Rampa, septembrie 1933 (Anul 16, nr. 4689-4714)
1933-09-15 / nr. 4701
ANUL XVI. No. 4701 Redacţia,Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT NO. 1 Telefon 301-58 '* . 1 BUCUREȘTI ' 1 iiiiiiiiiiiiiiii PUBLICITATEA : RUDOLF MOSSE S. A Bulev. Brătianu 22 Teletom •2.49.19 1* WJfc 4 Pagini 3 Lai ** Vineri 15 Septembrie 1933 - '■ 1 ■« 1 Ta * ~v DIRECTOR 8CARLAT FRIDA LUBIN-pa» Mireille s’a Întors din America obsedată depropriile șansonete - Paris, 9 Septembrie America își trimite periodic vedetele ei Parisului, și acesta’i expediază în schimb pe ale lui, aproape cu retour-ul aceluiaș vapor. E un cadril gigantic ce s’a pornit dela o vreme peste valurile oficioase ale Oceanului, un schimb de bune şi profitabile procedee spre marea satisfacţie a ambelor ţărmuri atlantice. Toate Marlenele mari şi mici şi-au făcut vacanţa în Franţa. O seamă de artişti francezi au fost invitaţi de Uzinele Hollyw°oâului, şi de cassele de impresă new, yorkeze. Iat-o pe Mireille frumoasa şi cuceritoarea compozitoare, febleta Parisului cu al ei „touché dans le foin“ proaspăt debarcată de pe ţărmul apusean. Nici nu şi-a desfăcut încă bagajele şi „pressa" tirană o asaltează cu întrebări, pentru „iubiţii ei admiratorii Oh! Pentru ei, Mireille nu e niciodată zgârcită în confesiuni. — America ? Ce ţară epatantă! Şi americanii? Ce oameni amabili! Şi n’am descoperit totuş Ameiica. E a doua oară când trec Oceanul.. Am stat prima dată aproape un an cu o truvă de operetă. Acum însă a fost cu totul altceva. M’am dus ca celebritate, e cu mu. Şi căldura primirii mai agreabilă. Va avea desigur, de azi încolo, fermecătoarea Mireille greutatea saşi împartă favorurile şi simpatiile pentru cele două ţări care • reclamă şi o preţuesc... —. Până ’ntr’atât ! — Ba poate şi mai mult. Vă mărturisesc că m'am găsit mai populară acolo, decât în Paris, îmi ţine şi acum urechile de Sying in the hay (traduceţi: Couches dans le roin)... Peste tot, pretutindeni, în cabarete, în baruri, restaurante şi pe străzi. Intr’o «I lft posturi radiofonice diferite difuzau şansoneta mea. O obsesie — plăcută! I — La început da! Pe urmă însă? Mai ales că aveam și altceva de făcut decât să mă autodelectez de propriile-mi opere. Lucram toată ziua cu „traducător noilor mele compoziții: Le petit cht*min, II était une fois (Once upo» a time)... , ! J — Putem auzi ceva? — Acum chiar? Să încerc■ Mireille se îndreaptă spre pian. In drum deschide fereastra. Din stradă un fluerat ștrengăresc! „Couchés dans le foin../4 — Şi aici ? E neuraslenizanlf Preferam Sying in the hay... Wean Filip Parisul M oartea Suprarealismul a murit. Dar moartea sa nu este una; în suprarealism nu există moarte. Nici viaţă, aşa cum o vedem şi trăim laa fiecare pas. Suprarealismul este un tot; este un ou; este oglindă exterioară şi interioară; este sublimarea tuturor misterelor. Suprarealismul a murit; suprarealitemul trăeşte! — După romantismul exasperat de după războiu, trebuia o reacţiune puternică. Tineretului de acum trei-patru ani, i se scârbise de dulcegăriile ditirambice, de atitudinile americanizânde sau de hipocrizia burgheză. Ii trebuea o afirmare sfruntată; un gest violent în care să-şi irosească tot desgustul şi să-şi desemneze nouile credinţi. Bineînţeles, ei singuri nu puteau îngrădi precis toate ideile lor din moment ce suprarealismul întocmai ca psychanaliza, nu ştie precis care va Te jrersul confesiune!. Manifestul lui Aragon a venit atunci la vreme. A fost o doctorie tare înşelând şi supărând pe mulţi deoarece totdeauna adevărul supără. Dar suprarealismul şi-a tăiat drumul, revoluţionar dacă vreţi, mai mult conservator în fond din moment ce inspiraţia sa se reclamă mai mult de la tradiţia franceză