Rampa, noiembrie 1933 (Anul 16, nr. 4741-4766)
1933-11-01 / nr. 4741
ANUL XVI/NO, 4741 Redactsa, Administraţia şi Atelierele Grafice intrarea ZALOMUT no. 1 Telefon 3016» BUCUREȘTI numuiiuQ] PUBLICITATEA : RUDOLF MOSSE 8, A Bulev. Britiasa 2* Telefax * 1.4M9 4 Pagini 3 Lei * * Miercuri 1 Noembrie 1933 DRA .FEMEII ELEGANTE ' *4 DIRECTOR SCARLAT FSQIA LU BI N-MIM ie Din nou Spengler A apărut, în sfârşit, traducerea complectă în limba franceză din opera fundamentală a filozofului Oswald Spengler „Der Untergang des Abendlandes“. Un nou contingent de cititori, aceia anume care nu citesc limba germană şi care, atât în Franţa cât şi la noi, sunt numeroşi, au astfel prilejul să ia contact direct cu o ideologie care le era, de fapt, dinainte familiară. Dar va mai suscita vreun ecou tentativa aceasta de actualizare a lui Spengler? Probabil nici unul. Ideole sale au pătruns de mult, direct sau prin derivate, în conştiinţa culturală europeană, au rodit câtva timp acolo dar, pe urmă, şi-au pierdut virusul. Astăzi nici un nou cetitor nu va mai fi tulburat de ele, pentru că ştia de mult lucrurile astea, dintr’o vreme când circulau până şi în gazete, iar corzile care ar trebui să vibreze, ca altădată, sunt acum obosite, Spengler păcătuise din aceea că voia neapărat să demonstreze ceva. Voia să arate că, printr’o anumită fatalitate, cultura noastră europeană va pieri, nu peste multă vreme. Semnele decadenţei le văzuseră şi alţii. Spengler încerca totuşi să dea o teorie generală, care să explice, printr’im ansamblu ordonat, declinul tuturor valorilor occidentale, şi să arate astfel, prin forţa teoriei sale, forţa faptelor înşişi. Cultura occidentală trebue să moară, spunea el, pentru că şi culturile, ca şi fiinţele vii, au o creştere şi o dezvoltare. Şi culturile au vârstă. E ceva care se numără şi aci, un fel de timp creator care începe şi care sfârşeşte şi aci. La baza fiecărei culturi stă o ideie, este adevărat. Dar pentru Spengler e o ideie vie care durează, cu desfacerile ei, cu cheltuielile ei şi cu oboseala ei. Spengler citea astfel oboseala şi început de agonie poate tot. Valorile filozofice, valorile ştiinţifice, morale, artistice, toate, după el, îşi căpătaseră, mai ales în veacul al nouăsprezecelea, o expresie istovită. E ceva fără nervi, fără puls, fără suflu lăuntric, în tot ce întâlneşte Spengler pe planul culturei. Ai crede câteodată că are Pur şi simplu norocul alegerii exemplului. Dar el trece în revistă atât de multe aspecte ale culturii occidentale, dovedeşte atâta libertate şi supleţă în alegerea exemplului, încât nu e o simplă şansă ci un sistem întreg de şanse, faptul că reuşeşte să-şi ilustreze ideile. E adevărat atunci lucrul pe care-l susţine Spengler: declinul iremediabil al occidentului? N’a răspuns nimeni nu, după cum n’a răspuns nimeni da. Ilustraţiile fericite ale teoriei lui Spengler, sugestive cum sunt, şi pline de multă adâncime, pot fi totuşi înţelese altfel decât ca expresii ale adevărului. Un exemplu poate să nu fie adevărat, dar să ţi se pară că este aşa, pentru că autorul a ştiut să te situeze în punctul lui de vedere. Dacă ehem un om alături de mine şi, fac să vadă un balaur în forma unui nor, nu înseamnă că aceasta e forma lui adevărată. Se pot transfigura lucrurile, aceleaşi lucruri, şi pot fi înţelese bine şi adânc printr’o optică anumită, fără ca optica aceea să fie de necesitate adevăr. Spengler a crezut, mai mult decât alţi gânditori din vremea sa, că poate spune adevăruri. A vroit să demonstreze ceva şi a reuşit să dea o viziune foarte suggestivă, adâncă, plină de lumini noui, asupra culturii occidentale. — dar de ce una adevărată? Peste câţiva ani, numai, adevărurile lui Spengler au început să se degradeze şi, ceea ce credea el demonstrat, a început să fie pus iarăşi în discuţie. Au fost câtva clipe de emoţie mare, de panică aproape. Era într’adevăr