosind a naftalină, trusouri de colecţionari... Lizica Petrescu a ştiut să le însufleţească, să le dea viaţă, să le readucă în actualitate... Rolurile ei, multiplele ei roluri, sunt veşnic o pitorească îmbinare de fantezie, de inventivitate şi de bun gust. Frumoasa vedetă a „Cărăbuşului” ştie să le adâncească, şi să le imprime o notă de păgână şi de obsedantă reverie. E printre puţinele actriţe de revistă, a cărei cuceritoare şi clasică frumuseţe, rivalizează, — şi matehuişu vrea să dea o câştigătoare ! — cu un talent de preţioase resurse, slujit dealtfel şi de o voce mătăsoasă, care ştie să dea relief şi să jongleze abil pe dificila scară a notelor... ...Fireşte, astfel portretizată, Lizica Petrescu ar părea prin definiţie, „steaua” capricioasă şi răsfăţată a unei lumi întregi, veşnic agitate între două schimbări de decor, un balet, un şlagăr şi un cuplet... O divă pretenţioasă şi mofturoasă, cu maşină la intrarea din dos a teatrului, nar fi nici aceasta o definiţie care să nu i se potrivească... In definitiv, atunci când eşti regină biruitoare a unui teatru în care activează stelele de mărimi şi forme atât de diferite, atunci când talentul şi frumuseţea te înarmează cu prisosinţă şi când ştii că apariţia, aproape nudă, în cadnul orbitor al proiectoarelor, strecoară în suflet scântei insinuante, —dece oare n’ai adopta maniera vampelor, dece nu te-ai înfrupta din gloria pa care doar ecranul o rezervă atât de generos eroinelor lui... ? !... E o întrebare firească pe care mi-o pun, complet nedumerit de orânduiala pe care Lizica Petrescu a ştiut să şi-o impună vieţii sale particulare... Căci, — spre deziluzia multor admiratori ai săi, — frumoasa și mereu triumfătoarea Lizica Petrescu, este, mai presus Continuiare in pag.III A trecut repede Insfarşit, iată-ne ajunşi ! , Pe ziua de Luni 1 August, deci, de azi într’o zi, — vacanţa teatrală se termină... E calendarul, marţial şi impasibil, care indică imediata vecinătate a acestei date, căci fără el, sub dictatura acestei canicule istovitoare, — care a anesteziat viaţa Capitalei, prefăcând Bucureştiul într'o Sodomă ce-şi ispăşeşte păcatele, — impresia e de un început de vilegiatură şi nicidecum de o vacanţă care se sfârşeşte. A trecut repede vremea... Nici nu ştiu când s’au scurs două luni de când, sub prigoana căldurilor, teatrele şi-au închis porţile, intrând în concediul de vară... Au fost două luni de viaţă latentă, fără preocupări deosebite, două luni de „lasă-mă să te las“, dominate de voioşia celor două citadele revuistice : „Cărăbuşul“ şi „Colosul". In vremea aceasta, marele stat major actoricesc, s’a risipit care încotro, în toate colţurile ţării, unii chiar prin străinătate, iar alţii, consecvenţi, şi-au făcut vilegiatura ca şi în restul anului , în Camera de baie. Bronzându-se, — moda pretinde rochii lungi, asortate la braţe arămii, — sub soarele dogoritor al staţiunilor maritime, sau respirând aerul vânjos al ţinuturilor muntoase, pe plajile dela Tecirghiol,Eforia şi Mangalia sau prin pădurile de brazi ale Sidnei şi Braşovului, „ actorii şi actriţele noastre], gustând din plin clipele fără de grijă ale vacanţei, şi dur umplut sufletele cu dorinţă şi cu ambiţii noui, pe cari, încrezători şi, bine dispuşi, speră să le realizeze în cursul noului an teatral ce se deschide... Gute visuri nu s’au,zămislit în tăcerea parfumată a pădurilor de brazi şi în fierbinţeala dulce a nisipului marin... Desamăgirile şi înfrângerile trecutului, amărăciunile, au fost uitate cu uşurinţa cu care-ţi laşi reumatismul la Techirghiol şi pe feţele tuturor înfloresc zâmbetele optimismului, inimile saltă de speranţă, e soare peste tot şi noul an teatral, aducător de atâtea surprize dragi şi triste, este primit cu entuziasmul primei strângeri de mâini. Şi acum, primii paşi spre realitate. Se întorc bucuroşi, pasionaţi, palpitând de nădejdi şi de perspective, dornici să