Rampa, august 1932 (Anul 15, nr. 4360-4385)

1932-08-01 / nr. 4360

anul xv, no. 43 d o Redacţia, Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT No­­­iHotel Astoriai.—­ Telet 301/59 BUCUREŞTI Publcitatea concesionata exclusiv Societate And­­rome „Rudolf Messe", Calea Victoriei No. 31. / 1 U Director: SCARLAT FRODA C. LUNI­I AUGUST 1932 ABONAMENTE ÎN TARA trei luni. ZT .......... Lei 300 Sasa luni............ „ SOo Un an ............. . „ b­oc IN STRĂINĂTATE DUBLU ADonamentele se plătees înainta îe 1 sau la 15 ale flecar­ei luni Ecouri romane de EM. BUCUŢA Ephemeris Dator emana. Anua­­­rul acesta strălucit al Şcoalei Ro­mâne din Roma, cu care ne învă­ţase Pârvan şi ne temeam că nu ne mai întâlnim după moartea lui, apare mereu. Taiul încet, pe măsură ce citesc, foile cu frumoa­se ilustraţii, nu mai puţine de pa­tru sute şi zece, ca în cele mai bune zile, când maestrul, cu ochii scăpărători şi cu mişcările repezi, voite, de om mai mult mic de stat şi mare de vârtute, se afla printre noi. îmi mai aduc aminte de la întâiul volum, de bucuria pe care o avea că foarte puţini pu­teau înţelege titlul, iar unii îl răstălmăceau. Eu vedeam, până şi aici, aceeaş pornire care-şi făcea loc în activitatea lui literară a v­remii din urmă, spre căutat, rar şi uimit burghezul. Istoria şi ar­heologia crescuseră în cuibul lor încă un aristocrat. Atât purtarea faţă de oameni cât şi făctura scri­sului trebuiau să se potrivească după stema ieşită târziu din fău­­riştele ştiinţei. Eram destui cari nu puteam înţelege şi la cari ne părea rău. Şi-mi aduc la fel a­­minte de cealaltă bucurie, care a­­vea şi ea ceva din aceeaş mulţu­mire că omul obişnuit, uşor avea să se lase şi să rămână păcălit. Cartea fusese gândită şi lucrată până în cel mai mic amănunt, în­­tr’un gust clasic, de tipar roman, cu o copertă gălbue ca de perga­ment, cu litere lapidare mari şi cu titlu roşu. Textul era, ca şi astăzi, în cea mai mare parte ita­lian, mai puţin francez şi chiar latin. încă de pe copertă se vedea, la locul unde se pune de obiceiu editura, că volumul se găseşte în:: Roma, Librăria di Scienze e Let­tere Piazza Madama 19—20. Câţi se pricepeau să descopere, ascun­să pe un dos de pagină şi cu lite­re mici tipografia românească unde cartea se trăsese : Cultura Naţională pe vremuri, şi Impri­meria Naţională, cu numele ei de acum ? Credeau cei mai mulţi, fireşte, că e vorba de o carte ti­părită în Italia şi o ţineau ca o pildă de ruşine în faţa artei gra­fice româneşti, nedestoinică să se ridice la un asemenea meşteşug. Pârvan pregătise cu ştiinţă a­­ceastă mică mistificare, necesară primirii cărţii în străinătate şi cheltuirii humorului lui. Iată astăzi volumul al cincilea, întru nimic mai sărac, nici în miez, nici în coajă, decât volume­le dela început. D-l Emil Panai­tescu, bunul gospodar de la Insti­tutul de Studii Clasice din Cluj se dovedeşte ca director al Şcoa­lei de la Roma un păstrător de tradiţie şi un vrednic urmaş al întemeetorului şi profesorului. Ca şi acesta, el se mulţumeşte să fie în toate prezent, fără să-şi aşeze colaborarea temuta între studiile membrilor, decât poate într’o pre­faţă sau un omagiu. In schimb, între aceştia, sunt scriitori încer­caţi în specialitatea lor ca d-nii Al. Busuioceanu scriind despre Daniel din Volterra şi istoria u­­nui motiv pictural, Horia Teodo­­ru despre Bisericile cruciforme din Italia de Miazăzi, O. Daico­­vici despre Italicii în Dalmaţia, Ştefan M. Balş despre Sânt An­­gelo al Monte Raparo, şi