Rampa, februarie 1934 (Anul 17, nr. 4815-4838)

1934-02-01 / nr. 4815

ANUL XVII No. 4815 Redacta: Administraţia şi Atelierele Grafice intrarea zalomit no. 3 Telefon t 3.1»12*. lUCUBlfil PUBLICITATEA : RUDOLF MOMI ■. Anul*ri Brătiann M Telefon LUC.O. 4 Pagini 3 Lei DIRECTOR SCARLAT FRODA ** JO11 Februarie 1934 A BON A M E N T E ttâr -% \ ' «msk IN JAlfl TREI LUNI ȘASE LUNI. UN AN ,• * ' & * * * * L*1 K* L*1 400 . Lai looo MN itr^inatati DUBLU Akoiun^lt ta pÎntre faialmi« U 1 MR bJtaW f^eărel Irr| Loteria diavolului Loteria e un grav accent carese prăbuşeşte deasupra realităţii, exagerându-i tragismul, provizoratul şi lipsa de justiţie. Omului normal nu trebuie să i se aprobe decât sentimentele. Corecturile şi celelalte instituţii ale hazardului încurajează pasiunile dintre loterie şi tripou nu există decât o singură diferenţă: a patronajului. Tripoul e guvernat de speculă, iar loteria se bucură de auspiciile oficialităţii. Să candidezi la lozul cel mare echivalează cu participarea la un concurs de frumuseţe. E deci tot atât de stupid. La examenul de misse nu iau parte fetele virtuoase. La loterie nu trebuie să joace bărbaţii a căror virtute e inteligenţa. Totuşi existenţa loterei nu poate f contestată. Ea formează răul indispensabil. Grafie ei, universul îşi procură iluzii. Omul trebuie să spere până la porţile iadului şi până la marginile păcatului. . Acest aforism mediocru şi imperativ ne obligă să recunoaştem necesitatea loteriei. Dar loteria mai face şi victime. Cum ar fi de pildă cazul d-lui Bonhoure, câştigătorul francez al lozului cel mare. Până în ziua fatalităţii, dl Bonhoure, eră "un om fericit, care îşi scărpina în cap clienţii, aranja colţii şi ondula pe cucoane. Am uitat desigur să vă spun că1 1 Bonhoure este de profesie coafor. Vocaţia nu i-o cunoaştem căci, e inutil s’o mai repetăm, niciodată vocaţia nu coincide cu profesia. Dar destinul n a ezitat să se îndeplinească, deşi era un destin -pauper, de frizer, contribuabil al statului, Si d-l Bonhoure a câştigat lozul cel mare, ca să ne exprimăm cu vocabularul direct. Ziarele i-au publicat profilul, dedesubtul căruia legenda suna astfel : „Fericitul câştigator Din gloria lui ne-a sosit şi nouă un episod. Pe un ecran, Fam văzut mişcând şi lam auzit vorbind. Un jurnal cinematografic îl expunea şi îl interoga. Mărturisesc că Fam privit cu compătimire. Am deplâns situaţia lui clădită pe aventură şi hazard, şi am împodobit cu regrete altruiste celebritatea sa de asasin achitat de juraţi. Am putea serba acum jubileul de câteva săptămâni al compătimirii noastre. Desigur că am fi uitat pe Bonhoure dacă ziarele nu ne-ar transporta din nou la numele şi la figura lui. Din averea cucerită fără efort, numai cu două sau trei rate, fostul coafor şi-a cumpărat un automobili. Probabil voia să-şi guste fericirea din potirul vitezei. Dela volan, viaţa îi servea perspective mai frumoase. Până într’o zi când... Nu ştiu de ce şovăi şi caut cuvintele. In definitiv evenimentul nu prezintă în realitate prea multă gravitate. Cefi zice dvs., nu însă şi eu. Nenorocitul câştigător, devenit proprietar şi conducător de automobil, într'un moment de extraz, obţinut de maximum de viteză, ignorant în materie de volan, a strivit sub roţi un copil. D-l Bonhoure sa îmbogăţit printr’un accident de loterie Copilul a căzut victima unui accident de automobil. Două accidente şi două victime ! Omul de pe stridq pu trebuie plasat la volan. Nu violaţi incompatibilitatea care există irv-J ire pieton şi viteză. Evitaţi catastrofele şi nu mai creeafi pericole. K