adevărată decât dela influenţele cosmopolite de după războiu. Lumea nu a iubit suprarealismul pentru că suprarealismul nu o iubea ci o modela cum vroia scoţând din ea forme prea pure pentru sufletul ei conrupt. Căci suprarealismul este puritate. Noţiunea de păcat în suprarealism nu există- un suprarealism totul se întâmplă în modul cel mai natural. Şi zăgazul imposibilului nu vine să ne oprească. Arifpile suprarealismului le domină cum în vis ne dominăm propria noastră viaţă. Suprarealismul sublimează astfel toate refulările. Poezia suprarealistă devine atunci în mod automat, la prima vedere, un fel de vorbărie fără nici un rost după cum destăinuirile unui bolnav par unui psychoanalist amator lucruri fără şir. Și atunci nu e de mixare văzând cum mai nimeni nu apreciază poemele lui ROBERT DESNOS sau pânzei« lui SALVADOR DALI sau portretele lui CHRISTIAN BERARI) sau celea ale lui TCHELLITSCHEFF. Toţi aceştia de altfel au fost meniţi să fie oamenii de sacrificiu. Suprarealismul, ca orice doctrină de tranziţie, a fost prea tare. Altitudinile nu pot fi păstrate tot timpul. Rolul suprarealiştilor a fost deci să ridice cu forţa spiritul european acolo de unde, rotindu-şi privirea înapoi, el să poată descoperi continuitatea unui trecut majestuos, bazat nu numai pe admiraţia prostească faţă de reuşita negustorimului american ci pe forţele vii ale fiecărui popor, pe spiritul dăinuitor fără de care orice creaţie nu este decât o reuşită de echilibristică. Prin aceste tendinţe secrete, până într’un grad necunoscute chiar de ei, suprarealiştii deveneau elementele destinului şi rolul lor mistic era pregătirea unei noui ere. Spiritele europene, dezaxate între misterul suprarealist şi americanismul facil, în mod natural erau dirijate astfel spre ceea ce astăzi începe să se îndeplinească mai pretutindeni, UN NEO-CLASICISM de largă tradiţie, o artă, o literatură şi o muzică, gravă, reculeasă, arhitectonică, a cărei puritate este asigurată de către o inspiraţie păzită de orice corcitură eftină, de orice compromis cu o actualitate care şi ea la rândul ei, de acum, începe să se asemene noului suflet european. Ion-Petru Olteanu suprarealismului Carnetul Rampei Pictura modernă Prin pictură modernă nu trebuie să se înţeleagă acea pictură care există contrar unor legi naturale ale formei, faţă de spectator, ci reprezentarea în culoare, formal, adică întrebuinţându-se convenţia liniei, sentimentul inspirat de un subiect oarecare, fără ca acest sentiment să fie alterat în condiţiunile sale de reprezentare. Sentimentul în pictura modernă este liber, adică neîncătuşat de forme academice ; dispus în sensibilitatea subiectivă a desenului, artistul trebuie să aibă conştiinţa acestui fapt, fără de care opera sa este limitată de la sine Şi această caracteristică se produce numai atunci când pictorul urmăreşte culoarea, în aşa mod ,încât dispunerea ei în desen să nu fie decât valoarea prin temperament şi sensialitate a materiei. Paul Cézanne ne-a învăţat odată pentru totdeauna că adevărata pictură este aceea în care artistul nu realizează decât acel sentiment liber faţă de culoarea şi desenul subiectului, adică în faţa lumii. Lumea în pictura modernă este văzută de o seamă de pictori care de care mai diverşi şi contrastând emoţionant de ferilcit; asta înseamnă că după cum impresionismul, fauvismul, neoclasicismul, suprarealismul, au fost criterii de reprezintare polastică, egale uneori în intensitea lor, pictura modernă este sinteza acestor „weltanschnunguri” plastice. Pictorii ei reprezentativi, în adevăratul înţeles al cuvântului ar fi: Henri Matisse, Derain, Brianchon, Bonnard, etc., etc. Primul este nu numai pionerul picturii moderne, dar conţine