Rampa, noiembrie 1933 (Anul 16, nr. 4741-4766)

1933-11-01 / nr. 4741

ANUL XVI/NO, 4741 Redactsa, Administraţia şi Atelierele Grafice intrarea ZALOMUT no. 1 Telefon 301­6» BUCUREȘTI num­uiiuQ] PUBLICITATEA : RUDOLF MOSSE 8, A Bulev. Britiasa 2* Telefax * 1.4M9 4 Pagini 3 Lei * * Miercuri 1 Noembrie 1933 DRA .FEMEII ELEGANTE ' *4 DIRECTOR SCARLAT FSQIA LU BI N-MIM ie Din nou Spengler A apărut, în sfârşit, traduce­rea complectă în limba franceză din oper­a fundamentală a filozo­fului Oswald Spengler „Der Un­tergang des Abendlandes“. Un nou contingent de cititori, aceia anume care nu citesc limba ger­mană şi care, atât în Franţa cât şi la noi, sunt numeroşi, au ast­fel prilejul să ia contact direct cu o ideologie care le era, de­ fapt, dinainte familiară. Dar va mai suscita vreun ecou tentativa aceasta de actualizare a lui Spengler? Probabil nici unul. Ideole sale au pătruns de mult, direct sau prin derivate, în con­ştiinţa culturală europeană, au rodit câtva timp acolo dar, pe urmă, şi-au pierdut virus­ul. As­tăzi nici un nou cetitor nu va mai fi tulburat de ele, pentru că ştia de mult lucrurile astea, dintr’o vreme când circulau până şi în gazete, iar corzile care ar trebui să vibreze, ca altădată, sunt acum obosite, Spengler păcătuise din aceea că voia neapărat să demonstreze ceva. Voia să arate că, printr’o anumită fatalitate, cultura noa­stră europeană va pieri, nu peste multă vreme. Semnele decaden­ţei le văzuseră şi alţii. Spengler încerca totuşi să dea o teorie ge­nerală, ca­re să explice, printr’im ansamblu ordonat, declinul tutu­ror valorilor occidentale, şi să a­­rate astfel, prin forţa teoriei sa­le, forţa faptelor înşişi. Cultura occidentală trebue să moară, spunea el, pentru că şi culturile, ca şi fiinţele vii, au o creştere şi o dezvoltare. Şi cul­turile au vârstă. E ceva care se numără şi aci, un fel de timp creator care începe şi care sfâr­şeşte şi aci. La baza fiecărei culturi stă o ideie, este adevărat. Dar pentru Spengler e o ideie vie care du­rează, cu desfacerile ei, cu chel­tuielile ei şi cu oboseala ei. Spengler citea astfel oboseala şi început de agonie poate tot. Valorile filozofice, valorile ştiin­ţifice, morale, artistice, toate, du­pă el, îşi căpătaseră, mai ales în veacul al nouăsprezecelea, o ex­presie istovită. E ceva fără nervi, fără puls, fără suflu lăuntric, în tot ce întâlneşte Spengler pe pla­nul culturei. Ai crede câteodată că are Pur şi simplu norocul a­­legerii exemplului­. Dar el trece în revistă atât de multe aspecte ale culturii occidentale, dovedeş­te atâta libertate şi supleţă în a­­legerea exemplului, încât nu e o simplă şansă ci un sistem întreg de şanse, faptul că reuşeşte să-şi ilustreze ideile. E adevărat atunci lucrul pe care-l susţine Spengler: declinul iremediabil al occidentului? N’a răspuns nimeni nu, după cum n’a răspuns nimeni da. Ilustraţiile fericite ale teoriei lui Spengler, sugestive cum sunt, şi pline de multă adâncime, pot fi totuşi în­ţelese altfel decât ca expresii ale adevărului. Un exemplu poate să nu fie adevărat, dar să ţi se pară că este aşa, pentru că autorul a ştiut să te situeze în punctul lui de vedere. Dacă ehem un om a­­lături de mine şi­,­ fac să vadă un balaur în forma unui nor, nu înseamnă că aceasta e forma lui adevărată. Se pot transfigura lu­crurile, aceleaşi lucruri, şi pot fi înţelese bine şi adânc