Rampa, martie 1934 (Anul 17, nr. 4839-4865)
1934-03-02 / nr. 4840
fi Minei na Una din cele zece porunci ale lumii te opreşte să minţi. Această intenţie de abolire a minciunei ,căreia i-am precizat o corespondenţă cu ideia de păcat, persistă şi astăzi printre oameni, fără să fi fost revizuită şi rezolvată. Moralitatea sau imoralitatea minciunei sunt noţiuni nestabilite încă şi cu al căror echilibru poţi jongla oricând, dar umanitatea ei rămâne imcontestabilă. Minciuna nu e singurul rău necesar. Acolo unde adevărul nu a pătruns şi unde instinctul de cunoaştere al omului pretinde totuşi o definiţie, minciuna contribuie şi satisface. Tot ce e mister înseamnă nesiguranţă şi prin urmare minciună. Să recurgem la o enumerare sumară şi mintală a tuturor misterelor care guvernează universul şi vom sesiza, deasupra noastră, minciuna, acest indispensabil combustibil al omenirii, care, la cina e spirituală, încetează să mai fie carnivoră, dar devine în schimb trib de canibali. In viata unui individ, epoca în care minciuna e mai frecventa, mai solicitată şi mai utilă, aparţine copilăriei. Alimentăm copilăria, cu un mit cu a cărui colaborare întreprindem efortul de alcătuire a conştiinţei. Intervalul copilăriei, care îşi ăstrează curiozităţile şi andoele ei, face apel la minciuna adultă ,ca să-şi legitimeze şi saşi explice o serie întreagă de fenomene. Considerăm, în contravenţie cu decalogul, minciuna ca morală. Divulgând adevărul, nu vom fi înţeleşi şi vom ultragia morala. Mitul cu barza, pentru a defini şi scuza fenomenul fecundaţiei, e încăîn vigoare. Minciuna e una din metodele educative ale pedagogilor noşttri. Distrugeţi minciuna şi veţi tresări la vederea rîndoelii. Intre adevăr şi minciună, se află un spirit de suită. Adevărul e o continuare a minciunii, care joacă un rol de primă etapă într’o operaţie de cunoaştere. Mincinosul nu e delicvent, iar minciuna nu e pedepsită decât ca sprejur şi ca falsă mărturie. Dar în afară de justiţie, ca instituţie şi ideie, nicăeri adevărul nu constituie o rigoare şi o obligaţie. Minciuna este determinată de aceleaşi legi care ordonă şi adevărul. Caracterul comun de relatare şi comunicaţie, face ca polaritatea dintre adevăr şi minciună să fie cea mai insesizabilă.. Căci dacă noaptea nu se confundă cu ziua şi nici binele cu răul, adevărul nu va putea fi deosebit de minciună. Minciuna devine perversitate când ea e desinteresată şi inutilă. Minţi ca să profiţi. Când această regulă nu e respectată şi când minciuna nu se substituie adevărului, lipsa de justificare a ei este flagrantă. Omul care minte e un personaj de cafenea, căruia ii rănești susceptibilitatea stabilind adevărul. Deviza acestui individ e emfaza și s’ar putea fixa cele mai grave pedepse pentru el, deoarece compromite minciuna, minciuna metafizică, minciuna care e un fenomen cu origine profundă și nu un act al omului. Nu mincinoşii trebuie reabilitaţi, ci folcloriştii minciunii, aceşti pescuitori de perle scumpe. " . . Adevărul e un sacrificiu. Mincuuia e un remediu şi o salvare. Istoria lumii cunoaşte pe toţi mucenicii adevărului, pe martirii şi apostolii care au sucombat printre lei şi gladiatori, la circ. Dar idealul lor nu participa nici la adevăr nici la minciună. Pretenţiile lor atingeau o simplă schimbare de regim, religioasă şi nu politică. Dar minciuna a înregistrat prezenţa lui Potemkin, care a creat un pitoresc de carton, pentru a desfăta privirile împărătesei. Iată semnificaţia minciunii şi reprezintarea ei concretă: decorul, teatrul. In abstract, minciuna nu mai e de carton, ci din spirit. Fără minciună, revendicarea adevărului n’ar mai fi existat, căci ea o provoacă, oferind lumii un scop al activităţii şi