Rampa, decembrie 1933 (Anul 16, nr. 4767-4791)

1933-12-01 / nr. 4767

ANUL XVI No. *767 f Redacfia, Administrația și Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMUT NO. î ' Telefon: 3.6124. BUCUREȘTI PUBLICITATEA r RUDOLF MOSSI 8 A Bule'». Brgtiasu 2» Telefon • I.4M9 4 Pagini 3 Lei DIRECTOR SCARLAT FRODA L'UBIN-PAW f. : ** Tineri 1 Decembrie 1933 " PUDRA Cadetul Rung i Un teatru tinerel pentru Cauza tineretului se impune astăzi, în mod excepţional, pe planul întâiu, având mai ales în vedere, problematica de care ea este legată. Tineretul european suferă de lipsuri materiale şi nu are s o recunosc aceia care şi-au făcut o specialitate din observarea vieţii lui — posibilităţi de realizare. .Asta ne-o dovedeşte însă, arta care se centrează în jurul lui, pentru a-i dezlega complexul în care se agită, cu atâta pasiune şi dorinţă de satisfacere. .... Tragismul timpului nostru-i­i­­dem, constă tocmai în obstacolele diferite cari sunt puse fatal,- jin faţa oricărui cetăţean al lum­ii, are tinde -conform naturii -toi«, să-şi expună calitatea sa umana. .Mciiun om nu «st© astăzi mulţu­mit.­Nimeni nu are libertatea ne­cesară. Fiinţarea în clase sociale şi în partide politice, ucide spiri­tul de autonomie și individuali­tatea. De aceea nu ne miră nici cultura actuală, cultură multifor­mă, confuză, îi­ care tendința de a manifesta atitudini clasic©, ech­i­librate armonios, este intr adevăr n «...• • _ _it.. tivă. Pe deasupra, 0 valoare cul­turală. Iată, ultima realizare a marelui dramaturg: un teatru pen­tru tineret. „Numai tinereţea m'atrage. Nu­­mai pentru ea m­i place să mun­cesc. Ţinta mea o să fac un tea­tru numai pentru tineret. Aten­ţiune! Nu pentru copii, pentru oamenii a căror vârstă permite cultura”. Fanaticul om­ de teatru nu s'a mărginit la technica şi arta sa. A depăşit-o, intrând în m­unca d© chinuită concepţie a culturii. Va da pentru tineret spectacole din Cervantes şi din alţi autori cla­sici cari au enunţat marile con­flicte ale sufletului omenesc. Cu aceasta, Evreinoff, se califică sin­gur. Entuziasmul său nu joacă de­cât un rol secundar, in realizarea la București ’ ' W T ~ .....7---- £ -»perii culturale pe care el o în­treprinde Istoria spiritului. ar© și ea oamenii săi. /.0 i , îl « a Petre Baldur N­otify Fereşte-mă Doamne de lozul de cin­ci milioane... * Citim în .Dimineaţa” : Poetul Jean de Leresty, care ,a pier­dut în faţa cofetăriei Capşa, un port­­moneu cu bani şi acte roagă pe cel care l-a găsit, să-şi reţie banii şi să-i trimită actele în str. Ba­tiştei 14 bis. Suntem convinşi că „poetul” Jean de Leresty și-a pierdut dinadins port­distrat Bill Camp. seu Civilizaţia zilei şi-a nopţii numea vis şi numai îngerii aveau voie să fie curioşi şi trezi alături de Ursa Mare şi Andromida. Noaptea era în acele vremi un fel de întoarcere la izvoarele lumii pentru o nouă împrospătare... Ce s’a întâmplat de atunci ! Nopţile veacului al XX-lea, sunt pline de schelete de lunină, plane şi­ de curiozităţi, sufocate de a­­tenţii, lucide, obositoare. Somnul a fost alungat în fiole şi se vinde la farmacii. Oamenii dorm din snobism; patul e un lux; rezer­vele de viaţă sânt inutile; refulă­rile au dispărut, deoarece noaptea nu mai există. Veacul al XX-lea a ucis noaptea. Pe întinderea bez­nei şi î n adâncurile întunericului, pretutindeni, oameni au răspân­dit