Rampa, septembrie 1933 (Anul 16, nr. 4689-4714)

1933-09-15 / nr. 4701

ANUL XVI. No. 4701 Redacţia,­­Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT NO. 1 Telefon 301-58 '* . 1 BUCUREȘTI ' 1 iiiiiiiiiiiiiiii PUBLICITATEA : RUDOLF MOSSE S. A Bulev. Brătianu 22 Teletom •­2.49.19 1* WJfc 4 Pagini 3 Lai ** Vineri 15 Septembrie 1933 - '■ 1 ■« 1 Ta * ~v DIRECTOR 8CARLAT FRIDA LUBIN-pa» Mireille s’a Întors din­ America obsedată de­propriile șansonete - Paris, 9 Septembrie America își trimite periodic ve­detele ei Parisului, și acesta’i ex­pediază în schi­mb pe ale lui, a­­proape cu retour-ul acelui­aș va­por. E un cadril gigantic ce s’a por­nit dela o vreme peste valurile o­­ficioase ale Oceanului, un schimb de bune şi profitabile procedee spre marea satisfacţie a ambelor ţărmuri atlantice. Toate Marlenele mari şi mici şi-au făcut vacanţa în Franţa. O seamă de artişti francezi au fost invitaţ­i de Uzinele Hollyw°oâ­­ului, şi de cassele de impresă new, yorkeze.­­ Iat-o pe Mireille frumoasa şi cuceritoarea compozitoare, febleta Parisului cu al ei „touché dans le foin“ proaspăt debarcată de pe ţărmul apusean. Nici nu şi-a desfăcut încă baga­jele şi „pressa" tirană o asaltează cu întrebări, pentru „iubiţii ei ad­miratorii Oh! Pentru ei, Mireille nu e nici­odată zgârcită în confesiuni. — America ? Ce ţară epatantă! Şi americanii? Ce oameni ama­bili! Şi n’am descoperit totuş A­­mei­ica. E a doua oară când trec Oceanul.. Am stat prim­a dată a­­proape un an cu o truvă de ope­retă. Acum însă a fost cu totul altceva. M’am dus ca celebritate, e cu mu. Şi căldura primirii mai agreabilă. Va avea desigur, de azi încolo, fermecătoarea Mireille greutatea saşi împartă favorurile şi simpa­tiile pentru cele două ţări care • reclamă şi o preţuesc... —. Până ’ntr’atât ! — Ba poate şi mai mult. Vă mărturisesc că m'am găsit mai populară acolo, decât în Paris, îmi ţine şi acum urechile de Sying in the hay (traduceţi: Cou­ches dans le roin)... Peste tot, pre­tutindeni, în cabarete, în baruri, restaurante şi pe străzi. Intr’o «I lft posturi radiofonice diferite di­fuzau şansoneta mea. O obsesie — plăcută! I — La început da! Pe urmă însă? Mai ales că aveam și altceva de făcut decât să mă autodelectez de propriile-mi opere. Lucram toată ziua cu „traducător noi­lor mele compoziții: Le petit cht*­min, II était une fois (Once upo» a time)... , ! J — Putem auzi ceva? — Acum chiar? Să încerc■ Mireille se îndreaptă spre pian. In drum deschide fereastra. Din stradă un fluerat ștrengăresc! „Couchés dans le foin../4 — Şi aici ? E neuraslenizanlf Preferam Sying in the hay... Wean Filip Parisul M oartea Suprarealismul a murit. Dar moartea sa nu este una; în supra­­realism nu există moarte. Nici viaţă, aşa cum o vedem şi trăim laa fiecare pas. Suprarealismul este un tot; este un ou; este oglindă exterioară şi interioară; este su­blimarea tuturor misterelor. Su­prarealismul a murit; suprarea­­litemul trăeşte! — După romantis­mul exasperat de după războiu, trebuia o reacţiune puternică. Ti­neretului de acum trei-patru ani, i se scârbise de dulcegăriile diti­rambice, de atitudinile america­­nizânde sau de hipocrizia burghe­ză. Ii trebuea o afirmare sfruntată; un gest violent în care să-şi