eforturilor. Nu împotriva minciunii trebuie să se lupte, ci împotriva îndoelii. Goniţi din suflete îndoiala şi alungaţi-o cu complicitatea minciunii care acoperă abisul de absenţă al adevărului. Şi totuşi, să fim adversari ai minciunii divulgate şi să nu îi permitem existenţa decât ca mister ,ca inefabil şi ca nepătruns. Cu siguranţa obicinuită prin minciună, să renunţăm la lucidităţi primejdioase, care denunţă : " L’ample univers n’est d’un decor Vain léger comme au théatre Versurile contesei de Noailles sunt unicul tezaur al adevărului, singurul continent descoperit şi cea mai naivă constatare. Căutaţi minciuna în abstract. Al. Robot Caftul Rampei Univers canin Nu iubesc animalele domestice, pisicile, câinii ,şoriceii, maimuţele asupra cărora atâta lume îşi revarsă o dragoste emoţionantă. Nu le iubesc — trebue să precizez — atunci când le întâlnesc prin case, vârându-mi-se mereu între picioare sau luând loc alături de mine pe canapea, dar te iubesc atunci când sunt personagii literare şi n’am relaţii cu ele decât prin intermediul autorilor. Şi iubesc pe cotoiul Murr al lui Hoffmann, iubesc pisicuţele Nonache, Lola şi Poucette ale Colettei, iubesc pe White Fang al lui Jack London, pe cimpanzeul Bobby al lui Ludwig Heck, şi-l iubesc acum şi pe scotchterrierul Stapf cu care am făcut cunoştinţă în cartea lui Rudyard Kipling „Cum vorbeşte câinele?“ O carte curioasă. Numai Kipling putea, în Anglia, să-şi permită s’o scrie, fără a provoca indignare. Căci englezii nu iartă să li se schimonosească limba. Ştiţi doar cu câtă durere ascultă un englez pe un american. De ce nu şi-au inventat yankeii o limbă proprie? De ce au trebuit să facă tocmai din engleză acel oribil jargon care este limba americană? — Ie reproşează britanic’, celor de peste Ocean. Dar Kipling a făcut şi mai mult A scris cartea sa într’o engleză care nu e nici britanică, nici americană, ci canină. Astfel, spune autorul „Cărţii Junglei“, vorbesc în Anglia câinii. Dacă ar vrea cineva să traducă lucrarea aceasta, ar trebui s’o adapteze ţării respective şi să inventeze un jargon canin francez, italian sau românesc, aşa cum a inventat Kipling anul englezesc.Stapf ne povesteşte viaţa sa şi a familiei sale şi aşterne pe hârtie şi o serie de reflecţii despre fiinţele bizare printre care trăeşte oamenii. E câinele văzut de câine şi omul văzut de câine E şi peisagiul şi firmamentul, văzute de Stapf. E, dacă vreţi, întregul „Weltanschaung“ al unui câine. Inovaţia linguistică a lui Kipling e o glumă, dar o glumă grandioasă. E greu de înţeles, dacă nu citeşti cartea, cum prin acest jargon, care nu mai are decât foarte puţin din logica umană. inătrinzi totuşi în universul caum al lui Stapf, sesizându-i intuitiv aspectele şi profunzimile. Volumul conţine o foaie pe care sunt imprimate extrase din criticile cari presa le-a consacrat acestei opere. O reproducem pe aceasta—care o caracterizează cel mai bine — a lui Peter Flamm, din „Berliner Tageblatt“: „O obrăznicie genială“. Printre biografiile romanțate care inundă librăriile, aceasta a scotchterrierului Stapf e de o incontestabilă originalitate B. CE HAN o Anul IT No. 4840 V 'M* 4-K •* v '*• „*l *V‘ • * REDACȚIA, ADMINIS T RI AI IA Ș I ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALQMIT No. 1 TELEFON tota^-n ntimiHiHtii rit*/ '*• ABONAMENTE Trei luni................... Lei 300 Șase luni..........................................Lei 500 Un an................... Lei 1000 In străinătate dublu IIIUHlIililIji PUBLICITATEA: RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Bratianu 22 ~ Telefon 240.07 Director, SCARLAT FRODA Stagiunea muzicală la NeYork în primele săptămâni ale noului an „Salomea” la Metropolitan.Cum a fost primita opera lui Richard Strauss.In 1907,Concerte simfone, virtuozi.