Rampa, decembrie 1933 (Anul 16, nr. 4767-4791)
1933-12-01 / nr. 4767
ANUL XVI No. *767 f Redacfia, Administrația și Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMUT NO. î ' Telefon: 3.6124. BUCUREȘTI PUBLICITATEA r RUDOLF MOSSI 8 A Bule'». Brgtiasu 2» Telefon • I.4M9 4 Pagini 3 Lei DIRECTOR SCARLAT FRODA L'UBIN-PAW f. : ** Tineri 1 Decembrie 1933 " PUDRA Cadetul Rung i Un teatru tinerel pentru Cauza tineretului se impune astăzi, în mod excepţional, pe planul întâiu, având mai ales în vedere, problematica de care ea este legată. Tineretul european suferă de lipsuri materiale şi nu are s o recunosc aceia care şi-au făcut o specialitate din observarea vieţii lui — posibilităţi de realizare. .Asta ne-o dovedeşte însă, arta care se centrează în jurul lui, pentru a-i dezlega complexul în care se agită, cu atâta pasiune şi dorinţă de satisfacere. .... Tragismul timpului nostru-iidem, constă tocmai în obstacolele diferite cari sunt puse fatal,- jin faţa oricărui cetăţean al lumii, are tinde -conform naturii -toi«, să-şi expună calitatea sa umana. .Mciiun om nu «st© astăzi mulţumit.Nimeni nu are libertatea necesară. Fiinţarea în clase sociale şi în partide politice, ucide spiritul de autonomie și individualitatea. De aceea nu ne miră nici cultura actuală, cultură multiformă, confuză, îi care tendința de a manifesta atitudini clasic©, echilibrate armonios, este intr adevăr n «...• • _ _it.. tivă. Pe deasupra, 0 valoare culturală. Iată, ultima realizare a marelui dramaturg: un teatru pentru tineret. „Numai tinereţea m'atrage. Numai pentru ea mi place să muncesc. Ţinta mea o să fac un teatru numai pentru tineret. Atenţiune! Nu pentru copii, pentru oamenii a căror vârstă permite cultura”. Fanaticul om de teatru nu s'a mărginit la technica şi arta sa. A depăşit-o, intrând în munca d© chinuită concepţie a culturii. Va da pentru tineret spectacole din Cervantes şi din alţi autori clasici cari au enunţat marile conflicte ale sufletului omenesc. Cu aceasta, Evreinoff, se califică singur. Entuziasmul său nu joacă decât un rol secundar, in realizarea la București ’ ' W T ~ .....7---- £ -»perii culturale pe care el o întreprinde Istoria spiritului. ar© și ea oamenii săi. /.0 i , îl « a Petre Baldur Notify Fereşte-mă Doamne de lozul de cinci milioane... * Citim în .Dimineaţa” : Poetul Jean de Leresty, care ,a pierdut în faţa cofetăriei Capşa, un portmoneu cu bani şi acte roagă pe cel care l-a găsit, să-şi reţie banii şi să-i trimită actele în str. Batiştei 14 bis. Suntem convinşi că „poetul” Jean de Leresty și-a pierdut dinadins portdistrat Bill Camp. seu Civilizaţia zilei şi-a nopţii numea vis şi numai îngerii aveau voie să fie curioşi şi trezi alături de Ursa Mare şi Andromida. Noaptea era în acele vremi un fel de întoarcere la izvoarele lumii pentru o nouă împrospătare... Ce s’a întâmplat de atunci ! Nopţile veacului al XX-lea, sunt pline de schelete de lunină, plane şi de curiozităţi, sufocate de atenţii, lucide, obositoare. Somnul a fost alungat în fiole şi se vinde la farmacii. Oamenii dorm din snobism; patul e un lux; rezervele de viaţă sânt inutile; refulările au dispărut, deoarece noaptea nu mai există. Veacul al XX-lea a ucis noaptea. Pe întinderea beznei şi î n adâncurile întunericului, pretutindeni, oameni au răspândit