Rampa, ianuarie 1934 (Anul 17, nr. 4792-4814)

1934-01-14 / nr. 4801

A­RMUL XVIÎ No. 4801 cu Miss Viteza «• ■. • la Teatrul Ventura cu Leny Caler și G. Timică (Ansamblu 40­ de­ artiști) Ultimele spectacole4 Pagini 3 Lei DIRECTiJb moUA IC iBttilnică 14 ianuarie 1934 la ^TfSi, VENTURA A stM s­i .mâine VILA'Miineuri comedie media.fi H.­ff ” american şi „profunzii” noştri E uimitor, tJ»?ŞŞţ “cât de de­parte de realitase spirituale ale prezentului, sunt mulţi dintre Cei care ocupă situaţii de îndru­mători ai vieţii noastre culturale Şi cât de străini de frământările lnmnii, ale lumii care nu se redu­ce la Corso, Royal şi celelalte se­­dii ale intelectualităţii bucureş­­tene î­­ E de neînţeles cu câtă superfi­cialitate judecă şi condamnă, sau, ceea ce e şi mai grav, elogiază, aceşti oameni, asupra cărora a­­pasă atâta răspundere, lucrurile despre care sunt ch­emaţi să-şi spună cuvântul, în faţa masselor de cititori.­­ E tragic cu câtă uşurinţă pri­mesc ei şi a­dică la rangul de dogme, prejudecăţile curente, fă­ră a-şi impune osteneala unor cât de simple verificări.­­ Lipsa lor de curiozitate e re­voltătoare. Nici o grijă de a se informa, nici o ambiţie de a cu­noaşte. M’a frapat, de pildă, nu odată, dispreţul suveran al acestor oa­meni pentru cultura americană. Evident, nu are nevoe cultura americană să fie apărată de noi, aci, şi nici nu importă dispreţul câtorva bucureşteni care văd şi astăzi America aşa cum o vedeau bunicii noştri, într’o vreme când pentru a traversa Atlanticul ’ îşi trebuiau trei săptămâni, nu patru zile, câte face astăzi „Majestic” sau „Ile de France”. Dar atitudinea aceasta, care îşi dă aere doctorale, nu izvorîşte dintr’o divergenţă ideologică, din­tr’un conflict sufletesc, dintr’o iraposibditate spirituală de a a­­costa americanismul. Ci este, pur şi simplu, ignoranţă. E o prejudecată curentă: ame­ricanii sunt simplişti şi sumari, incapabili de adâncime sufleteas­că, străini de preocupări înalte. Şi oride câte ori oamenii noştri vor avea să se pronunţe asupra unei realizări oarecare, literare sau artistice, de provenienţă transoceanică, veţi auzi acelaş verdict: „Simplist şi sumar”, ceea ce înseamnă „americănesc”. Simplişti­­şi sumari sunt cei ca­re pot vorbi astfel, înainte de a fi încercat să citească o dramă de Eugen O’Neill, sau un, roman de Theodore Dreiser. Dar până la O’Neill şi Drei­ser, am avut, acum doua săptă­mâni, filmul american „Caval­cada”. Simplist şi sumar era a­­cest fiila? Sau piesa americană a lui George Kaufmann şi a Ednei Felber „Luni la ora 8”, pe care teatrul Regina Maria a avut glumeaţă inspiraţie de a o pre­zenta drept franceză şi a lui Jac­ques Déval, pentru a-i păcăl astfel pe cei care altminteri ar fi găsit-o „americănească”, adică „simplistă şi sumară”? In orice caz, americanii ar pu­­ tea pretinde, înainte de a fi ju­decaţi cu atâta severitate, să fie cunoscuţi. Spre cinstea noastră, pe lângă acest gen de critici ai america­nismului, sunt, la noi, şi critici adevăraţi, şi, din fericire, numă­­l lor e mult mai mare decât al celor dintâi, critici care ştiu să discearnă defectele reale ale cul­turii americane şi calităţile ei. Aceşti critici români, e drept, nu sunt atât de „profunzi” ca acei care au descoperit „simplis­mul” american... 