iro­sească tot desgustul şi să-şi de­semneze nouile credinţi. Bine­în­ţeles, ei singuri nu puteau îngrădi precis toate ideile lor din moment ce suprarealismul întocmai ca psychanaliza, nu ştie precis care va Te jr­ersul confesiune!. Manifestul lui Aragon a venit atunci la vreme. A fost o doctorie tare înşelând şi supărând pe mulţi deoarece totdeauna adevărul su­pără. Dar suprarealismul şi-a tă­iat drumul, revoluţionar dacă vreţi, mai mult conservator în fond din moment ce inspiraţia sa se reclamă mai mult de la tradi­ţia franceză adevărată decât dela influenţele cosmopolite de după războiu. Lumea nu a iubit supra­­realismul pentru că suprarealis­mul nu o iubea ci o modela cum vroia scoţând din ea forme prea pure pentru sufletul ei conrupt. Căci suprarealismul este puritate. Noţiunea de păcat în suprarea­­lism nu există- un suprarealism totul se întâmplă în modul cel mai natural. Şi zăgazul imposibi­lului nu vine să ne oprească. A­­rifpile suprarealismului le domină cum în vis ne dominăm propria noastră viaţă. Suprarealismul su­blimează astfel toate refulările. Poezia suprarealistă devine atunci în mod automat, la prima vedere, un fel de vorbărie fără nici un rost după cum destăinuirile unui bolnav par unui psychoanalist a­­m­ator lucruri fără şir. Și atunci nu e de mixare văzând cum mai nimeni nu apreciază poemele lui ROBERT DESNOS sau pânzei«­ lui SALVADOR DALI sau por­tretele lui CHRISTIAN BE­RARI) sau celea ale lui TCHEL­­LITSCHEFF. Toţi aceştia de altfel au fost meniţi să fie oa­menii de sacrificiu. Suprarealis­mul, ca orice doctrină de tranzi­ţie, a fost prea tare. Altitudinile nu­ pot fi­ păstrate tot timpul. Ro­lul suprarealiştilor a fost deci să ridice cu forţa spiritul european acolo de unde, rotindu-şi privirea înapoi, el să poată descoperi con­tinuitatea unui trecut majestuos, bazat nu numai­ pe admiraţia prostească faţă de reuşita negusto­rimului american ci pe forţele vii ale fiecărui popor, pe spiritul dăinuitor fără de care orice crea­ţie nu este decât o reuşită de echi­libristică. Prin aceste tendinţe secrete, până într’un grad necunoscute chiar de ei, suprarealiştii deveneau elementele destinului şi rolul lor mistic era pregătirea unei noui ere. Spiritele europene, dezaxate între misterul suprarealist şi a­­mericanismul facil, în mod natu­ral erau dirijate astfel spre ceea ce astăzi începe să se îndeplinească mai pretutindeni, UN NEO-CLA­SICISM de largă tradiţie, o artă, o literatură şi­ o muzică, gravă, reculeasă, arhitectonică, a cărei puritate este asigurată de către o inspiraţie păzită de orice corci­tură eftină, de orice compromis cu o actualitate care şi ea la rân­dul ei, de acum, începe să se ase­mene noului suflet european. Ion-Petru Olteanu suprarealismului Carnetul Rampei Pictura modernă Prin pictură modernă nu tre­buie să se înţeleagă acea pictu­ră care există contrar unor legi naturale ale formei, faţă de spectator, ci reprezentarea în culoare, formal, adică întrebuin­ţându-se convenţia liniei, senti­mentul inspirat de un subiect oarecare, fără ca acest senti­ment să fie alterat în condiţiu­­nile sale de reprezentare. Sen­timentul în pictura modernă e­­ste liber, adică neîncătuşat de forme academice ; dispus în sen­sibilitatea