becuri, suplinind soarele. Soarele începe chiar să devină inutil. Alături de uzinele electrice, carul lui Apolo şi gloria Eladei, şi-a pierdut lustrul. Ar putea fi negru, — ca 'ntr'o poezie de V. Hugo, — orb, absent. Degetele lui numai atingând pământul ar muri florile câmpului, liniștea pădurilor, zvăpăiarea apelor din inima stâncelor. Dar serile luminate de soli artificiali ar face să crească alte flori, iar copii n’ar sufer de ofiliri. Nu, nici soarele nu mai are înţeles în veacul nostru, căci veacul nostru a ucis şi ziua. Civilizaţia a făcut să dispară aceste două mari categorii naturale: ziua şi noaptea. E o victorie? Desigur, şi una mare. O victorie a orgoliului, o victorie care cuprinde în ea prevestirea că în curând, — peste câteva zeci de mii de ani — omul se va putea dispensa de natură. Care va fi sensibilitatea omului, atunci când viaţa lui se va împărţi, nu după noapte şi zi, aşa cum se mai împarte încă astăzi, ci Că noaptea a fost, de la izvoarele lumii şi până astăzi, un refugiu al incontrolabilului din noi, O complice a incoherenţelor şi mitologiilor noastre, lucrul este cu atât mai ştiut cu cât, la acest refugiu, am făcut apel cu toţii, din diferite motive mai mult sau mai puţin justificate. Că noaptea întreţine oarecum şi alimentează aceste ce ţuria făpturii noastre cu simbolica şi imprecisul ei, care, până l un punct, poate fi confundat cu olibertate exterioară născută, printr’o subită topire a tuturor exigenţelor legislate de lumină, în bezonă, este ’iarăşi cunoscut deoarece, noaptea, în tovarăş'a umbrelor şi a tăcerilor, am aşteptat cu toţii intrarea în somn a moralei pentru a putea face aceia ce imediatul organic ne cere. Şi în sfârşit, că noaptea ,,Kautismul“ e valabil, deoarece lucrurile, oricare ar fi ele în timpul zilei, capătă conturul orientărilor noastre născute dintr’o suplinire a raţiune’ prin fantezie, şi că, printre stelele cerului şi liniştea pământului, datorită une’ facilităţi, în care năvălesc toate refulările noastre de animale îndrăgite de soare, graniţele de existenţă dispar în aşa grad încât, spaţiul dev’ne de-o omogeneitate vizibilă iar ob’iectele, cari, în lumină, au contururi, plane şi unghiuri de viaţă individuală, plutesc în marea întunericului1 că. nişte resturi dîntr’un naufragiu, este iarăşi mai mult de cât cuno» cut, deoarece nimeni d’ntre noi na refuzat să beneficieze de acest resturi... Dar, nopţile de până acum, erau catedrale naturale. Aveau de contur, sus, bolta cu candele, a cerului şi cu capitelurile de odihnă a zării; pământul narcotizat de tăceri adormea, cu pieptul boltit şi tjuna somn şi trezie, aceste două --------- I . , • T :J __ TI__T., dar, respirând un v®9 de aer curat înalt, iar oamenii nu inventaseră încă scoborârea salonului în stradă așa că, de tavanul întunericului nu atârnau, deasupra străzilor, felinare cu ochiul de foc incandescent, pe atunci, oamenii nu știau că au voie să năvălească, în inima beznei, cu arsenalul inventat la marginele soarelui. Pe atunci raţiunea începea odată cu cântatulcocoşului şi se sfârşea cu adormitul găinilor. înţelepciunea nopţii se numea somn, lumea de acte luate individual ca libertăţi umane independente de natură? Ziua să fie ziua lucidităţii şi noaptea, noaptea intoxicaţiei î Să nu e-Aivîtc u.lo* o «om