în opera sa rezolvarea unor probleme de intimitate technică şi coloristică, probleme nerezolvate cu un astfel de sentiment şi cu o astfel de culoare, nici de un Delacroix, Franz Hals sau chiar alţi mari maeştri de demult. Despre Utrillo, care-şi pictează genialele sale peisaje după cărţi poştale, nu se poate spune decât că este într’adevăr confirmarea legendei pictorului născut, pictor adică r. artiştii lui care nu concepe să creeze decât într’o autonomie integră. Maurice Utrillo este o experienţă în faţa căreia mult timp nu s’a ştiut ce atitudine sa se ia»ă. După cum se vede nu pictura realizată în forme absolut realiste, conforme şi radicale, trăieşte acum, ci pictura făcută cu înţelegerea caracterului subiectului,tratat intr’o culoare sensibilă şi valorată adequat. Pictura modernă este creaţiunea unei culturi, ea se încadrează firesc în istoria ei generală Așa că adversarii ei înseamnă că sunt retrograzi. Petre Boldur Din enşea suflemului UMOR SPORTIV Nu de mult, s'a disputat în Franţa, o gigantică probă ciclistă, adică nu conturul Franţei pe bicicletă. La această întrecere care durează, cu mici pauze pentru odihnă, 30 de zile, participă ciclişti francezi, belgieni, italieni, spanioli şi nemţi. Lupta a fost, şi anul acesta, foarte pasionantă şi în tot timpul căt a durat concursul, toţi sportivii Franţei au fost un fierbere. Un amic, întors săptămâna trecută din Franţa, ne-a istorisit următorul „ecou" amuzant, din producţia acestei grandioase probe sportive. Intre Luchon şi Perpignon, un ciclist rămas în urmă se străduia de zor să ajungă pe ceilalţi concurenţi. Ardea un soare teribil şi faţa bietului sportiv, care urea muntele, era inundată de sudoare. Şi distanţa nu se mai sfârşea .■ Poftim, se gândi el, supărat, — şi mai sunt unii inşi care visează o Franţă mai mare.„ CONCURENŢA In faţa unei asistenţe de aproape 1.000 de spectatori, a avut loc, aseară, pe stadionul Romcomit, din Bulevardul Elisabeta, primul match de football nocturn, la lumina electrică. Succesul inovaţiei era de aşteptat şi printre spectatorii de aseară, am remarcat figuri noui, atrase de ineditul spectacolului şi nu de valoarea lui sportivă. Terenul de foc era luminat ca ziua, iar tribunele şi peluzele, în care se afla publicul, erau lăsate în întuneric. Ceea ce a dat curaj, — şi posibilităţi ! îndrăgostiţilor.„ Cineva ,— văzănă totuși „ceva" pe întuneric, — remarcat — Chestia asta vine de hac cinematografelor /-» ♦ —• Al 100-lea interview al lui Oskar Strauss de când s’a întors din America - Despre noua lui’operetă„„Femeia care ştie ce vrea“ - „Interview-ul acesta e în ace- laş timp un fel de jubileu”, îşi începe Oskar Strauss, ultimul interview acordat presei vieneze .Pe a suta convorbire pe care o am cu reprezentanţii presei de la întoarcerea mea din Hollywood. Vreţi să aflaţi ceva vesel despre naşterea nouei mele operete, cu care Teatrul Scala îşi deschide Vineri stagiunea? Foarte rar poţi spune lucruri vesele despre operete. De astă dată însă nu e vorba de o operetă, ci de o comedie cu muzică, multă muzică. Nu ştiu dacă veţi găsi nostimă poivestea mea ; mi-ar place mai bine ca opera să facă această impresie. T I i_ _ _i__A_______ mamie ub u piecu ixi zuucrxca l-am rugat pe valorosul meu colaborator Alfred Grünwald să-mi scrie un libret. O operetă cu un rol teribil pentru un tenor şi un final mare. Scurt timp după plecarea mea am primit o telegramă : „Libretul gata, urmează”. Peste câteva zile l-am primit. O sută de pagini scrise la maşină. Titlul : „O femee, care ştie ce vrea”. Citesc. O comedie delicioasă. Dar fără nici un tenor... Un rod pentru Fritzi Massary. Peste o săptămână am primit o nouă telegramă : „Din eroare libretele