subiectivă a desenu­lui, artistul trebuie să aibă con­ştiinţa acestui fapt, fără de care opera sa este limitată de la sine Şi această caracteristică se pro­duce numai atunci când picto­rul urmăreşte culoarea, în aşa mod ,încât dispunerea ei în de­sen să nu fie decât valoarea prin temperament şi sensialita­te a materiei. Paul Cézanne ne-a învăţat odată pentru totdeauna că adevărata pictură este aceea în care artistul nu realizează de­cât acel sentiment liber faţă de culoarea şi desenul subiectului, adică în faţa lumii. Lumea în pictura modernă e­­ste văzută de o seamă de pic­tori care de care mai diverşi şi contrastând emoţionant de feril­cit; asta înseamnă că după cum impresionismul, fauvismul, ne­­ocla­sicismul, suprarealismul, au fost criterii de reprezintare polastică, egale uneori în intensi­­tea lor, pictura modernă este sinteza acestor „weltanschnung­­uri” plastice. Pictorii ei repre­zentativi, în adevăratul înţeles al cuvântului ar fi: Henri Matis­se, Derain, Brianchon, Bon­nard, etc., etc. Primul este nu numai pionerul picturii moder­ne, dar conţine în opera sa re­zolvarea unor probleme de in­­timitate technică şi coloristică, probleme nerezolvate cu un ast­fel de sentiment şi cu o astfel de culoare, nici de un Delacroix, Franz Hals sau chiar alţi mari maeştri de demult. Despre Utril­lo­, care-şi pictează genialele sale peisaje după cărţi poştale, nu se poate spune de­cât că e­ste într’adevăr confirmarea le­gendei pictorului născut, pictor adică r. artiştii lui care nu con­cepe să creeze decât într’o auto­nomie integră. Maurice Utrillo este o experienţă în faţa căreia mult timp nu s’a ştiut ce atitu­dine sa se ia»­ă.­ După cum se vede nu pictu­ra realizată în forme absolut realiste, conforme şi radicale, trăieşte acum, ci pictura făcută cu înţelegerea caracterului su­biectului,­­tratat intr’o culoare sensibilă şi valorată adequat. Pictura modernă este creaţiu­nea unei culturi, ea se încadrea­ză firesc în istoria ei generală Așa că adversarii ei înseamnă că sunt retrograzi. Petre Boldur Din enşea suflem­ului UMOR SPORTIV Nu de mult, s'a disputat în Franţa, o gigantică probă ciclistă, adică nu­ conturul Franţei pe bicicletă. La această întrecere care durează, cu mici pauze pentru odihnă, 30 de zile,­­ participă ciclişti francezi, bel­­gieni, italieni, spanioli şi nemţi. Lupta a fost, şi anul acesta, foarte pasionan­tă şi în tot timpul căt a durat concur­­sul, toţi sportivii Franţei au fost un fier­bere. Un amic, întors săptămâna trecută din Franţa, ne-a istorisit următorul „ecou" amuzant, din producţia acestei grandioase probe sportive. Intre Luchon şi Perpignon, un ciclist rămas în urmă se străduia de zor să a­­jungă pe ceilalţi concurenţi. Ardea un soare teribil şi faţa bietu­­lui sportiv, care urea muntele, era i­­nundată de sudoare. Şi distanţa nu se mai sfârşea .■ Poftim, se gândi el, supărat, — şi mai sunt unii inşi care visează o Fran­ţă mai mare­­.„ CONCURENŢA In faţa unei asistenţe de aproape 1.000 de spectatori, a avut loc, aseară, pe stadionul Romcomit, din Bulevar­­dul Elisabeta, primul match de foot­ball nocturn, la lumina electrică. Succesul inovaţiei era de aşteptat şi printre spectatorii de aseară, am remarcat figuri noui, atrase de inedi­tul spectacolului şi nu de valoarea lui sportivă.