rle p ■ r. ,ţ f.» Si, I în vândă, nu lozuri, ci indulgenţe, ca până mai înainte de Martin Luther. Astfel eşti sigur de un câştig care nu e altul decât viaţa viitoare ! Al. Robot Carnetul Rampei la Radio Disputa între radiofoniştii amatori de muzică „grea" şi cei amatori de muzică „uşoară**, ale cărei ecouri le auzim cu regularitate in răspunsurile pline de diplomaţie pe care le dă poştaşul staţiunii noastre de «misiune, nu este un fenomen specific radiofoniei româneşti. Il găsim în Germania, în Anglia, în Franţa, pretutindeni teoriticienii esteticii muzica de luptă împotriva coborârii nivelului emisiunilor, concomitent cu purtătorii de cuvânt ai marelui public, care luptă împotriva transformării studiourilor de emisiune în laboratoare estetice. O discuţie de presă, în jurul acestei probleme, am putut urmări de curând la Paris, între Clement Vautel, care apără în „Le Journal" mulţimea abonaţilor mijlocii, împotriva dictaturii esteţilor, pe care o reprezintă Paul Dervnée în „Compediu”. „Combătând estetica muzicală — scrie Clement Vauter — a pontifilor unei biserici care are pretenţiile unei catedrale, noi luptăni pentru cauza radiofoniei, fiindcă, în definitiv, e vorba, înainte de toate, de radiofonie, dacă nui chiar numai de ea. Suntem împotriva tiranilor muzicii imposibile, şi nu ne recunoatem nici o superioritate înăscută sau însuşită, asupra celor care ne tratează, pe nOi, de băcani, pompieri, beoţieni, imbecili fiindcă îndrăznim să le spunem: „Domnilor nu ne place asta, şi fiindcă nu ne place asta, preferăm să ascultăm altceva!“ In continuare, Clement Vautel prevede pur și simplu sfârşitul radiofoniei, dacă nu se va ţine seama de preferinţele marelui public. E exagerat, fiindcă nici un post de radio nu emite exclusiv muzică „imposibilă’* — cum spune Clement Vautel. Dimpotrivă, această muzică ocupă pretutindeni locul cel mai puţin însemnat în programe. Dar ea nu poate să lipsească, fiindcănumai prin ea se poate face educaţia muzicală a publicului. Şi ca această educaţie se săvârşeşte cu succes, o dovedeşte faptul că, de unde la începutul radiofoniei în ţara noastră de pildă, cei mai mulţi abonaţi nu ascultau nici măgar Pe Bach, Beethoven sau Mozart, astăzi toată lumea ascultă pe Debussy, pe Ravel, pe Faure. Fiindcă trebue s’o recunoaştem, Radio-Bucureşti a ştiut totdeauna să dozeze muzică simfonică, muzica de cameră, muzica modernă mai îndrăzneaţă şi muzica uşoară, de dans, aşa fel. încât, chiar dacă nu ne mulţumeşte pe deplin, nici nu ne supără prea mult. Căci noi nu suntem nici de partea celor care vor mimai muzică superioară, şi nici nu-i putem aproba pe cei care vor numai muzică uşoară. Toate genurile trebue să-şi găsească loc în program, dar cu o condiţie: să se aleagă numai tucuri de calitate. Dacă se respectă criteriul calităţii, se poate evita chiar în lucruri uşoare şi populare, vulgaritatea. Şi aceasta trebue să fie suprema grijă a celor care dirijează muzica la Radio. B. CEHAN „Cristiano între cer şi iad" a constituit, la „Theater in der Josefstadt” o premieră de un deosebit răsunet monden şi artistic. Întâi, fiindcă, după io lungă absenţa, îşi făcea reapariţia în această piesă doamna Iphigenia Buchmann Castiglioni, soţia celebrului bancher vienez, fostă actriţă a Burgtheaterului, şi al doilea, fiindcă autorul lucrării, Hans Jaray este unul din cei mai populari actori ai teatrului vienez. Jaray a debutat ca autor dramatic în stagiunea trecută cu Geraldine este un înger”, o comedie delicioasă, de factură pariziană. Se ştia însă că Jaray nutreşte ambiţii mai