printr’o optică anumită, fără ca optica aceea să fie d­e necesitate ade­văr. Spengler a crezut, mai mult de­cât alţi gânditori din vremea sa, că poate spune adevăruri. A vroit să demonstreze ceva şi a reuşit să dea o viziune foarte suggestivă, adâncă, plină de lu­mini noui, asupra culturii occi­dentale. — dar de ce una adevă­rată? Peste câţiva ani, numai, adevă­rurile lui Spengler au început să se degradeze şi, ceea ce credea el demonstrat, a început să fie pus iarăşi în discuţie. Au fost câtva clipe de emoţie mare, de panică aproape. Era într’adevăr atâta asemănare cu adevărul, în ceea ce spunea el, încât lumea a crezut, nu pentru prima oară, de altfel, că se apropie un fel de sfârşit al lumei. Dar astăzi, doar câţiva mai cred aşa. După emo­(.ici piîiuxtji v-lipr, «-'■-­recules, am­intindu­-Şi că nu exi­stă adevăruri ci numai păreri. Căci toate sistemele noastre seamănă cu adevărul, se apropie de el, îl încercuiesc — şi el ră­mâne totuşi acelaş, necunoscutul Constantin Naica Carnetul Rampai Adesea lumea a părut un azil de nebuni In trista carte a lui Erich Kaest­ner, Fabian, eroul propune o me­todă sigură pentru a nu mai avea dezamăgiri în lumea asta ciudată şi cu oamenii aceştia instabili şi contradictori, anume de a consi­dera pe fiecare om, până la pro­ba contrarie, un nebun. A te purta tolerant şi precaut ca faţă de un nebun, iată sfatul lui Ka­­estner, unul dintre puţinii stu­denţi ai răului veacului nostru. Dar o astfel de concepţie, care a trebuit să fie întemeiată pe multă experienţă amară şi pe multe deziluzii, a mai f°st trăită şi de alţi moralişti dezesperaţi. Căci oricât, în egoismul nostru, am exagera, socotind epoca noa­stră una dintre cele mai sumbre şi diabolice, adevărul este că în­totdeauna lumea a părut celor bine intenţionaţi un imens a­d de nebuni. Metoda lui Kaestner e sinceră, adică întemeiata, dar nu e nouă. Nu mă refer la filosofii şi literaţii sensibili, care adesea au vorbit de iluzionismul şi ab­surditatea nebunească a lumii, ci la atâţia alţi oameni care au trăit sub această ipoteză. Iată, cetiam ori despre un om socotit excentric într’o carte toc­mai asupra excentricităţii engle­ze. Care pentru lumea lui Fabian nu ar mai pare deloc excentric. E Maiorul Peter Labelliere, om drept şi idealist, care se intitula ,,patriot creştin şi cetăţean al lu­mii’4. Nu ştim câte dezamăgiri şi lovituri a îndurat acest maior englez, dar nu puţine trebue să fi fost ele devreme ce a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat cu picioarele în sus şi cu capul în jos, — aşa ca o ultimă confor­mare cu lumea asta a noastră în care observa el, toate merg deandoaselea. Maiorul Labelliere nu a fost un excentric. In concep­ţia lui, a fost omul­ cel mai con­formist, cel mai solidar cu mer­sul lumii, acesta excentric faţă de raţiunea şi morala oamenilor superiori. Inutil de spus că Maiorul a fost îngropat aşa cum a dorit la 6 iu­nie 1800, dovedindu-se încă prin­­tr’un caz că povestea e veşnic a­­ceiaşi, că Fabian, moralistul a ajuns în mod firesc la aceiaşi con­cluzie asupra nebuniei lumii.. Dar şi unul şi celălalt au aştep­tat să piară de moarte bună, do­vedind că se poate, totuşi, trăi în acest azil de nebuni și încă nu întotdeauna revoltător de rău. Petru Cmnarnescu Din cuşca sufleurului VREMURI GRELE Un foarte discutat om politic, — deci nu vom prelungi şi noi