­­ Terenul de foc era luminat ca ziua, iar tribunele şi peluzele, în care se afla publicul, erau lăsate în întuneric. Ceea ce a dat curaj, — şi posibilităţi ! îndrăgostiţilor.„ Cineva ,— văzănă totuși „ceva" pe întuneric, — remarca­t — Chestia asta vine de hac cinemato­grafelor /-» ♦ —• Al 100-lea interview al lui Oskar Strauss de când s’a întors din America - Despre noua lui’operetă„„Femeia care ştie ce vrea“ - „Interview-ul acesta e în ace- laş timp un fel de jubileu”, îşi începe Oskar Strauss, ultimul interview acordat presei viene­­ze .Pe a suta convorbire pe ca­re o am cu reprezentanţii presei de la întoarcerea mea din Holly­­wood. Vreţi să aflaţi ceva vesel des­pre naşterea nouei mele opere­te, cu care Teatrul Scala îşi deschide Vineri stagiunea? Foar­te rar poţi spune lucruri vese­le despre operete. De astă dată însă nu e vorba de o operetă, ci de o comedie cu muzică, multă muzică. Nu ştiu dacă veţi găsi nosti­mă poivestea mea ; mi-ar place mai bine ca opera să facă acea­stă impresie. T­­ I i_ _ _i__A_______ mamie ub u piecu ixi zuucrx­­ca l-am rugat pe valorosul meu colaborator Alfred Grünwald să-mi scrie un libret. O operetă cu un rol teribil pentru un tenor şi un final ma­re. Scurt timp după plecarea mea am primit o telegramă : „Libre­tul gata, urmează”. Peste câte­va zile l-am primit. O sută d­e pagini scrise la maşină. Titlul : „O femee, care ştie ce vrea”. Citesc. O comedie delicioasă. Dar fără nici­ un tenor... Un rod pentru Fritzi Massary. Peste o săptămână am primit o nouă telegramă : „Din eroare libretele schimbate. Feme­ia era destinatăl altui com­pozitor. Tenorul urmează”. Am răspuns telegrafic: „Nu mă gândesc să cedez femeia. Re­nunţ la tenor şi final. început compoziţia”. întâmplarea, care e totdeauna cel mai bun regi­zor ,a vrut ca Massary să fie atunci în turneu şi să vie şi la New-York. Un magnat al filmu­lui a dat în onoarea ei o serată la care au asistat toate celebri­tăţile: Charlie Chaplin, Ernst Lubitsch, Marlene Dietrich, Mau­rice Chevalier, Jeanette Mac, Donald, Max Pallenberg, eu şi o duzină de „regi” ai industriei şi finanţei americane. După supeu am cântat două melodii noui. Massary a fost în­cântată. Am vorbit cu ea de libretul lui Grünwald. Şi am început să scriu partitura... Dacă am trac înainte de pre­mieră ? Desigur, şi nu puţin. Faptul că această operetă s’a ju­cat de acum la Londra, Berlin, Hamburg, Copenhaga, Drezda, Budapesta, nu înseamnă nimic. Pentru o lucrare muzicală sin­gură premiera vieneză e decisi­vă. „Ultimul vals” s’a jucat în toată lumea înaintea Vienei, şi totuşi succesul vienez a fost ho­tărâtor pentru cariera piesei. Viena e capitala lumii muzica­le. Ce să vă mai spun ? Că Massary e fermecătoare în rolul ei ? Că Ellen Schwan­necke joacă atât de natural ro­lul fiicei ei încât ziarele au scris că ea e chiar fiica marei Fritzi ? Şi în alegerea interpre­ţilor întâmplarea a jucat mare rol. Atât Grünwald cât şi eu am văzut-o pe Ellen Schwannecke în filmul „Fete în uniformă”. Eu am­ văzut filmul în Ameri­ca şi Grünwald la Viena. Dar în aceeaşi săptămână. Şi două scrisori s-au încrucişat, eu am scris la Viena : „Am gă­sit în sfârşit