becuri, suplinind soarele. Soa­rele începe chiar să devină inutil. Alături de uzinele electrice, carul lui Apolo şi gloria Eladei, şi-a pierdut lustrul. Ar putea fi ne­gru, — ca 'ntr'o poezie de V. Hugo, — orb, absent. Degetele lui numai atingând pământul ar muri florile câmpului, liniștea pă­­durilor, zvăpăiarea apelor din ini­ma stâncelor. Dar serile luminate de soli artificiali ar face să crea­scă alte flori, iar copii n’ar sufer de ofiliri. Nu, nici soarele nu mai are înţeles în veacul nostru, căci veacul nostru a ucis şi ziua. Ci­vilizaţia a făcut să dispară aceste două mari categorii naturale: ziua şi noaptea. E o victorie? Desigur, şi una mare. O victorie a orgoliu­lui, o victorie care cuprinde în ea prevestirea că în curând, — peste câteva zeci de mii de ani — omul se va putea dispensa de natură. Care va fi sensibilitatea omului, atunci când viaţa lui se va îm­părţi, nu după noapte şi zi, aşa cum se mai împarte încă astăzi, ci Că noaptea a fost, de la izvoa­rele lumii şi până astăzi, un refu­giu al incontrolabilului din noi, O complice a incoherenţelor şi mito­logiilor noastre, lucrul este cu a­­tât mai­ ştiut cu cât, la acest refu­giu, am făcut apel cu toţii, din di­ferite motive mai mult sau mai pu­ţin justificate. Că noaptea întreţine oarecum şi alimentează aceste ce ţuri­a făpturii noastre cu simbo­lica şi imprecisul ei, care, până l­­ un punct, poate fi confundat cu o­­libertate exterioară născută, prin­tr’o subită topire a tuturor exigen­ţelor legislate de lumină, în bezo­nă, este ’iarăşi cunoscut deoarece, noaptea, în tovarăş'a umbrelor şi­ a tăcerilor, am aşteptat cu toţii intrarea în somn a moralei pentru a putea face aceia ce imediatul or­ganic ne cere. Şi în sfârşit, că noaptea ,,Kautismul“ e valabil, deoarece lucrurile, oricare ar fi ele în timpul zilei, capătă conturul o­­rientărilor noastre născute dintr’o suplinire a raţiune’­ prin fantezie, şi că, printre stelele cerului şi li­niştea pământului, datorită une’ facilităţi, în care năvălesc toate refulările noastre de animale în­drăgite de soare, graniţele de e­xistenţă dispar în aşa grad încât, spaţiul dev’ne de-o omogenei­tate vizibilă iar ob’iectele, cari, în lu­mină, au contururi, plane şi un­­ghiuri de viaţă individuală, plu­tesc în marea întunericului1 că. nişte resturi dîntr’un naufragiu, este iarăşi mai mult de cât cuno»­ cut, deoarece nimeni d’ntre noi na refuzat să beneficieze de acest resturi... Dar, nopţile de până acum, e­­rau catedrale naturale. Aveau de contur, sus, bolta cu candele, a ce­rului şi cu capitelurile de odihnă a zării; pământul narcotizat de tăceri adormea, cu pieptul boltit şi tjuna somn şi­ trezie, aceste două --------- I . , • T :J __ TI__T., dar, respirând un v®9 de aer curat înalt, iar oamenii nu inventaseră încă scoborârea salonului în stra­dă așa că, de tavanul întunericu­lui nu atârnau, deasupra străzilor, felinare cu ochiul de foc incan­descent, pe atunci, oameni­i nu știau că au voie să năvălească, în inima beznei, cu arsenalul inven­tat la marginele soarelui. Pe a­­tunci raţiunea începea odată cu cântatul­­cocoşului şi se sfârşea cu adormitul găinilor. înţelepciunea nopţii se numea somn, lumea de acte luate individual ca libertăţi umane independente de natură? Ziua să fie ziua lucidităţii şi noap­tea, noaptea intoxicaţiei î Să nu e-Aivîtc u.lo* o «om