atâta asemănare cu adevărul, în ceea ce spunea el, încât lumea a crezut, nu pentru prima oară, de altfel, că se apropie un fel de sfârşit al lumei. Dar astăzi, doar câţiva mai cred aşa. După emo(.ici piîiuxtji v-lipr, «-'■-recules, amintindu-Şi că nu există adevăruri ci numai păreri. Căci toate sistemele noastre seamănă cu adevărul, se apropie de el, îl încercuiesc — şi el rămâne totuşi acelaş, necunoscutul Constantin Naica Carnetul Rampai Adesea lumea a părut un azil de nebuni In trista carte a lui Erich Kaestner, Fabian, eroul propune o metodă sigură pentru a nu mai avea dezamăgiri în lumea asta ciudată şi cu oamenii aceştia instabili şi contradictori, anume de a considera pe fiecare om, până la proba contrarie, un nebun. A te purta tolerant şi precaut ca faţă de un nebun, iată sfatul lui Kaestner, unul dintre puţinii studenţi ai răului veacului nostru. Dar o astfel de concepţie, care a trebuit să fie întemeiată pe multă experienţă amară şi pe multe deziluzii, a mai f°st trăită şi de alţi moralişti dezesperaţi. Căci oricât, în egoismul nostru, am exagera, socotind epoca noastră una dintre cele mai sumbre şi diabolice, adevărul este că întotdeauna lumea a părut celor bine intenţionaţi un imens ad de nebuni. Metoda lui Kaestner e sinceră, adică întemeiata, dar nu e nouă. Nu mă refer la filosofii şi literaţii sensibili, care adesea au vorbit de iluzionismul şi absurditatea nebunească a lumii, ci la atâţia alţi oameni care au trăit sub această ipoteză. Iată, cetiam ori despre un om socotit excentric într’o carte tocmai asupra excentricităţii engleze. Care pentru lumea lui Fabian nu ar mai pare deloc excentric. E Maiorul Peter Labelliere, om drept şi idealist, care se intitula ,,patriot creştin şi cetăţean al lumii’4. Nu ştim câte dezamăgiri şi lovituri a îndurat acest maior englez, dar nu puţine trebue să fi fost ele devreme ce a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat cu picioarele în sus şi cu capul în jos, — aşa ca o ultimă conformare cu lumea asta a noastră în care observa el, toate merg deandoaselea. Maiorul Labelliere nu a fost un excentric. In concepţia lui, a fost omul cel mai conformist, cel mai solidar cu mersul lumii, acesta excentric faţă de raţiunea şi morala oamenilor superiori. Inutil de spus că Maiorul a fost îngropat aşa cum a dorit la 6 iunie 1800, dovedindu-se încă printr’un caz că povestea e veşnic aceiaşi, că Fabian, moralistul a ajuns în mod firesc la aceiaşi concluzie asupra nebuniei lumii.. Dar şi unul şi celălalt au aşteptat să piară de moarte bună, dovedind că se poate, totuşi, trăi în acest azil de nebuni și încă nu întotdeauna revoltător de rău. Petru Cmnarnescu Din cuşca sufleurului VREMURI GRELE Un foarte discutat om politic, — deci nu vom prelungi şi noi discuţiile, dându-i în vileag numele, — s’a amorezat cumplit de una din actriţele noastre, nici ei nu-i dăm iniţialele, şi ca o primă mărturisire de... iubire, — nu putem spune nici de unde ştim întămplarea, — s’a dus cu ea la un mare bijutier depe Calea Victoriei, să’i cumpere un colier de perle. — 2000 lei! i-a cerut bijutierul pe un colier, cu adevărat, minunat de frumos. Actriţa s’a consfătuit cu „prietenul” şi apoi, întorcându-se spre bijutier, i-a ţinut următoarea pledoarie : — Trebuie să înţelegi şi d-ta că’s vremuri grele ! Nu sunt bani. Dacă o laşi cu 150.000 lei, îl cumpăr imediat! UN OM REZONABIL Un tânăr confrate, — în prag de a se căsători cu o drăgălaşe blondină, Baby, pe care a cunoscut-o prin telefon şi de care e îndrăgostit nebuneşte, se afla, într’una din zilele trecute, dar numai în interes profesional, la Oficiul Stării Civile... La un moment dat, urmărind oficierea unei căsătorii, confratele cade pe gânduri... — Ce'i cu tine ? îl întreabă cineva. — Mă rog lui Dumnezeu ! — Te rogi lui Dumnezeu ? — Da ! Mă rog lui Dumnezeu să nu mă înşele nevasta. Dacă m’o