adevă­rate şi puternice monografii în Arenele protoistorice pe monedele greceşti de d-l G. Ştefan, vârsta de bronz în Piceno de d-na Hor­tensia Dumitrescu şi Numele de persoane sardo-logii doreze în se­colele XI—XIII de d-l Ştefan Pasca. Ştiinţa română se poate făli cu aceste contribuţii, pe care le pune deadreptul sub ochii şi la judecata specialiştilor străini. Sunt contribuţii, în chestii care par uneori foarte de amănunt, dar tocmai prin aceasta îşi dove­desc originalitatea şi îndrăsneala. Nu e vorba de o intrare într’un domeniu al nimănui sau a foarte puţini, unde totul e nou şi toate presupunerile îngăduite, ci de un lucru de migală, cot la cot, cu cei dintâi oameni de cercetare pe cari îi are Apusul, vechiu şi aşezat în cultură, în câmpuri săpate de sute de ani, în, o mie de feluri. Nu e îngăduit aici decât cine stăpâneş­te tot ce s’a făcut mai înainte şi încearcă să aducă un fapt sau o interpretare nouă. Subiectele nu ne aparţin şi, ceeace izbutim, , se încorporează de-a doua zi ştiinţei universale, şi nu numai celei na­ţionale. Cum s’ar înţelege alt­minteri urmărirea tratării, în li­nie şi culoare, a coborîrii de pe cruce, de la Sodom­a până la Ru­bens, de condeiul savant al d-lui Al. Busuioceanu ? Istoria pictu­rii, din plină Renaştere şi din în­ceputul Barocului, se presupune de la sine ca ştiinţă de aproape şi se ispitesc tot felul de tablouri şi de istorici ai vremii pentru acea­stă punere în lumină a unui sin­gur subiect pe o singură muchie. Cititorul român se simte desprins de tot ceea ce e pentru el preocu­pare de toată ziua în ştiinţa de­­acasă şi în felie cum ea se înca­drează în cealaltă. Dar chiar a­­ceastă siluire îi face bine. Res­trângerea de orizont e propriu zis o lărgire. Hotarele cad. Se deschi­de înaintea lui ţara spiritului. Vede în ea, făcându-şi loc prin­tre atâţia lucrători vestiţi, pe ai lui, preţuiţi deopotrivă şi uneori chiar mai mult. II uimeşte lucrul mâinilor lor. Ii crește sufletul. Din cuşca sufleurului, CU... UN SINGUR ÎNŢELES Şi vorbind un „cuşca“ de mai sus de un medic, mi-am reamintit că: a. Acum două zile, într’o bătae gene­rală“ care s’a stârnit la sfârşitul unui chef, la şosea, unul din beligeranţi, cu capul sdrobit de un sifon, este transportat la farmacie. Soseşte în goană, comisarul, şi, afe­rat, întreabă de la uşă — a murit? _Nu!, — răspunde un gură cas­că, — se aşteaptă doctorul! ■ O RUDA INTR’ADEVAR... ÎNDEPĂRTATA Simpaticul actor al „Naţionalului , d. A. Pop Marţian, — care se află ac­tualmente la Techirghiol, — plimbăn­­du-se zilele trecute pe plajă, a intrat In vorbă cu un băetaș cam de vreo 9­­ ani, foarte vioiu și foarte drăgălaș. — Cu cine ești pe plajă, piciule? — Cu nimeni! __ Nici cu tăticul, nici cu mămica? — Nici? — Nici cu o rudă mai îndepărtată ? — ?! — Cum, tu nu ai o rudă îndepăr­tată? — Ba da, pe unchiul din Australia! CALUL CARE VORBEŞTE In Rusia turistă, — probabil că şi în Rusia sovietică — era curentă ur­mătoarea amuzantă zicală: „Rusul bea vutca la două îm­preju­­rări: când are icre negre, şi când n’a­­re icre negre. Nu bea vutcă dintr’o singură împrejurare: n’are“ Cam acelaş lucru se poate spune despre amicul nostru N., un pasionat al jocului, N. joacă toată iarna cărţi, la club, iar de, îndată ce primăvara deschide hipodroamele bucureştene, este nelipsit de la toate alergările. Acesta este de altfel singurul defect al amicului nostru N. Ba mai are u­­nul: vorbeşte în somn. A vorbi în somn e un obiceiu foarte prost, findcă în asemenea