Rampa, decembrie 1932 (Anul 15, nr. 4464-4488)

1932-12-01 / nr. 4464

ANUL XV - No- 4464 INTRAREA ZALOMIT Nr. 3 (Hotel Astoria) — Telefon 301-59, Publicitatea­­ RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Bratianu 22 — Telef. 24004, 2400­­4 Pagini 3 Lei Directori SCARLAT FRODA­­" Jos » Redacţia, Administraţia şi Atelierele Grafice „Şi publicul e vinovat de criza teatrului” O conferinţă a lui Marcel Achart­ despre teatru şi cinema Marcel Achard, cunoscutul autor dramatic, a fost solicitat de un confrate parisian să-şi exprime câteva păreri în legă­tură cu criza prin care trec teatrele. — Oamenilor din vremea noa­stră —a spus Marcel Achard— le plac lucrurile surprinzătoa­re, neaşteptate şi trăsnite. Ar­ta care le place, e acea care co­respunde mai bine acestui gust. In consecinţă publicul ma­nifestă o preferinţă pentru ci­nematograf. Cinematograful e feeria unei lumi fără zâne. Ne transportă în alte vremi, îmi amintesc că la filmul „Ben Hur” două fete bătrâne cari se aflau lângă mine, văzând cursa carelor, au spus: Bărba­ţii de pe timpul acela erau mai frumoşi ca cei de azi. Dar filmele cu desenuri ani­mate cari material­izează visu­rile noastre şi cele frumoase şi cele urâte! Dar filmele misterioase şi teribile ca: „Vampirul”, „Nos­­ferato”, „Mătrăguna” şi „Scar­­face”, în care în mai puţin de o oră vezi murind trei­zeci de persoane! E drept că în asemenea îm­prejurări situaţia teatrului ră­mâne destul de dificilă. Publi­cul a început să devină foarte sever pentru teatru. Se cere mai mult unei arte care are în urma ei câteva veacuri de tra­diţie. Dar pentru autori, problema alegerei unui subiect devine foarte dificilă. Atâtea sentimente şi resortu­ri­de ale vechiului teatru sunt acum uzate. Trebuesc găsite idei noi. Au­torii dramatici, cum a mai spus-o şi Steve Passeur, sunt crescători de oi cu cinci picioa­re. E drept că mai rămâne a­­morul ca veşnică temă. Printr-o asociaţie de idei Marcel Achard a făcut apoi o scăpărătoare şarjă asupra fe­lului ridicol în care sunt pre­sintate­­în filme problemele amoroase. Revenind la teatru Marcel Achard constată cu regret i­­nerţia intelectuală a unei ma­ri părţi din public. Şi publicul e vinovat de cri­za prin care trece teatrul. In concluzia Marcel Achard spune că teatrul şi cinemato­graful trebue să rămână cre­dincioase, felului lor de a fi. Marcel Achard 0 pies? Provençal? va fi creată la Paris Comedia provensală „Mireia” va fi creată la Paris la teatrul Comedie des Champs Elysees. Interpretarea e încredinţată ar­tiştilor cari cunosc dialectul pro­vensal. Rolul principal va fi jucat de d-na Madeleine Breville de la tea­trul Odeon care a jucat și la Bu­curești în turneul cu Marie The­rese Pierat. Alte roluri vor fi ju­cate de d-na Irma Perrot și de dl. Gauthier Lilla. P­I­M­CP S­I A­giFiLiyMiyiD EPIGRAM UNUT PICTOR DE „INTERIOARE" Cu „interioarele"-i modeste El vrea „s'ajungă“ gratie­ ambiţiei Iar ca urmare, lumea este In ... „exteriorul“ expozitiei! M. SILVI­AN SCHIMB DE POLITEŢE Prietenul nostru O. redactor Iile rar Iq o gazetă de seară, şi un amă­nunt In plus, căsătorit cu o tânără pictoriţă de talent, a­cum necum, a reuşit să facă rost de o mulţime de parale, astfel că şi-a văzut împlinit unul din cele mai înflăcărate idealu­ri ale vieţii sale: o limuzină. A plă­­tit­ o, —­e doar „în franci“,—cu 90.000 lei, „urgent comptant“, i-a făcut