8. CEHAN Carotin Humill­ „Empire“-ul lui Stavisky Nici o mirare că, datorită lem­­po-ului extraordinar în care s-au aglomerat fazele formida­bilului scandal financiar din Franţa, nimeni nu mai memo­rează amănuntele iniţiale, şi împrejurările în care şi-a în­ceput desfăşurarea, fastuosul scandal Stavisky, astăzi atât de pasionant comentat pe tot globul. Mulţimea de cititori, — nu e vorbă numai de noi, românii,— amatoare de senzaţional, să mulţumească pentru meni­ul copios pe care îl oferă propor­ţiile captivante de publicitate senzaţională, ale afacerii Sta­visky, — unei femei. Unei ar­tiste. Eroina care a deslănţuit scan­dalul Stavisky, — şi nu vrem să înţelegem, spunând asta, că altfel nu ar fi izbucnit, — este o actriţă, divulgată de ziarele franceze, numai pe numele ei cel mic, Lucette. In definitiv, nici cu numele complect, perso­nagiul eroinei nu cred să spună mai mult, fiindcă e vorba de o actriţă care n’a escaladat până acum, domeniul anonimatului. Lucette, ea l-a denunţat pe Stavisky. Şi gestul l-a săvârşit din gelozie. Gelozie, nu în sem­nificaţia propriu zisă a cuvân­tului, — sentimentul acesta cir­culă rar în lumea teatrelor, — ci gelozia... artistică .. Invidia... Faptele sunt acestea. Lucette era una din amantele lui Sta­visky. Una din cele multe, cu drepturi şi obligaţiuni limitate. Amanta. , titulară era frumoa­sa Rita Georg, pe care o cunos­cuse la Viena, şi pentru care, dincolo de obişnuitele clauze mutuale şi totuşi atât de concre­te ale unei legături,­ — aparta­ment maşină, blănuri, bijuterii­, — finanţa, teatra „Empire”, — ce nume nenorocit şi... predesti­nat ! — pe scena căruia evolua, în mare vedetă Rita Georg— Lucette făcea parte, — ca să întrebuinţăm un termen la mo­dă, — din... cadrul disponibil, şi pentru ea, fireşte, nu existau decât celelalte recompense, des­tul de— agreabile, — ale am­o­­rului. Şi într-o zi, Lucette i-a cerut lui Stavisky să finanţeze şi pentru ea* ua teatru— Asta era prea mult. Stavisky şi-a dat seama că numai escro­cheria cu bonurile nu e capa­bilă săTM susţie finanţarea a două teatre şi­, a respins preten­ţia Lucettei. Urmarea firească, actriţa s’a răsbunat. Cunoscându-i sursele de venituri, l-a denunţat. Res­tul, se ştie: afacerea Stavisky, care umple actualmente pagini­le tuturor gazetelor din lumeTM Pentru prestigiul lui Stavi­sky, desnodământul e ridicol. Fireşte, ulciorul nu putea să meargă la infinit la apăTM Dar să te prăbuşeşti aşa, din cauza capriciilor ultragiate ale unei actriţe, asta e înduioşător de stupid pentru un Stavisky. C­are era un escroc. Adică un băiat deșteptTM Și— demn de sti­mă. Jack Berariu Emma Gramatica la Paris Celebra tragediană Emma Gra­matica cu un ansamblu compus din artiştii Anibale Betrone şi Luigi Carini va veni la Paris în primăvară pentru o serie de repre­zentaţii. Va juca la teatrul Sarah Bern­hardt. Stigiungi di opera la Roma La teatrul Beale din Roma sta­giunea s’a deschis cu opera ,­Lu­­creţia Borg­a‘‘ de Donizetti, crea­tă acum 100 de ani la 23 Decem­brie 1883 la Scala din Milano. La spectacol au asistat şi Suve­ranii italieni şi Musolini. Producţia muzeala In ultimii anii Cinci­zeci de Opere nouiViaţa lui Bernard Shaw Un confrate Parisian a făcut o anchetă asupra activităţeî com­pozitorilor. Rezultatul acestei an­chete e mai mult decât surprin­zător. Intr'o vreme ca