discuţiile, dân­du-i în vileag numele, — s’a amorezat cumplit de una din actriţele noastre,­­ nici ei nu-i dăm iniţialele, şi ca o primă mărturisire de... iubire, — nu putem spune nici de unde ştim întăm­­plarea, — s’a dus cu ea la un mare bijutier depe Calea Victoriei, să’i cum­pere un colier de perle. — 200­0 lei! i-a cerut bijutierul pe un colier, cu adevărat, minunat de fru­mos. Actriţa s’a consfătuit cu „prietenul” şi apoi, întorcându-se spre bijutier, i-a ţinut următoarea pledoarie : — Trebuie să înţelegi şi d-ta că’s vremuri grele ! Nu sunt bani. Dacă o laşi cu 150.000 lei, îl cumpăr imediat! UN OM REZONABIL Un tânăr confrate, — în prag de a se căsători cu o drăgălaşe blondină, Baby, pe care a cunoscut-o prin telefon şi de care e îndrăgostit nebuneşte,­­ se afla, într’una din zilele trecute, dar numai în interes profesional, la Ofi­ciul Stării Civile... La un moment dat, urmărind oficie­­rea unei căsătorii, confratele cade pe gânduri... — Ce'i cu tine ? îl întreabă cineva. — Mă rog lui Dumnezeu ! — Te rogi lui Dumnezeu ? — Da ! Mă rog lui Dumnezeu să nu mă înşele nevasta. Dacă m’o înşela să nu ştiu, dacă o să ştiu, să nu mă supăr; şi dacă m’oiu supăra, să’mi treacă repede ! Selma Lagerlof roagă sa nu i se sărbătorească a 75-a aniversare în aceste timpuri de tristeţe Karlstadt, capitala Värmland­­ului, e aşezată între braţele flu­viului Klarely, la vărsarea sa în lacul Vaner, marea interioară, a Suediei. Un calm suveran dom­neşte în această capitală mică, tăcută, ciudată. Nimic nu poate tulbura pacea sa­u nici traficul intens al călătorilor destul de nu­meroşi care vin acolo ca să se re­­culeagă, nici fabricile care se gă­sesc prin împrejurimi. Se produce, în această gene­roasă şi vastă regiune, o înţele­gere intimă între natură şi indu­strie. Industriile din Varmland constitue un ansamblu impunător. Ferul şi lemnul se lucrează acolo de multă vreme. Varmlandul e in continue relaţii cu toată lumea. Podurile metalice, furnalele care îşi înalţă siluetele lor fine la li­ziera pădurilor, stocurile giganti­ce de cherestea, care iau aspect de arhitecturi moderne, industrii­le mecanice în plină activitate, fabricile de pastă de hârtie — toate acestea dau o alură fantas­tică Varmlandul­ui, cu pădurile și lacurile sale Varmlandul posedă această vir­tute complexă de a fi, în ace­laş timp, un pământ de legendă și un centru industrial foarte activ. Na­tura e vastă, văile n’au pierdut nimic din farmecul lor atât de tandru, pe care toamna îl îmbra­că în culorile ei impresionante. Intro atmosferă calmă, se con­fundă acolo trecutul cu legenda. Fără să vrei, execi acea epocă în care viaţa cotidiană se continuă în festivităţi, în care chiar şi munca în mint căpăta un aspect ireal, iar munca în uzinele ce se năşteau atunci părea a face par­te dintr’un vis. Această naştere a lumei moderne în plin Varm­­land, în secolul al XVII-lea, este toată legenda lui Gösta Berling. Selma Lagerlof a dăruit Varm­ landului o rară înţelegere — şi prezenţa ei. E născută în Varm­land şi a locuit totdeauna acolo. Selma Lagerlof face parte, fă­ră îndoială, din rasa acelor mari gânditori care domină epoca lor de la înălţimea personalităţii lor. Lumea ar vrea să cunoască teme­rile şi bucuriile lor. Ar vrea să le întrebe, să puizeze la sursa înţelepciunii lor, îndrumări şi speranţe. Dar tăcerea lor e cea mai impresionantă lecţie. In