-Paul Whiteman se Întreabă: „încotro merge jazzul?" Stagiunea muzicală a luat la New-York o deosebită strălucire la începutul acestui an. In frunte, bineînțeles, Opera Metropolitană, atrage tot interesul publicului meloman new- yorkez. Printre spectacolele cele mai interesante pe care le-a oferit Opera, a fost „Salomea’' lui Richard Strauss, care nu s'a mai cântat la New-York din 1908, când, după două spectacole la Metropolitan Opera, a trebuit să fie scoasă de pe afiș ca imorală, în urma protestului lui Rockefeller. Rockefeller însuși nu asistase la spectacol, dar pastorul său, revoltat, intervenise pentru suspendarea „Salomeei”. Adevărul este că înscenarea era făcută cu atâta lipsă de gust şi contrazicea în mod atât de flagrant chiar indicaţiile de regie ale lui Strauss, încât chiar acesta, dacă ar fi văzut spectacolul de la Metropolitan Opera, ar fi cerut scoaterea lui de pe afiş. Cu prilejul reluării, criticul muzical Olin Davies, reproduce în ,,New-York Times’’ câteva extrase din criticile confraţilor săi, apărute în 1907. Este interesant că, chiar criticii care nu se împăcau cu prezentarea scenică a operei lui Strauss, n'au ezitat să nu proclame înalta valoare muzicală muzici, că e concepută orhestral în modul cel mai complet. Criticul Henderson în „The Sun” spunea că „Salomea” înseamnă triumful realismului în muzică. ■ Acum, această operă celebră s'a cântat cu Max Lorenz în rolul lui Irod, cu Friedrich Schorr în rolul lui Iohanaan și cu Geta Ljungborg în rolul Salomeei. Astfel criticul Richard Utrich scria : „...în manipularea technică a acestui material, Strauss întrece tot ce a visat vreodată : Wagner. Orhestraţia sa atinge * Donald Oeurager, Caroline Thomas, soprana limita varietăţii şi amploarei * Ethyl Hayden, tenorul Frede de forţe instrumentale. Rezultă" La Carnegie-Hall au avut loc'rick Jager şi José Iturby. Opera a fost dirijată de Arthur Bozdanzky, şi înscenată de Donald Oei Jager, de aci o partitură atât de confuză încât, pe lângă ea, „Tristan şi Götterdämmerung” par a avea simplicitatea lui Haydn. E o calitate esenţială a acestei o serie de strălucite concerte simfonice dirijate de Hans Lange, Ernest Scharing şi Arturo Toscanini. Toscanini dirijează un ciclu Beethoven, care continuă încă. ‘ JX La Madison Square Garden a avut loc un festival Mendelssohn ,dirijat de Walter Damrosch şi având ca solişti pe Elisabeth Rethberg şi Fred Schorr de la Metropolitan Opera şi pe celebrul violonist Miseim Ellman. Orhestra avea 150 persoane iar corul 1200. Mischa Ellman a executat concertul de violină al lui Mendelsohn, iar festivalul s-a terminat cu faimosul marş nupţial al compozitorului comemorat. La Brooklyn Academy of Music, Paul Whiteman şi orchestra sa, au dat un recital-conferinţă, cu concursul criticului, Olin Downes, care a dezbătut tema: „încotro merge jazzul?” Programul recitatului era compus din : Barn Yad Blues de Larocca, Bouncing Ball de Trumbaner, Caprice Viennois; Tarubourin - Chinois de Kreisler-Bargy, Jazz Nocturne de Dana Swance de De Sylva-Gers Iiwin, Sophestica Ted Lady de Duke Ellington, Un american la Paris de Gershwin, şi Pbopsody in Blue de Gershwin. Dintre virtuozi, New-Yorkul a fost vizitat de Horowitz, care a cântat la 30 Ianuarie, pianistul Harold Bauer, violonista SE Richard Strauss deziluzionată Aş minţi dacă n’aş recunoaşte-o. Noi aceştia care ne trudim zilnic să ne aşternem gândurile pe hârtie avem o singură satisfacţie. Ideile noastre — multe, puţine câte le avem — să nu se ducă aşa pe apa Sâmbetei şi să influenţeze cât de cât pe cei cărora ne adresăm. Efemerul meseriei noastre este oarecum recompensat prim