înalte. Şi că în noua lui piesă va încerca să le realizeze. In adevăr, Jaray n’a vrut, nici mai mult şi nici mai puţin, decât să scrie o dramă faustiană. Din punctul de vedere înalt sub care s’ar vrea privită opera sa, ea nu poate însă decât să decepţioneze. Filozofia pe care o expune Jaray e o filozofie mon dena, de five-onlock. Sunt conversaţi care denotă inteligenţă, dar nu profunzime şi nici originalitate. In schimb, instinctul teatral foarte puternic al lui Jaray, izbuteşte să-şi impună preponderenţă. Astfel încât, prin după cinci minute de la ridicarea cortinei. Apar doi domni care încep să converseze despre criza mondială. Spectatorii observă imediat că unul din domni e un înger, căzut din cerul lui Frantiseck Langer, iar celălalt un diavol din iadul lui Franz Molnár. Ambasadorul iadului cere am hasadomni cerului, să permită şi intrarea sinucigaşilor în rai, întrucât şi fără ei, iadul e suprapopulat. Dar îngerul nu admite. Nimeni n'are dreptul, spune el, să-şi ia singur viaţa, căci există pentru toţi o ultimă posibunitate de a rămâne în viaţă. In cele din urmă, cei doi trivai şi supra-naturali încheie un pact ca în comediile lui Raimund sau Nestroy. Cristiano va continua să trăiască şi va crede că a visat sinuciderea. Se va vedea, astfel cum îşi va utiliza a doua viaţă. Cristiano se trezeşte deci din vis şi primeşte imediat vizita unui editor care îi oferă 5000 pesetas, pentru ca să semneze cu numele său romanul unui agitator revoluţionar, mort de mult. Continuare în pagina II-a coloana V-a fos O interesantă premieră la fiena iecei’ siiadi” O piesă fanstiană a actorului Hans Jara, construcţia ei dramatică — nu prin conţinutul ei ideologic — piesa cucereşte aplauzele publicului. Cristiano Roggiere e un scrii- După oarecari împotriviri şi ezitări, bietul Cristiano acceptă. Merită pentru aceasta iadul ? Ce era să facă ? Romanul obţine mare succes. tor disperat care se sinucide Cristiano ajunge bogat şi cele '*........... ” a«i_ ~i 'brii, şi primeşte într’o bună zi în vila lui elegantă, vizita lui Migneli Piozza, revoluţionarul mort. Acesta are numai o singură dorinţă. Cristiano să-i comunice unei doamne Bianca, iubita lui, că trăeşte şi vrea s’o vadă. Această Bianca e şi eroina romanului. Portretul ei atât de perfect din cartea lui Cristiano, o face să se îndrăgească de acela pe care ea îl crede autorul cărţii. Astfel încât, atunci când Cristiano se întâlneşte cu ea ea să-i spună ca Piozza trăeşte, fiu poate să-i spună altceva decât că o iubeşte, căci Bianca e o femee fermecătoare. Când Piozza vine să afle rezultatul întrevederii lui Cristiano ori Bianca, Cristiano îi mărturiseşte adevărul după o discuţie violentă. Piozza scoate revolverii cu intenţia de a l împuşca pe Cristiano, dar în aceeaşi clipă cade el însuşi lovit de un glonte. Era glontele unui poliţist care îi găsise urma şi-l urmărea. După aceasta întâmplare era Suferinţe de autor. Am făcut să aparg, de curând ai astea? carte. Recunosc, lucrul nu prezint Ca să timp nu e zi de la Dumnezeu să nu apară, o carte nouă. Şi de aceia nici prin gând nu-mi trece ca să bag lumea în panică, pentru că m am găsit şi eu să scot o carte. Să nu credeţi însă un moment că se citeşte cartea românească, deşi în ultimul timp circulă această credinţă. Şi să nu credeţi că se vinde cartea mea. Nu, nici cartea mea nu se vinde. Asta o spun eu, deşi, după alpi, volumul ,,Londra W33‘‘, ar avea, cum se spune, succes de librărie. Aşa, domnul Mihail Sorbul, autorul unui admirabil roman „0 iubeşti ?