pl* ©itat© ©« — Răspunsul e greu de dat, dar nu imposibil... Căci el trebuie să fie în linia implacabilă a civ’l’z* ţiei care înseamnă, înainte de toa­te, utilajul libertăţii omeneşti în vederea unei totale separaţi’­ de natură. Petru Manoliu Evenimentele săptămânii teatrale la Viena Evenimentele săptămânii la Warmbacher. De aci, o serie de, Directorul Burgtheaterului. Viena, premiera nouei comedii situaţii comice şi perspective,­­ Hermann Röbbel­ing, a dat ou­­a lui Stephan Kamares,,Tânărul pe care autorul te utilizează cu­­blicitaţii repertoriul părţii „ baron Neuhaus” la Deutsches Volkstheater şi închiderea tea­trului Raimund, care se redes­­chisese abia acum două săptă­mâni. E probabil că tot directo­rul Rainer Simons va redeschi­de acest teatru. Premiera de la Deutsches Volkstheater a obţinut un ma­re şi meritat succes. E un spec­tacol pe care toţi vienezii se vor duce, cu siguranţă, să-l vadă. Se petrece în Epoca Măriei Theresia. Piesa e scrisă în lim­ba plină de preţiozităţi, dar şi de farmec, a baronului, şi evo­că cu o mare bogăţie de amă­nunte timpurile fericite ale Austriei de altă dată. Subiectul e simplu şi amuzant; tânărul baron Neuhaus, un pierde-vară din Mi­nich, pătrunde, într’o seară pe când se întorcea dela un mic chef, in casa delicioa­sei Toni Wambacher. Bineînţe­les, pe fereastră. Lucrul acesta era însă interzis de către ono­rata comisiune a virtuţii, care funcţiona la Viena. Păzitorii virtuţii sunt pe urmele lui, dar Neuhaus izbuteşte să le scape din mâini. întâmplarea ajunge totuşi până la urechile împără­tesei, care doreşte o anchetă se­veră. Şi cum tocmai se caută o funcţie pentru tânărul baron Neuhaus, iată-l numit pe el co­misar special pentru ancheta­rea misteriosului caz Toni­vervă. In cele din urmă, cazul doua a stagiunii. Se vor mai se lămureşte in faţa tronului,­­ reprezenta la Burgtheater ur­­­mătoar­ele piese : „Şapte împotriva Thebei” de Max Mell, „Tragedia omului” de Madach (regia Röbbeling); „Viaţa un vis” de Calderon (re­gia Röbbeling cu Paul Hart­­­m­ann); „Oameni trecuţi” de F. iTh .Czokor (regia Franz Her­­­terich); „Maria Theresia şi Fre­d cleric II” de Hans Sassman; „Iu I­liu Cezar” de Benito Mussolini şi Giovachino Forzano (regia Röbbeling cu Werner Krauss); „Götz von Bereichingen” (îns­cenare nouă cu Ewald Bolser). ..Wilhelm Tell” (înscenare nouă cu Paul Hartmann); „Musafiri liniştiţi"” de Richard Biltinger, „Vapor îndepărtat” de Rudolf Hans Bartsch. La Akademietheater se vor mai juca următoarele piese: „Lord Brummel” de Ernst Denzoldt (cu Raoul Oslan); „Gastein” de Ludwig Hirsch­feld; „Fiica perdută” de Lud­wig Fulda; „Pasiunea cea ma­re” de Raoul Auemheimer; „Femeea străină” de Bisson (cu Maria Eis); „Dragostea în căs­nicie” de Felix Braun; „Fiicele lui Hasemann” de L’Arronges „Paharul de apă” de Scribe (cu Raoul Aslan); „Muzică linişti­tă” de Rudolf Holzer; „Hohn­halz” de Gustav Daxis; şi delicventul e condamnat la căsătorie pe viaţă cu o drăguţă contesă vieneză. Simplu ? Pare. Autorul a ştiut însă să complice acest caz, cu o rară virtuozitate. Piesa e admirabil interpreta­tă de un excelent ansamblu, în frunte cu: Hans Moser, Hans Olden, Christi Mardayn și Dag­ni Servaes. Spectacolul e înca­drat în decorurile superbe ale profesorului Oscar Stm­od și pus în scenă de Rolf Iahn. Este­di­upă părerea criticei vieneze, una din cele