repercusiunea pe care o avem asupra cititorului. Fără laudă deşartă, în ce mă priveşte deocamdată n'am ce să mă plâng din acest punct de vedere. Nu e zi de la Dumnezeu să nu primesc vreo scrisoare, vreun boer, în legătură cu cele ce mă muncesc să le aştern zilnic pe hârtie. Iată singura satisfacţie a acestei profesiuni de mare rezistenţă. Câteodată — şi nu rareori — mi se întâmplă să primesc chiar vizite. Cititori sau cititoare îmi fac cinstea să-mi ceară lămuriri complimentare asupra celor aşternute pe hârtie. Eri am primit o asemenea, vizită, care m-a pus în mare încurcătură. Poate vă amintiţi un articol, apărut zilele trecute, în care susţineam — lucru de altfel perfec adevărat — că teatrul românesc are mare nevoe de actriţe, cari să stea pe deasupra liniei utilităţii sau mediocrităţii. îmi terminam articolul într’un stil oarecum de ,,mică publicitate, „se caută actriţe''. Şi eri mam pomenit cu o domnişoară, care printre primele cuvinte, mi-a spus-o direct : „am, aflat dhi articolul dumitale că se caută actriţe. Uite eu vreau să mă fac actriţă.. Cum trebue să încep ? Interlocutoarea mea a rămas foare surprinsă de ezitarea mea. Probabil că se aștepta ca printr-o simplă frază să-i indic modul de procedare. Privind-o — frumușică, destul de bine îmbrăcată — am întrebat-o : — Pai dumneata ai talent ? — Sigur că am. — De unde ești așa sigură? — Mi-au spus-o mulţi. — De exemplu... Şi domnişoara, refugiată, rusă, dar care vorbea totuş perfect româneşte, mi-a înşirat mai multe nume, din care nu cunoşteam decât unul singur. Observând ezitarea mea, grăbita domnişoară a adăugat : — Ei, ce trebue să fac ? — Să intri la Conservator. — E nevoie de Conservator ! Pentru că nu puteam să mint, nu i-am răspuns afirmativ. — Atunci ? — Ştiu eu ? Dar dumneata ai din ce să trăeşti, ai avere ? — Sunt funcţionară, dar bucuroasă mi-aş da demisia pentru teatru. Uite şi astăzi aş demisiona, numai ca să-mi împlinesc visul din copilărie. — Nu, asta să nu faci, să nu demisionezi. Nu sunt vremuri pentru așa ceva. — Ce să fac atunci. Cum s’o încep ! Mi-am luat capul între mâini : „fiii, drăcia dracului, cine m’a pus să scriu articolul . Domnișoara a plecat tare decepționată. Sigur că am pierdut o cititoare. Ce să fac ? Puteam eu să-i spun domnişoarei să-şi lase serviciul şi să se ,,arunce“ în teatru ? — Ai răbdare, i-am spus eu la plecare, nici un talent na rămas până acuma îngropat. Justiţia imanentă ! Şi poate că din cauza mea, teatrul românesc va întârzia să se împodobească cu o mare actriţă. Unde e un mecena ? Joan Massoff 0mm%AALoi Expoziţia din Sala Concordia: H. Avachian, Mac Constantinescu, H. Daniel, R. Iosif, A. Jiquidi şi Al. Phoebus uleiuri (un perfeaj şi o natură moartă) şi două desene. In uleiu, d. Avachian dovedeşte o sensibilitate discretă, o technică serioasă în utilizarea pastei şi o remarcabilă fidelitate în redarea imaginii. Desenele sunt simple şi expresive, tratate cu vigoare şi siguranţă. D. Mac -Constantinescu, de cu rând revenit în ţară după o îndelungată absenţă, expune 7 desene în care arată aceleaşi calităţi de sintetizare, sugestiv în libertatea liniilor, sensibil şi rafinat în stilizarea plină de nobleţe ce caracterizează aria sa. Remarcăm în spe D. H. Avachian prezintă doughal „Capul d© bizon*’ şi „ProfiAsociaţia culturală „Concordia“ a organizat în saloanele sale din str. Batiştei No. 25 o expoziţie de artă plastică invitând câţiva dia cei mai de seamă artişti tineri. Iniţiativa aceasta e interesantă pentru că tinde a câştiga un public nou şi a făurit legătură între un cerc de liber profesionişti (medici, avocaţi, ingineri) şi artişti’. Ia sala asociaţiei culturale Concordia expun în cadrul acestei prime manifestări, d-nii