“ ni a felicitat, pentru că mi s’au vândut în Bucureşti, cam la vrio o mie de volume , „mare mi-a spus d. Sorbiţi, 0 fi, dar asemenea succes dovedeşte că stăm destul de prost m cilpul cărţilor româneşti, I succes“1 I le dau o cât de neînsemnor oameni, necunoscuţi de mare iepain ., «■,?• care în realitate sunt cei mai importanţi răspândiţi ai cărţii româneşti. Printre aceştia, în nici «» caz nu pot să-l trec pe d. Corrteau Moldovanu , preşedintei4 Societăţi Scriitorilor,care — ce să zic,— nimic nu face pentru ridicarea tirajelor cărţilor, româneşti. In curând se va organizata iarăş ,,riua cârpi“. Adică se va nenoroci foyerul Teatrului Naţional şi atât. Fetele de la externat vor defila, — fără să cumpere însă—pentru a vedea în came şi oase, pe vreo câţiva scriitori. Şi totuş câte ar fide făcut, în acest domeniu ’■ Mai întâi ar trebui reglementat comerciul de librărie. Librarul, prin faptul că-ţi ia cartea spre vânzare, trebue să-şi ia şi el unele obligaţiuni, dintrecare cea mai elementară ar fi să-Şi nu mă iau exemplu pe mine, căci nu volumul, care se află acum îţi expue cartea şi nu, de cum e pe piaţă, este cartea cu care vreau primeşte, s'o azvârle prin vreun să-mi încoronez cariera, raft uitat. Apoi, cu provincia e o Insuccesul — căci eu mă obşti-o adevărată nenorocire, puţini sunt nez să cred în insucces — se da librarii provinciali, cari au scrupulul de cinste, ca să-ţi trimeată banii pe volumele vândute. Vorbeam cu d. Arghezi, acum, câteva zie şi-mi spunea d-sa, că e unul la loveşte naivităţii mele. Z el citind prin ziare şi ascultând la radio că ne-am dat dracului cu literatura românească, mi-am făcut socoteală că dacă v oi scoate trei mi de volume, le desfac, aşa ca în două luni de zile, când de fapt trebuia să mă mulţumesc cu un tiraj pe jumătate. , Rezultatul e că mi se face rău, când văd un zid întreg acoperit cu opera mea. Acuma, de ce le spun eu toate Piteşti, cari şi-a făcut trei corpuri de case, din, banii nerambursaţi pe cărţile primite spre vânzare. Şi totuşi, d. Moldovanu a dovedi, când a condus Teatrul Naţional, că are iniţiativă şi oarecare spirit gospodărise. Nu mă gândesc şi ferească Dumnezeu ! — ca d. Cornelia Moldovanu, să, se ocupe de răspândirea cărţii mele. D-sa nu e preşedinUăaL.. v »»~—• --— lorgn it spus udata,. ..eu, care nu voi fi niciodată ministru în Ţara asta... şi totuş a fost şi prim .ministru. Ei bine, eu spun.- „nu voi fi niciodată membru la S. S. R. — pentru că nu văd dece aş fiV' Are d. Moldovanu de cine să, se ocupe, d-sa preşedinte de societate scriitoricească, întro ţară în care — vorbesc bine informat, în afară de două,, hai să spunem trei excepţi — nici o carte literară nu trece de un tiraj de 4000 de exemplare. Vorbeam de cei vreo câţiva inşi, cari contribuesc efectiv la răspândirea cărţii româneşti,— lucru pe care-l fac cu totul dezinteresat, fără titluri speciale, cât despre interesul material ce să mai vorbim ! Scriitorii români, trebue să pe recunoscători directorilor de traioane de cărţi româneşti, din principale librării, d-lor Em. Ocneanu, de la „Alcalay“, Mişu de la ..