Rampa, ianuarie 1934 (Anul 17, nr. 4792-4814)

1934-01-01 / nr. 4792

in meserie foarte grea, în care ai de întâmpinat multe piedici şiţi închipui ca fiecare tată doreşte o viaţă cât mai uşoară pentru odrasla sa. Convorbirea cu d. Bulfinsky a avut loc în cabina sa somptuoasă dein Teatrul Naţional, cabină care aduce cu o cameră dintr’un mare „Palace”. Sub ochii mei, d. Bulfinsky lua înfățişarea lui Napoleon, împăratul Francezilor, în aceiaş cabină — e de necrezut — stă şi Fouché, duşmanul Împăratului, dar, în viaţa de toate zilele, alias d. Ion Manolescu, foarte bun prieten cu d. Bulfinsky. Se apropia ora spectacolului şi d. Bulfinsky întradevăr un actor ocupat, se grima şi povestea : — De unde crezi că vin acuma ? Am vizitat o mare fabrică de ciocolata şi bomboane, în a cărei administraţie lucrează unul din băeţii mei, cel mai mare, care e expert contabil. Am urmăritîntreaga filiera a fabricaţiei şi nu-ţi poţi face idee cât mă interesează. De altfel eu sunt un mare admirator de maşini. — Nu ştiam. — Şi nici nu de mirare, pentru că tată-meu a avut şi el o fabrică, da o fabrică de trăsuri. La Craiova erau celebre prin luxul lor „trăsurile de la domnii Anton”. Tatăl meu — Dumnezeu să-l ierte — ca toţi polonezii cari s’au refugiat în România cu ocazia marei revoluţii poloneze, a fost nevoit sa se apuce de un meşteşug. îmi povestea tata cum a venit în Ţară la 18 ani. Atât de tânăr şi totuş era un fruntaş în mişcarea de emancipare de sub jugul moscovit. Fratele său era bolnav de bubat negru. Tata îl pansa tocmai, când a intrat în casă un bun prieten al său, de carie nu s a despărţit cât a trăit, Witold Wolansky, şi i-a spus că dacă vrea să mai trăiască să treacă repede graniţa, căci este urmărit de muscali. Cu traista’n băţ, cum se spune, tata a părăsit Polonia, deşi era un fel de nobil, împreună cu prietenul său Witold. Ca un semn de mare amiciţie, tata şi-a botezat primul copil cu numde de Witold. Românii au primit foarte bi-ne pe refugiaţii polonezi. Mai toţi, ca să li se piardă urma, s au gândit să-şi schimbe numele. Familia tatei se numea Rubisefsky. tata n’a vrut — deşi putea — să se cheme Ionescu sau Popescu şi ca să arate că nu-şi reneagă originea sa poloneză şi-a schimbat numele în Bulikisky. Aşa că vezi, copilăria mi-am petrecut-o printre maşinării, dar, şi făcând fel de fel de giumbuşlucuri cari anunţau pe actorul de mai târziu. Mă întrebai dumneata, cum se face că nici unul dintre fiii mei nu s’au făcut actori. Eu cred pentru că n’au aptitudini. Actorul încolţeşte întotdeauna de timpuriu. Eu nu i-am văzut niciodată pe băeţii mei mascându se sau organizând fel de fel de reprezentaţii „pe nasturi”, aşa cum făceam eu, care la vârsta de şapte ani am jucat teatru în limba germană,în piesa „Der kleine Postillion,”, în casele din Craiova, ale familiei Mihail Nasta, tatăl marelui chirurg Traian Nasta. Uite, daca vrei, îţi anunţ de pe acuma, un viitor actor, talentat — nici nu se poate altfel pe nepotul meu Romald Bulfinsky, numărul 2, astăziîn vârstă doar de vreo câţiva anişori. D. Bulfinsky îşi răvăşeşte parte-vistieul şi dă la iveală o fotografie a bunicului cu nepotul, un nepot cam, ca şi bunicul. D. Bulfinsky continuă: „Deşi am jucat teatru la o vârstă atât de fragedă şi deşi tata era un mare amator de team bun, totuş s’a opus să mă fac actor. Curios nu ? Opoziţia tatei venea însă tot din marea dragoste care mi o purta. Deşi pe vremea aceia, Craiova era un mare centru artistic, totuş actorii, unii din ei de mare talent, duceau o mizerie cumplită. Ca sa-şi poată duce zilele, eiîşi organizau „reprezentaţii în beneficiu”. Şi pentru a încropi ceva parale, trebuiau sa-şi plaseze singuri biletele. Luau teancul la subţioară şi porneau la drum, oferind curioscuţilor, de multe ori şi necunoscăiţilor bilete spre cumpărare. Pentru