un garaj şi fuga la o şcoală să înveţe să şofeze. Acum, fie că n'a avut un profesor ca lumea, fie că nu numai o lună, — şi mai precis: in io lecţiuni, — nu e destul timp, sau fie că simpaticul nos­tru prieten e pur şi simplu neinde­­mânatec, fapt e că, până azi, O. po­­sedă numai maşina, nu şi ştiinţa de a o conduce. Totuşi pasionat, cum e, nu-i pasă şi iese cu maşina la plimbare şi ac­cidentele, mai mult sau mai puţin grave se fin lanţ. Şi bietul O. plăteşte amenzi, dar nu se lasă, e decis să în­vețe să şofeze cu orice sacrificii. Dri dimineaţă, ca de obiceiu, pe la orele sa, a făcut un tur la şosea şi apoi a luat-o spre casă (stă chiar pe Calea Victoriei, lângă Ministerul de Finanţe). Când, în dreptul palatului Preşeden­ţiei Consiliului de miniştri, o javră de câine puturos se plimbă tacticos prin mijlocul străzii. _ Trrr! Trrr! claxonează O. Ni­mic! Câinele îşi făcea înainte vizitele de la un trotuar la altul. Confratele nostru se răsliceşte, vrea să evite moartea javrei, şi virează brusc la dreapta. Fără Insă a face exces de îndem­ânare, — v’am spus doar că nu prea ştie să şofeze!, — şi nimereşte cu maşina pe trotoar. Căi pe ci să lovească o duduită, fcare s’a întâmplat să fie o blondă actriţă de revistă). — Iertali-mă, duduie, se roagă fru­mos, O. Ach­ita, cam acrioară de felul ei, se repede : — Bine, bă, ce cauţi cu maşina pe trotuar?! E rândul lui O. — cât îl ştili dv. de calm, — să se înfurie. — Mi s’a întâmplat! Parcă d.ta, fă, n’ai mers nici odată prin mijlocul străzii?.! -*.»-• f - SA TRAIASCA ! D. ROOSEVELT! Alegerea, — și cu ce majoritate în­că!, — a d-lui Roosevelt, la președen­ția Statelor Unite, a stârnit entu­ziasm, _mai târziu s’a văzut că e pe gratis!, — nu numai in venerabila Eu­ropă, încrezătoare intr’o înlesnire a plăţii datoriilor, ci şi printre fraţii noştri din America. Intr'adevăr in ultimul număr din „America“, sosit la Bucureşti, găsim, semnată de confratele nostru, d. Nick Hăbăloiu, următoarea poezie omagială scrisă cu prilejul alegerii d-lui Roo­­sevelt. „Patriotismul nostru luminat" ne o­­bligă să reproducem poezia, fără nici un comentariu ROOSEVELT E PREŞEDINTE... O, Doamne, ceresc Părinte Fii lăudat şi mărit Căci ne-ai dat bun preşedinte Pe Roosevelt cel dorit. Dă-i lui curaj şi tărie Şî-l fereşte de duşmani Să domnească cu mândrie In aceştia patru ani. Să scoată criza din ţară Prohibiţia s’o Inmormânte Ca să fie bine iară In ţara Statelor Unite. Prosperitatea s’o scoată De după colţul ascuns Pe criză s’o nimicească Căci destul ne­ a ras şi tuns. Acuma Miss Prosperitate Treci de la colţ înainte Te pune 'n activitate Căci Roosevelt e Preşedinte. . NICK HABALAU Niles, Ohio. Lon Literatura, cea mai sigură garanţie a păcii Cronica dramatică Marele scriitor german Heinrich Mann despre problema dezarmării moral, Heinrich Mann este astăzi, fără îndoială, unul din repre­zentanţii cei mai calificaţi ai literaturei germane. Un sin­gur rival dealtfel, îşi dispută gloria de a fi primul scriitor german, fratele său Thomas Mann. Din operele sale nu vom aminti aci decât romanul de celebritate mondială Pro­fesorul Unrat, transpus pe e­­cran sub titlul îngerul albas­tru. Punându-i-se diferite între­bări în legătură cu problema dezarmării morale, Heinrich­­ Mann a răspuns: — Dezacordul între mentali­tatea naţiunilor şi realitatea in­ternaţională este evident. A­­ceasta cere