„Cartea Românească“, Julius ,de la „Socec“ Montaureanu dela „Cultura Poporului“ şi, şefului de raion de la librăria Pavel Suru. Cu o pasiune, care, nu are deloc de-a face cu negustoria, aceştia, personal, neinteresaţi, îşi dau toate silinţele ca nenorocita carte românească, să se vândă măcar, aşa în câteva sute de exemplare, cât se vinde. Altfel, slabă speranță... Eu, dac’oi mai avea asemenea succese, o să ajung la sitimeta Ioan Massoff Tot despre biblioteci Am mai vorbit într’un articol. marci cât și mici. Toate biblioto. precedent despre lipsurile ce se cile străine s’au grabt să-și predesimt la noi in materie de biblio * facă fișierele vechi, răspunzând tepă. Notam gtunpt lipsa unei bi-j astfel în totul progresului știin biblioteci publice care pe lângă „Academiei* şi „Fundaţiei’ să ofere cititorilor încă vreo câteva locuri pent''' a descongestionat fluenţa mare ce se resimte în bibliotecile noastre în răstimpul de la Crăciun la Paşti. Azi ne vom ocupa de o altă lacună ce domneşte în viaţa noastră bibliotecărească, şi anume ele neuniformizarea sistemului de fiŞe, lacună care se resimte mai ales la Fundaţie, dar care nu lipseşte nici la Academie. E cunoscut tuturor intelectualilor că în prezent s’a ajuns în toata lumea la un sistem de catalogare a fişelor, sistem numit „ze «mapi. Sisttemul acesta este până azi cel mai bun prin uşurinţa, rapiditatea cu care se pot consulta fişele. Sistemul e abordat pe întregul glob, în toate bibliotecile atât fie în materie de bibliotecă La noi însă, printr’un concurs de împrejurări — în care n’aşi vrea să se înscrie și dezinteresul — această binefacere mondială a pătruns mai greu, neavând nici până azi o uniformitate în aranjarea fișelor bibliotecilor noastre. Sunt încă multe biblioteci chiar în Capitala noastră, care nu s’au decis încă să aborde sistemul mondial. Arhivele Statului bunăoară nu şi-au făcut fişiere moderne, cu toate că depozitul bibliotecii este abundent în tot felul de lucrări Dar mai ales fapul se prezintă mai grav când e vorba de Academie şi de Fundaţie. Biblioteca noastră de stat, Academia posedă şi azi încă vechile fişiere, anterioare sistemului zecimal. In total sunt azi trei sisteme de fişiere la Academie, încât pentru a fi sigur de existenţa unei cărţi în depozitul academic trebue să cauţi în trei părţi. Cu chipul acesta munca este triplă, pierzi enorm de mult timp, şi mai ales nu poţi lucra rapid. Dar dacă la Academie, inconvenientul este că nu-s funcţionari de ajuns, că nu se trec în buget mai multe locuri de bibliotecari, la Fundaţie necazul provine din cu totul o altă cauză. La Academuie, funcţionarii sunt seuzibili, dar la Fundaţie se schimbă socoteala. In primul rând, Fundaţia a preconizat un sistem aparte de al Academiei în întocmirea depozitelor — şi deci şi redactarea fişelor. De unde la Academie volumele se trec în depozit pe mărimi — cinci în total — dând astfel posibilitatea întocmirii unei cote foarte simplă şi uşor de reţinut pentru toţi, la Fundaţie, distribuirea vormelor se face mult mai complicat. La Academie — vorbind de noile fişe — cota se compune doar din mărimea respectivă — I, II, Ia, Iv şi V — şi numărul de ordine. Bunăoară, Amintiri de la „Junimea“ din Iaşi de George Panu au simpla cotă 1.12.427. La Fundaţie însă, cotele sunt de trei feluri: 1. un simplu număr — ex. La littératur de latine par Thomas Paul e trecută sub cota 3216 —; 2. un număr căruia i se adaugă litera majusculă sau minusculă: M — ex. Théâtre chinois par Bazin are cota 25,643 m.; 3. numărul e urmat de litera majusculă B. și i se adaugă: Secţia (în cifre latine) urmată de o majusculă din alfabet — ex. Le drame naturaliste par Benoist posedă cote care îţi fură timp pentru transcriere: 3191 B. Secţia XIII B. Dece toată această babilonie în redactarea cotei unei fişe, şi mai ales dece această diferenţă enormă de sistemul modern şi cel mai bun — cel puţin pentru timpul de faţă? De ce să nu se caute, uşurarea consultării fişelor*? Dece să nu se vie în ajutorul cercetatorlor, ci dimpotrivă?.. Cu atât mai regretabil cu cât nu