ca aceste „beneficii’’ s,o succedau cam des, actorii beneficiarii ajunseseră la un moment dat un fel de teroare a oraşului şi lumea cum îi ochea, o lua imediat pe vis-a-vis, de teama vreunei plasări. Cunoscând situaţia, tata se gândea cu groază nu cumva băiatul lui o să fie nevoit să facă asemenea „operaţiuni”. Totuşi tata continua să fie un mare admirator al artei scenice. Di un moment dat făcuse cunoştinţa unui mare cronicar dramatic şi muzical, german, bun prieten al fratelui meu care şi-a făcut studiile în Germania. Tata intenţiona, prin intermediului criticului, să facă un turneu prin Austria şi Germania, cu trupa Teatrului Naţional din Craiova. In acest scop avea şi concursul actorului Fărcăşanu şi el de origină poloneză, pe numele adevărat Itfelekowsky. N’a izbutit însă să facă turneul, căci actorii puneau, de altfel ca şi astăzi, condiţţiuni de platăînainte, insuportabile. Cu toată opunerea tatei, eu m am prezentat la examenul particular al Conservatorului şi deşi am avut un mare succes, Romaid (Continuare din pagina l-a) Bulfinsky Era însă foarte greu pentru un element tânăr să se menţie pe poziţia cucerită. Căci înainte nu exista ca astăzi actor subliniat de critica dramatică chiar în operă. Uite eu am furt timpului, n’am fost admis nici.Cat pe Morale» din „Carmen’’, măcar ca auditor. Cauza ? O voi povesti în „memoriile mele. — Iţi scrii memoriile ? — Lucrez de mult la ele. Le voi da la iveală peste doi ani, când voi împlini 30 de ani de Teatru Naţional, căci 30 de ani de teatru am împlinit. Gândeşalături de Bajenaru. Dar oricât de dotat ar fi orice pătrimi, este mare lucru ca cineva sa-i „dea brânci”. In ce mă priveşte, mi-au fost de real folos în carieră Haralamb Lecca şi Alexandru Davila. Lecca m'a văzut jucând cu ocazia lunii turneu la Caracal, de unde tete ca am trecut prin multe — era el, iar Davila m'a adus dela şi frumoase şi urâte — şi ca în Iaşi la Bucureşti tr’o viaţa de om închinată teatrului am şi eu ceva de spus. Teîncredinţez că voi fi sincer evocarea vremurilor, cari nu au pus bazele situaţiei teatrului românesc de azi. — In legătură cu acest lucru, ce crezi dumneata, înainte vreme pentru generaţia care debuta i se oferea mai uşor, posibilităţi de relevare ? — Cred că da. Dar pentru aceasta se cerea o condiţiune eliminatorie. Debutantul să fi dovedit reale aptitudini, altumteri pierea pe limba lui. E adevărat că bătrânii erau ceva mai egoişti, dar totuşi din când în când aveau gesturi de boerie şi întindeau un covor pe care putea să treacă şi începătorii. Astăzi situaţia e mai complicată, căciîmpărţirea rolurilor nu mai fac titularii, ci directorii de scenă. — Ai jucat mult şi în asociaţii teatrale cu caracter particular ? — Da. Aceste societăţi dramatice particulare, au avut un mare rol în formarea publicului pentru teatru. Trupele lui Bellan, Mărculescu, Căiseanu, şi în special trupa lui Al. B. Leonescu, zis Vampirii, cutreerau ţara, se opreau în unele oraşe şi făceau adevărate stagiuni. In această privinţă, Vampiru a făcut adevărat apostolat, dând reprezentaţii cu adevărat artistice, atâtîn Capitală cât şi în Provincie. Succesul de astăzi al trupelor de teatru, în turneu i se datoreşte în mare măsură lui Vampiru, care aş putea spune că a format publicul provinciei pentru teatru. Pe cine n’a avut Vampirii în trupăVenea lumea la Târgul Jiu cu scaunele de acasă şi cu amânări, ca la înviere. Şi acum e întuneric la Târgul Jiu ,îţi închipui ce era pe vremea aia ! De multe ori aceste formaţii se luptau cu lipsuri cumplite şi nesubvenţionate de nimeni perseverau toţi. In legătură cu aceasta, să-ţi spun cum am făcut cunoştinţa lui Constantin Radovici, un mare actor şi un admirabil coleg. La Craiova, într’o seară în faţa agenţiei teatrale Ioniţă Pleşa se adunase multă lume. Mă opresc şi eu sa văd ce