înşela să nu ştiu, dacă o să ştiu, să nu mă supăr; şi dacă m’oiu supăra, să’mi treacă repede ! Selma Lagerlof roagă sa nu i se sărbătorească a 75-a aniversare în aceste timpuri de tristeţe Karlstadt, capitala Värmlandului, e aşezată între braţele fluviului Klarely, la vărsarea sa în lacul Vaner, marea interioară, a Suediei. Un calm suveran domneşte în această capitală mică, tăcută, ciudată. Nimic nu poate tulbura pacea sau nici traficul intens al călătorilor destul de numeroşi care vin acolo ca să se reculeagă, nici fabricile care se găsesc prin împrejurimi. Se produce, în această generoasă şi vastă regiune, o înţelegere intimă între natură şi industrie. Industriile din Varmland constitue un ansamblu impunător. Ferul şi lemnul se lucrează acolo de multă vreme. Varmlandul e in continue relaţii cu toată lumea. Podurile metalice, furnalele care îşi înalţă siluetele lor fine la liziera pădurilor, stocurile gigantice de cherestea, care iau aspect de arhitecturi moderne, industriile mecanice în plină activitate, fabricile de pastă de hârtie — toate acestea dau o alură fantastică Varmlandului, cu pădurile și lacurile sale Varmlandul posedă această virtute complexă de a fi, în acelaş timp, un pământ de legendă și un centru industrial foarte activ. Natura e vastă, văile n’au pierdut nimic din farmecul lor atât de tandru, pe care toamna îl îmbracă în culorile ei impresionante. Intro atmosferă calmă, se confundă acolo trecutul cu legenda. Fără să vrei, execi acea epocă în care viaţa cotidiană se continuă în festivităţi, în care chiar şi munca în mint căpăta un aspect ireal, iar munca în uzinele ce se năşteau atunci părea a face parte dintr’un vis. Această naştere a lumei moderne în plin Varmland, în secolul al XVII-lea, este toată legenda lui Gösta Berling. Selma Lagerlof a dăruit Varm landului o rară înţelegere — şi prezenţa ei. E născută în Varmland şi a locuit totdeauna acolo. Selma Lagerlof face parte, fără îndoială, din rasa acelor mari gânditori care domină epoca lor de la înălţimea personalităţii lor. Lumea ar vrea să cunoască temerile şi bucuriile lor. Ar vrea să le întrebe, să puizeze la sursa înţelepciunii lor, îndrumări şi speranţe. Dar tăcerea lor e cea mai impresionantă lecţie. In clipa când toată lumea se pregăteşte să-i sărbătorească a şaptezeci şi cincea aniversare, Selma Lagerlof, retrasă în pacea profundă a Värmlandului, trimite acest apel. Prin aceste cuvinte, adresez un fervent apel tuturor prietenilor şi cititorilor mei din Suedia şi din străinătate, pentru a-i ruga să lase să treacă a şaptezeci şi cincea mea aniversare cât se poate de neobservată, fără scrisori fără telegrame, fără flori, fără cadouri, fără vizite şi fără orice altă manifestaţie. Le cer aceasta, pe de-o parte fiindcă sănătatea mea actuală ar suporta greu toate oboselile pe care le provoacă asemenea omagii, şi, pe de altă parte, fiindcă mi-ar fi penibil să iau parte la o sărbătoare a bucuriei, în aceste timpuri de depresiune generală, în care cel mai mic gologan ar trebui să fie economisit pentru a alina suferinţele nenorociţilor"4. Selma Lagerlof Englezii, conformişti, metodici şi practici, au grupat însăş Istoria Ţării lor. Şi catedrala — „Westminster Abbey" — rezumă prin morminte, cruci, efigii şi statui evoluţia rapidă a Angliei celei mici Poate ca un simbol, dint*ce parte a Londrei se vede înalta turlă a Westminsterului. — „Fantheonul naţiei Engleze. Aci, în această biserică-cimitir, de o lungime de peste 150 de metri, sunt înmormântaţi Regi, Poeţi, Artişti, Generali şi — ca un suprem omagiu — tot aci se află mormântul Soldatului necunoscut — o simplă lespede de marmoră neagră: a fost îngropat aci, pentru ca şi-a servit bine pe Dumnezeu şi Patria...” , Westminsterul“ a fost construit, în stilul de astăzi, de către Henne al 111-lea, suferind, în decursul timpului, sub diverse domnii, numeroase