schimbate. Femeia era destinatăl altui compozitor. Tenorul urmează”. Am răspuns telegrafic: „Nu mă gândesc să cedez femeia. Renunţ la tenor şi final. început compoziţia”. întâmplarea, care e totdeauna cel mai bun regizor ,a vrut ca Massary să fie atunci în turneu şi să vie şi la New-York. Un magnat al filmului a dat în onoarea ei o serată la care au asistat toate celebrităţile: Charlie Chaplin, Ernst Lubitsch, Marlene Dietrich, Maurice Chevalier, Jeanette Mac, Donald, Max Pallenberg, eu şi o duzină de „regi” ai industriei şi finanţei americane. După supeu am cântat două melodii noui. Massary a fost încântată. Am vorbit cu ea de libretul lui Grünwald. Şi am început să scriu partitura... Dacă am trac înainte de premieră ? Desigur, şi nu puţin. Faptul că această operetă s’a jucat de acum la Londra, Berlin, Hamburg, Copenhaga, Drezda, Budapesta, nu înseamnă nimic. Pentru o lucrare muzicală singură premiera vieneză e decisivă. „Ultimul vals” s’a jucat în toată lumea înaintea Vienei, şi totuşi succesul vienez a fost hotărâtor pentru cariera piesei. Viena e capitala lumii muzicale. Ce să vă mai spun ? Că Massary e fermecătoare în rolul ei ? Că Ellen Schwannecke joacă atât de natural rolul fiicei ei încât ziarele au scris că ea e chiar fiica marei Fritzi ? Şi în alegerea interpreţilor întâmplarea a jucat mare rol. Atât Grünwald cât şi eu am văzut-o pe Ellen Schwannecke în filmul „Fete în uniformă”. Eu am văzut filmul în America şi Grünwald la Viena. Dar în aceeaşi săptămână. Şi două scrisori s-au încrucişat, eu am scris la Viena : „Am găsit în sfârşit interpreta ideală pentru rolul fiicei. Trebue să încercăm s’o convingem pe mica Schwannecke”. In acelaș timp Grünwald mi-a scris mie: „Am văzut-o azi pe interpreta ideală a Luciei: Ellen Schwannecke”. Oskar Strauss Vacanta mea la Viena—Paris—Londra Passage cioate Chiar după prima cursă pe care am facut-o cu taxi-ul la parist am avut impresia, care s’a dovedit ulterior justă, că şofeurul conduce fără să ţie seama de pietoni, ci doar de bagheta magică a lui „monsieur agent“, un personagiu foarte important şi cu care vă sfătuesc să evitaţi orice fel de conflict. *. 1 I Nu de alta, dar aud că venit spre judecare în faţa forurilor superioare, conflictul nu se va rezolva niciodată în favoarea ta. „Monsieur l’agent“ are în principiu dreptate. Mai dă atenţie conducătorul vehiculelor unor cuie de alamă, înfipte în asfalt, absolut la toate intersecţiile străzilor şi chiar din distanţă în distanţii —• când bulevardul e lung #1-1 nu are străzi laterale prea dese. Se pare că la Paris, pietonul trebue să se ferească el de maşini şi nu vice-versa, aşa cum la Operă, orchestra trebue să se ţie după cântăreţ, prin intermediul baghetei şefului de orchestră, în speţă a cauciucului lui monsieur l’agent. Şi acum ce legătură au cuiele de alamă, împrăştiate cu miile în tot Parisul până ’n cele mai îndepărtate mahalale — şi circulaţia î r. jkidl Raportul este strâns şi sar putea spune că aceste cuie reglementează astăzi formidabila mişcare a străzilor pariziene. Mi-am amintit că şi noi avem vreo câteva cuie d’astea la Bucureşti, bătute la intersecţia Bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei în dreptul Cercului Militar. Dar, aş vrea să ştiu câţi bucureşteni, chiar conducători de vehicule, nu îndrăznesc să spun chiar agenţi de circulaţie, ştiu de rostul acestor cuie? Ţin minte, că mai acum vreo doi ani într’o dimineaţă fostul şef al Circulaţiei, domnul chestor Botez, vociferând nevoie mare, ordona şofeurilor să oprească în dreptul cuielor respective. Aceştia — ce să facă?