imperios organiza­rea păcii,­­în timp ce spiritele, în mare număr şi în toate ţări­le, se gândesc la război. Cred, totuşi, că necesitatea de a se înţelege pentru a trăi, va triumfa asupra încăpăţână­rii naţionaliste, cu atât mai mult, cu cât toată omenirea gânditoare e pregătită de pe a­­cum pentru această înţelegere. — Spiritul tineretului se for­mează, evoluiază, alege drumu­rile, influenţat de miile de su­­ggestii pe care i le aduc pre­sa, radiofonia, cinematograful, afişul, etc... Cum să se utilize­ze pentru pace resursele care au fost utilizate pentru război? — Ar fi inutil să aşteptăm actualmente o propagandă pa­cifistă conştientă a Statelor ca­re dispun de soarta radiofo­niei sau a capitaliştilor care deţin presa sau cinematogra­ful. Dar micşorarea progresi­vă a taxelor vamale şi a arma­telor, la care aceleaşi State şi aceiaşi capitalişti vor fi siliţi să consimtă, va aduce o am­el­io­rare materială şi în acelaş timp morală. Sufletul generaţiilor tinere va fi influenţat imediat de această ameliorare. Ura, ca­re pentru mulţi tineri, şi chiar pentru bătrânii din epoca noas­tră, a devenit pasiunea domi­nantă, va trece pe planul al doilea. Nevoia de a cunoaşte şi intelectualismul, dispreţuite de douăzeci de ani încoace, îşi vor recăpăta prestigiul.­­—Pentru a accelera nevoia acestei „ameliorări materiale şi morale”, pe care o speraţi, n’ar trebui creată o conştiinţă internaţională? Cum să fie for­mată? — Conştiinţa internaţională se formează prin literatură şi până acum numai prin ea. Nu există nici unul din roma­nele de război celebre răspân­dite în lumea întreagă care să nu fi contribuit, cu partea sa, la facerea războiului moral­mente imposibil. Cartea lui H­­G, Wells Munca, Bogăţia şi Fe­ricirea oamenilor, rezumă toa­te aspiraţiile inteligenţelor ce­lor mai înalte. Este panorama unei lumi în fine ordonate du­pă exigenţele raţiunii. Consi­der această carte drept cel mai formidabil efort pe care l-a fur­nizat vre-un spirit al timpu­lui prezent. Ori, această carte s’a vândut, în toate limbile, în patru milioane de exemplare. Iată cum se afirmă literatura. Ea e departe de a fi o afacere a unor privilegiaţi, şi nimic, din potrivă, nu va opri acţiu­nea ei asupra totalităţii oame­nilor”. O faptă frumoasă Nu e chiar atât de devreme. Zo­­rile sau arătat cam de trei ore bune. Ceafa de toamnă târzie a îmbâcsit atmosfera cu o pâclă al­băstruie. Era o linişte grea, ori dimineaţă la Cimitirul Militar, o linişte obositoare, s’o tai cu cuţi­tul. Vre­o câteva cruci mai ară­toase isbuteau să spintece văzdu­hul. Şi iată că proverbul cu cine se scoală de dimineaţă, contrazice pretinsa înţelepciune populară. Vrednicia mea n’a fost bună la nimic şi ca să nu orbăcăesc în neştire, nevoit sunt să accept os­pitalitatea intendentului, om­ că­ruia meseria i-a insuflat o filozo­fie aparte asupra vieţii. In sfârşit, după trecere cam de vre-o oră, atmosfera s’a mai lim­pezit. Şutit singur în faţ,a mormântu­lui lui Alexandru Davila, dela a cărui moarte s’au împlinit de cu­­rând trei ani. Mormântul senio­rului este acoperit astăzi cu o pia­tră din acelea cari strejuesc mor­mintele voevozilor noştri, ziditori de lăcaşuri de rugăciune, înmor­mântaţi chiar în ctitoria lor. La capăt o cruce şi o candelă care pâlpâia. Pe piatra de marmoră, încrustate în caractere româneşti, versurile „Baladei strămoşilor" ! Dormiţi în morminte