modificări şi adăugiri unele chiar nefericite. Turnurile, de exemplu, nu se armonizează de fel cu restul deşi sunt impresionante prin înălpmea lor. Catapeteasma este ornată cu statuile lui Moise David, Sfântul Catedralei —luri, aşa cum se poate vedea, destul de des, în arhitectura londoneză. Nu toţi mari oameni cari au monumente î.v. Catedrală sunt înmormântaţi ai\ Altfel, Benjamin-------y ■,» ' -r-v . _ J. un m •"*! MS %!rv -^sionnvt în Westminster, deşi este înmormântat la Hughenden. Wiliam Pitt, marele om de Stat, îşi are de asemenea monumentul său. „Colţul Poeţilor“ are monumente, în amintirea lui John Dryden, Robert Hacole, asasinat cu jra, în Catedrală, în dispreţul dreptului de azil. Aci sunt mormintele lui Geofrey Chaucer, „părintele poeziei engleze“, Ben Johnson, John Milton, Thomas Gray, doctorul Samuel Johnson, precum şi ale actorilor David Garrick şi Sir Henry Irvint. Shakespeare, înmormântat Stratford pe Avon, are aci un monument, pe care sunt scrise versuri din „Fatum”, iar în colțurile piedestalelor sunt săpate efigiile reginei Ellisabetha a lui Henr de al V-lea , Richard al Il-lea. Nu depdre se află Olivier Cold,smith, Wake Scott, Jenny IMd- Goldsmith, entăreaţa suedeză. O lespede idică locul unde este petru — Patronul şi a Sfântului Paul. . Ansamblul, măreţ în înfăţişareaînmormântatea. Dickens, lui este totuş un amestec de sit- Westminst-ul are zeci de la Vacanţa mea la Viena-Paris—Londra Westminster Abbey pele, cu sumedenie de morminte și monumente. Cea mai interesantă din această capelă este cea a lui Henric al Vll-lea, remarcabilă prin splendoarea arhiecturei și prin decan. J-_ - 7.-4--„7-A di e înmormântat Vll-lea, tot aci sunt , stuarii. Capela aceasta este destinată exclusiv cavalerilor unui ordin fondat de Henric al IV-lea şi are un colţ numit alInocenţilor pentru,că aci sunt mormintele copilor lui Jacques, de asemenea un mic sarcofagiu, cu osemintele copiilor lui Eduard al IV-lea, asasinaţi de Turnul Londrei, de către unchiul lor, Richard al II-lea. Capela Sfântului Edouard Confesorul, conţine nu mai puţin decât mormintele a cinci regi şi şase regine. Lângă această capelă se află „Fotoliul încoronării’, pe care au f°st încoronaţi regii Angliei, începând de la Edouard I. Lângă acest fotoliu se află spada regală, lungă de peste doi metri. După cum am mai spus, Fotoliul încoronării, are săpate pe el. ‘ Joan Massoff Continuare in pag. I-a jos Henric al mulțime de II-a coloana Succesul şi eşecul lui Duke Ellington la Paris Publicul francez nu a înţels nimic din muzica lui Ellington Cel mai mare eveniment al Parisului a fost, în această toamnă, constituit de apariţia marelui cântăreţ de jazz Duke Ellington, care a dat, împreună cu orchestra sa, trei concerte în sala Pleyel. Mii de persoane au avut astfel ocazia de a-l asculta direct, fără intermediul nici unei plăci de gramofon — ca până acum, pe celebrul Duke. UN SUCCES... Concertele lui Ellington la Paris au însemnat un succes, dar în acelaş timp şi un eşec. Un succes pentru că au reuşit să umple de trei ori sala Pleyel, care a fost în ultimii ani gazda tuturor celebrităţilor timpului nostru, de la Jack Hylton la Krishnamurthi şi de la Léon Daudet la diferiţi fakiri. Un observator superficial ar fi putut astfel să creadă că surpriza lui Duke a fost apreciată la justa ei valoare. ...DAR ŞI UN EŞEC In realitate, Duke a suferit un mare eşec. Un eşec, pentru că publicul nu a înţeles nimic din Ellington. Şi au fost mai multe probe ale acestei incomprehensiunii: este de ajuns să semnalăm că Stormy Weather (bucată cunoscută şi la noi de la cele două audiţii de Jazz ale „Criterionului””) a avut un succes muit mai mare decât compoziţiile lui Duke, iar dantorii, ca Ivie Anderson, au fost bisaţi cu un entuziasm fantar, în timp ce aplauzele la adra orchestrei nu au egalat n bcioctă pe cele reputate de orchestr lui Jack