— zăpăciţi de atâta tărăboi, opreau Personal, cum am fost şi sunt un total partizan al ordinei constituite, am acceptat şi cuiele bucureştene, fără însă să ştiu de rostul „acestei legi". La Paris, am întrebat însă primul şofeur care m’a lămurit buștean,, spunându-mi cu aierul cel mai degajat r, j. |i»jllfc| — Mais, monsieur, pest le „pas^ sage clouté“, Passage douté / Mai târziu am aflat de rostul acestui pasaj „între cuie". Circulația constituie o problemă pentru toate marile metropole. La Paris, în special, ea ajunsese la un moment dat să ia un caracter ameninţător prin zecile de accidente mortale întâmplate zilnic. Atunci, municipalitatea a avut această ideie fericită să facă pasagiu „între cine Şofeurul, şi în general conducătorul vehiculelor, este dator să oprească în dreptul şirului de cuie, dacă un pieton se află înăuntrul pasagiului cu pricina. Dacă totuşi dă peste el, la proces el este obligat să servească pietonului, călcat în această oază, o despăgubire importantă. Aşadar, în caz de accident, marea problemă este: pietonul a fost sau nu în pasagiul „între cuie"? Dacă nu a fost, el nu are drept la nici un fel de despăgubire, deoarece a înfrânt lege circulaţiei. Fericită idee, aceasta cu „passage douté“» Ioan Massoff Continuare în pagina II-a, coloanele VI şi VII jos Un nou fel de Reconstituireateatru: crimelor Mahalaua creează şi trăeşte pasiunile umane ca un teatru colectiv Populaţia periferiei — în afară de micul cinematograf al cartierului care prezintă pe un metru pătrat de pânză filme ciuntite, de beţiile cari se ţin lanţ şi de obişnuitele bătăi între pretendenţii la inima cutărei sau cutărei dulcinee, posedă de la un timp un ton şi foarte apetisant mijloc de dizatracţie, instrucţia crimelor şi reconstituirea lor la locul unde au fost făptuite. Este un fel de teatru aparte, specific psihologiei periferice, care-l face pe locatarul (şi mai ales pe locatarele) cartierului să vibrez© „profund” — mai mult decât pe un intelectual piesele cele mai elevate. Am asistat deseori la astfel de „reprezentaţii“, au însă ca „oficial“ ei la cot cu babele cartierului, cu femeile limbute şi cu Imberbii Don-Juani desculţi , la cot cu toţi aceştia cari sorb în unison, avid, fiece amănunt al „piesei“ până la contopirea cu eroii săi — entuziaşti sau plânşi ca un veritabil public de teatru darie ft)aărai riniu? Element d« afinitate era sinceritatea. Simţi atunci (ca şi îm mijlocul unui astfel de public sau chiar cel al circurilor romane) că există Un fel de mândrie specifică, a mahalalei, — din sânul căreia s’a creat ca o operă — crima (piesa) în chestie; fapta care face vâlvă, despre care „se va scrie la ziar“ care — în sfârşit — va umple gurile, va preocupa minţile, o săptămână-două... O monstruoasă şi cinică satisfacţie de-a participa la gloria acestei efemeră freamătă în toţi, deşi femeile nu sfârşesc cu inventive blesteme la adresa eroului principal, deşi de multe ori agenţii forţei publice trebue să recurgă la complicate vicleşuguri pentru a salva acest erou de linşaj. CRIMINALII CAUTA GLORII Iar când intrepridul reporter al cutărui mare cotidian matinal ■e pregăteşte să prindă un instantan*Ui ii vezi pe toţi repezi*duse febrili în faţa obiectivului, flămânzi de „glorie“ mai abitir decât nişte scriitori imberbi, potrivindu-se cât mai interesant; femeile se piaptănă, bărbaţii îşi scot pieptul înfaţă ca la un unic şi important instantaneu istoric care îi cere cât mai solemni. Insuş criminalul e plin de sine şi nu rare ori auzim astfel de răspunsuri: — ,,Nu-mi pare rău că am oraorâto” sau — „scrie acolo că aşa am vrut să fac şi nu am fost beat!