aceasta când s® manifestă atâta ostilitate pentru genul operei socotit ca desuet s’au găsit cincizeci de compozitori de seamă ca să scrie opere. PRODUCTIA FRANCEZA Producţia franceză e deosebit de importantă In afară de două opere postume: Faublas de Ca­mille Erlanger şi Lan­genie de Xavier Leroux se mai numără vreo zece opere noi: Gargantua de Anto­ne Mariotte după roma­nul lui Rabelais, La Samaritaine de Max d’Ol­­lonne şi La Princesse Lo'ntaine de Witkovsky amândouă după piese de Rostand Malva de Ray­mond Bonheur după o nuvelă de Gorky, apoi o operă bufă de Mar cel Samuel Rousseau (pe un li­bret de Saeha Gu try), Ro’ande et le Mauvais Garcon de Henri Rabaud. Pérkain de Jean Pouergh Le Diable amonreux de Rotând Manuel, La Bataille de Andre Oailhard, Bilybile de Henri Gou­­blier. Maestrul Maurice Ravel se gândește la o operă Jeanne d’Arc după cartea lui Delteil. Redactorul anchetei pune între operele franţuzeşti şi pe a com­pozitorului George Enescu, care deşi nu e francez a scris Oedip pe textul lui Edmond Fleg şi şi-a făcut studiile la şcoala franceză. PRODUCTIA ITALIANA Intre operele recent produse de compozitori italieni se citează­­ Nero de Pietro Mascagni, Orseolo de Hildebrand© Pizetti, (O po-i veste veneţiană din veacul al XVI-lea) Povestea fiului pierdut de Malipero pe un text de PL,­randello, Mar­s Stella de Giusepp'­pe Petri şi La Dona Serpente de Casello.­­ Nu trebuesc uitate nici cele pa­tru opere alese din 97 la un con­­curs de la Milano. Acestea sunt: Donna Lombarda de Alessandro Cimpognînî, Cor- j saresca de Pasquale la Rolella, ln terra du legenda de Ludovico Rota şi Graziella de Gianni Buc­­ceri. PRODUCŢIA GERMANA Mai sunt foarte multe opere de compozitori germani. In primul rând trebue citată noua operă a lui Richard Strauss: Femeea ta­citurnă pe un text de Stefan Zweig. Compozitorul Paul Grae­­ner a scris o operă după piesa lui Kleist Prințul Eugen de Hom­­burg iar Paul von Klenau o ope­ră după nuvela lui Kleist Mi­chael Kohllaas. Eugen Rodert a scris o operă după piesa lui Hauptman Ţarul apostat. Se mai citează: Munchausen de Marek Lothar şi Hans Hein­rich Dransmann, Favoritul (Der Gunstring) de Wagner Regeny Galosul fericirei de Manfred Gurlitt, Madame Liselott de Ot­mar Gerster şi o operă de Franz Ludwig după legenda westfaliană a lui Lambertus, PRODUCTIA AUSTRIACA Autorii austriaci anunţă şase opere de seamă: o dramă biblică Moise de Arnold Schonberg, Do­na Diana de E. N. Reznicek, Christophorus de Franz Schre­ker. Compozitorul Alexandru Zem­linsky a pus pe muzică piesa lui Klabund Cercul de cretă, Ernst Krenek a compus o operă isto­rică asupra lui Carol Quintul, şi Hans Gal a scris o operă popu­lară: Cei doi Klaas. Intre Austria şi Elveţia mai trebue plasat Felix Weingartner cu opera inedită*. Apostatul. PRODUCŢIA ELVEŢIANĂ Compozitorii elveţieni propriu zişi au scris două opere: Madr­ea de Hans Haug şi Mercenarul de Zchntuer. PRODUCTIA RUSA In Rusia se mai anunţă: Moar­tea lui C­anton de Nicolas Lopat­­nikoff după piesa lui Buchner, Lady Macbeth de Schostakovici şi Mujicul din Kamarinsk de Ge­lobinsky. PRODUCTIA SUEDEZA In plus se mai anunţă două vi­pere suedeze: Pământul care arde de Kurt Atterberg şi Engelbrcht de Wathanael Berg. .A­fară de acestea se mai men­ţionează: opera Merry Mount a