s’a întâmplat. In geam se lipise o tepentru un anumit gen. Astăzi i legramă care anunţa asasinarea când se fac distribuţiile se tre- regelui Alexandru şi a reginei ce o linie netă între actorii de'Draga. In înghesuială, cineva dramă şi comedie, înainte vre-j mă loveşte pe umăr. Era bunul me nu exista această diferenţie meu prieten din copilărie, ca mare, un actor trebuind să joace rodlul meu Victor Antonescu, în operetă, dramă, comede şi care-l însoţea pe Radovici, căruia m-a prezentat. Ia un pahar cu vin, am pus la cale o societate dramatică, inaugurându-ne activitatea la Turnu Severin. După nişte reprezentaţii cu rezultat moral dezastruos, tot gândindu-ne la oarecari mijloace de salvare, vineîn discuţie romanul lui Panait Macri „Drama sângeroasă de la Belgrad” în legătură cu asasinarea suveranilor sârbi, roman făcut la repezeală, dar care a obţinut un mare succes de librărie. Nefuu gândit să combinăm o piesă cu acest subiect, pasionant pe vremea aceea şi inspiraţi din romanul lui Panait Mari, luând scene din „Hoţii” de Schiller „Hoţul de codru şi de oraş’’. „Horia, CLoşca şi Crişan” am făcut piesa „Drama din Belgrad”, pe care noi am afişat-o, ca fiind lucrarea unui american. Am jucat-o pretutindeni cu un mare succes, în special material. Eu interpretam pe colonelul Machin, cel care pusese la cale asasinatul şi dumneata ai povestit cum la o reprezentaţie, la Turnu-Severin, la ieşirea de teatru mă aştepta un sârb, învârtind în mână un retevei. Cu rolul acesta pe care probabil îl jucam bine, mi s’a mai întâmplat un incident la Galaţi. Pe vremea aceia era obiceiul ca actorii să fie invitaţi după spectacol în câte o familie, unde li se făcea toate onorurile. Şi aşa într’o seară, în faţa fostului teatru Papadopol, după reprezentaţia cu „Drama din Belgrad” ne aştepta un şir de trăsuri, angajate de un bogătaş, care invitase actorii la el acasă. La un moment dat îmi fac şi eu apariţia. Cum mă vede, amfitrionul se interesează : — Cinezi ăsta. — Ala care a jucat pe colonelul. — Cum ? P’ăsta să-l aduc la mine acasă. Mai bine nu mai dau masa ! Şi intr’adevăr, din cauza mea s’a spart cheful. A, dar eu sunt păţit cu rolurile „antipatice”. Jucam pe Traian Văleanu din „Domnul Notar”. Demulte ori mi se întâmplă ’ca ieşind la aplauze, pentru a mulţumi publicului, să aud: „Huo notarul ! Afară !’’ D. Bulfinsky are reputaţie, printre camarazii săi, că ştie să joace farse şi asta chiar în decursul spectacolului. L-am rugat să-mi povestească una la întâmplare. D .Bulfinsky se gândeşte câteva clipe şi începe să zâmbească: — Sa juca „Ringala", piesă cu o mulţime de interpreţi şi cu o serie nesfârşită de intrări şi oştii. Eu jucam pe logofătul jumătate, un fel de crainic, care anunţam pe fel de fel de voevozi şi „trimişi”. Camaradul meu Barbelian juca pe Voevodul Ţiganilor. Avea de spus doar vreo câteva cuvinte. Dar pentru aceasta, Barbelian, foarte coştiincios venea la teatru pe o jumătate, ca sa se dea cu negru pe faţă. Intr’o seară mi s’a părut că piesa e prea lungă şi m’am gândit să nu-1 mai anunţ şi Pe Voevodul Ţiganilor. Mă înţeleg eu camaradul Valentineanu şi trec deadreptul la alt trimis, în timp ce Barbelian,înconjurat de ceata de ţigani, între culise, făcea semne disperate. Piesa s’a jucat şi fără prezenţa Voevodului Ţiganilor ,şi succesul nu i-a fost nici mai mare nici mai mic. După o oră şi ceva de convorbire în faţa mea se afla, gata pentru a intra în scenă, însuşi Napoleon Bonaparte. Ioan Massoff îşi stăpâneşte soarta! Cine îşi stăpâneşte nervii, are cea mai bună garanţie că va eşi învingător în greaua luptă a vieţii, mergând fără şovăire spre fintă. Intărifi-îi cu Bromurai knoii», al cărui efect calmant şi tonic e totdeauna sigur. Preparatul e complet inofensiv şi nu duce niciodată la obişnuinţă. Se găseşte în farmacii şi droguerit în tuburi cu 10 şi 20 tablete. Knoll A.