soarbă emoţiile pe care le procură revederea rampei... ■ Mâine e prima zi de muncă. Şi semnalul îl dă teatrul Maria Ventura... . La puţine zile vor urma teatrul Regina Maria şi, anul acesta cu o siestă mai prelungită, Naţionalul. . După două luni de amorţeală, răstimp în care un întuneric glacial a stăpânit sălile de spectacol, uşa înţepenită se va deschide cu un scărţăit prelung, fantome vor năvăli în noaptea din sală şi apoi, sub razele de lumină ale becurilor trezite, se vor regăsi, pe scena, camarazii vechi şi prietenii noul... Iar glasul (nerăguşit încă) al directorului de scenă, va răsuna viguros : — Toată lumea la locuri ! începem. Mâine dimineaţă, — să zicem pe la orele 12 jum., fiindcă repetiţia e anunţată la 11, — întregul popor actoricesc, d-ra cochetă, d-ra ingenuă, d-na duenă, d-nul comedian, d. prim-amorez, precum şi d. regisor, pictor, om de serviciu, etc., vor începe antrenamentul,în vedera marelui campionat ce se va desfăşura cu începere din primele zileale lui .Septembrie. " Mâine, e ultima zi de voioşie unanimă, căci rolurile, — aceste năprasnice fitiluri de dinamită, — se vor distribui abia poimâine, şi până atunci, iluziile îşi continuă viaţa... Iar în aer, ca păstrare din anul trecut, sunt svonuri de aplauze şi din fiecare fotoliu, acum gol şi prăfuit, parcă ţâşnesc confetti sonore : — Bravo!... Bravo!... Bravo!... De Marţi, lucrurile vor reintra în normal : invidie, gelozie, bârfeală... JACK BERARIU Constanţa-Tekirghiol de IOAN MASSOFF Aşa e făcut omul: să nu-şi găsească astâmpărul! Proverbul cu „schimbi locul, schimbi norocul”, îl îndeamnă de multe ori să-şi facă singur gaură în cap, cum spune atât de plastic poporul. Vilegiaturist la Tekirghiol, ce-mi da în gând ideia ? Să fac o plimbare la Constanţa. Plimbarea îşi are farmecul ei, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru pitorescul costumului cu care-ţi poţi permite să apari în Piaţa Ovidiu — costum cu care dacă ai apare la aceiaş oră în Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, te-ar aresta sigur gardianul public, îndrituit fiind să creadă că eşti un evadat de la Spitalul Central de boli nervoase. Simplă prejudecată şi din acest punct de vedere am toată admiraţia pentru apetisanta doamnă violent, cam pe la ora două din noapte ■— blondă care cu paşi alerţi şi numai în pijama, străbate în fiecare după amiază faleza Tekirghiolului, — mai puţin evoluat decât vecina şi implicit rivala Eforie. In sfârşit — ca să nu lungesc vorba — la Constanţa am făcut şi eu tot ce poate face un vilegiaturist în cămaşe cu guler răsfrânt, bască şi sandale romane: am mâncat la Veneţia, având perspectiva portului şi fum abundent de la locomotivele cari manevrează, am fost în cel mai „ciric” local de noapte „Victoria”, unde era aceiaş veselie■ ca la cimitirul „Trei coceni”, când încep sa cadă frunzele, în sfârşit mi-am oferit tributul de vreo câteva sute de lei, la Cazinoul unde igrasia a înflorat toate colţurile. O oarecare oboseală mă face— să mă gândesc la reşedinţa mea de vară. Tren, la ora aceea nici pomeneală. Neavând altceva de făcut, încep o tocmeală gen strada Lazăr, cu un şofeur din Piaţa Ovidiu . — Două sute cincizeci vrei? — spun eu scos din pepeni. — Trei sute, că e drumul greu. îmi stric cauciucurile din cauza pietrişului de pe şosea. Neavând încotro, admit tacit şi dau să urc în maşină. Dar omul dela volan îmi spune pur şi simplu: — îmi daţi banii înainte! Un nod mi s’a aşezat în gât. Cu mare greutate am putut articula: — Dui domnule n’ai încredere? — E mai bine aşa ca să nu avem „discuţii”... — Am avut un moment de reală milă pentru persoana mea, deş ■pre care am constatat precum că inspiră atât de puţină încredere. Şi cu mâinile tremurânde am plătit „înainte” — aşa cum se face în anumite case mai mult sau mai puţin infamante. După o zmucitură care mi-a lovit capul de tavan, maşina şi-a luat vânt, străbătând