compozitorului american Howard Hanson şi alte lucrări de Stra­vinsky, Uninsky etc. Artrita­­ bolnavăIIS N'ai ce-i face, trebue să te supui celor câteva convenpuni socia­le — asta ca să poţi trăi în a­ceasta lume. Pentru mine cel pu­ţin, unele din aceste convenţii sum­penibile le execut cu aceiaş plă­cere cu care m’aş duce la eşafod. De câte ori, soarta crudă mă o­­bligă să fac o vizită xntr o casa, în ‘ care moartea cea nivelatoare, a ra­­pus un membru drag, grave pro­bleme de procedură frământă cu­getul meu. Cum să mă duc îmbră­cat ? In ce privește partea vesti- I mentară sunt un conservator. Pori j în fiecare zi aceiaș cravată până I când ajunge un șiret. Prima pro­blemă. Apoi, în jurul cărei ches­tiuni să graviteze cele i de-o câteva cuvinte pe care le voi îngâna? Despre răposat nu trebue prea mult vorbit, căci n’aş face decât să igândăr durerea celor cari au ră­mas. Tot atât de greu îmi vine să fac o vhită vre­unui semen al meu, pi care o indispoziţie ,a reţinut că­tăva vreme în casă. Par­că nu ar fi de ajuns inerentele săcoeli ale vieţii ! încep să te întrebi: să mă duc?, să nu mă duc? Mă iau exem­plu pe mine : când sunt bolnav nu sufăr vizitele. Dar bine, poate că nu sunt toţi ca mine. Aşa dar, să mă duc! Dar dac’oi pica prost când bolnavul e într’o criză, când poate e Un consult de medici, dac doctorul i-a spus să nu prim­easeă nici o vizită ? Nu de mult, repertoriul unuia­ dintre teatrele noastre, a ,,suferit o modificare“­, cum se spune în lim­baj consacrat, din cauza înbolnă­­virii unei interprete. Cum maladia actriţei, ţinea cam mult, m’am gândit — ca o cunoş­­tinţă ce-i sunt — s’o vizitez. Fără să fiu ipocrit, de cum am pus degetul pe sonerie, mi-am compus o mină de circumstanţă : voi da ochii doar cu un semen al meu, suferind ! Pe actriţă am găsit-o întradevăr întinsă în pat, înfăşurată într’o spumă de dantelă şi acoperită cu o plapumă, ca de lehuză. O paliditate distinsă, pe care ţi-o dă suferinţa. Lângă patul bol­navei se mai afla o prietenă, întrebări de circumstanţă : ,,ce mai faci“’ ?, ,,cum îţi este?”, țiai suferit mult?” şi alte d’aid’astea. Actriţa ca orice femeie se răs­faţă.­ ,,nu se simte încă zdravănă"A „a suferit mult", ,,o să mai trebuie să stea în pat" etc. După cinci minute dela sosirea mea, actriţa bolnavă ia o oglindă de mână de lângă ea şi se prive­şte. N'am dat importanţă. D­ar şi pe patul de moarte, fe­meia rămâne tot cochetă. Dar ui­­torile acestea în oglindă, se repe­tau cam din cinci în cinci minute, a­poi din ce în ce mai des. Lucrul începuse să mă cam e­­nerveze. Mi-am amintit de anecdota cu doctorul lehuza şi soţul. Soţul şi doctorul pălăvrăgeau într-o came­ră alăturată de cea a lehuzei. De alături se auzeau scâncetele fe­­meii — care trebuia să nască. Cu­noaşteţi, ca să zic aşa, poanta. Ce să v’o mai repet. Până când lehu­za n'a scos un ţipăt mai puţin franţuzit, medicul, cunoscător de oameni, nici nu s’a sinchisit, să vie în ajutorul pacientei. Şi admirarea nu, Oglindă a ac­triţei, continuă din cinci în cinci minute. Se putea observa şi o ..pu­nere în scena ‘ — a aşternutului. La plecare, prietena actriţei bol­nave, mi-a şoptit pe scară : — Face pe nebuna. Nu mai are nici pe dracu ! Vrea se­-şi facă re­clamă, nu ştiu cine dracu i-a spus că-i stă bine în cam izonud ăla cu dantelă. De atunci, am rămas cu ideia că sunt unii oameni, cari ar vrea să moară, numai să-și facă reclamă. Joan Massoff Doua volume de „poezii Geo Bori: „Premu­ imectul” Pani­star an: „Poeme arabe” După naufragiul revistei şi gru­pării „Unu’, cel care a avut mai puţin de pierdut a fost d. Geo­­ Bogza, rom ani după plecarea lui Ila­rie Voronca, unicul talent în- I tr’o ceată şi o mlaştină.