momente, scapi de­ mul­te ori penibile indiscreții. Așa că, într’o dimineață, N. se po­meni ca soțioara care-i cere socotea­lă: —­ Ia ascultă, dragă, cine.i Lulu? — Cum Lulu? sare N., îngrozit. — Toată noaptea n’ai făcut de­cât să visezi şi să vorbeşti de Lulu... — A... aşa! Se poate! Lulu este nu­mele unui cal, pe care am pariat ori la curse. Şi N. plecă fericit că a ars nevestei o minciună, atât de verosimilă, dată fiind pasiunea lui pentru curse. Dar întorcându-se seara acasă, N. îşi gă­si soţia foarte încruntată. O în­trebă de aceea cu multă prudenţă: — A fost cineva? a întrebat de mi­ne? — Nu, domnule! răspunse soţia brusc. N’a fost nimeni. Ţi-a telefonat numai... calul d.tale! numai când şi LIZICA PETRESCU IN INTIMITATE Lizica Petrescu... Numele se desprinde trhim­­bător dintrun mozaic ciudat : un amalgam de ritm şi culoare, de defliei frumoase şi costume iustiuoase, de pointe picante şi melodii calde, obsedante... Lizica Petrescu... Pe orizontul capricios şi noc­tambul al revistei, prinde săă defileze un convoiu nesfârşit de personagii bizare, înşiruire stranie de costume din toate e­­pocile, de toate felurile şi de toate culorile». O uriaşă expo­ziţie de modele, purtate pe rând de acelaş trup sculptural şi însufleţite de aceiaşi elegan­ţă a mişcărilor. Reamintiţi-vă, — căci au fost prea frumoase spre a se fi pu­tut uita, — majestuoasa rochie de dantelă veneţiană a ferme­cătoarei Bella Bianca, costu­mul delicios şi îndrăsneţ al Ma­­rei Ducese, bucata aceia mi­nusculă de hermină, sau minu­nata îmbinare de pene şi lame uri, — toate, absolut toate, ar fi rămas simple piese de mu­zeu, scirenţe amorfe, mirosind a naftalină, trusouri de colec­ţionari... Lizica Petrescu a ştiut să le însufleţească, să le dea viaţă, să le readucă în actuali­tate... Rolurile ei, multiplele ei roluri, sunt veşnic o pitorească îmbinare de fantezie, de inven­tivitate şi de bun gust. Frumoasa vedetă a „Cărăbu­şului” ştie să le adâncească, şi să le imprime o notă de păgâ­nă şi de obsedantă reverie. E printre puţinele actriţe de re­vistă, a cărei cuceritoare şi cla­­sică frumuseţe, rivalizează, — şi mat­eh­ui­şu­ vrea să dea o câştigătoare ! — cu un talent de preţioase resurse, slujit de­altfel şi de o voce mătăsoasă, care ştie să dea relief şi să jon­gleze abil pe dificila scară a notelor... ...Fireşte, astfel portretizată, Lizica Petrescu ar părea prin definiţie, „steaua” capricioasă şi răsfăţată a unei lumi întregi, veşnic agitate între două schimbări de decor, un balet, un şlagăr şi un cuplet... O divă pretenţioasă şi mofturoasă, cu maşină la intrarea din dos a teatrului, nar fi nici aceasta o definiţie care să nu i se potri­vească... In definitiv, atunci când eşti regină biruitoare a unui teatru în care activează stelele de mărimi şi forme atât de diferite, atunci când talen­tul şi frumuseţea te înarmează cu prisosinţă şi când ştii că a­­pariţia, aproape nudă, în ca­dnul orbitor al proiectoarelor, strecoară în suflet scântei insi­nuante, —dece oare n’ai adop­ta maniera vampelor, dece nu te-ai înfrupta din gloria pa care doar ecranul o rezervă atât de generos eroinelor lui... ? !... E o întrebare firească pe care mi-o pun, complet nedu­merit de orânduiala pe care Lizica Petrescu a ştiut să şi-o impună vieţii sale particulare... Căci, — spre deziluzia mul­tor admiratori ai săi, — frumoa­sa și mereu tri­umfătoarea Lizi­ca Petrescu, este, mai presus Continuiare in pag.III­ A trecut repede Insfarşit, iată-ne ajunşi ! , Pe ziua de