interpreta ideală pentru rolul fiicei. Trebue să încercăm s’o convingem pe mi­ca Schwannecke”. In acelaș timp Grünwald mi-a scris mie: „Am văzut-o azi pe interpreta ideală a Luciei: El­len Schwannecke”. Oskar Strauss Vacanta mea la Viena—Paris—Londra Passage cioate Chiar după prima cursă pe care am facut-o cu taxi-ul la parist am avut impresia, care s’a dovedit ul­terior justă, că şofeurul conduce fără să ţie seama de pietoni, ci doar de bagheta magică a lui „monsieur agent“, un personagiu foarte important şi cu care vă sfă­­tuesc să evitaţi orice fel de con­flict. *. 1 I Nu de alta, dar aud că venit spre judecare în faţa forurilor su­perioare, conflictul nu se va re­zolva niciodată în favoarea ta. „Monsieur l’agent“ are în princi­piu dreptate. Mai dă atenţie conducătorul ve­hiculelor unor cuie de alamă, în­fipte în asfalt, absolut la toate in­tersecţiile străzilor şi chiar din distanţă în distanţii —• când bu­levardul e lung #1-1 nu are străzi laterale prea dese. Se pare că la Paris, pietonul trebue să se ferească el de maşini şi nu vice-versa, aşa cum la O­peră, orchestra trebue să se ţie după cântăreţ, prin intermediul baghetei şefului de orchestră, în speţă a cauciucului lui monsieur l’agent. Şi acum ce legătură au cuiele de alamă, împrăştiate cu miile în tot Parisul până ’n cele mai în­depărtate mahalale — şi circula­ţia î r. jkidl Raportul este strâns şi sar pu­tea spune că aceste cuie reglemen­­tează astăzi formidabila mişcare a străzilor pariziene. Mi-am amintit că şi noi avem vre­o câteva cuie d’astea la Bucu­reşti, bătute la intersecţia Bule­vardului Elisabeta cu Calea Vic­toriei în dreptul Cercului Mili­tar. Dar, aş vrea să ştiu câţi bu­­cureşteni, chiar conducători de vehicule, nu îndrăznesc să spun chiar agenţi de circulaţie, ştiu de rostul acestor cuie? Ţin minte, că mai acum vre­o doi ani într’o dimineaţă fostul şef al Circula­­ţiei, domnul chestor Botez, voci­ferând nevoie mare, ordona şofeu­­rilor să oprească în dreptul cuie­lor respective. Aceştia — ce să facă?­­— zăpăciţi de atâta tărăboi, opreau­ Personal, cum am fost şi sunt un total partizan al ordinei con­stituite, am acceptat şi cuiele bu­­cureştene, fără însă să ştiu de rostul „acestei legi". La Paris, am întrebat însă pri­mul şofeur care m’a lămurit buș­tean,, spunându-mi cu aierul cel mai­ degajat r, j. |i»jllfc| — Mais, monsieur, pest le „pas^ sage clouté“, Passage d­outé / Mai târziu am aflat de rostul acestui pasaj „între cuie". Circu­lația constituie o problemă pentru toate marile metropole. La Paris, în special, ea ajunsese la un mo­ment dat să ia un caracter ame­ninţător prin zecile de accidente mortale întâmplate zilnic. Atunci, municipalitatea a avut această i­­deie fericită să facă pasagiu „între cine Şofeurul, şi în general conducă­torul vehiculelor, este dator să o­­prească în dreptul şirului de cuie, dacă un pieton se află înăuntrul pasagiului cu pricina. Dacă totuşi dă peste el, la pro­ces el este obligat să servească pietonului, călcat în această oază, o despăgubire importantă. Aşa­dar, în caz de accident, marea problemă este: pietonul a fost sau nu în pasagiul „între cuie"? Dacă nu a fost, el nu are drept la nici un fel de despăgubire, deoarece a înfrânt leg­e