uliţi misterioase, doldora de fecioare rătăcite, cari ţineau adevărate congrese pe la toate colţurile. După cam vreo zece minute, trecând linia ferată, ne angajăm pe şoseaua defectuoasă ca toate şoselele Dobrogei. Mai mult ca să împiedic o eventuală aţipire a omului dela volan, observ şi eu într’o doară, în timp ce hârtoapele ameninţau să-mi mute creerii din loc. Ca să fii şofeur p’aici. Hehhe să ai vedere bună,, altfel o pateşti. * 1 -— Am vedere bună şi tot mi s a întâmplat şi mie vreo câteva „cazuri“... — Ce vorbeşti? — Băi da! —■ Ultimul când? (Continuare în pag. II-a, col. VI şi VII, mijloc) Femeea modernă este superioară bărbatului Interview cu marchizul de Montferier, cel mai monden aristocrat al Franţei „In fine, dreptul de vot al femeilor începe să devină actual şi la noi” spune marchizul de Montferrier, cel mai spiritual, cel mai mândru aristocrat francez. „Totuşi, observ eu, antifeminiştii triumfă încă”. „Dar crezi că vor mai triumfa multă vreme—răspunde marchizii, sigur de sine. Antifeminiştii—continuă el — îşi argumentează adesea părerile lor prin afirmaţia că femeile, cu toată sârguinţa şi abilitatea lor, n’au fost încă capabile să creeze o operă cu adevărat mare, şi că n’a existat încă nici un Michel Angelo femenin sau un Carol Quintul cu rochie. Această teză rezistă însă tot atât de puţin, când o examinezi cu atenţie, ca şi restul argumentelor antifeminiştilor. In ce-l priveşte pe Carol Quintul, se poate spune că Elisabeta Angliei, Caterina cea mare, Maria Theresa sau Semiramida au stat pe aceeaş treaptă cu cei mai puternici domnitori. „Da. Dar care femee ar putea fi comparată cu un Shakespeare sau un Leonardo da Vinci ?’’ Marchizul zâmbeşte ironic. „Dar mamele acestor celebrităţi au fost femei, după câte ştiu. Cele mai multe genii au fost crescute de femei. De multe secole, bărbaţii tratează femeile ca „sex mai slab”. De aceea m’am bucurat mult când am auzit până şi de revolta femeilor din aşa numitele ţări exotice, a revoltei femeilor din haremuri sau a feministelor japoneze în timpul alegerilor. In timpul ultimului război civil chinez, barbaţii înşişi au dat o nouă dovadă ca nici ei nu prea iau în serios basmul sexului slab”. Dacă femeea ar fi în adevăr atât de slabă şi inofensivă s-ar fi recurs oare la împuşcarea acelor tinere cantoneze numai pentru că îşi tunseseră părul scurt, ca semn al ideologiei lor europene? Femeile s’au dovedit întotdeauna, şi în, civilizaţia antică şi în cea hieratică chineză, ca foarte primejdioase pentru bărbaţi, astfel încât bărbaţii s’au văzut nevoiţi să Ie diformeze picioarele pentru ca să le ţintuiască cu orice preţ în casă. Nu era oare logic procedeul lor? Aruncaţi-vă o privire în ziare: abia după câţiva ani de relativă libertate, o femee ajunge preşedintele curţei supreme de justiţie din Shanghai, iar o alta comandant de batalion sub generalul Hisuchang, îmbrăcată , bărbateşte şi realizând recorduri în orice sport. Şi dacă toate acestea nu vă sunt suficiente pentru a dovedi superioritatea teraeei, atunci citiţi-l pe dr. Ephraim Milford, savantul medicinist, care a recunoscut fără înconjur, într'o adunare a lui American Medical Association, că femeile sunt pe cale de a îi întrece pe bărbaţi în toate domeniile. Cauzele acestui fapt uluitor sunt multiple; una este că femeia consumă mai puţin alcool, astfel încât starea sănătăţii ei e mai bună, iar durata vieţii ei mai lungă decât aceea a bărbatului, ea e mai rezistentă şi activitatea ei cerebrală e mai vie. Acest medic pretinde că toate, acestea femeea le mai datorează îmbrăcămintei ei uşoare precum şi faptului că e mai des goală decât bărbatul, ceea ce o face să se bucure de binefăcătoarea acţiune a razelor solare. Dacă bărbaţii nu se hotărăsc deci foarte curând să adopte nişte haine mai uşoare şi mai decoltate, se va sfârşi repede şi cu superioritatea lor fizica”. „Logica dumneavoastră e