clipa când toată lumea se pregăteşte să-i sărbătorească a şaptezeci şi cincea aniversare, Selma Lagerlof, retrasă în pacea profundă a Värmlandului, trimi­te acest apel. Prin aceste cuvinte, adresez un fervent apel tuturor prietenilor şi cititorilor mei din Suedia şi din străinătate, pentru a-i ruga să lase să treacă a şaptezeci şi cincea mea aniversare cât se poa­te de neobservată, fără scrisori fără telegrame, fără flori, fără cadouri, fără vizite şi fără orice altă manifestaţie. Le cer aceasta, pe de-o parte fiindcă sănătatea mea actuală ar suporta greu toa­te oboselile pe care le provoacă asemenea omagii, şi, pe de altă parte, fiindcă mi-ar fi penibil să iau parte la o sărbătoare a bucu­riei, în aceste timpuri de depre­siune generală, în care cel mai mic gologan ar trebui să fie eco­nomisit pentru a alina suferinţele nenorociţilor"4. Selma Lagerlof Englezii, conformişti, metodici şi practici, au grupat însăş Istoria Ţării lor. Şi catedrala — „West­minster Abbey" — rezumă prin morminte, cruci, efigii şi statui e­­voluţia rapidă a Angliei celei mici Poate ca un simbol, din­­t*ce parte a Londrei se vede înalta turlă a Westminster­ului. — „Fan­­theonul naţiei Engleze. Aci, în această biserică-cimitir, de o lungime de peste 150 de me­tri, sunt înmormântaţi Regi, Poe­ţi, Artişti, Generali şi — ca un su­prem omagiu — tot aci se află mormântul Soldatului necunoscut — o simplă lespede de marmoră neagră: a fost îngropat aci, pen­tru ca şi-a servit bine pe Dumne­zeu şi Patria...” , Westminster­ul“ a fost con­­struit, în stilul de astăzi, de către Henne al 111-lea, suferind, în de­cursul timpului, sub diverse dom­nii, numeroase modificări şi adău­giri unele chiar nefericite. Tur­nurile, de exemplu, nu se armoni­zează de fel cu restul deşi sunt impresionante prin înălpmea lor. Catapeteasma este ornată cu­ sta­tuile lui Moise David, Sfântul Catedralei —­luri, aşa cum se poate vedea, des­tul de des, în arhitectura londo­neză. Nu toţi mar­i oameni cari au monumente î.v. Catedrală su­nt în­mormântaţi ai\ A­lt­fel, Benjamin­-------y ■,» ' -r-v . _ J. un m •"*!­ MS %!rv -^sionnvt în W­est­minster, deşi este înmormântat la Hughenden. Wiliam Pitt, ma­rele om de Stat, îşi are de aseme­nea monumentul său. „Colţul Poeţilor“ are monumen­te, în amintirea lui John Dry­den, Robert Hacole, asasinat cu jra, în Catedrală, în dispreţul dreptu­lui de azil. Aci sunt mormintele lui Geofrey Chaucer, „părintele poeziei engleze“, Ben Johnson, John Milton, Thomas Gray, doc­torul Samuel Johnson, precum şi ale actorilor David Garrick şi Sir Henry Irvint. Shakespeare, înmormântat­­ Stratford pe Avon, are aci un mo­nument, pe care sunt scrise ver­suri din „Fatum”, iar în colțuri­­le piedestalelor sunt săpate efi­giile reginei Ellisabetha a lui Henr de al V-lea , Richard al Il­-lea. Nu depdre se află Olivier Cold,­smith, Wak­e Scott, Jenny IMd- Goldsmith, entăreaţa suedeză. O lespede idică locul unde este petru — Patronul şi a Sfântului Paul. . Ansamblul, măreţ în înfăţişarea­­înmormântatea. Dickens, lui este totuş un amestec de sit- Westminst-ul are zeci de la­ Vacanţa mea la Viena-Paris—Londra Westminster Abbey pele, cu sumedenie de morminte și monumente. Cea mai interesantă din această capelă este cea a lui Henric al Vll-lea, remarcabilă prin splen­doarea arhiecturei și prin decan. J-_ - 7.