tăcute Sub dâmburi sădite cu flori, Sub pânza curatei ninsori La umbra liniştei mute Păziţi de paznici pioşi, Sunteţi a moşiei comoară Vă fie ţărâna uşoară Ne aducem aminte strămoşi !, Şi dacă pe lespedea frântă Pomelnicul vostru s’a şters De vremuri şi d’al toatelor a mers, Culesu-l-a doina şi-l cântă Bătrânilor codri pletoşi Ce scutură’n orice dumbravă Un freamăt de-a morţilor slavă Ne aducem aminte strămoşi­­ Am aflat ori de abia, că piatra a fost ridicată mulţumită stăruin­ţei d-lui primar Chiriţă Vasiescu. Domnule Chiriţă Vasilescu, n am cinstea să te cufiesc, nici nu ştiu cum arăţi la chip. De eri însă, nu-mi vei mai ieşi din su­fletul meu. Fapta dumitale te înalţă cu mult deasupra obştei u­­nui popor care nu prea are înră­dăcinat cultul morţilor. Slăvită să-ţi fie fapta pe care nai adus-o la îndeplinire bătând darabana în cetate, folosind-o în scop electo­ral, aşa cum ar fi făcut-o poate alţi colegi ai dumit­ale. Te rog să vezi în aceste rânduri mulţumi­rea respectuoasă a omului, prea nevârstnic ca să fi trăit „epoca lui Davila“, dar care l-a frecventat, singurul, în ultimii şase ani ai vieţii lui de martiraj, mândân­­du-se că poate i-a adus o alinare cât de mică. Căci viaţa lui Alexandru Davi­la constitue una dintre cele mai mari tragedii care ar furniza ad­mirabile elemente unui scriitor de vieţi romanţate. Lui Davila i sau adus cele mai groaznice acuzaţii: asasinat, furt literar, practicarea celui mai abo­minabil viţiu. Cu ocazia reprezentării piesei „Manasse“, — pe vremea când era director la Teatrul Naţional — în urma cunoscutului scandal, Davi­la a fost acuzat că ar fi asasinat mai mulţi studenţi, pe care i-ar fi dosit în podurile şi subsolurile Teatrului. Ceva mai mult, oficia­litatea a dat crezământ acestor ca­lomnii şi Davila s’a pomenit în­­tr’o zi cu Prefectul de Poliţie, înarmat cu un ordin de inspecţie. Deşi rezultatul a fost o înfrângere pentru numeroşii săi duşmani, nu mult după aceasta Davila a fost înlocuit dela direcţia Teatrului. A fost acuzat de brigandaj lite­rar, anume că ar fi furat manus­crisul capo­d’operei „V’laicu-Vo­da“ de la Al. Odobscu. Baza acu­zaţiei ? El, un „franţuzit“ nu putea scrie balada datinei străbune. Da­vila a trăit, ani de zile sub această acuzaţie. Nu mult înaintea morţii sale. Oh. Ranetti, unul din acuza­torii săi, i-a cerut iertare. Când un zănatec a sfărâm­at ca­pul lui E­mine­scu, moartea a fost miloasă şi l-a luat pe marele poet, scutindu-l de o agonie, care şi aşa se prelungise. Când un iresponsa­bil a străpuns ţeasta lui Davila, viaţa s’a încăpăţânat să sălăşlu­­iască într’un trup ciopârţit. Paralizat­ într’o nobilă resem­nare, Davila şi-a purtat calvarul cincisprezece ani ţintuit într’un fotoliu şi părăsit. El, adoratul sa­loanelor, favoritul curţii Regale, a trăit ani dearăndul într’o quasi­imobilitate, departe de zgomotul vieţei, pe care cândva a trăit-o intens. Mă întrebam de multe ori, oare ce gânduri depăna creerul său cio­pârţit în aceşti ani de „viaţă" ? Dar e caraghios să faci pe Ham­let în anul de graţie una mie nouă sute treizeci şi doi . Un om cu haină de catifea şi cu pălărie cu boruri largi, robo­tea în jurul meu, măsurând cu un „santimetru“ morminte învecinate şi notând, dimensiuni într’un car­neţel soios. Vizitarea cimitirelor, o admira­bila terapeutică a sufletelor. Şi aşa rămâi, nepăsător, aflând ce părere are despre