Luni 1 August, deci, de a­zi într’o zi, — vacanţa tea­trală se termină... E calendarul, marţial şi­ impa­sibil, care indică imediata vecină­tate a acestei date, căci fără el, sub dictatura acestei canicule is­tovitoare, —­ care a anesteziat via­ţa Capitalei, prefăcân­d Bucureş­­tiul într'o Sodomă ce-şi ispăşeşte păcatele, — impresia e de un în­ceput de vilegiatură şi nici­de­­cum de o vacanţă care se sfâr­şeşte. A trecut repede vremea... Nici nu ştiu când s’au scurs două luni de când, sub prigoana căldurilor, teatrele şi-au închis porţile, in­trând în concediul de vară... Au fost două luni de viaţă la­tentă, fără preocupări deosebite, două luni de „lasă-mă să te las­“, dominate de voioşia celor două citadele revuistice : „Cărăbuşul“­ şi „Colosul". In vremea aceasta, marele stat major actoricesc, s’a risipit care încotro, în toate colţurile ţării, unii chiar prin străinătate, iar al­ţii, consecvenţi, şi-au făcut vile­giatura ca şi în restul anului , în Camera de baie. Bronzându-se, — moda pretin­de rochii lun­gi, asortate la­ braţe arămii, — sub soarele dogoritor al staţiunilor maritime, sau res­pirând aerul vânjos al ţinuturi­lor muntoase, pe plajile dela Te­c­­ir­ghiol,­­Eforia şi­ Mangalia sau prin pădurile de brazi ale Si­­dnei şi Braşovului, „ actorii şi actriţele noast­re], gustând din plin clipele fără de grijă ale vacanţei, şi­ dur umplut sufletele cu dorinţă şi cu ambiţii noui, pe cari, încre­zători şi, bine dispuşi, speră să le realizeze în­ cursul noului an tea­tral ce se deschide... Gute visuri nu s’au,­zămislit în tăcerea parfumată a pădurilor de brazi şi în fierbinţeala dulce a nisipului marin... Desamăgirile şi înfrângerile trecutului, amărăciunile, au fost uitate cu uşurinţa cu care-ţi laşi reumatismul la Techirghiol şi pe feţele tuturor înfloresc zâmbetele optimismului, inimile saltă de speranţă, e soare peste tot şi noul an teatral, aducător de atâtea sur­prize dragi şi triste, este primit cu entuziasmul primei strângeri de mâini. Şi acum, primii paşi spre rea­litate. Se întorc bucuroşi, pasionaţi, palpitând de nădejdi şi de pers­pective, dornici să soarbă emoţii­le pe care le procură revederea rampei... ■ Mâine e prima zi de muncă. Şi semnalul îl dă teatrul Maria Ven­tura... . La puţine zile vor urma teatrul Regina Maria şi, anul a­­cesta­ cu o siestă mai prelungită, Naţionalul. . După două luni de amorţeală, răstimp în care un întuneric gla­cial a stăpânit sălile de spectacol,­­ uşa înţepenită se va deschide cu un scărţăit prelung, fantome vor năvăli în noaptea din sală şi a­­poi, sub razele de lumină ale becu­rilor trezite, se vor regăsi, pe sce­na, camarazii vechi şi prietenii noul... Iar glasul (nerăguşit încă) al directorului de scenă, va răsuna viguros : — Toată lumea la locuri ! în­cepem. Mâine dimineaţă, — să zicem pe la orele 12 jum., fiindcă repe­tiţia e anunţată la 11, — întregul popor actoricesc, d-ra cochetă, d-ra ingenuă, d-na duenă, d-nul comedian, d. prim-amorez,­ pre­cum şi d. regisor, pictor, om de serviciu, etc., vor începe antre­­namentul,în veder­a marelui cam­pionat ce se va desfăşura cu înce­pere din primele zile­­ale lui .Sep­tembrie. " Mâine, e ultima zi de voioşie u­­nanim­ă, căci rolurile, — aceste năprasnice fitiluri de dinamită, — se vor distribui abia poimâi­ne, şi până atunci, ilu­ziile îşi continuă viaţa... Iar în aer, ca păstrare din anul trecut, sunt svo­­nuri de aplauze şi din fiecare fo­­­toliu, acum gol şi prăfuit, parcă ţâşnesc confetti sonore : — Bravo!... Bravo!... Bravo!... De Marţi, lucrurile vor reintra în normal : invidie, gelozie, bâr­­feală... JACK BERARIU Constanţ­a-Tekirghiol de IO­AN MASSOFF Aşa e făcut omul: să nu-şi gă­sească astâmpărul! Proverbul cu „schimbi locul, schimbi norocul”, îl îndeamnă de multe ori să-şi facă singur gaură în cap, cum spu­ne atât de plastic poporul. Vilegiaturist la Tekirghiol, ce-mi da­ în gând ideia ? Să fac o plimbare la Constanţa. Plimbarea îşi are farmecul ei, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru pitorescul costumului cu care-ţi poţi permite să apari în Piaţa Ovidiu — costum cu care dacă ai apare la aceiaş oră în Pia­ţa Teatrului Naţional din Bucu­reşti, te-ar aresta sigur gardianul public, îndrituit fiind să creadă că eşti un evadat de la Spitalul Central de boli nervoase. Simplă prejudecată şi din acest punct de vedere am toată admiraţia pen­tru apetisanta doamnă violent, cam pe la ora două din noapte ■— blondă care cu paşi alerţi şi nu­mai în pijama, străbate în fiecare după amiază faleza Tekirghiolu­­lui, — mai puţin evoluat decât vecina şi implicit rivala Eforie. In sfârşit — ca să nu lungesc vor­ba — la Constanţa am făcut şi eu tot ce poate face un vilegiaturist în cămaşe cu guler răsfrânt, bas­că şi sandale romane: am mâncat la Veneţia, având perspectiva por­tului şi fum abundent de la loco­motivele cari manevrează, am fost în cel mai „ciric” local de noapte „Victoria”,­­ unde era­ ace­iaş veselie■ ca la cimitirul „Trei coceni”, când încep sa cadă frun­zele, în sfârşit mi-am oferit tribu­tul de vre­o câteva sute de lei, la Cazinoul unde igrasia a înflorat toate colţurile. O oare­care oboseală mă face— să mă gândesc la reşedinţa mea de vară. Tren, la ora aceea nici pomenea­lă. Neavând altceva de făcut, în­cep o tocmeală gen strada Lazăr, cu un şofeur din Piaţa Ovidiu . — Două sute cincizeci vrei? — spun eu scos din pepeni. — Trei sute, că e drumul greu. îmi stric cauciucurile din cauza pietrişului de pe şosea. Neavând încotro, admit tacit şi dau să urc în maşină. Dar omul dela volan îmi spune pur şi simplu: — îmi daţi banii înainte! Un nod mi s’a aşezat în gât. Cu mare greutate am putut articu­la: — Du­i domnule n’ai încrede­re? — E mai bine aşa ca să nu a­­vem „discuţii”... — Am avut un moment de rea­lă milă pentru persoana mea, deş ■pre care am­ constatat precum că inspiră atât de puţină încre­dere. Şi cu mâinile tremurânde am plătit „înainte” — aşa cum se face în anumite case mai mult sau mai puţin infamante. După o zmucitură care mi-a lovit capul de tavan, maşina şi-a luat vânt, străbătând uliţi miste­rioase, doldora de fecioare rătă­cite, cari ţineau adevărate con­grese pe la toate colţurile. După cam vre­o zece minute, trecând linia ferată, ne angajăm pe şoseaua defectuoasă ca toate şoselele Dobrogei. Mai mult ca să împiedic o even­tuală aţipire a omului dela volan, observ şi eu într’o doară, în timp ce hârtoapele ameninţau să-mi mute creerii din loc. Ca să fii şofeur p’aici. He­hh­e să ai vedere bună,, altfel o pa­teşti­. * 1 -— Am vedere bună şi tot mi s a întâmplat şi mie vre­o câteva „cazuri“... — Ce vorbeşti? — Băi da! —■ Ultimul când­? (Continuare în pag. II-a, col. VI şi VII, mijloc) Femeea modernă este supe­rioară bărbatului Interview cu marchizul de Montferier, cel mai monden aristocrat al Franţei „In fine, dreptul de vot al fe­meilor începe să devină actual şi la noi” spune marchizul de Mont­­ferrier, cel mai spiritual, cel mai mândru aristocrat francez. „Totuşi, observ eu, antifeminiş­tii triumfă încă”. „Dar crezi că vor mai triumfa multă vreme—răspunde marchizii, sigur de sine. Antifeminiştii—con­tinuă el — îşi argumentează ade­sea părerile lor prin afirmaţia că femeile, cu toată sârguinţa­ şi abi­litatea lor, n’au fost încă capabi­le să creeze o operă cu adevărat mare, şi că n’a existat încă nici un Michel Angelo femeni­n sau un Carol Quintul cu rochie. A­­ceastă teză rezistă însă tot atât de puţin, când o examinezi cu a­­tenţie, ca şi restul argumentelor antifeminiştilor. In ce-l priveşte pe Carol Quintul, se poate spune că Elisabeta Angliei, Caterina cea mare, Maria Theresa sau Se­­miramida au stat pe aceeaş treap­tă cu cei mai puternici domnitori. „Da. Dar care femee ar putea fi comparată cu un Shakespeare sau un Leonardo da Vinci ?’’ Marchizul zâmbeşte ironic. „Dar mamele acestor celebri­tăţi au fost femei, după câte ştiu. Cele mai multe genii au fost crescute de femei. De multe secole, bărbaţii tra­tează femeile ca „sex mai­ slab”. De aceea m’am bucurat mult când am auzit până şi de revolta femeilor din aşa numitele ţări e­­xotice, a revoltei femeilor din ha­remuri sau a feministelor japone­ze în timpul alegerilor. In timpul ultimului război civil chinez, bar­baţii înşişi au dat o nouă dovadă ca nici ei nu prea iau în serios basmul sexului slab”. Dacă fe­­­m­eea ar fi în adevăr atât de sla­bă şi inofensivă s-ar fi recurs oa­re la împuşcarea acelor tinere cantoneze n­u­­mai pentru că îşi tunseseră părul scurt, ca semn al ideologiei lor europene? Femeile s’au dovedit întotdeauna, şi în, ci­vilizaţia antică şi în cea hieratică chineză, ca foarte primejdioase pentru bărbaţi, astfel încât băr­baţii s’au văzut nevoiţi să Ie di­formeze picioarele pentru ca să le ţintuiască cu orice preţ în ca­să. Nu era oare logic procedeul lor? Aruncaţi-vă o privire în zia­re: abia după câţiva ani de rela­tivă libertate, o femee ajunge preşedintele curţei supreme de justiţie din Shanghai, iar o alta comandant de batalion sub gene­ralul Hisuchang, îmbrăcată , băr­­bateşte şi realizând recorduri în orice sport. Şi dacă toate acestea nu vă sunt suficiente pentru a dovedi supe­rioritatea teraeei, atunci citiţi-l pe dr. Ephraim Milford, savantul medicinist, care a recunoscut fă­ră înconjur, într'o adunare a lui American Medical Association, că femeile sunt pe cale de a îi în­trece pe bărbaţi în toate domenii­le. Cauzele acestui fapt uluitor sunt multiple; una este că feme­ia consumă mai puţin alcool, ast­fel încât starea sănătăţii ei e mai bună, iar durata vieţii ei mai lun­gă decât aceea a bărbatului, ea e mai rezistentă şi activitatea ei ce­rebrală e mai vie. Acest medic pretinde că toate, acestea femeea le mai datorează îmbrăcămintei ei uşoare precum şi faptului că e mai des goală decât bărbatul, ceea ce o face să se bucure de bi­nefăcătoarea acţiune a razelor solare. Dacă bărbaţii nu se hotă­răsc deci foarte curând să adopte nişte haine mai uşoare şi mai de­coltate, se va sfârşi repede şi cu superioritatea lor fizica”. „Logica dumneavoastră e exce­lentă, domnule marchiz”. Dar marchizul de Montferrier are şi la aceasta ceva de obiectat. ,,Şi logica e o dovadă de infe­rioritatea bărbatului” constată el fără a clipi. Numeroasele greşeli pe care le comitem în fiecare zi se datoresc acestei logici. Femei­le, care nu­ se lasă conduse decât de instinct, sunt mult mai deştep­te. Un filozof celebru a scris când­va: „Femeile ghicesc totul. Ele nu greşesc decât atunci când în­cearcă să gândească, fiindcă