­­ Pe d. Geo Bogza îl conduce o obsesie sexuală, căreia d-sa a reu­şit totuşi să-i impute um echilibru, deşi nu i-a stabilit graniţa. De la „Jurnal de sex” la „Poet,­mul invectivă“ evoluţia d-lui Bog­za s’a manifestat printr’o fugă din abstract.­­ A căutat să-şi „umanizeze” poe­zia şi a descins în realitate, cule­­gându-şi de pe strada materialul poetic. . . Şi astfel d. Geo Bogza e, dacă vreţi d-voastră şi dacă v­ei şi dânsul, şi ,,uman‘‘ şi ,.sorial“. Obsesia sexuală e pretutindeni valabilă. Deci şi în poeni. *­­ Dar d. Bogza a părăsit genera­lităţile şi izolarea de terestru în care de fapt pluteşte poezia. D. Geo Bogza e un adversar al inefabilului. Poemele sale au devenit narati­ve şi inspirate de făptui dive­r. Nu ştiu dacă această operaţie, de a reproduce poetic un eveniment, înseamnă sa profiţi de „viaţa ime­diată“ şi de a pătrunde cu amân­două mâinile în ea. „La închisoarea de hoţi dii Doriana, „Balada ucigaşului Ma­­ruth‘‘, „Balada tatălui denaturat“, „Gheor­ghîţă cismarul“ reeditează cazuri autentice de sexualitate, ne­vroze şi pe versităţi. Toate aceste poeme nutresc a­­necdoticul. I­. G-30 Bogza nu contribuie la ele cu nici o metaforă şi cu nici o reflexie personală. E satisfăcut cu o redare sim­plă a evenimentului şi nu evită să utilizeze vocabularul sexual al mulţimii. Dar d. Bogza, terorizat de in­stinctul sexual, creează şi legende, în afară de timp şi fă­r istorici. Dar poetul părăseşte şi acest ţi­nut şi se îndreaptă spre mizeria cotidiană. D. Bogza se află în posesia u­­nui sarcasm căruia nu întotdeauna îi dă cea mai bună întrebuinţare. Uneori, d. Geo Bogza e amăgit de peisaj şi nu rezistă facilităţii i­­magistice . Departe cântau gr­eeri pe ţara în repaos Şi noaptea era scoasă, cu doniii din fântână Poetul îşi leagă obsesia sexuală de adolescenţă. Pretutindeni revine aceiaşî figu­ră chinuită care e în căutarea sfl. E ochiul lui turburat, din retină căruia instinctuî' a* exrins reveria şî a înlocuit-o cu viziunea de coş­mar 3. ■ „ Mâihiţe cu care se" bălăcise în fe~­e ••­me­ie Ca în mocirlele dela marginea or roşului • Bivolul roş cu sexul pus în coarne Visat de veştejită cu cărăbuşi gre­faţi pe ovare. Am reprodus aceste câteva ver­suri mai mult cu scopul de a con­vinge, pentru d. Bogza, de preci­zia expresiei, indispensabilă ca aerul unei poezii care a renunţat la podoabe şi la atmosfere. Unde d. Bogza devine „social“­, este când indignarea sa protestea­ză împotriva podoa­ei, a castităţii şi unde invită la prostituţie. Dar şi poetul se trădează prin superstiţiile sale. „Balada naufra­giului incestuos'* apăruse în ,Unu‘V într’o versiune­­inferioară acesteia din volum. D. Geo Bogza i-a adăugat meta­fore şi a co­ntat expresii. Reiese ca d-sa nu dispreţuieşte complect privilegiile poeziei pe care a pă­răsit-o. Dar n aşi vrea să discut cu d. Bogza formula poeziei. Ampren­tele digitale ale autorului mă intimidează. D. Paul Sterian explorează