mai importante realizări de regie ale lui Rolf Jahn. .Tânărul baron Neuhaus'’ - Închiderea teatrului Raimund Singitheaterului in a doua parte a stagiunii Repertoriul Werner Krauss Cum se juca teatru pe vremuri Intâmplarea o povestesc actorii mai bătrâni, şi în afară de hazul care se desprinde din ea, are da­rul să caracterizeze o epocă, să i­­lustreze cum se făcea teatru pe vremuri şi cum se comportau tur­neele teatrale. Acum vreo 25 de ani, artistul — Ei bine c’aţi venit voi, că ăia cu ,,Mexicana“ au nenorocit lumea! De bilete să nu aveţi grije, toate vi le vând eu ! Şi omul poliţiei s'a ţinut de cu­vânt. A început să ia In rând ne­gustorii : — Saltare nene Ghiţă. Care lancu Teodora, făcuse o ntfcă sta- ] vasăzică, dumneata unul. Taţa­giune la Câmpulung. Simpatic, se bucura de concur­sul publicului, mai ales că genera­lul Gianău, care comanda brigada, dăduse ordin de zi, ca toţi ofiţerii­­din garnizoană, însoţiţi de neve­­lele lor, să frecventeze, spectaco­lele. Nenea Iancu- Teodorii, care era tovarăş cu artistul Degeanu, juca piesa , Mexicana" o localizară foarte bună pentru turneu, mai ales că nu necesita mai mult de patru persoane. Pentru că însă „Mexicana" era foarte bine cunoscută de publicul din provincie, artiştii asociaţi s’au gândit să îu schimbe titlul. La Bucureşti, la Parcul Otetele­­şanu, se juca pe vremea aceea, cu succes, opereta „El şi ea.. ..» •­tiştii dela Câmpulung s’au oprit la titlul „Ea şi el", având grije să menţioneze pe afiş: „rugăm să nu se confunde cu opereta care se Leanca-doi; Domnişoara-tre­i Doi băeţi de prăvălie-cinci; Cumnata şi cumnata-şapte; scoate repede douăşiunu de lei ! — Pe ce nene GUţică ? — Scoate repede, că v’am adus artişti dela Bucureşti ! S’a realizat reţetă frumuşică pentru vremea aceia şi actorii vă­­zându-se cu banii, nici nu s’au mai gândit la piesă. Vine seara spectacolului... Sala plină. La intrare, poliţaiul. Care cum venea, comisarul se lăuda : „bună seara coane, eu vi i-am a­­dus. Ăştia actori, nu sunt ca ăia de veneau cu ibricul. Câteva bătăi în podea. Perdeaua s’a dat la o parte. Pe scenă, şî-a făcut apariţia un ar­for cu un ibric în mână, che­mând servitoarea : „Josefino, Jo­­se­fino, vreau să mă rad ! împinşi ca de un resort, ca la comanda unui buton electric, sala s’a sculat ca unul singur şi în­tr’un ton a strigat : „Aoleu!”. E piesa cu ibricul / Poliţaiul, scos din­ minţi, a scos sabia şi injectat,­­ a sărit pe scenă şi de aci în culise, adresân­­du-se artistului Teodoru: „Mai nenorocit Iancule, îmi „pierd postul, dar ţie îţi bag sabia ! ',s£DVasăzică, mi-aţi venit tot Ai ■ a­treia, dar purtând­ chipiu, cisme înalte şi sabie lungă. • . . ~poliţaiul na vidi putut de bucu­rie văzând actori, s’a îmbrăţişat cu Teodoru şi i-a spus: — Bine c’aţi venit! N’ai idee ce bucurie am că vă văd. A, nu aveţi nici o grije că vă vând toate bile­tele! Şi apoi : Bine c’aţi venit, că în oraşul ăsta e un blestem , de cinci­ ani­, de când mă aflu eu, aici, num moneul, din mai multe motive. Întâi joacă decât o singură "piesa," trită ca să se afle că e poet, al doilea, să se ştie că frecventează Capşa. La Câmpulung însă, „Mexica­na“n­u prea era cunoscută, astfel că Vt arile au. mers bine. in t rur 'v București, artiștii s’au t­ird ■ Oprească, pentru un spcc.aol la Cu\*n­ea de Argeş. La Cutca de Arge,lT. teatru se juca întro