pl* ©itat© ©« — Răspunsul e greu de dat, dar nu imposibil... Căci el trebuie să fie în linia implacabilă a civ’l’z* ţiei care înseamnă, înainte de toate, utilajul libertăţii omeneşti în vederea unei totale separaţi’ de natură. Petru Manoliu Evenimentele săptămânii teatrale la Viena Evenimentele săptămânii la Warmbacher. De aci, o serie de, Directorul Burgtheaterului. Viena, premiera nouei comedii situaţii comice şi perspective, Hermann Röbbeling, a dat oua lui Stephan Kamares,,Tânărul pe care autorul te utilizează cublicitaţii repertoriul părţii „ baron Neuhaus” la Deutsches Volkstheater şi închiderea teatrului Raimund, care se redeschisese abia acum două săptămâni. E probabil că tot directorul Rainer Simons va redeschide acest teatru. Premiera de la Deutsches Volkstheater a obţinut un mare şi meritat succes. E un spectacol pe care toţi vienezii se vor duce, cu siguranţă, să-l vadă. Se petrece în Epoca Măriei Theresia. Piesa e scrisă în limba plină de preţiozităţi, dar şi de farmec, a baronului, şi evocă cu o mare bogăţie de amănunte timpurile fericite ale Austriei de altă dată. Subiectul e simplu şi amuzant; tânărul baron Neuhaus, un pierde-vară din Minich, pătrunde, într’o seară pe când se întorcea dela un mic chef, in casa delicioasei Toni Wambacher. Bineînţeles, pe fereastră. Lucrul acesta era însă interzis de către onorata comisiune a virtuţii, care funcţiona la Viena. Păzitorii virtuţii sunt pe urmele lui, dar Neuhaus izbuteşte să le scape din mâini. întâmplarea ajunge totuşi până la urechile împărătesei, care doreşte o anchetă severă. Şi cum tocmai se caută o funcţie pentru tânărul baron Neuhaus, iată-l numit pe el comisar special pentru anchetarea misteriosului caz Tonivervă. In cele din urmă, cazul doua a stagiunii. Se vor mai se lămureşte in faţa tronului, reprezenta la Burgtheater următoarele piese : „Şapte împotriva Thebei” de Max Mell, „Tragedia omului” de Madach (regia Röbbeling); „Viaţa un vis” de Calderon (regia Röbbeling cu Paul Hartmann); „Oameni trecuţi” de F. iTh .Czokor (regia Franz Herterich); „Maria Theresia şi Fred cleric II” de Hans Sassman; „Iu Iliu Cezar” de Benito Mussolini şi Giovachino Forzano (regia Röbbeling cu Werner Krauss); „Götz von Bereichingen” (înscenare nouă cu Ewald Bolser). ..Wilhelm Tell” (înscenare nouă cu Paul Hartmann); „Musafiri liniştiţi"” de Richard Biltinger, „Vapor îndepărtat” de Rudolf Hans Bartsch. La Akademietheater se vor mai juca următoarele piese: „Lord Brummel” de Ernst Denzoldt (cu Raoul Oslan); „Gastein” de Ludwig Hirschfeld; „Fiica perdută” de Ludwig Fulda; „Pasiunea cea mare” de Raoul Auemheimer; „Femeea străină” de Bisson (cu Maria Eis); „Dragostea în căsnicie” de Felix Braun; „Fiicele lui Hasemann” de L’Arronges „Paharul de apă” de Scribe (cu Raoul Aslan); „Muzică liniştită” de Rudolf Holzer; „Hohnhalz” de Gustav Daxis; şi delicventul e condamnat la căsătorie pe viaţă cu o drăguţă contesă vieneză. Simplu ? Pare. Autorul a ştiut însă să complice acest caz, cu o rară virtuozitate. Piesa e admirabil interpretată de un excelent ansamblu, în frunte cu: Hans Moser, Hans Olden, Christi Mardayn și Dagni Servaes. Spectacolul e încadrat în decorurile superbe ale profesorului Oscar Stmod și pus în scenă de Rolf Iahn. Estediupă părerea criticei vieneze, una din cele