-4--„7-A di e înmormântat Vll-lea, tot aci sunt , stuarii. Capela aceasta este destinată ex­clusiv cavalerilor unui ordin fon­dat de Henric al IV-lea şi are un colţ numit al­­Inocenţilor pen­­tru,că aci sunt mormintele copilor lui Jacques­­, de asemenea un mic sarcofagiu, cu osemintele copiilor lui Eduard al IV-lea, asasinaţi de Turnul Londrei, de către unchiul lor, Richard al II­-lea. Capela Sfântului Edouard Con­fesorul, conţine nu mai puţin de­­cât mormintele a cinci regi şi şase regine. Lângă această capelă se află „Fotoliul încoronării’, pe care au f°st încoronaţi regii Angliei, în­cepând de la Edouard I. Lângă a­­cest fotoliu se află spada regală, lungă de peste doi metri. După cum am mai spus, Foto­liul încoronării, are săpate pe el. ‘ Joan Massoff Continuare in pag. I-a jos Henric al mulțime de II-a coloana Succesul şi eşecul lui Duke Ellington la Paris Publicul francez nu a înţels nimic din muzica lui Ellington Cel mai mare eveniment al Pa­risului a fost, în această toamnă, constituit de apariţia marelui cântăreţ de jazz Duke Ellington, care a dat, împreună cu orchestra sa, trei concerte în sala Pleyel. Mii de persoane au avut astfel o­­cazia de a-l asculta direct, fără intermediul nici unei plăci de gramofon — ca până acum,­­ pe celebrul Duke. UN SUCCES... Concertele lui Ellington la Pa­ris au însemnat un succes, dar în acelaş timp şi un eşec. Un succes pentru că au reuşit să umple de trei ori sala Pleyel, care a fost în ultimii ani gazda tuturor ce­lebrităţilor timpului nostru, de la Jack Hylton la Krishnamurthi şi de la Léon Daudet la diferiţi fa­­kiri. Un observator superficial ar fi putut astfel să creadă că surpriza lui Duke a fost aprecia­tă la justa ei valoare. ...DAR ŞI UN EŞEC In realitate, Duke a suferit un mare eşec. Un eşec, pentru că publicul nu a înţeles nimic din Ellington. Şi au fost mai multe probe ale acestei incomprehen­­siunii: este de ajuns să semnalăm că Stormy Weather (bucată cu­noscută şi la noi de la cele două audiţii de Jazz ale „Criterionu­­lui””) a avut un succes muit mai­­ mare decât compoziţiile lui Du­ke, iar dantorii, ca Ivie Ander­son, au fost bisaţi cu un entu­ziasm fantar­, în timp ce aplau­zele la adra orchestrei nu au e­­galat n­ bcioctă pe cele reputate de orchestr lui Jack Hylton.. Succesul­­ datoreşte, deci, în mare parte nobismului recent al jazzului ho iar pe de altă par­te câtorva etificii pur exterioa­re ale prolitiei, cum sunt efec­tele sonorei virtuozitatea. Hoţ­ul nu a fos deci, înţeles. O RECIMA GROTESCA Cauza evului este, în primul rând, că fie are o manieră foarte partilară de a cânta jaz­­zul, pe cai publicul francez ca­re nu are noţiune justă a jaz­zului n’a tut-o înţelege, cum nu a înţel nici personalitatea lui Duke, ci jazzul propriu zis. Publicul fi trebuit să fie pre­venit dinae asupra acestor lu­cruri şi plitit printr’o publici­tate interntă și prin program. In loc de ite acestea, s’a făcut însă lui te o publicitate giro­­tescă. Cânir fi trebuit să se a­­nunţe: „Pru prima oară în Franţa o hestră de jazz bot!44 s’a anunţi­t Duke Ellington şi orchestra compusă exclusiv din negriiCea mai proastă or­chestră diurne sar fi putut prezenta această reclamă, Duke mai fost anunţat, apoi, ca „The Hem’s Aristocrat of Jazz“, care este o formulă idioata ce nu spune nimănui nimic. Iar pentru a se scuza probabil veni­rea lui la Paris s’a scris pe toate afişele: „Cu ocazia cupei Davis.. Duke Ellington şi orchestra sa!