tine domnul Chichi­­nescu, căruia nu-i plac ochii tăi. ■ Vreţi o imagine succintă a re­zultatului eforturilor noastre ! In­­ drum, ochii mi se-abat pe o cruce, mai-mai să cadă. Pe ea sens stân­gaci cu vopsea neagră : ,,Genera­lul Lambne. Şi pentru că crucea era prea îngustă, „pictorul"’ a scris ultimele litere cu caractere mici­­ şi înghesuite. ! Ce folos că, peste o oră, luat în angrenajul luptei pentru existen­­ţa, te laşi prins ca într’o plasă, în­­ meschinăriile ei ! ! Joan Massaff Însemnări plastice RISA PROPST KRAID Risa Propst Kraid face parte din cuibul acelor femei care des­­m­int tradiţia şi formează pre­cursori. Tablourile pe care le cunoaştem din expoziţii, uleiuri, au o colora­ţie a cărei origine nu o aflăm la al­tul: tonuri clare de frescă, tonali­taţi uşoare care amintesc pictura secolului XVIII-lea; preocupări de îmbinare fină şi suplă a culori­lor, observarea valorilor cele mai delicate, în nuanţe, care se opun sau care se inter­pătrund. O lu­mină decolorată, un soare reflec­tat, uneori, pe obiecte, pe oameni, care forţează claritatea, aduce o unitate luminoasă izbucnită şi im­binată din toate acele raze pris­matice într-o fulgerare incoloră şi care este lumină. Pictura Risei Propst Kraid restrânge lumina din ofchii ei. Din intuiţie în intuiţie, pictori­ţa poate să urmeze şi cealaltă ca­le­, să descompună modelul în e­­lemente să fărimiţeze razele şi­ a­­poi să recompună unitatea prin armonia generală a irizaţiilor răs­pândite pe suprafaţa pânzei. Pen­tru delicateţea privirei, această subtilă penetraţie a culorilor es­te extraordinară. Şi, de mult, n’am simţit vibrând şi palpitând lumina şi căldura — viaţa — atât de crud, de violent ca în pânzele doamnei Kraid. Sunt la fel de impresionante desenele, portretele sgâriate pe hârtie, de cărbune. Aci se mani­festă, în toată plenitudinea tem­peramentul artistului şi este mai valoros decât obiectul de care se ataşează. Inspiraţia doamnei Risa Propst Kraid se ataşează în toate spectacolele pe care Ie oferă viaţa Peisagiile — au atmosferă, poe­zie, multă sensibilitate. Portrete­le —­­au linia care exprimă mişca­rea, concentrarea interioară, acel abstract, acel aerian, acel insesi­zabil care este sufletul liniei şi care contopeşte la imaginea de­senului, viziunea desenatorului, concepţia lui, gândirea pe care o urmăreşte şi o multiplică, şi trans­formă dansul manei pe carton dintr’o banală disciplină într’un într’un mare secret. Legile misterioase ale aglome­­rărei, concentrărei şi compoziţiei, fantezia care compune şi organi­zează în toată complexitatea via­ţa, fiinţa — desenul, această soli­dă carapace în care se prind­e şi se protejează toate şi totul — la d-na Kraid prezintă toate acele trei dimensiuni şi pătrunde pla­nurile tabloului. Fiindcă arta pretinde probita­te şi acea simplicitate, atât de ca­racteristică marilor blestemaţi — talentelor, — să numim opera acestei pictoriţe, preţioasă şi de­finitivă— ca şi chemarea subti­lă, fericită armonie prestabilită între universul din faţa vechilor şi acela pe care-l stăpâneşte, în sine D. MIHAIL TEATRUL VENTURA: „Hahakuk Comp." (Tief­­stapler) comedie in 3 acte de Fr. Cammeriohr Pe vremea faimosului Mano­ I­lescu, gloria cleptogeniului nostru­ naţional, a fi exeroc, cavaler de­ industrie, sau — cum spun nem­ţii — Hochstapler, era o treabă nu tocmai uşoară şi la îndemâna oricui. Trebuia