cafenea. In fu..... 7„. in ului, pe un fel de podium improve o scenă, iar pentru c cmotedip cafegmjjj£ga casă un ceSfSSSfj' întâmplarea a făcut ca nenea. Câştigătorul ' Iancu Teodoru să fie coleg de lozului de cinci milioane ai loteriei şcoală cu poliţaiul oraşului, unul o tragedie a spiritului­ şi a raţiu-1 franceze, primeşte zilnic ameninţări. Georgescu, sub-comisa,r de clasa Itil- 'Nfi iiiîntim farn nnriij »©^lîlOaîl’fbâ it ' nii. Ne minţim astăzi, fără ncru-* r­eu ‘moariifcai şinare, de nevoie şi din patimă. Seninătatea nu o au decât oame­nii mijlocii, aceia cari regizează cu simţul realităţii, lumea, ast­­fel, încât ea devine o* scenă, pe care, ei distribuie socotit, caetul lor d© regi©. Un om de cultură organizată care ntervine să par­ticipe pentru elucidarea unei pro­­bleme de actualitute, ai face alt­ceva decât să răspundă demn unui destin al culturi, adică is­toriei care nU suferă oprire în cursul ei. Şi cine ajijtă mai cu seamă tineretul,cu mijloace spi­rituale, se a­ftu ,cu adevărat, pe sine. Nicolae Evremoff, acela care a conceput Comedia Fericirii, este un om conştient. El ştie să fie un autor siocer şi un om de iniţiat ca­re-i zice „Mexicana!" şi pricepe cu­­ unul care ţine un ibric în mână şt Şi­, bine­înţeles, ca să credem că e­ care vrea să se vadă. Bine mă, fra■»­ţilor, nu există pe lumea aceasta, altă piesă decât „Mexicana” !­­ — Ba există,­ilene Georgescule — a răspuns Iaricu Teodoru, gap fe­n de emoţie, inspirat, i-a spus.­Stai nene, că asta e o farsă, am vrut să vă păcălesc. Nud asta pie­sa, care o jucăm. — Dar care ! — Ai răbdare ! — și adresân­­du-se publicului : „Onorabil public, cred că v’aţi dat seama că ne-am permis să vă jucăm o mică farsă. De-abia acum o să începem să jucăm piesa noa­stră „Ea și el”, noi nu suntem d’ăia de joacă piesa aia cu ibricul şi nu­­puteam să inducem în eroare pe prietenul nostru Ghiţică, poli­­ţ­ahule dumn­eavoastră. In culise, atmosferă de trage­die. Ce era de făcut? ". Ală piesă nu se ştia. Cineva propus fuga pe din dos­. Furia mulţimii însă ar fi putut avea ur­mări fatale. Inspirat din nou, ar­tistul Teodoru i-a spus lui Da­­geAnu : ‘ î*— Mă, tu ştii „Poetul roman­­tic”? ' •—»­u ştiu că am dat replică la, Conservator. — Bun, eu o ştiu, nevastă-mea o ştie, hai să ne grimăm şi să re­­petăm. Şi în timp ce actorii îşi puneau peruci, au început o repetiţie la „botul calului Publicul a aplaudat. Dar mai e. Tau nevoie de două acte. — Mă, tu cunoşti. „Doamna s’a culcat? — l-a întrebat Teodoru pe Degeanu. — N’o cunosc. — Fii atent aici. Uite aşa şi aşa. Şi Teodoru a început să explice partenerului piesa. Altă ridicare de cortină. Actorii , se poticneau, se ciocneau, se îm­piedicau, dar publicul, ameţit pu-­­­ţin de halbele de bere pe care le înghiţia între timp, se amuza. — Ne mai trebuie un act! A fost imposibil de aflat unul. Teodoru s’a gândit atunci la un monolog. A spus unul, încă unul şi încă unul, dar publicul tot mai, cerea, Iancu Teodoru a luat atunci un scaun, s’a aşezat în mijlocul sce­nei, căci nu mai putea de oboseală ■“ a început să spuie verzi şi u». mvs Cum se vând autografele la Paris zilele trecute o interesantă anchetă vizitând pe câţiva negustori de autografe. — Nu ştiu dacă e o modă sau un capriciu, dar autografele au început iarăşi să se vândă bine! E de menţionat că autograful e un articol care a