-G., Fabrici chimice, Ludwigshafen/Rin. W—BWÉBBP—MW ÎN CĂMINUL D V S„ Radio Orion aduce animaţie şi bună dispoziţie. Redarea sonoră, transmisiunea fidelă a tonului şi selectivitatea desăvârşită vă va surprinde plăcut. Dacă cumpăraţi un aparat de radio, cereţi numai Orion. Veţi rămâne un adept entuziasmat al acestui aparat modern ■î „ ' -%mM mmmMM A ?::*: A:: :Ss mmmmmmm mm : . ’?•‚.. • - ' 'c,yě Th''' '.‚ ■ ' a -âââ m". ** - V Im Cum petrece cel mai umil cetăţean american Să urmărim cum îşi petrece vremea cetăţeanul ,obişnuit, în Los Angeles, unde adeseori şi eu m’am crezut retrăiid trecutul vechii Californii spaniole din cauza decorului reînviat. Cum să nu te crezi în Spania colonială când casele din cartierele rezidenţiale sunt cu un singur etaj sau maximum două şi cu o arhitectura atât de simplă, cu porţiuni liniştitoare de ziduri albe, tancurie şî cu pridvoare în care noaptea ar vrea să atârni lampe cu gaz şi d'asculţi poveşti, privind cum luna luceşte peste flori şi printre palmieri ? l'ârzhi am descoperit că în aceste locuinţe patriarhale stau oameni cu aceleaşi preocupări ca la Chicago, Itpeton sau în Middle-West. Că în curţile interioare şi liniştite ca ale mănăstirilor, curţi numite patio având un copac stufos la mijloc şi pavaj de cărămidă lucioasă împrejur, gazdele sunt tot atât de neliniştite ca într’un apartament new-yorkez. Că frumuseţea arhitectonică rămâne adesea simplu decor, ceva adăugat şî de prisos, iar nicidecum un substitut. Deşi nu curte şi flori serile şi le petrec tot la cinematograf şi zilele la birou sau în magazine, în cluburi luxoase care cer o viaţă o®* tentativă, la fel ca şi în celelalte metropole, unde oamenii nu au curţi şi nici grădini individuale. N’am să uit melodat.4 pisicile pe care le-am văzut închise în cuşti în curţile Angeliciilor. Puţini sunt cei care fac din cămin şi interior un loc de plăcere şi distracţii. Majoritatea, însă, iubesc cinematograful şi plimbările depărtate, adică automobilul. In schimb palatul cinematografic, căci oroare cinematograf caută să ofere cetăţeanului iluzia că e primit şi distrat ca un Rege, îl atrage mai mult decât orce. Statisticele arată limpede că în medie americanii din Los Angeles merg cam de două ori pe săptămână la ermema şi se duc de multe ori indiferent dacă e filmul bun sau nu. Cinematograful a intrat în oiceiu tot atât de tare ca şi mâncarea- Nevoia de distracţie, de atmosferă superioară, de oarecare fascinaţie sunt pricinile acestei dese inequentări în cele 20.300 de săli de cinema din Statele-Iinie. (Restul lumii nu are decât 31.000 săli). Iar din totalul filmelor produse în toată lumea 85% sunt, iarăşi, americane. Filmele europene vin rar în Statele Inite (fiind în proporţie de 2% faţă de cele americane rulate acolo). Dar pentru american spectacolul de cinema nu înseamnă numai filmul, ci o întreagă atmosferă de refugiu în Iluzie. De-afară este atras de reclame, fotografii şi de decoraţiile care sugerează atmosfera filmului. Când la Brauman’s Chinese, marele cinema de pe Hollywood Bulevan’d, Hollywood, unul dintre districtele Los Angelesului, s’a reprezentat Trader Horn întreaga curte era populată cu figuranţii negri ai filmului acesta cu subiect african, puşi să stea ore întregi cu supţi în mână şi îmbrăcaţi în blăni de tigru, strângând o gloată de curioşi în jur care fără să vrea chemau atenţia publicului Deasemenea, când pe Broad- wayul din Los Angeles s’a jucat Irigagiuşierii toţi erau îmbrăcaţi ca exploratori şi curtea cinematografului era plină de corturi şi obiecte exotice. Altădată faţada săBH Warner era acoperită cu flori artificiale iar casieriţa, uşierii şi figuranţii purtau costume spaniole mai luxoase şi mai bine potrivite decât cele ale protagoniştilor din Carmen. Aceasta pentru că se