excelentă, domnule marchiz”. Dar marchizul de Montferrier are şi la aceasta ceva de obiectat. ,,Şi logica e o dovadă de inferioritatea bărbatului” constată el fără a clipi. Numeroasele greşeli pe care le comitem în fiecare zi se datoresc acestei logici. Femeile, care nu se lasă conduse decât de instinct, sunt mult mai deştepte. Un filozof celebru a scris cândva: „Femeile ghicesc totul. Ele nu greşesc decât atunci când încearcă să gândească, fiindcă nu sunt capabile de aşa ceva”, că smndlu cmwyp smndlu mc cvs Fiorenz Ziegfield a murit sărac... Amintirile lui Charles B. Cochran despre regele revistei americane Charles B. Cochran, marele vevişor şi director de teatru din Londra, şi el un fel de Ziegfeld englez, povesteşte o serie de ■interesante amintiri despre marele său coleg american mort de curând : Florenz Ziegfeld nu era lini buit. Dacă vroiai să-i câştigi prietenia trebuia să ştii să taci. Mai ales în ultimii ani, când generozitatea lui nu mai armoniza cu prostul mers al afacerilor. A fost totdeauna nobil, chiar şi în ultimul timp, când nu-i mai râmă sese nimic din milioanele ce trecuseră prin mâinile lui. Câştiga foarte puţin şi platea salarii mari. Pentru sine însuşi nu-şi întrebuinţa averea. Era totdeauna simplu şi modest, putea să-şi satisfacă dorinţele personale cu jumătate din salariul pe care-l plătea unei giil. Avea o singură pasiune : să vadă în jurul lui figuri vesele şi să-şi resfeţe soţia şi fiic a-i minunat de frumoasă. — Păi, acum vre-o două trei luni. — Ai dat peste careva? — Peste unul, care dracu’ la pus să iasă dintr’o măcelărie de pă strada Mangaliei. — L-ai omorât? — Nu l-am omorât, da’ nici bine nu e! Are vre-o câteva coaste rupte și nu poate umbla. — Ei, și nu te-au condamnat ? — M’au condamnat la șase mii amendă, da’ mai mă judec, c am făcut apel. — Ai scăpat eftin! — Am avut advocat bun! E unul pe care o cunosc de mult, tot ăsta m’a apărat și acum un an, când am dat — uite cam p’aici!— peste unul care dormea pe deasupra unui car cu fân. Da drăcia dracului a fost că şi ăia din maşină — doi de la Topraisar — au zburat din maşină. Nu-i vorba i-aui adus eu la spital la „Sion şi unu’ a ieşit cam acu o lună. N’a La vârsta de treisprezece ani fugit de acasă şi a colindat America cu trupa lui Buffalo Bill, a învăţat să se mulţumească c bani , puţini şi să umple prin reclamă golurile programului. Părinţii Lau găsit şi Florenz a trebuit să vegeteze din nou pe bărcile şcoalei. Altfel poate că ar devenit un ‘ cow-boy, un anonim erou de circ. Poate că nu s’ar auzit niciodată de el. Dar aşa trebuit sa plece la New-York să-şi exploateze genialele făcu taţi administrative. El descoper marile personalităţi ale scenele de music-hall şi Ie făcu populari Prima lui „lovitură“ a fost gigantica reclamă pe care a făcutpentru Sandow, ,,cel mai puternic om din lume“, îşi câştigă astfel un renume care-i plasă î primele rânduri. Apoi a făcutcelebră pe Anna Held şi peste un an a luat-o de soţie. Deveni brusc, cel mai important om din Broadway. Dar în căsnicie nu er fericit. După divorţ se casatori Billie Burke, pe care a admirat-o până în ultimele lui clipe A murit în al douăzecilea an de căsnicie fericită cu Billie. Pentru soţia lui, nimic nu er scump. Cele mai costisitoare rochii nu erau destul de bune pentru ea. Billie era fiica unui comnic englez. El a angajat-o pentru America, a făcut-o celebră bogată și invidiată ca nici-o altă femee din Statele Unite. Până în ultimele clipe i-a făcut cadouri scumpe, cu toate ci era de mult ruinat. Mania lui de a face cadouri l-a ruinat. Artistele lui primeai salarii princiare, erau răsfăţaţi şi în ziua premierei erau încărcate cu flori. Prin frumuseţea girls-urilor lui devenise celebru. Dicta idealul frumuseţii femenine în America. Nu promitea niciodată ma mult decât putea da şi vedetele lui apăreau în decoruri care cos (Continuare în pag. II-a, col. 17-a, fost