Hylton.. Succesul datoreşte, deci, în mare parte nobismului recent al jazzului ho iar pe de altă parte câtorva etificii pur exterioare ale prolitiei, cum sunt efectele sonorei virtuozitatea. Hoţul nu a fos deci, înţeles. O RECIMA GROTESCA Cauza evului este, în primul rând, că fie are o manieră foarte partilară de a cânta jazzul, pe cai publicul francez care nu are noţiune justă a jazzului n’a tut-o înţelege, cum nu a înţel nici personalitatea lui Duke, ci jazzul propriu zis. Publicul fi trebuit să fie prevenit dinae asupra acestor lucruri şi plitit printr’o publicitate interntă și prin program. In loc de ite acestea, s’a făcut însă lui te o publicitate girotescă. Cânir fi trebuit să se anunţe: „Pru prima oară în Franţa o hestră de jazz bot!44 s’a anunţit Duke Ellington şi orchestra compusă exclusiv din negriiCea mai proastă orchestră diurne sar fi putut prezenta această reclamă, Duke mai fost anunţat, apoi, ca „The Hem’s Aristocrat of Jazz“, care este o formulă idioata ce nu spune nimănui nimic. Iar pentru a se scuza probabil venirea lui la Paris s’a scris pe toate afişele: „Cu ocazia cupei Davis.. Duke Ellington şi orchestra sa!4, ceea ce lasă evident, să se înţeleagă că dacă nu ar fi avut loc concursul pentru cupa Davis, Ellington nu ar fi avut nici un motiv să vină la Paris. Duke a fost, apoi, prezentat la Paris de Jack Hylton. Ceea ce însemna că el era prea tânăr ca să nu aibe nevoie de un mentor. Nu trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă la viitorul concert al lui Strawinsky, marele compozitor rus va fi prezentat de cupletistul Mayor. Dar „Smiling Jack’* (Jack surâzătorul) nu s’a mulțumit cu acest rol. El a făcut tot ceea ce a putut pentru a-1 convinge pe Duke să cânte „comercial“, dar marele notist american a știut să reziste. Când Hylton a apărut, înaintea primului concert, în fața publicului, pentru a-l prezenta pe Duke, aproape toată sala a început să-l fluere. „Jack sura- Alfred d’Orsay Continuare în pag. II-a coloana II-a jos ROLUL LUI .JACK TORUL44 SURAZA Un sfert de oră cu scriitorii D. N. Davidescu a scris un nou roman ,,Fântâna cu chipuri“ In silueta robustă a d-lui N. Davidescu se adună verva polemiştului, spiritul de observaţie al romancierului şi melancolia poetului. Polemistul şi poetul sunt de sine stătători şi rămân separaţi până în clipa când Se întâlnesc şi se confundă în romancier. Pentru simbolismul românesc, poezia d-lui Davidescu e o dată importantă. „La fântâna Castaliei“ se deschidea cu două versuri, noi pe atunci. Eu sunt o piramidă a vechiului Egipt. Pe-al cărei creştet luna, clorotică s’a ’nfipt. Dela acești doi Alexandrini, lirica d-lui Davidescu s’a împrospătat mereu. Astăzi d. Davidescu e tot nou. Prima fântână — a Castaliei — a acum romanul ,,Fântâna cu chi-Despre romanul pe care îl va da luminat săptămâna viitoarei N. Davidescu ne mărturisește: — L’am început acum trei ani, dar cu fiecare an scriam o nouă versiune.Cea de azi e a treia şi ultima şi cred, definitivă. — In care mediu se sbate acţiunea romanului ? — Acţiunea începe şi se sfârşeşte în Bucureşti. Mediul e natura. Romanul se desfăşoară într’un parc, între locuitorii unei case din preajmă. Fiecare erou e dublat de iraginea cerebrală pe care şi-o face despre el un al doilea. „Fântâna cu chipuri“4 e tocmai acest joc al imaginaţiei care transfigurează realitatea şi care porneşte de la psihologia exaltată a unor inşi care colorează în chip fantastic natura. Ambianţa, oamenii, aduc pe ecran o întreagă lume antică, de fauni, nimfe şi silvani, care sunt prezintaţi ca realităţi şi care reacţionează ca atare. — Şi care e intriga? — O intrigă de dragoste. Personajul principal, un romancier s’a înamorat de eroina cărţii sale, păcălit de imaginaţie. In puterea unei ficţiuni, isbuleşte substirea eroinei cu o femee reală, din anturajul lui, pentru ca în clipa când încheie