e vorba de o bibliotecă măruntă, fără însemnătate, ci tocmai de biblioteca „Fundaţiei Regale Carol I*’. Dar răul nu stă numai aci. E ceva mai mult, care face să te revolţi de multe ori, tocmai acolo, în bibliotecă, unde ţi-ar trebui linişte deplină. E faptul că fişele sunt şi amestecate între ele. Se pun fişe aparţinând unei discipline la o rubrică total diferită. Aşa bunăoară, istoria generală a teatrului de Royet e trecută în fişierul de sport. San: La theatre de înoeurs russes a lui Patouillet e trecută la literatura albaneză tot acolo unde se găseşte şi o fişă a lui Petőfi: studiul lui Bidou asupra lui Chopin e trecut la literatura latină, şi câte altele. Sau în fine, culmea neglijenţii e acolo că sunt şi unele cote amestecate. Am cerut cândva un albun de sculptură şi în schimb mi s’a adus un manual de grădinărit, sau alte ori când cerând o revistă mi s'a adus cu totul alta. Ar fi de dorit să se puie mai multă atenţie în redactarea şi aranjarea fişelor, dacă nu se poate mai mult, ca măcar neglijenţele să fie îndreptate, căci altminteri biblioteci mari ajung de râsul cunoscătorilor! I. Xenofon Scrisoare din Paris Luna aceasta de Ianuarie nu prea e bogată în evenimente teatrale, Ianuarie fiind mai mult un sezon de vizite, recepţii şi dineuri. De altminteri viaţa publica, cu prea faimoasa sa afacere Stavhsky şi toate ramificaţiile şi consecinţele ei politice, e în sine o comedie drnamatică pe care publicul o urmează cu pasiune!.. Totuși d. Cromelynck, al cărui „Cocu Magnifique‘‘, jucat acum vreo cincisprezece ani de d. Lugné Poe la teatrul „de l'Oeuvre'’, făcuse multă vâlvă, ne-a dat zalele acestea o premieră extrem de interesantă, tot la teatrul ,,de l’Oeuvre*'. „Une femme qu’a l« coeur trop petit’* a fost de fapt creat săptămâna trecută la Bruxelles, cu ocazia strălucitei „Quinzaine du theâtre'* organizată sub auspiciile Uniunei presei teatrale belgiene Tema: o tânără căsătorită, Balbine, plină de toate virtuţile casnice dar refractară amorului, vrând să facă cu cea mai sinceră bună credinţă şi inconştientă lipsă de tact fericirea tuturor care o înconjură, ajunge la rezultatul tocmai contrar şi denaturează toate caracterele în jurul ei, până ce, în sfârşit, descoperă amorul. Dar farmecul piesei nu constă atât în această temă fundamentală. Căci sar putea spune că aversiunea Balbinei pentru amor nu explică toate lipsurile ei, că schimbarea ei e prea imediată și prea bruscă, în fine că fizicul sensual al d nei Madeleine Lambert — care dealtminteri joacă rolul în mod foarte plăcut — face ca personagiul Balbinei să pară încă mai puţin natural. Poate însă ca tocmai amestecul acesta de adevăr — uneori crud — şi de irealitate e caracteristica intenţională -t« y» tr'—1—— 4 .A— A— P mă cât şi în fondul ei, creând o atmosferă adevărat shakespeariană. Interpretarea e excelentă, decorul d-nei Paulette Pax ingenios și plăcut. Avem în sfârșit un spectacol original întro formă originală : cea mai mare laudă, cred, care se poate aduce astăzi. Să urăm acelaș succes celorlalte trei piese a lui Cromelynck — I^a Maison fondée en 1550^ Le Coeur volant, Chaud et froid — care probabil că se vor crea tot în acest sezon la Paris, ultima probabil la Comedie des Champs Elysées. De Oeil de Lynx a d-lor André Cuel și Daniel Poire, care s’a creat săptămâna trecută la teatrul de l’Athénée, nu prea e de zis nimic, decât că e un vaudeville poliţist destul de vesel dar foarte influenţat de cinematograf — nu tocmai de cel mai bun! — şi că d-ra Christiana Deyune (JeanDine) are nişte picioare delicioase. Până