circulaţiei. Fericită idee, aceasta cu „pas­sage d­outé“» Ioan Massoff Continuare în pagina II-a, coloanele VI şi VII jos Un nou fel de Reconstituireateatru: crimelor Mahalaua creează şi trăeşte pasiunile umane ca un teatru colectiv Populaţia periferiei — în afară de micul cinematograf al cartie­rului care prezintă pe un metru pătrat de pânză filme ciuntite, de beţiile cari se ţin lanţ şi de obiş­nuitele bătăi între pretendenţii la inima cutărei sau cutărei dulci­nee, posedă de la un timp un ton şi foarte apetisant mijloc de diz­atracţie, instrucţia crimelor şi re­constituirea lor la locul unde au fost făptuite. Este un fel de teatru aparte, specific psihologiei periferice, ca­­re-l face pe locatarul (şi mai ales pe locatarele) cartierului să vi­brez© „profund” — mai mult de­cât pe un intelectual piesele cele mai elevate. Am asistat deseori la astfel de „reprezentaţii“, au însă ca „oficial“ ei la cot cu babele cartierului, cu femeile limbute şi cu Imberbii Don-Juani desculţi , la cot cu toţi aceştia cari sorb în unison, avid, fiece amănunt al „piesei“ până la contopirea cu eroii săi — entuziaşti sau plânşi ca un veritabil public de teatru darie ft)­aărai riniu? Element d« afinitate era sinceritatea. Simţi atunci (ca şi îm mijlocul unui ast­­fel de public sau chiar cel al cir­curilor romane) că există Un fel de mândrie specifică, a mahala­lei, — din sânul căreia s’a creat­­­ ca o operă — crima (piesa) în chestie; fapta care face vâlvă, despre care „se va scrie la ziar“ care — în sfârşit — va umple gu­rile, va preocupa minţile, o săp­­tămână-două... O monstruoasă şi cinică satis­facţie de-a participa la gloria a­­cestei efemeră freamătă în toţi, deşi femeile nu sfârşesc cu inven­tive blesteme la adresa eroului principal, deşi de multe ori agen­­ţii forţei publice trebue să re­curgă la complicate vicleşuguri pentru a salva acest erou de lin­­şaj. CRIMINALII CAUTA GLORII Iar când intrepridul reporter al cutărui mare cotidian matinal ■e pregăteşte să prindă un­ instan­­tan*Ui ii vezi pe toţi repezi*du­se febrili în faţa obiectivului, flă­mânzi de „glorie“ mai abitir de­cât nişte scriitori imberbi, potri­­vindu-se cât mai interesant; fe­meile se piaptănă, bărbaţii îşi scot pieptul în­­faţă ca la un unic şi important instantaneu istoric care îi cere cât mai solemni. Insuş criminalul e plin de sine şi nu rare ori auzim astfel de răspun­suri: — ,,Nu-mi pare rău că am orao­­rât­o” sau — „scrie acolo că aşa am vrut să fac şi nu am fost beat!“ — ceea ce, departe de-a de­nota că acest tip e cu adevărat un monstru, arată că mai mult face teatru, influenţat mai de at­­mosfera protocolară a instrucţiei publice, mai de sugestia că e, în fine, o „personalitate“ — un erou al acestei asistențe, fiindcă toate privirile îl urmăresc, toate gurile îl discută, îl huiduesc sau îl com­­pătimesc... Pan Petrașincu (Continuare în pagina II­*, ) Coloanele X și II rog masa Un nou gen de revistă - Album de caricaturi al Vienei-­ ,,Wiener Revue Theater“ şi-a redeschis stagiunea sub tutela u­­nui nou director, desenat în per­soana lui Kurt Robitscher. « Revista cu care teatrul şi-a i­­naugurat seziunea se intitulează ,,Wiener Illustrierte'' şi este, după cum se recomandă, un album de