mai importante realizări de regie ale lui Rolf Jahn. .Tânărul baron Neuhaus'’ - Închiderea teatrului Raimund Singitheaterului in a doua parte a stagiunii Repertoriul Werner Krauss Cum se juca teatru pe vremuri Intâmplarea o povestesc actorii mai bătrâni, şi în afară de hazul care se desprinde din ea, are darul să caracterizeze o epocă, să ilustreze cum se făcea teatru pe vremuri şi cum se comportau turneele teatrale. Acum vreo 25 de ani, artistul — Ei bine c’aţi venit voi, că ăia cu ,,Mexicana“ au nenorocit lumea! De bilete să nu aveţi grije, toate vi le vând eu ! Şi omul poliţiei s'a ţinut de cuvânt. A început să ia In rând negustorii : — Saltare nene Ghiţă. Care lancu Teodora, făcuse o ntfcă sta- ] vasăzică, dumneata unul. Taţagiune la Câmpulung. Simpatic, se bucura de concursul publicului, mai ales că generalul Gianău, care comanda brigada, dăduse ordin de zi, ca toţi ofiţeriidin garnizoană, însoţiţi de nevelele lor, să frecventeze, spectacolele. Nenea Iancu- Teodorii, care era tovarăş cu artistul Degeanu, juca piesa , Mexicana" o localizară foarte bună pentru turneu, mai ales că nu necesita mai mult de patru persoane. Pentru că însă „Mexicana" era foarte bine cunoscută de publicul din provincie, artiştii asociaţi s’au gândit să îu schimbe titlul. La Bucureşti, la Parcul Oteteleşanu, se juca pe vremea aceea, cu succes, opereta „El şi ea.. ..» •tiştii dela Câmpulung s’au oprit la titlul „Ea şi el", având grije să menţioneze pe afiş: „rugăm să nu se confunde cu opereta care se Leanca-doi; Domnişoara-trei Doi băeţi de prăvălie-cinci; Cumnata şi cumnata-şapte; scoate repede douăşiunu de lei ! — Pe ce nene GUţică ? — Scoate repede, că v’am adus artişti dela Bucureşti ! S’a realizat reţetă frumuşică pentru vremea aceia şi actorii văzându-se cu banii, nici nu s’au mai gândit la piesă. Vine seara spectacolului... Sala plină. La intrare, poliţaiul. Care cum venea, comisarul se lăuda : „bună seara coane, eu vi i-am adus. Ăştia actori, nu sunt ca ăia de veneau cu ibricul. Câteva bătăi în podea. Perdeaua s’a dat la o parte. Pe scenă, şî-a făcut apariţia un arfor cu un ibric în mână, chemând servitoarea : „Josefino, Josefino, vreau să mă rad ! împinşi ca de un resort, ca la comanda unui buton electric, sala s’a sculat ca unul singur şi într’un ton a strigat : „Aoleu!”. E piesa cu ibricul / Poliţaiul, scos din minţi, a scos sabia şi injectat, a sărit pe scenă şi de aci în culise, adresându-se artistului Teodoru: „Mai nenorocit Iancule, îmi „pierd postul, dar ţie îţi bag sabia ! ',s£DVasăzică, mi-aţi venit tot Ai ■ atreia, dar purtând chipiu, cisme înalte şi sabie lungă. • . . ~poliţaiul na vidi putut de bucurie văzând actori, s’a îmbrăţişat cu Teodoru şi i-a spus: — Bine c’aţi venit! N’ai idee ce bucurie am că vă văd. A, nu aveţi nici o grije că vă vând toate biletele! Şi apoi : Bine c’aţi venit, că în oraşul ăsta e un blestem , de cinci ani, de când mă aflu eu, aici, num moneul, din mai multe motive. Întâi joacă decât o singură "piesa," trită ca să se afle că e poet, al doilea, să se ştie că frecventează Capşa. La Câmpulung însă, „Mexicana“nu prea era cunoscută, astfel că Vt arile au. mers bine. in t rur 'v București, artiștii s’au tird ■ Oprească, pentru un spcc.aol la Cu\*nea de Argeş. La Cutca de Arge,lT. teatru se juca întro cafenea. In fu..... 7„. in ului, pe un fel de podium improve o scenă, iar pentru c cmotedip cafegmjjj£ga casă un ceSfSSSfj' întâmplarea a făcut ca nenea. Câştigătorul ' Iancu Teodoru să fie coleg de lozului de cinci milioane ai loteriei şcoală cu poliţaiul oraşului, unul o tragedie a spiritului şi a raţiu-1 franceze, primeşte zilnic ameninţări. Georgescu, sub-comisa,r de clasa Itil- 'Nfi iiiîntim farn nnriij »©^lîlOaîl’fbâ it ' nii. Ne minţim astăzi, fără ncru-* reu ‘moariifcai şinare, de nevoie şi din patimă. Seninătatea nu o au decât oamenii mijlocii, aceia cari regizează cu simţul realităţii, lumea, astfel, încât ea devine o* scenă, pe care, ei distribuie socotit, caetul lor d© regi©. Un om de cultură organizată care ntervine să participe pentru elucidarea unei probleme de actualitute, ai face altceva decât să răspundă demn unui destin al culturi, adică istoriei care nU suferă oprire în cursul ei. Şi cine ajijtă mai cu seamă tineretul,cu mijloace spirituale, se aftu ,cu adevărat, pe sine. Nicolae Evremoff, acela care a conceput Comedia Fericirii, este un om conştient. El ştie să fie un autor siocer şi un om de iniţiat care-i zice „Mexicana!" şi pricepe cu unul care ţine un ibric în mână şt Şi, bineînţeles, ca să credem că e care vrea să se vadă. Bine mă, fra■»ţilor, nu există pe lumea aceasta, altă piesă decât „Mexicana” ! — Ba există,ilene Georgescule — a răspuns Iaricu Teodoru, gap fen de emoţie, inspirat, i-a spus.Stai nene, că asta e o farsă, am vrut să vă păcălesc. Nud asta piesa, care o jucăm. — Dar care ! — Ai răbdare ! — și adresându-se publicului : „Onorabil public, cred că v’aţi dat seama că ne-am permis să vă jucăm o mică farsă. De-abia acum o să începem să jucăm piesa noastră „Ea și el”, noi nu suntem d’ăia de joacă piesa aia cu ibricul şi nuputeam să inducem în eroare pe prietenul nostru Ghiţică, poliţahule dumneavoastră. In culise, atmosferă de tragedie. Ce era de făcut? ". Ală piesă nu se ştia. Cineva propus fuga pe din dos. Furia mulţimii însă ar fi putut avea urmări fatale. Inspirat din nou, artistul Teodoru i-a spus lui DageAnu : ‘ î*— Mă, tu ştii „Poetul romantic”? ' •—»u ştiu că am dat replică la, Conservator. — Bun, eu o ştiu, nevastă-mea o ştie, hai să ne grimăm şi să repetăm. Şi în timp ce actorii îşi puneau peruci, au început o repetiţie la „botul calului Publicul a aplaudat. Dar mai e. Tau nevoie de două acte. — Mă, tu cunoşti. „Doamna s’a culcat? — l-a întrebat Teodoru pe Degeanu. — N’o cunosc. — Fii atent aici. Uite aşa şi aşa. Şi Teodoru a început să explice partenerului piesa. Altă ridicare de cortină. Actorii , se poticneau, se ciocneau, se împiedicau, dar publicul, ameţit pu-ţin de halbele de bere pe care le înghiţia între timp, se amuza. — Ne mai trebuie un act! A fost imposibil de aflat unul. Teodoru s’a gândit atunci la un monolog. A spus unul, încă unul şi încă unul, dar publicul tot mai, cerea, Iancu Teodoru a luat atunci un scaun, s’a aşezat în mijlocul scenei, căci nu mai putea de oboseală ■“ a început să spuie verzi şi u». mvs Cum se vând autografele la Paris zilele trecute o interesantă anchetă vizitând pe câţiva negustori de autografe. — Nu ştiu dacă e o modă sau un capriciu, dar autografele au început iarăşi să se vândă bine! E de menţionat că autograful e un