rezistat mult timp crizei1. Nu oricine se despăr­ţea de un aut­ograf aşa pentru nimica toată. Totuşi, a mai spus anticarul-au­­tograful, şi e interesant de ştiut, variază ca preţ după fluctuaţiile provocate de curentul cerbrei şi al ofertei. : 1 j Autografele lui Flaubert sunt în urcare pe când ale lui1* Vpflaint­­dau în jos. — Ciudat, dar Baudelaire? — Se menţine scump. Victor Hugo se menţine la o­ sută de franci pagina. De asemeni Jules Renard. Balzac e mai eftin şi Provet­­cam în scădere. — Dar compozitorii ? — Aşa şi aşa. Compozdorii nu e prea se vând. Au scris prea mult. Am un maldăr de autografe pe* Massenet şi de Saint Saens. Nu La P­ar­is şi la Londra comerţul­­ prea le cere nimeni, cu autografe e foarte prosper. S — I­ar mari­ comandanţi de­­ar­­mate? — Joffre rezistă, dar Foch p’er­de terenul. Era fatal să nu se poa­tă menţine multă vreme la preţul care l’a avut autografele, când a murit. Atunc’ se batea lumea p* ele. — Dar regii* Franței? — Foarte neglijate. E drept ca se mai plătește 700 până la 800 c*e franci pentru o semnătură a Iul Francois I și a lui Francois al II-lea. — -Uitam pé Anatcde France? Stă bine și­­el ! ,, ' Ant’carul a mai pp*«âtit că în­tr’o zi1 un necunoscut i-a prezir­tat două autografe ale unui mar*», scriitor în viață. — Am întrebat cu un aer bă­nuitor dacă scrisorile sunt auten­tice? ' ' • , I'. — Vă jur! . — Cunoașteți pe ' Da. Am avut cinstea ---aa-i servesc pe când Se a'fl& în Anteil-' ca de Sud. 1— Dar dacă scrisorile­ au fost fost scrise de secretarul său? _ — Imposibil Au fost scrise în fața mea, apoi mi le-a dat să le pun la cutia poştei. — Şi... — Şi, le-am păstrat eu bine în­ţeles. Erau prea preţioase ca să le trimit. Fostul servitor a încasat 600 de franci pentru cele două scrisori. f'Kite“n­-' Comerțul cu autografe e aproa­pe necunoscut la noi. Oricât de preţioase ar fi manuscrisele lui­ Eminescu—Alexandri sau Car­a­giale, nimeni nu s’a gândit la noi care până când răzbit de oboseală s să facă un comerţ din aceste amin. a strigat : „Fraţilor nu mai pot’’,­­­tiri. Satisfăcuţi, spectatorii au sărit pe scenă, au început să-i dea să bea halbe de bere, s’au îmbrăţişat ! De obicei îl fac negustorii de­şi astf­el actorii au salvat reţeta,­­ antichităţi şi de cărţi vechi şi pre. Aşa se juca teatru pe vremuri...­­ ţioase. Radu Mina Un confrate parizian a făcut Ti,­­ Anatole France ■3t Victor Francon între teatru şi cinema — Ba da. Cred în cinemato­graf — dar nu pe calea pe care a apucat-o acum. Adevăratul cinematograf ar fi acela care ar prinde scene fără ştirea ac­torilor. Aşa cum se face acum totul e lipsit de spontaneitate. Cinematograful are un mare avantaj şi o mare superioritate,­­­­de­ a înregistra viaţa şi de a o prinde cu un realism de ne­întrecut. —­ Adaptarea teatrală la ci­nematograf vi se pare o eroare? — Absolut. E un semn de să­­răcie. Cinematograful şi teatrul n’au nimic comun. Unul e artă verbală şi altul e artă plastică. — Credeţi în scriitori de ci­nematograf ? — Cred în extrema mobilita­te a spiritului vremei noastre. O reacţiune nu va întârzia . _gr* _ . . . _ m­iţit. Ori­ce efort e veşnic stân Însă, şi fie­care îşi va relua ca, jenit de un defect material- lea. Vom avea autori dramatici — Nu vă inspiră l încredere cij după cum vom avea și­ autori­nematograful ? de cinema.