­4, ceea ce lasă evident, să se înţe­leagă că dacă nu ar fi avut loc concursul pentru cupa Davis, Ellington nu ar fi avut nici un motiv să vină la Paris. Duke a fost, apoi, prezentat la Paris de Jack Hylton. Ceea ce însemna că el era prea tânăr ca să nu aibe nevoie de un mentor. Nu trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă la viitorul concert al lui Strawinsky, marele compo­zitor rus va fi prezentat de cuple­tistul Mayor. Dar „Smiling Jack’* (Jack su­râzătorul) nu s’a mulțumit cu a­­cest rol. El a făcut tot ceea ce a putut pentru a-1 convinge pe Du­ke să cânte „comercial“, dar ma­rele notist american a știut să reziste. Când Hylton a apărut, înaintea primului concert, în fa­ța publicului, pentru a-l prezen­ta pe Duke, aproape toată sala a început să-l fluere. „Jack sura- Alfred d’Orsay Continuare în pag. II-a coloana II-a jos ROLUL LUI .JACK TORUL44 SURAZA­ Un sfert de oră cu scriitorii D. N. Davidescu a scris u­n nou roman ,,Fântâna cu chipuri“ In silueta robustă a d-lui N. Da­videscu se adună verva polemiştu­­lui, spiritul de observaţie al ro­mancierului şi melancolia poetu­lui. Polemistul şi poetul sunt de sine stătători şi rămân separaţi până în clipa când Se întâlnesc şi se con­fundă în romancier. Pentru simbolismul românesc, poezia d-lui Davidescu e o dată importantă. „La fântâna Castaliei“ se des­chidea cu două versuri, noi pe a­­tunci. Eu sunt o piramidă a vechiului Egipt. Pe-al cărei creştet luna, cloroti­că s’a ’nfipt. Dela acești doi Alexandrini, li­rica d-lui Davidescu s’a împros­pătat mereu. Astăzi d. Davidescu e tot nou. Prima fântână — a Castaliei — a acum romanul ,,Fântâna cu chi-Despre romanul pe care îl va da luminat săptămâna viitoarei N. Davidescu ne mărturisește: — L’am început acum trei ani, dar cu fiecare an scriam o nouă versiune.­­Cea de azi e a treia şi ultima şi cred, definitivă. — In care mediu se sbate acţiu­nea romanului ? — Acţiunea începe şi se sfârşe­şte în Bucureşti. Mediul e natura. Romanul se desfăşoară într’un parc, între locuitorii unei case din preajmă. Fiecare erou e dublat de i­r­aginea cerebrală pe care şi-o face despre el un al doilea. „Fântâna cu chipuri“4 e tocmai acest joc al imaginaţiei care tran­sfigurează realitatea şi care por­neşte de la psihologia exaltată a unor inşi care colorează în chip fantastic natura. Ambianţa, oamenii, aduc pe e­­cran o întreagă lume antică, de fauni, nimfe şi silvani, care sunt prezint­aţi ca realităţi şi care re­acţionează ca atare. — Şi care e intriga? — O intrigă de dragoste. Per­sonajul principal, un romancier s’a înamorat de eroina cărţii sale, păcălit de imaginaţie. In puterea unei ficţiuni, isbu­leşte substirea eroinei cu o femee reală, din anturajul lui, pentru ca în clipa când încheie romanul să înceapă dragostea cu realitatea „ Ce problemă vă preocupă în antâna cu chipuri” ? — Problema sexuală, care se desbate în literatura de azi şi pe care am aşezat-o pe un plan cere­bral. Această problemă e rezolvată mintal. Ideea de dragoste, în loc de a produce ca de obiceiu emoţii­l­e sufleteşti, fie fiziologice, product i­magini, viziuni, care se caută se găsesc şi se îmbrăţişează între ele. — Cazul romancierului-er­ou e o experienţă personală? — Cred că în fiecare scriitor se exprimă prin personajele lui Şi experienţele sale proprii. Caracterul