să se deschidă marile expoziţii de primăvară, s’a organizat, la ,,Orangerier’, o retrospectivă a pictorului Hubert Robert (1733—1808) Pictura aceasta academică şi rece, însă negreşit decorativă, ne lasă evident cam indiferenţi. Expoziţia are însă un interes istoric, pentru că pictura lui Hubert Robert e extrem de reprezentativă a gustului epocei. Gustul naturei şi al subiectelor rurtice — totul însă aranjat încă cu mult artificiu şi cu reminiscenţe din Boucher şi Watteau. Ruinele sunt poate subiectul cel mai obişnuit lui Hubert Robert. Curios e că pictorul pictează mult mai puţin după natură decât din compoziţie, aducând împreună, de exemplu, ca ,,peisagiu din Roma**, monumente într adevăr romane dar nici decum situate la un loc. __T__ ___r%r* T pir-A---- B NORTINES „Nu, drama n’a André de Lorde, Andre de Lorde, supranumit prințul teroare, atic la activul său numeroase lucrări dramatice, într’un gen bine caracterizat, puse cari inspiră groază. Unele din ele sunt adaptări dupăromane iar foarte multe sunt originale și jucate la Grand Guignol din Paris. Câteva d'n piesele lui Andre de Lorde au fost jucate şi la noi. Apreciatul autor a fost întrebat de un confrate parisian ce crede despre teatrul de dramă faţă de predilecţia publicului pentru spectacole de comedie. — Părerea mea — a spus Andre de Lorde — că drama n’a murit şi nic nu poate să moară vreodată. Fiecare din noi avem un gust ascuns pentru emoţiile violente. Cum se poate satisface acest gust decât văzând o dramă. Şi ca dovadă a afirmaţiilor mine voi cita un exemplu categoric : succesul piesei „Crimă şi pedeap,să“ montată admirabil de Gaston Baty la teatrul Montparnasse. Melodrama a eşit poate din gustul publicului şi aceasta pentru că n’a fost, destul de susţinută, fie prin decor, fie prin in murit” susţine prinţul teroarei terpretaire. O melodramă cu renume „Le Tour de Nesle£1 reluată la Odeon a dat încasări surprinzătoare. Unalt teatru intenţiona să reia vechea melodramă a lui d’Ennery : „Curierul de Lyon‘‘. Cred că şi piesa aceea ar fi plăcut publicului de azi. E drept că melodrama scrisă în chip desuet, cu lovituri de teatru arbitrare, face pe una să râdă. Nu e mai puţin adevărat că şi melodramele se mai pot moderniza pe ici pe colo. Ce piese moderne s’a mai scris cu structura melodramei „Le Maître des Forges*’ de Georges Ohnet, care a adus atâtea parale teatrului. Nu, drama nu e moartă, dar s’a refugiat la cinematograf încă p© când cinematograful era mut. Pe atunci filmul dramatic era partea cea mai interesantă a programului de cinematograf. In Germania, în Rusia şi în America, cele mai bune producţii cinematografice sunt filmele dramatice. Drama se adresează marelui public şi e mai bine înţeleasă decât comedia. Ar fi foarte uşor să reabișnuui publicul cu un gen care ia plăcut atâta. Dintre toate sentimentele omenești, sentimentul fricei e cel mai accesibil publicului’’. O interesantă iniţiativă a Teatrului Naţional din Varşovia Teatrul ..Narodowy“ reia actualmente celebra dramă a lui ■Schiller „Marie Stuart“. Pentru a uşura artiştilor înţelegerea capodoperei lui Schiller şi cunoaşterea perfectă a epocei în care se desfăşoară acţiunea, direcţia teatrului „Narodowy” a invitat câţiva eminenţi germanişti, în frunte cu profesorii Lempicki şi Tretiak, să ţină o serie de conferinţe pentru actori® care vor juca în ,această tragedie. Profesorul Lempicki şi-a şi ţinut conferinţa referitoare la valoarea literară a ,,Mariei Stuart“. A doua conferință, aceia a prof. Tretiak, se va referi la „Atmosfera epocei elisabetene”.