articol care a rezistat mult timp crizei1. Nu oricine se despărţea de un autograf aşa pentru nimica toată. Totuşi, a mai spus anticarul-autograful, şi e interesant de ştiut, variază ca preţ după fluctuaţiile provocate de curentul cerbrei şi al ofertei. : 1 j Autografele lui Flaubert sunt în urcare pe când ale lui1* Vpflaintdau în jos. — Ciudat, dar Baudelaire? — Se menţine scump. Victor Hugo se menţine la o sută de franci pagina. De asemeni Jules Renard. Balzac e mai eftin şi Provetcam în scădere. — Dar compozitorii ? — Aşa şi aşa. Compozdorii nu e prea se vând. Au scris prea mult. Am un maldăr de autografe pe* Massenet şi de Saint Saens. Nu La Paris şi la Londra comerţul prea le cere nimeni, cu autografe e foarte prosper. S — Iar mari comandanţi dearmate? — Joffre rezistă, dar Foch p’erde terenul. Era fatal să nu se poată menţine multă vreme la preţul care l’a avut autografele, când a murit. Atunc’ se batea lumea p* ele. — Dar regii* Franței? — Foarte neglijate. E drept ca se mai plătește 700 până la 800 c*e franci pentru o semnătură a Iul Francois I și a lui Francois al II-lea. — -Uitam pé Anatcde France? Stă bine șiel ! ,, ' Ant’carul a mai pp*«âtit că într’o zi1 un necunoscut i-a prezirtat două autografe ale unui mar*», scriitor în viață. — Am întrebat cu un aer bănuitor dacă scrisorile sunt autentice? ' ' • , I'. — Vă jur! . — Cunoașteți pe ' Da. Am avut cinstea ---aa-i servesc pe când Se a'fl& în Anteil-' ca de Sud. 1— Dar dacă scrisorile au fost fost scrise de secretarul său? _ — Imposibil Au fost scrise în fața mea, apoi mi le-a dat să le pun la cutia poştei. — Şi... — Şi, le-am păstrat eu bine înţeles. Erau prea preţioase ca să le trimit. Fostul servitor a încasat 600 de franci pentru cele două scrisori. f'Kite“n-' Comerțul cu autografe e aproape necunoscut la noi. Oricât de preţioase ar fi manuscrisele lui Eminescu—Alexandri sau Caragiale, nimeni nu s’a gândit la noi care până când răzbit de oboseală s să facă un comerţ din aceste amin. a strigat : „Fraţilor nu mai pot’’,tiri. Satisfăcuţi, spectatorii au sărit pe scenă, au început să-i dea să bea halbe de bere, s’au îmbrăţişat ! De obicei îl fac negustorii deşi astfel actorii au salvat reţeta, antichităţi şi de cărţi vechi şi pre. Aşa se juca teatru pe vremuri... ţioase. Radu Mina Un confrate parizian a făcut Ti, Anatole France ■3t Victor Francon între teatru şi cinema — Ba da. Cred în cinematograf — dar nu pe calea pe care a apucat-o acum. Adevăratul cinematograf ar fi acela care ar prinde scene fără ştirea actorilor. Aşa cum se face acum totul e lipsit de spontaneitate. Cinematograful are un mare avantaj şi o mare superioritate,de a înregistra viaţa şi de a o prinde cu un realism de neîntrecut. — Adaptarea teatrală la cinematograf vi se pare o eroare? — Absolut. E un semn de sărăcie. Cinematograful şi teatrul n’au nimic comun. Unul e artă verbală şi altul e artă plastică. — Credeţi în scriitori de cinematograf ? — Cred în extrema mobilitate a spiritului vremei noastre. O reacţiune nu va întârzia . _gr* _ . . . _ miţit. Orice efort e veşnic stân Însă, şi fiecare îşi va relua ca, jenit de un defect material- lea. Vom avea autori dramatici — Nu vă inspiră l încredere cij după cum vom avea și autorinematograful ? de cinema.