sintetic al expresiei literare, nu îţi mai îngăduie să-ţi dai seama dacă experienţa ta a fe­cundat imaginaţia sau dacă ima­ginaţia a lucrat de sine stătătoare. — In „Fântâna cu chipuri“‘ exi­stă și legendă și realitate? — Da! Două planuri, tratate nu separat, ci împletit, simultan. Lucrul a fost greu­­la început, fiindcă realitatea obiectivă trebuia distinsă de cealaltă realitate ima­ginară. Era necesară o linie de demo­craţie precisă şi totuşi susţinută necontenit de o acţiune reciprocă. — Recunoaşteţi că în acest ro­man sunteţi freudian ? — Eminamente freudian. Un freudianism panteist însă, căci cred că intuiţiile lui* Freud sunt apropiate de panteismul an­tic. — Scriind „Fântâna cu chi­puri aţi ed­ucat sa redaţi­ specifi­cul ? — Convingerea mea e că prici carte, pri­n faptul că e scrisă în româneşte şi e gândit de un român este implicit specific românească­ Merg mai­ departe chiar. Când lucrul acesta s’ar face sub steagul unei influenţe­­străine, constituie încă un specific românesc. Căci, aceiaşi­ influenţă într’un fel va să se rezerve în mintea rece a unui britanic şi altfel se toarnă, în imaginaţia torenţială a unui meridonial. Limba, cu formele ei sintactice şi­ gramaticale, este un recipient decisiv în aşezarea structurală a unei concepţii sau a unei idei. Şi e deajuns pentru a determina originalitatea şi specificul naţio­nal al unei cărţi­. „Fântâna cu chipuri“ vine să puie capăt unei tăceri literare de câţiva ani. Reîntoarcerea la publicitate a d-lui Iff. Davidescu a fost fixată pentru luna viitoare. Şi va urma probabil o carte cu poeme. Al. Robot a. N. Davidescu O interesantă iniţiativă Se proectează crearea unui teatru la conservatorul din Paris Chestiunea e în directă legătură cu anumite reduceri bugetare. In Franţa, unde anul financiar în­cepe la 1 ianuarie s’a publicat de pe acum proectul de buget care prevede reduceri importante cari se cifrează la 20%. Aceste reduceri din bugetul Belle Artelor vor fi aplicate şi la învăţământ, şi împiedică realiza­rea unor importante reforme cari erau proectate. Se şti­e că în cursu­l anului tre­cut au fost suprimate patru clase la Conservatorul din Paris. D. Bollaert, directorul general de la Belle Arte, întrebat asupra acestei importante chestiuni a răs­puns: — Vom face toate sforţările po­sibile ca să menţinem toate clasele existente la conservator. Au fost câţiva­ dintre parlamentari cari s’au mirat de faptul că numărul profesorilor e aşa de mare. Conservatorul din Paris are 90 de profesori. Instituţiile similare din Germania şi din alte ţări au de patru ori mai mulţi profesori. De altfel această cifră este ex­plicabilă, ţinând seamă de varie­tatea instrumentelor care compun o orchestră. Reducerea creditelor bugetare limitează în bună parte realizarea reformelor proectate. Totuşi conservatorul se bucură de oarecare autonomie. Ar fi de dorit ca această autonomie să fie utilizată pentru a crea venituri suplimentare.­­Cred că un mijloc de a spori veni­turile acestei instituţii ar fi orga­nizarea de audiţii muzicale şi de reprezentaţii teatrale cu preţuri mici în sala conservatorului cu e­­levi din anul al treilea. Ar fi un mijloc practic de a crea resurse unei instituţii care merită respectul şi bună voinţa guvernului. In plus faptul ar mai avea şi a­­vantajul de a da posibilitate ele­vilor să se manifeste în public.

Next