romanul să înceapă dragostea cu realitatea „ Ce problemă vă preocupă în antâna cu chipuri” ? — Problema sexuală, care se desbate în literatura de azi şi pe care am aşezat-o pe un plan cerebral. Această problemă e rezolvată mintal. Ideea de dragoste, în loc de a produce ca de obiceiu emoţiile sufleteşti, fie fiziologice, product imagini, viziuni, care se caută se găsesc şi se îmbrăţişează între ele. — Cazul romancierului-erou e o experienţă personală? — Cred că în fiecare scriitor se exprimă prin personajele lui Şi experienţele sale proprii. Caracterul sintetic al expresiei literare, nu îţi mai îngăduie să-ţi dai seama dacă experienţa ta a fecundat imaginaţia sau dacă imaginaţia a lucrat de sine stătătoare. — In „Fântâna cu chipuri“‘ există și legendă și realitate? — Da! Două planuri, tratate nu separat, ci împletit, simultan. Lucrul a fost greula început, fiindcă realitatea obiectivă trebuia distinsă de cealaltă realitate imaginară. Era necesară o linie de democraţie precisă şi totuşi susţinută necontenit de o acţiune reciprocă. — Recunoaşteţi că în acest roman sunteţi freudian ? — Eminamente freudian. Un freudianism panteist însă, căci cred că intuiţiile lui* Freud sunt apropiate de panteismul antic. — Scriind „Fântâna cu chipuri aţi educat sa redaţi specificul ? — Convingerea mea e că prici carte, prin faptul că e scrisă în româneşte şi e gândit de un român este implicit specific românească Merg mai departe chiar. Când lucrul acesta s’ar face sub steagul unei influenţestrăine, constituie încă un specific românesc. Căci, aceiaşi influenţă într’un fel va să se rezerve în mintea rece a unui britanic şi altfel se toarnă, în imaginaţia torenţială a unui meridonial. Limba, cu formele ei sintactice şi gramaticale, este un recipient decisiv în aşezarea structurală a unei concepţii sau a unei idei. Şi e deajuns pentru a determina originalitatea şi specificul naţional al unei cărţi. „Fântâna cu chipuri“ vine să puie capăt unei tăceri literare de câţiva ani. Reîntoarcerea la publicitate a d-lui Iff. Davidescu a fost fixată pentru luna viitoare. Şi va urma probabil o carte cu poeme. Al. Robot a. N. Davidescu O interesantă iniţiativă Se proectează crearea unui teatru la conservatorul din Paris Chestiunea e în directă legătură cu anumite reduceri bugetare. In Franţa, unde anul financiar începe la 1 ianuarie s’a publicat de pe acum proectul de buget care prevede reduceri importante cari se cifrează la 20%. Aceste reduceri din bugetul Belle Artelor vor fi aplicate şi la învăţământ, şi împiedică realizarea unor importante reforme cari erau proectate. Se ştie că în cursul anului trecut au fost suprimate patru clase la Conservatorul din Paris. D. Bollaert, directorul general de la Belle Arte, întrebat asupra acestei importante chestiuni a răspuns: — Vom face toate sforţările posibile ca să menţinem toate clasele existente la conservator. Au fost câţiva dintre parlamentari cari s’au mirat de faptul că numărul profesorilor e aşa de mare. Conservatorul din Paris are 90 de profesori. Instituţiile similare din Germania şi din alte ţări au de patru ori mai mulţi profesori. De altfel această cifră este explicabilă, ţinând seamă de varietatea instrumentelor care compun o orchestră. Reducerea creditelor bugetare limitează în bună parte realizarea reformelor proectate. Totuşi conservatorul se bucură de oarecare autonomie. Ar fi de dorit ca această autonomie să fie utilizată pentru a crea venituri suplimentare.Cred că un mijloc de a spori veniturile acestei instituţii ar fi organizarea de audiţii muzicale şi de reprezentaţii teatrale cu preţuri mici în sala conservatorului cu elevi din anul al treilea. Ar fi un mijloc practic de a crea resurse unei instituţii care merită respectul şi bună voinţa guvernului. In plus faptul ar mai avea şi avantajul de a da posibilitate elevilor să se manifeste în public.