reprezenta un film cu subiect spaniol. La inaugurarea unui alt cinema pe Broadway, cu filmul Luminele Orașului, lansat ca premieră mondială," s’a făcut o imensă publicitate faptului că împreună cu Charlie Chaplin va asista și Albert Einstein, ceeace a atras o lume imensă. Condus la locul său de un maestru de ceremonii, îmbrăcat în livrea şi impozant ca un guard al Regelui Angliei, cetăţeanul îşi simte paşii pierzându-se pe covoare moi şi dense, şi se pomeneşte în halluri cu fotolii joase, huitaţi de gobeliinuri pe pereţi, lampioane orbitoare. Ajuns în sala de spectacol se aşează pe un fotoliu jos şi comod şi începe să se creadă un adevărat prinţ. I se servesc pe ed.ian ultimele veşti mondiale, ^ 96 joacă o comedie pe placul său, i se reprezintă o dramă mai întotdeauna realistă, cu lupte şi pasiuni în care imaginaţia şi refugiul într’o altă lume sunt încurajate până la un punct doar. Toate acestea se petrec într’o atmosferă de înalt misticism. Baia e luminată discret şi variat, cu lampioane moşii şi mov, ca un templu de iniţiere secretă. Prin cristale pătrate şi romboidale fâşii de lumină lasă să se deducă decoraţiunile pereţilor, în genere imitaţii de gobelinuril franceze. Scena e îmbinată albastru şi la fiecare început de film pendele transparente şi reflectoare de toate culorile fac din ecran centru de vrăjitorie. După ce privirea cetăţeanului trege este excitată de titluri-reclame, în sunetul unei orgi puternice mânuită cu slăbiciune de o fată iubitoare de jazz-band, perdele scenii se dau laooarte şi filmul vorbitor îl duce într’o lume ideală, cu oameni bogaţi cu prinţi cu gesturi supreme şi contese pasionate. Astfel cetăţeanul-rege face cunoştinţă cu lumea întreagă şi mai ales cu cine-i place lui: bandiţi ingenioşi, cow-boy viteji şi prodigioşi, personagii nobili din ţări necunoscute. După film urmează reviste şi concerte care preling din viori ascunse în loj, melodii dulci şi sentimentale care îi balansează nervii, ca o gondolă, după care scena este inundată de girld-uri aproape goale care în ritmul unui jazz-band furios îşi agită perfect de uniform picioarele, trecând apoi la dansuri acrobatice care adesea se termină cu salturi mortale, care smulg aplauze neprecupeţite. Pauze nu există decât arareori în America. Deobiceiu nu se face lumină completă în satenai niciodată, căci aceasta ar fi s fenina indiscreţie şi stricarea atmosferii. Sunt totuşi unele săli care vor să fie indiscrete. Pauzele servesc atunci pentru vizitarea palatului, de cele mai multe ori clădit în stil, rococo, uneori însă ca un templu egiptean sau chinez. Toată decoraţia este însă imposibilă, fiind făcută cu gust de noui îmbogăţiţi, aurul şi stucăria fiind întrebuinţate grosolan. (Cel mai degustător în această privinţă este cinematograful Fox din San Francisco şi cel de mai bun gust, în stil simplu şi calfornian fiind Fox-Kriterion din Los Angeles). Revistele americane, deşi montate luxos, sunt de mult de prost gust şi ele. Doar marile orhestre de jazz, Paul Whiteman şi Abe Lyman pot fi gustate de oameni mai subţiri, dar şi aceştia până ce execută o bucată se apucă să spue atâtea glume neroade sau să consulte publicul, încât se indispun, ca dealtfel şi speakerii de la radio, care sunt puşi să facă reclamă, strecurând-o prin tot felul de glume dubioase şi vulgare. Revistele au câte-un maestru de ceremonii ca Monty Blue, gentlemanul Hollywoodului sau ca Eddie Cantor sau Charlie King care dacă ştiu să se facă simpatici publicului, stiimulându-i buna dispoziţie, fă*cându-l să râdă sau să aplaude pot câştiga averi fabuloase. Dar aceasta ede şi funcţia şefului de jazz, care este un amestec de clown, gentleman şi marţial maestru de ceremoni?... Petru Comarnescu RAMPĂ 3 apa de guru,savon, paster, și premaful de dinți sunt cele mai higienice și Antiseptice