în­continuu. Şi totuşi n’a descoperit încă noi un nou continent. A practicat ortodoxismul şi a conv­acat iste Jud­i A&frte celor mai sfinte moaşte. A lansat manifeste subversive în unicul oficios al futurismului autohton. Noi, ceilalţi, am fost din când în când spectatori la coregrafia d-lui Sterian, care din toate odin­­i lib­ere pe cari le avea în faţă nu­­ îşi găsea unul al său. Azi, d Paul Sterian s’a mutat în extremul orient, ca să prindă insecte arabe şi să călătorească prin Halima. „Poemele sale arabe*' vor trebui să fie reduse la justa lor proporţie de document.­­ Nu e numai infirmitatea noas­tră olfactivă la mijloc. Dar aceste­­ „poeme arabe“, tăvălite prin mai multe limbi şi-au risipit aromele. Iată o cântare de dragoste, tăl­măcită intri un ritm eminescian : Păşeai, iulMo’n rom de roabe Scăldată ’n frumuseţea ta Secau a rozelor podoabe Când chipul tău se arăta.......... In concluzie, „Poemele arabe*4 ale d-lui Paul Ste­fan nu prezintă rafinamentul, cu care într’-adevăr ar fi contribuit la Frica românea­scă, Al« Robot „Alibi 14 la Teatru­l Sarah Benhardt Teatrul Sarah Bernhardt va re­prezintă în curând o comedie de Jan Gulatton intitulat „Albi 14 . Rolurile p­incipale vor fi juca­te de Betty Dausmond, Germaine Risse şî d­uan­ Charpin și Abrine. :: (6) :: Biografie romanțată de B. CEHAN De pe urma unor romane pe care editorii le refuză nu poat trăi însă un literat sărac e Shaw. Şi nici carieră nu poat face cu ele. Dacă Shaw nu prea pare a-şi da bine seama de lu­crul acesta, un proaspăt prieten al său, William Archer, e revol­tat de indolenţa tânărului fabia­nist, faţă de propriile lui intere­se. Acestui Archer, redactor în­ „Pali Mall Gazette’5, Shaw în­cepe să-i furnizeze recenzii lu­i rare pentru care primeşte dou guinee pe o m­e de cuvinte. Tot Archer il introduce ca critic pla­stic la „The World”. Şi peste pu­ţin timp, Shaw, odată intrat în ziaristică şi prinzându-i gustul se angajează la o a treia publi­caţie, „Star’, unde scrie cronic muzicale sub pseudonimul Conra­de Bassetto. Graţie lui Archer, Shaw îş creiazâ astfel în primul său an d­e activitate ziaristică, un venit de 100 pfunzi. Iată sosi momen­tul să-şi confecţioneze o gardero­bă Deocamdată umblă cu gheţt de alpinist, fiindcă altfel ar rupi prea multe tălpi, colindând toat ziua expoziţi­­e de pictură. Cât despre costum, înainte de a-ş face unul la croitor, experimen­tează un costum de lână, sistem doctor Jaeger, în care se intră ca într un sac. Va fi primul şi năimul englez care a eşit pe stre­zile Londrei într’o asemenea ţi­nută. Poate că în urma aceste experienţe, îi esc reputaţia de ad­versar al hainelor de seară. Când peste câţiva ani, Robert Haldane îl invită pe tânărul leader fabia­nist la un dineu la care iau par­te importante personalităţi poli­tice, Lordul Oxford şi Arthur Balfour între alţii, amabilul Ha­­dane, pentru a nu-l supăra îl roagă să vie în haine de stra­dă. Shaw crede că toată lumea va veni în această ţinută şi cum în afară de smoking, nu are alt costum curat, e obligat să-şi în­­vestească tot numerarul într’un nou costum de stradă. La dineu, toată lumea, afară de Shaw, era, bineînţeles, în smo­king. Viaţa pe care o duce Shaw e foarte cumpătată. In afară de a­­buzui de meetinguri politice, nu i se mai poate reproşa nici un ditul. E anti-alcoooic, e vegeta­rian şi e virgin.