“ — ceea ce, departe de-a denota că acest tip e cu adevărat un monstru, arată că mai mult face teatru, influenţat mai de atmosfera protocolară a instrucţiei publice, mai de sugestia că e, în fine, o „personalitate“ — un erou al acestei asistențe, fiindcă toate privirile îl urmăresc, toate gurile îl discută, îl huiduesc sau îl compătimesc... Pan Petrașincu (Continuare în pagina II*, ) Coloanele X și II rog masa Un nou gen de revistă - Album de caricaturi al Vienei- ,,Wiener Revue Theater“ şi-a redeschis stagiunea sub tutela unui nou director, desenat în persoana lui Kurt Robitscher. « Revista cu care teatrul şi-a inaugurat seziunea se intitulează ,,Wiener Illustrierte'' şi este, după cum se recomandă, un album de caricaturi al Vienei. După câteva luni de aşa zisă vacanţă, actualitatea, mai bogată decât oricând în evenimente, pe marginea cărora se poate şi râde, oferă revuiştilor iarăşi prilejuri de vervă şi de şarjă. „Wiener Illustrierte'' poartă iscălitura lui Geza Herczeg, coautorul operetei „Barul minune" pe care o formaţie de teatru a reprezintat-o şi la noi. Autorul a avut intenţia unei reviste, care să fie în realitate un jurnal de noutăţi vienez. „Wiener Illustrierte"* nu e un spectacol cu continuitate. Această căutată lipsă de continuitate redă cu mai multă tărie aspectul de gazetă. Gifls-ele se remarcă şi ele prin absenţă, căci noua revistă ţine să se apropie cât mai mult de teatru şi nu de muzic-hall. Tablourile, într’o permanentă succesiune, fără vre-o legătură în* tre ele, n’au nici ele pointe, tocc mai ca să nu se altereze realitatea, Geza Herczeg şi-a propus sa, prezinte, nediformat, spiritul zilei de astăzi. Muzica aparţine compozitorului Spotiansky. In fruntea interpretării sta Hans Moser căruia publicul îi aplaudă mult apariţiile. Hans Moser Ei De vorbă cu romancierul englez lAldoux Huxley Autorul romanului „Contrapoint“ scriitorul englez Aldoux Huxley îşi petrece vîlgifltura va Franţa la Sorguette o reşedinţă provensală între IDfrndol şi Sanary. * Stă într’o casă albă cu obloane verzi, aşezate cu faţa la mare, un adevărat cuib de recreaţie pentru un artist. Is?! I Aldoux Huxley ,e înalt, slab şi pare cu mult mai tânăr decât e cu părul lui mare şi faţa roză, sănătoasă, se exprimă cu multă uşurinţă în franţuzeşti. In marele „loving room“ în care te primeşte cu amabitate pluteşte atmosfera simpatică cl caselor englezeşti. — Mă întorc dintr’o lungă călătorie în Mexic şi Guatemala. Ţări admirabile. Şi studiile pe cari le-am făcut asupra lor mau pasionat. Chiar din punct de vedere politic acest voiaj a fost bun pentru mine căci am putut judeca cu mult mai multă uşurinţă situaţia din Europa. —• Veţi scrie un studiu în urma acestei călătorii în America centrală! J — Da. Am şî început o caria. Lucrez cu multă intensitate. Sper s'o termin la iarnă și s’o public în primăvară. Iată și câteva peisagii din Mexic făcute de mine. Căci sunt la pictor. Intr’un pavilion se aflau expuse câteva foarte interesante studii toate lucrate în Guache. Toate sunt cu peisagii din Guatemala şi din Mexic cu flori, cu interioare, cu nuduri. In această colecţie figurează şi un interesant portret al d-nei Huxley. — E aşa de penibil a spus d. Huxley să nu fii decât un muncitor intelectual. Procedeul de a te servi numai de litere și de cuvinte e atât de plicticos și de pur automatic- E o mare plăcere a te servi de abilitatea mâinilor pentru a picta. E de pildă foarte greu să faci un peisaj aici în Provence, pentru că nu se pot realiza armoniile de culori- Tonurile sunt atât de violente, încât, dacă n’ai da atenţia ai ajunge să faci numai afişe, taclame pentru căile ferate. Dintre pictorii contimporani admir foarte mult pe Matisse. — Aveţi pictori buni actualmente în Anglia ! — Da Grant, Mathen Schmidts Augustus Iottes. I — Dar scriitori ? — Imi vine greu s3 răspund. „ Totuși arată un perete ti* potfe tret al lui Lawrrence-« «»