­­* Artistul Victor Francon, fost timp de un an la Comedia Fran­ceză, e interpretul preferat al lui Henri Bernstein și e cunos­cut la noi din film. întrebat asupra proectelor sale a spus: — Voi crea peste câteva zile un rol foarte« interesant «i­» noua piesă a lui Bernstein „Le Messager”. E o piesă extrem de emoționantă. In chestiunea, fil melor Franceze a spus: — Un adevărat actor de­ teatru, e îndrăgostit de teatru și prefera să joace la teatru Cinematograful e cu totul alt­ceva. La teatru jucam cu ner­vii, și când la începutul piesei sistemul nervos intră în acţiu­ne, î­şi împinge efortul până la sfârşitul piesei. La cinematograf totul e fără un sfert de oră cu scriitorii debutează cu un roman, după o vastă experienţă In viaţa D. Luca Gheorghiade Vă prezint pe d. Luca Gheor­­ghiade... Domnia-sa iscăleşte un roman —­ ,,A doua viaţă a lui Şerban Varu“ — care va împodobi astăzi vitrina librăriilor. D. Luca Gheorghiade debutea­ză... Numele său e cunoscut de prea puţini. Aproape de nimeni. Misiunea mea nu e prea simplă. Trebuie să vi-l recomand pe acest debutant, care n’are nici măcar vârsta obişnuită a debutului, şi să fac ca odată cu strângerea mâini­­lor, să-l înţelegeţi şi să-l pătrun­­deţi. II întâlnim pentru prima oară pe coridoarele Iteraturei. Câteva crămpee din romanul, său au dove­dit talentul, blazonul cu care d. Gheorghiade porneşte la marea bătăliei. D-sa îşi mărturiseşte şi vârsta. Are patruzeci de ani şi până la această culme a maturităţii na în­­îndrăznit să scrie nimic. Deşi mic la stat, are totuşi un profil de atlet sau poate numai de profesor de gimnastică. Face parte din marea categorie a celor care te câştigă dela în­tâiul „bunăziua"* fi care isbuteşte să te ia prizonier al surâsului şi al vervei sale. Pentru un debutant ar fi nece­sară o biografie. Dar n’am decât puţine date. De obârşie boerească, a fost pâ­nă mai acum câtva timp proprie­tarul unei moşii din preajma Bu­cureştilor. A călătorit prin mai multe părţi ale lumii şi a ocupat şi unele funcţii politice. Dar nu ne interesează nimic alt­­ceva decât faptul că astăzi debu­tează. Şi într’un chip destul de strălu, cit... — înainte de „A doua viaţă a lui Şerban Varu' aţi mai ser» ceva ? — Nimic, nimic, nimi­c. Deşi, recunosc, am încercat de mai multe ori. Dar după o singură pagină, is­­bucnea nemulţumirea. Şi ni­­meam... Tot aşa şi cu „A doua viaţa a lu’­ Şerban Varul Credeam că e tot o simplă tentativă care o să înceteze la prima piedică mai grea. Dar m’am depăşit. Eroul a în­­ceput să vorbească, să gândească şi să umble singur. Când a fost nevoie de un al doi­­lea personaj, acesta a intrat de la sine în roman. M’am indenti­ficat cu fiecare e­­rou şi-i atribuiam cuvinte şi ges­turi, care puteau fi comise şi da mine. — Totuşi nu vi se pare că de­butaţi prea târziu ? — Părerea mea, numai a mea, este că dacă n’ai trăit viaţa şi da­că nu eşti stăpân pe un bagaj de experienţe, chiar când posezi o maginaţie fierbinte şi fecundă, nu eşti­ apt pentru roman, îmi dădeam întotdeauna un ter­men. Patruzeci de ani ! Am călătorit mult şi nu cu tre­nul. Am străbătut Europa în o sută de zile, cu un automobil care se opria dinaintea satelor şi fără să aibe până la motor. Nam dormit dintr’o sută de nopţi, nici treizeci­ la hotel. Dim­potrivă îmi statorniceam sălașul în inima câmpului și sub bătaia vântului. AI. Robot Continuare îa pag. II-a

Next