­Şi va rămâne până la 29 ani. E prea sărac pen­tru a-l putea juca pe Don Juanul şi, afară de aceasta, pentru un tânăr îndrăgostit de Venus din Milo, o femee reală e un lucru prea prozaic spre a fi atins. Nu va trebui însă să conside­răm vârsta de 29 ani ca început­ul vieţii sale sexuale. Ca şi lui Rousseau, sângele îi clocotea de sensualitate încă de la naştere. Acest bărbat care şi-a păstrat virginitatea fizică peste anii ado­lescenţei, nu-l înţelege totuşi pe Oscar Wilde care susţine că sexul se trezeşte abia la 16 ani. Fiind­că imaginaţia lui Shaw, de când fie ştie, e mereu preocupată de fem­ei. Amorurile sale imagi­­nare — căci şt­i ce intensă via­ţă interioară trăeşte din copilă­­rie — pe plaiuri cereşti, cu zei­­ţe şi îngeri, îl îndepărtează de dragostea pământească. Dar sta­rea aceasta e numai o prelungi­re a paradisului său închipuit, populat de frumuseţi inumane. Castitatea nu e, pentru el, o pa­siune. La 29 de ani se lasă sedus de o elevă a mamei sale. Dealtfel, de îndată ce se îmbracă prezen­tabil, se bucură uşor de favoarea feme­lor. Niciodată însă nu le cucereşte el; totdeauna îi cuce­resc ele. Femeile a căror relaţii le caută sunt cele care „ştiu ce fac”. Fecioarele nu-i plac. Atrac­ţia sexuală i se pare însă o bază şubredă spre a clădi pe ea rela­­ţiuni permanente, şi de aceea nu visează o căsătorie pe o aseme­nea bază. Actul sexual în sine, prin puterea lui tulburătoare de a produce un fluid divin de emo­ţie şi exaltare a existenţii, îi dă spune el — o idee de ce ar putea fi, într’o zi, extazul inte­lectual, ca stare normală a omnu­lui. (Va urma) Continuare în pagina II-a col III şi IV mijloc _ Impresi­­e directorilor nim­eni întorşi din Ru­sia Ce spune Robert Trebor despre spectacolele dela Moscova Intr’un precedent articol ne-am ocupat de impresiile d-lui Benoit Leon Deutch asupra spectacole­lor dela Moscova. De astă dată spicuim câteva pasagii dintr’un articol al d-lui Robert Trebor. — In Rusia — spune Robert Trebor, — condiţiile de exploa­tare teatrală o­feră cu totul de celelalte ţări. Acolo nu oxistă taxe şi impozite. Teatrul e o in­stituţie naţională, toate sarcinele sunt exploatate de stat iar bene­fici­le sunt pentru director şi spectatorul rus care adoră tea­trul. Dar mai e un element impor­tant. Spectatorul rus n’are altă distracţie, acolo nu există cafe­nele şi dancinguri, cârciumi nu există iar cinematograful nu pla­ce prea mult. In Rusia 95 la sută din numă­rul locurilor din sălile de teatru sunt ocupate, pe când în Franţa abia se ocupă 50 la sută. CUM SE JOACA „DAMA CU CAMELH” Meyerhold ne-a invitat la o repetiţie a piesei „Dama cu ca­melii” de Dumas care urma să se ..s-o joace peste câteva zile. La Mos­cova se repetă trei luni o piesă înainte de a se juca. La această repetiţie am putut să-mi dau seama de ce deosebire e între teatrul francez şi teatrul rus. Acol­o nu se poate vorbi de vedete, căci vedeta e de fapt re­gisorul. Acolo regisorii n’au nici un respect de text. Opera e ju­cată nu aşa cum e, ci aşa cum o vede regisorul. De pildă în „Dama cu camelii” Meyerhold a suprimat personagii, a adăugat altele noi şi a dat o importanţă cu totul deosebită u­­nui rol important preiat pe dean­­tregul de el şi care se chiamă conştiinţă. Meyerhold

Next