multă iscusinţă, inteligenţă, mimetism şi un fel de — aş zice — charme-appeak pentru a te putea insinua în so­cietatea, inima, buzunarul ori po­şeta doamnelor şi domnilor din lumea mare. Azi îndeletnicirea a ramas fără utilitate de când baronii, conţii sunt decoraţi, marii duci şofeuri şi ducesele chelneriţe. Nu mai merită efortul unui tranformism atât de riscat pentru a pătrunde într’o lume de „curăţaţi". Iată de ce e foarte ingenioasă ideea junelui berlinez Cammer­lohr de a crea odată cu „Tiefsta­­pler" cuvânt care a îmbogăţit vo­cabularul german, tipul scăpăta­tului care se dă drept pârlit ca să scape de urgia creditorilor urmă­ritori. Păţania domnului conte Klang, care s’a făcut pentru 48 de ore asociatul (& Comp.) excrocului Habakuk întrece fantezia cea mai îndrăzneaţă şi atât de absurdă în naivitatea ei delicioasă, încât nu se poate să nu te cucerească și în­cânte ca o poveste de basm pentru copii. •••Și a fost odată un conte care iubea o fată... o fată ca un vis, cu ochii de peruzea și păr de măta­se... o mătase mângâetoare de fir de porumb ; și fata a venit sin­gură într’o noapte în castelul Făt- Frumosului conte. A venit să-i fure inima şi poate şi altceva fiindcă Sinzeana­ era puţin şi ex­­croacă. Ah ! Foarte puţin, pot spune, aproape virgină în mese­­rie. Deci candidă, naivă, şi de două ori fecioară ce oferă contelui to­­varăşe de viaţă şi de escrocherie. Fiindcă ea, copilă neştiutoare, nu bănuia că alesul nu e excroc ve­ritabil deşi era un pehlivan care putea băga în cotă şeapte excroci veritabili. Vedeţi că... povestea e actuală de pe vremea când excro­­cii ca şi bijuteriile şi tablourile nu se mai deosebesc care nu’s ve­ritabile de care’s de preţ. Şi mai vin acolo încă un excroc şi încă două excroace de par­că şi-au dat întâlnire. Şi tare se bucură con­tele de aceste providenţiale vizite, căci musafirii plătesc gazdei dato­riile şi-i ridică sechestrele, achita croitorul şi oferă mese bogate şi bine udate. E un chef şi o bucu­rie ca în vremurile bune. Numai fata cu cosiţa de aur e tare îngri­­jată, fiindcă una din excroace şi-a pus ochii pe... numele contelui, singurul lucru ce i-a mai rămas de preţ răpitorului Fât-Frumos. Dar pentru iubitul ei fetiţa se ia de piept cu Dumnezeu şi de păr cu rivala. Nu s’a văzut niciodată un con­te mai fericit. Se bat femeile pe el şi excrocii între ei, şi el săracul n’are un ban. Iată povestea îndrăzneaţă şi naivă a lui Habakuk şi alţi ex­­croci. Nu poţi s’o asculţi fără sa nu râzi. Şi Luni seara s’a râs mult s’a făcut haz şi s’a petrecut bine. Interpreţii au fost ei înşişi foarte amuzaţi. D. C. Tonearm artist de reputaţie şi de mari sim­patii, care se simte pe orice scenă ca la el acasă, s’a răsfăţat cu gra­ţie în postura de cuceritor asaltat pur şi simplu de femei. Ii stătea bine, se simţea bine şi răscumpă­­rându-şi mulţumirea a delectat insaţiabila poftă de râs a publi­­cului cu verva comicului său ri­sipitor. D. G. Timică n’are nevoe de eforturi de vervă. Comicul său de calitate are reperuri sigure de unde ţâşneşte necomprimabil ha­zul. D-na Marietta Rareş, în schimb după o lungă vacanţă a avut pri­lejul să se răzbune. A râs, a spus,, a cântat, a dansat, a băut, a vor­bit muntenegreşte căci e în piesă, de toate, balcanică, excroacă, dan­satoare, acrobată şi candidată la măritiş. Iar d-ra Marietta Decu­­lescu a fost înainte de orice