* Artistul Victor Francon, fost timp de un an la Comedia Franceză, e interpretul preferat al lui Henri Bernstein și e cunoscut la noi din film. întrebat asupra proectelor sale a spus: — Voi crea peste câteva zile un rol foarte« interesant «i» noua piesă a lui Bernstein „Le Messager”. E o piesă extrem de emoționantă. In chestiunea, fil melor Franceze a spus: — Un adevărat actor de teatru, e îndrăgostit de teatru și prefera să joace la teatru Cinematograful e cu totul altceva. La teatru jucam cu nervii, și când la începutul piesei sistemul nervos intră în acţiune, îşi împinge efortul până la sfârşitul piesei. La cinematograf totul e fără un sfert de oră cu scriitorii debutează cu un roman, după o vastă experienţă In viaţa D. Luca Gheorghiade Vă prezint pe d. Luca Gheorghiade... Domnia-sa iscăleşte un roman — ,,A doua viaţă a lui Şerban Varu“ — care va împodobi astăzi vitrina librăriilor. D. Luca Gheorghiade debutează... Numele său e cunoscut de prea puţini. Aproape de nimeni. Misiunea mea nu e prea simplă. Trebuie să vi-l recomand pe acest debutant, care n’are nici măcar vârsta obişnuită a debutului, şi să fac ca odată cu strângerea mâinilor, să-l înţelegeţi şi să-l pătrundeţi. II întâlnim pentru prima oară pe coridoarele Iteraturei. Câteva crămpee din romanul, său au dovedit talentul, blazonul cu care d. Gheorghiade porneşte la marea bătăliei. D-sa îşi mărturiseşte şi vârsta. Are patruzeci de ani şi până la această culme a maturităţii na înîndrăznit să scrie nimic. Deşi mic la stat, are totuşi un profil de atlet sau poate numai de profesor de gimnastică. Face parte din marea categorie a celor care te câştigă dela întâiul „bunăziua"* fi care isbuteşte să te ia prizonier al surâsului şi al vervei sale. Pentru un debutant ar fi necesară o biografie. Dar n’am decât puţine date. De obârşie boerească, a fost până mai acum câtva timp proprietarul unei moşii din preajma Bucureştilor. A călătorit prin mai multe părţi ale lumii şi a ocupat şi unele funcţii politice. Dar nu ne interesează nimic altceva decât faptul că astăzi debutează. Şi într’un chip destul de strălu, cit... — înainte de „A doua viaţă a lui Şerban Varu' aţi mai ser» ceva ? — Nimic, nimic, nimic. Deşi, recunosc, am încercat de mai multe ori. Dar după o singură pagină, isbucnea nemulţumirea. Şi nimeam... Tot aşa şi cu „A doua viaţa a lu’ Şerban Varul Credeam că e tot o simplă tentativă care o să înceteze la prima piedică mai grea. Dar m’am depăşit. Eroul a început să vorbească, să gândească şi să umble singur. Când a fost nevoie de un al doilea personaj, acesta a intrat de la sine în roman. M’am indentificat cu fiecare erou şi-i atribuiam cuvinte şi gesturi, care puteau fi comise şi da mine. — Totuşi nu vi se pare că debutaţi prea târziu ? — Părerea mea, numai a mea, este că dacă n’ai trăit viaţa şi dacă nu eşti stăpân pe un bagaj de experienţe, chiar când posezi o maginaţie fierbinte şi fecundă, nu eşti apt pentru roman, îmi dădeam întotdeauna un termen. Patruzeci de ani ! Am călătorit mult şi nu cu trenul. Am străbătut Europa în o sută de zile, cu un automobil care se opria dinaintea satelor şi fără să aibe până la motor. Nam dormit dintr’o sută de nopţi, nici treizeci la hotel. Dimpotrivă îmi statorniceam sălașul în inima câmpului și sub bătaia vântului. AI. Robot Continuare îa pag. II-a