H. Avachian, Mac Constantinescu, Henri Daniel, R. Ionif, A. Jiquidi şi Al. Phoebus. lul“ — gravură monotype în care calităţile artistului se unesc cu o admirabilă siguranţă şi simplicitate. D. Henri Daniel dovedeşte încă odată că are o puternică personalitate, o viziune proprie şi un temperament remarcabil. Desenele sale sunt pline de vibrare, de nerv, însufleţind imaginea, redată în retuşări catifelate, cu o sensibilitate înfiorată. In cele două desene colorate, d. Daniel îşi exprimă fantezia în tonuri calde, variate, cu o libertate şi o siguranţă ce vădesc o mână de artist. D. R. Iosi prezintă două uleiuri şi două gravuri. D. Iosif posedă o technică remarcabilă şi şre să imprime unei pânze o unitate şi o atmosferă. Documentul uman pe care d. A. Ji’quidi îl redă viguros în desenele sale plasează pe acest artist într’un domeniu cu totul special. Abil desenator, d. Jiquidi ştie să redea o expresie, să sublinieze semnificaţia unei situaţii şi cu o ironie fină sub care se ascunde adesea o adâncă melancolie, să prezinte in câteva luni un document social. Prin directiva sa, d. Jiquidi ocupă locul unui Gavarni în plastica românească. D. Al. Phoebus se afirmă din ce în ce mai interesant Peisagiul său (No. 23) e tratat cu multă libertate, denotă o viziune cu orizont vast, într’o simplicitate remarcabilă. Pe drumul acesta, d. phoebus va ajunge desigur la frumoase realizări. Celelalte două peisagii ale d-lui Phoebus sunt frumos lucrate, într’un colorit variat, având tonuri de o frăgezime şi sensibilitate deosebită. Expoziţia din sala Concordia reuneşte câteva talente tinere, felurite dar incontestabile şi înseamnă o iniţiativă interesantă, care merită toate încurajările. Ionel Jianu Vineri 2 Martie l934 3 tei SI SEARA LA ORELE 9 La Teatrul Ventura "SISaM vj."... JJ&ZI MATINEU LA ORELE 3 BBÎngerul" MISS VITEZA" Actualitatea în reportaj Mărţişoare... Căţeluşi, epuraşi, fluturi şi multe inimi de vânzare Astăzi e 1 Martie... Prima zi a primăverii...Ziua mărţişoarelor... O prezidează, — ea însăşi ca surpriza unui mărţişor. — o vreme de o minunată frumuseţe, şi cu atât mai festivă, cu cât şi-a cucerit victoria în luptă cu o iarnă nespus de burzuluită şi de plicticoasă... Am avut, anul acesta, un 1 Martie aşteptat cu o emoţie mai autentică decât oricând... Şi sosirea lui, astăzi, cu cortegiul acestor zile într’adevăr primăvara zice, a recompensat, împărăteşte, aşteptările, salvând, totdeodată, simbolul zilei... : ! Săptămâna aceasta a fost a lui 1 Martie... a mărţişoarelor... S-a desfăşurat, veselă, în preocupări de fete, de băeţi şi, mai cu seamă, de negustori de mărţişoare. A fost marea ofensivă a mărţişoarelor Pe Calea Victoriei, în vitrine somptuoase, la mahala, în gherete de lemn, pe trotoarele Bucureştiului, inundând coşurile vânzătorilor ambulanţi, pretutindeni, mărţişoarele au fost la loc de cinste... Inimi. — multe inimi au fost de vânzare anul acesta !, — pisicuţe nostime, căţeluşi frivoli, coşari de porte-bouheur, fluturaşi cu aripi de primăvară, iepuraşi naivi, cruciuliţe de fidelitate şi chiar fatalistul,13‘‘. Mărţişoare... Mărţişoare de 50.000 de lei'; Mărţişoare de 1.000 lei... De 100 lei... De 50 de lei... De un pol... Mărţişoare de 5 lei... Mărţişoare... Problema cea mare nu a fost, de aceea, preţul, ci greutatea alegerii... Mărţişorul, oricare ar fi el, de 10 mrii de lei, sau o tinichea de 5 lei, e mărţişor. E simbolul. E greu de găsit însă mărţişorul care să-ţi placă. Trecând în revistă batalionul de mărţişoare, care strălucesc seducătoare, pe perniţe de catifea sau pe spânzurători de carton, te împiedici într’o admiraţie unanimă şi nu te poţi hotărî să-ţi placă unul mai mult decât toate celelalte. Iţi plac