fru­moasă, frumoasă cum trebue s’o fi văzut domnul Cammerrohr în visurile lui. D-na Silvia Fulda artista de mari și variate resurse a împru­mutat haz și accent, picant unei siluete savuroase Admirabil este interiorul pictat cu mult bun gust de d. V. Feo­­doroff. V. TEMUȘ NOTE Nevasta actorului Acum câteva zile un reporter teatral din Viena, ne informa că Bassermann joacă acolo numai trei spectacole, iar pe urmă plea­că într’un lung turneu, de­oarece nu găsește nici un angajament. Desigur că cititorii au avut de ce să se mire. Tocmai Bassermann să rămâie fără angajament!? Să rămâie fără angajament cel mai­ mare actor neamţ, când ştiut e că directorii nemţi aleargă du­pă „stele”?! Şi Bassermann este intr’adevăr posesorul inelului „Iffland” __ a­dică cel mai de seamă artist ger­man. (Posesorul inelului îl lasă prin testament urmaşului pe care-l so­coteşte el, mai demn sa-1 poarte. Se ştie de pe acum, că cei trei moştenitori prezumtivi ai lui Bas­sermann sunt: Werner Krauss, Wegener şi Pallenberg­. Aşa­dar Bassermann a rămas fără angajament. Pentru cei cari cunosc pe „ma­­estru” — faptul e mai uşor de în­­ţeles. Bassermann are o slăbiciune: pe d-na Bassermann. Şi pe cât e d® talentat bărbatul — pe atât e de... blondă, soţia. Toată lumea ştie asta — afară bineînţeles de soţ. De deasupra, d-na Bassermann e departe de-a fi, ceea ce se chia­­mă o femee frumoasă. In schimb d-sa „a tras” de mult peste 45 de ani. In zadar o vede El tânără, fru­moasă şi talentată — directorii se încăpăţânează să susţie contrariu şi refuză s’o utilizeze. Bassermann considerând aceas­ta ca o cabală — s’a hotărât să nu se mai angajeze decât îm­preună cu d-na. Rezultatul? Nu mai găseşte de cât foarte cu greu să mai joace­ şi e silit să vagabondeze. Cazul Bassermann — e cea mai strălucită dovadă că un actor ma­re se poate însura — însă în nici un caz cu o actriţă. Soare Z. Soare P. S. Fiindcă unii „camarazi” au voit să găsească subsensuri în articolele mele scrise pe margi­nea lui Titanic-Vals, ţin să arăt că „echipa de mahalagii” e una şi aceiaş cu falanga, care mi-a dat putinţa să realizez atât cât am făcut până azi . In ce priveşte lucrarea priete­nului Muşatescu , care a reali­zat un succes unic, estetic şi de cassă, aplauzele mele, le adresez, de aci, in mod public. Dar tocmai acest succes dove­deşte temeinicia afirmaţiilor me­le, că actorii de pretutindeni, se simt mai bine, în piesele origina­le ale ţărilor respective. Ni­meni, nu cred însă, — „mahalagii” când, ca şi curcanii de altă dată, şi-au schimbat porecla în renu­me, — că s’a putut supăra cineva. S. S. n . F­m2 ABONAMENTE a tara Trei toni. • TV •••••• 0­T Lei 9oe» $aae luni •••••••••••• • ooo \In an..•••••••••••• • 1000 N STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele ee pifiteeo înainte ia I sau ia ia ale fiecarei luni Georges Pitoaff in Suedia ! Rugat de d-na Bergman și dt 1 marele actor suedez Gosta Ek­­mann, d-l Georges Pitoeff apreci­atul regisor şi actor a plecat la Stokholm pentru a pune în scena piesa Joe et Comp. de Hjalmar Bergman — pe care compania Pitoeff a jucat-o anul trecut la teatrul de l’Avenue şi pe care Gos­ta Ekmann o va juca într-un spectacol de gală cu prilejul ju­bileului său, în prezenţa familiei regale. In locul lui Pitoeff joacă acto­rul Daniel de Courtois în piesa „­­a Ronde“ de Schnitzler« George Pitoeff »-Vifa­,------------­

Next