nu sunt capabile de aşa ceva”, că smndlu cmwyp smndlu mc cvs Fiorenz Ziegfield a murit sărac... Amintirile lui Charles B. Cochran despre regele revistei americane Charles B. Cochran, marele ve­vişor şi director de teatru din Londra, şi el un fel de Ziegfeld englez, povesteşte o serie de ■inte­resante amintiri despre marele său coleg american mort de cu­rând : Florenz Ziegfeld nu era lini buit. Dacă vroiai să-i câştigi pri­eteni­­a trebuia să ştii să taci. Mai ales în ultimii ani, când genero­zitatea lui nu mai armoniza cu prostul mers al afacerilor. A fost totdeauna nobil, chiar şi în ulti­mul timp, când nu-i mai râmă sese nimic din milioanele ce tre­cuseră prin mâinile lui. Câştiga foarte puţin şi platea salarii mari. Pentru sine însuşi nu-şi întrebuinţa averea. Era totdeau­na simplu şi modest, putea să-şi satisfacă dorinţele personale cu jumătate din salariul pe­ care-l plătea unei giil. Avea o singură pasiune : să vadă în jurul lui fi­guri vesele şi să-şi resfeţe soţia şi fiic­ a-i minunat de frumoasă. — Păi, acum vre-o două trei luni. — Ai dat peste careva? — Peste unul, care dracu­’ la pus să iasă dintr’o măcelărie de pă strada Mangaliei. — L-ai omorât? — Nu l-am omorât, da’ nici bi­ne nu e! Are vre-o câteva coaste rupte și nu poate umbla. — Ei, și nu te-au condamnat ? — M’au condamnat la șase mii amendă, da’ mai mă judec, c am făcut apel. — Ai scăpat eftin! — Am avut advocat bun! E u­­nul pe care o cunosc de mult, tot ăsta m’a apărat și acum un an, când am dat — uite cam p’aici!— peste unul care dormea pe deasu­pra unui car cu fân. Da drăcia dracului a fost că şi ăia din ma­şină — doi de la Topraisar — au zburat din maşină. Nu-i vorba i-aui adus eu la spital la „Sion şi unu’ a ieşit cam acu o lună. N’a La vârsta de treisprezece ani fugit de acasă şi a colindat Ame­rica cu trupa lui Buffalo Bill, a învăţat să se mulţumească c bani , puţini şi să umple prin re­clamă golurile programului. Pă­rinţii Lau găsit şi Florenz a tre­buit să vegeteze din nou pe băr­cile şcoalei. Altfel poate că ar­­ devenit un ‘ cow-boy, un anonim erou de circ. Poate că nu s’ar­­ auzit niciodată de el. Dar aşa trebuit sa plece la New-York să-şi exploateze genialele făcu taţi administrative. El descoper marile personalităţi ale scenele de music-hall şi Ie făcu populari Prima lui „lovitură“ a fost gi­gantica reclamă pe care a făcut­­pentru Sandow, ,,cel mai puter­nic om din lume“, îşi câştigă ast­fel un renume care-i plasă î primele rânduri. Apoi a făcut­­celebră pe Anna Held şi peste un an a luat-o de soţie. Deveni brusc, cel mai important om din Broadway. Dar în căsnicie nu er fericit. După divorţ se casator­i Billie Burke, pe care a admi­rat-o până în ultimele lui clipe A murit în al douăzecilea an de căsnicie fericită cu Billie. Pentru soţia lui, nimic nu er scump. Cele mai costisitoare ro­chii nu erau destul de bune pen­tru ea. Billie era fiica unui co­mnic englez. El a angajat-o pen­tru America, a făcut-o celebră bogată și invidiată ca nici-o altă femee din Statele­ Unite. Până în ultimele clipe i-a fă­cut cadouri scumpe, cu toate ci era de mult ruinat. Mania lui de a face cadouri l-a ruinat. Artistele lui primeai salarii princiare, erau răsfăţaţi şi în ziua premierei erau încăr­cate cu flori. Prin frumuseţea girls-urilor lui devenise celebru. Dicta idea­lul frumuseţii femenine în A­me­rica. Nu promitea niciodată ma mult decât putea da şi vedetele lui apăreau în decoruri care cos­ (Continuare în pag. II-a, col. 17-a, fost

Next