caricaturi al Vienei. După câteva luni de aşa zisă vacanţă, actualitatea, mai bogată decât oricând în evenimente, pe marginea cărora se poate şi râde, oferă revuiştilor iarăşi prilejuri de vervă şi de şarjă. „Wiener Illustrierte'' poartă is­călitura lui Geza Herczeg, coau­torul operetei „Barul minune­" pe care o formaţie de teatru a repre­­zintat-o şi la noi. Autorul a avut intenţia unei reviste, care să fie în realitate un jurnal de noutăţi vienez. „Wiener Illustrierte"* nu e un spectacol cu continuitate. Această căutată lipsă de conti­nuitate redă cu mai multă tărie aspectul de gazetă. Gifls-ele se remarcă şi ele prin absenţă, căci noua revistă ţine să se apropie cât mai mult de teatru şi nu de muzic-hall. Tablourile, într’o permanentă succesiune, fără vre-o legătură în* tre ele, n’au nici ele pointe, tocc mai ca să nu se altereze realitatea, Geza Herczeg şi-a propus sa, prezinte, nediformat, spiritul zi­lei de astăzi. Muzica aparţine compozitoru­lui Spotiansky. In fruntea interpretării sta Hans Moser căruia publicul îi a­­plaudă mult apariţiile. Hans Moser Ei De vorbă cu romancierul englez lAldoux Huxley Autorul romanului „Contra­­point“ scriitorul englez Aldoux Huxley îşi petrece vîl­gifltura va Franţa la Sorguette o reşedinţă provensală între IDfrndol şi Sa­­nary. *­­ Stă într’o casă albă cu obloane verzi, aşezate cu faţa la mare, un adevărat cuib de recreaţie pentru un artist. Is?! I Aldoux Huxley ,e înalt, slab şi pare cu mult mai tânăr decât e cu părul lui mare şi faţa roză, sănătoasă, se exprimă cu multă u­­şurinţă în franţuzeşti. In marele „loving room“ în ca­re te primeşte cu amab­­itate plu­teşte atmosfera simpatică cl case­lor englezeşti.­­ — Mă întorc dintr’o lungă că­lătorie în Mexic şi Guatemala. Ţări admirabile. Şi studiile pe cari le-am făcut asupra lor mau pasionat. Chiar din punct de ve­dere politic acest voiaj a fost bun pentru mine căci am putut ju­deca cu mult mai multă uşurinţă situaţia din Europa. —• Veţi scrie un studiu în urma acestei călătorii în America cen­trală! J — Da. Am şî început o caria. Lucrez cu multă intensitate. Sper s'o termin la iarnă și s’o public în primăvară. Iată și câteva peisagii din Me­xic făcute de mine. Căci sunt la pictor. Intr’un pavilion se aflau ex­puse câteva foarte interesante stu­dii toate lucrate în Guache. Toate sunt cu peisagii din Guatemala şi din Mexic cu flori, cu inte­rioare, cu nuduri. In această co­lecţie figurează şi un interesant portret al d-nei Huxley. — E aşa de penibil a spus d. Huxley să nu fii decât un munci­tor intelectual. Procedeul de a te servi numai de litere și de cuvinte e atât de plic­ticos și de pur automatic- E o ma­­re plăcere a te servi de abilitatea mâinilor pentru a picta. E de pi­ldă foarte greu să faci un pei­saj aici în Provence, pentru că nu se pot realiza armoniile de cu­lori- Tonurile sunt atât de vio­lente, încât, dacă n’ai da atenţia ai ajunge să faci numai afişe, ta­­clame pentru căile ferate. Dintre pictorii contimporani admir foarte mult pe Matisse. — Aveţi pictori buni actual­­mente în Anglia ! — Da Grant, Mathen Schmidts Augustus Iottes. I — Dar scriitori ? —­ Imi vine greu s3 răspund. „ Totuși arată un perete ti* potfe tret al lui Lawrrence-« «»

Next