toate... Şi cumperi unul singur... Impresia e, de aceea, pentru toţi, ca un semn de întrebare, dacă nu chiar ca o părere de rău. Fiecare este convins de eşecul alegerii pe care a făcut-o, şi se consideră lipsit de gust... In realitate nu s’a păcălit nici unul. Sau, — dacă vreţi, — s’au păcălit cu toţii. Şi, la drept vorbind, toată chestia asta cu mărţişoarele, e, negustoreşte, o păcăleală cum nu se poate mai mare. Exploatând poezia zilei şi a avânturilor tinereşti necenzurate de nici un fel de simţ comercial negustorii de mărţişoare şi-au văzut disputate, la 100 lei, mărţişoare în valoare de câţiva lei ! Tinereţea şi-a divpus astfel obolul său întru prosperitatea comerţului. Rămâne, totuşi, în afară de problema alegerii, şi chestiunea, prezentă şi aci, în lumea mărţişoarelor, a... claselor sociale... Şi îndoiala chinuitoare în gândul fiecărui’ cumpărător de mărţişoatare, dacă mărţişorul lui, acesta care nu e cel mai scump din prăvălie, va place, acolo unde vrea el, mai mult decât oricare altul... Poeţii, cântând mărţişorul, nem asigurat că toate mărţişoarele sunt..., mărţişoarele... Că, mai mult decât broşa de 50 000 lei, este mărţişor, fluturaşul de tinichea pe care îl cumpără studentul sărac, cu preţul hranei sale din ziua aceea... Sau pisicuţa pe care o cumpără soldatul, renunţând la pachetul lui de tutun... Acestea sunt, spun poeţii, autenticele mărţişoare. Adevăratele mărţişoare scumpe. Singurele mărţişoare care’s primite cu drag de „ea‘‘. Poeţii ? Simpatici! Interesant şi ce spun ei! Interesant însă şi ce gândesc „ele”... Cititoarele noastre gândesc, desigur, ca domnii poeţi. Le oferim, azi, de 1 Martie, mărţştorul acestei prezumpţiuni... Jack Berardu Comicul Boucot autor de operetă La Paris în toamna asta, opereta a cunoscut o vogă neobişnuită. Producţia franceză în materie de operetă a fost socotită la un moment dat ca insuficientă şi de aceea directorii de teatre au recurs în aşa mare măsură la repertoriul vienez. De curând s-a anunţat că teatrul Alhambra va reprezenta în curând o operetă semnată de comicul Boucot şi intitulată: „Şase fete călare". Actorul Boucot e la prima lui lucrare în acest gen şi un confrate parisian l-a întrebat: cum i-a venit, ideia să scrie această operetă? — Ideia mi-a venit citind un fapt divers publicat de „Le Journal“. Am vrut întâi să scriu o comedie de mare montare. — Era un fapt divers comic? — Dimpotrivă, cât se poate de tragic. Subiectul nu vreau să-i povestesc. Realitatea e că din faptul divers menţionat mai sus n’am păstrat decât o indicaţie e- senţială. Restul e pură fantezie. E lesne de închipuit că eu Boucot nu voi scrie o operetă sinistră. — Cum s’a transformat comedia în operetă? — întâmplarea a făcut ca, pe când o scriam să întâlnesc pe d-ra Germaine Raynal, o compozitoare plină de talent şi care mai scrise muzică pe versuri scrise de mine. Apoi mi-am dat seama că subiectul se pretează mai bine la operetă decât la comedie. — Opereta a fost prezentată la Alhambra? — Da. Intr’o zi am fost chemat la Alhambra unde mi s’a propus să joc un rol. Din întâmplare nu eram liber, dar am întrebat de curiozitate. E operetă străină sau franţuzească? — E străină? — De ce nu jucaţi decât operete străine? — Pentru că n’avem. — Găseşte una şi-o jucăm. — Evident am prezentat-o pe a mea. Le-a plăcut și se va juca. — Ce rol vei juca? — Joc un rol de servitor. E un rol principal dar opereta nu se bazează numai pe el. Mai sunt încă trei roluri importante, dar distribuția nu e încă hotărâtă, a spus Boucot. Un volum al M. S. Reginei Maria Un volum al M. S. Reginei Maria intitulat: „Povestea vieţei mele’’ va apare în englezeşte în primăvară. Volumul e anunţat de o mare casă de editură de la Londra.