Rampa, aprilie 1934 (Anul 17, nr. 4866-4888)
1934-04-01 / nr. 4866
Ami 17 No. 4866 RECOȚIA, ADMINISTRAȚIA ȘI ATELIERELE GRAFICE /STRAREA ZALOMIT No. 1 telefon aleia spitulului ABONAMENTE Trei luni ..............................................Lei 300 Șase luni..............................................Lei 500 Un an..................................................Lei 1000 In străinătate dublu prinului PUBLICITATEA: RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Brătianu 22 Telefon 2.40.07 Sub aripile „Vulturului albastru” Vulturul albastru al preşedintelui Roosevelt zboară acum deasupra Hollywoodului. Sub aripile sale protectoare, cinematograful american e chemat să renască la o nouă viaţă. Ca şi întreaga viaţă a Statelor Unite, căreia N. R. A., îi dă noui fundamente economice. Şi Hollywoodul studiază cu Industria cinematografică americană va fi condusă de la Washington de un administrator suprem numit de guvern. Codul prevede însă, în ce priveşte numirea acestui administrator ca el să fie ales din rândul corporaţiei lor. Nu prea lămureşte însă codul Ifuncţia acestui administrator sârguinţă legea după care va Până la urmă, activitatea sa va funcţiona de astăzi înainte, co fi, probabil, una de statistician. dul cinematografului întocmai ca orice altă ramură de producţie, cinematograful american a fost „codificat”. E vorba, evident, de „industria”, nu de arta cinematografică. Aceasta din urmă n’a fost codificată până acum decât în Hitleria. Dar nu e mai puţin adevărat că destinul artistic al cinematografului e foarte strâns legat de sănătatea sa economică. Orice schimbare în structura industrială a cinematografului, influenţează într’o mai mare sau mai mică măsură, evoluţia filmului. Nu este, deci, inutil să răsfoim puţin paginile Codului cinematografic american, care modifică esenţial condiţiunile de producţie şi exploatare în Statele Unite. O dispoziţie revoluţionară este aceea care proclamă incompatibilitatea între distribuţie şi exploatare. Cu alte cuvinte, cine se ocupă de locaţiune de filme, nare voe să aibă cinematograf. Se consideră că, fiind în acelaş timp distribuitor de filme şiconducător de sală, cinematografistul îi concurează în mod neloial chiar pe clienţii săi, adică pe ceilalţi conducători de săli. Locaţiunea filmelor se va face pe baza unui contract-tip, ale cărui clauze nu pot fi modificate nici prin acordul părţilor. Numai o nouă lege î i poate dezlega pe contractanţii de obligaţia de aşi respecta semnăturile. Asta, evident, în cazul când nu se produc circumstanţe în care contractul însuşi prevede posibiltatea modificării sau chiar rezilierii. Dispoziţia aceasta, care pare oarecum curioasă, este însă, în realitate, una din cele mai importante din întregul cod. Cine cunoaşte practicele din cinematograf care sunt aceleaşi pe tot globul, fiindcă pretutindeni capriciul publicului hotărăşte succesul filmelor, şi deci posibilitatea de a respecta sau nu un contract, ştie ce , înseamnă pentru bunul mers al afacerilor, această severă măsură. * Fidel programului N. R. A-ului, care urmăreşte în primul rând diminuarea şomajului, Roosevelt începe prin a reglementa cu stricteţe orele de mimcă. Nu se îngădue nimănui, fie vedetă, fie maşinist, să lucreze într’un studio mai mult de şapte ore pe zi. Pentru toţi angajaţii stadionurilor, au fost prevăzute salarii minime. Dar salarii maxime pentru vedete, nu sunt prevăzute nicăeri, în tot codul. După cum era de aşteptat. Ar fi fost şi absurdă, şi e de mirare cum a putut fi luată în discuţie, o astfel de dispoziţie. Căci la Hollywood se vorbea cu multă seriozitate, după cum reese din presa americană, de posibilitatea unei asemenea măsuri. * Astăzi, vedetele răsuflă uşurate. * Dar nu şi producătorii. Libertatea lor a fost considerabil îngrădită. * Presa americană de specialitate este sceptică asupra posibilităţilor de aplicare ale acestui cod. Dar nu s’a anunţat încă de acum trei luni, eşecul întregului National Recovery Act ? Totuşi, vulturul albastru n’a murit încă. Cine ştie dacă, sub aripile sale, cinematograful american nu-şi va găsi o orientare mai fericită decât cea de astăzi. 1 B. Cehan Camnoul QmpiL GENEALOGIE Şuetă îndrăcită, aseară, In redacţia noastră, in aşteptarea orei de începere a premierei de la Alhambra... Cu „apropos"-uri despre toate : despre cutremurul de Joi seara, despre material România—Cehoslovacia, despre d. Tătărescu, despre alegerile de la 2 Aprilie, etc. etc. şi, fireşte, despre actriţe... Mai cu seamă despre actriţele de revistă... întâi, despre talentul lor. Apoi, despre amorurile lor... Şi In cele din urmă, un coleg aduse în discuţie originea evreească a câtorva dintre actriţele noastre de revistă..., — Cutare e evreică! — Asta ştie toată lumea! — Şi cutare nu-i evreică ? — ...şi se cită numele unei blonde şi talentate actriţe de revistă. — Cutare e evreică, serios ? — Dacă-ţi spun eu ! — Eu am auzit că şi cutare (o actriţă al cărui nume are, ca şi pronumele, patru litere !) este evreică... — Nu cred... — Ascultă-mă ce-ţi spun. Cel puţin măsa, — pe care o cunosc, — e ovreică... Şi cum pe lat'su nu-l cunoaşte nici ea... constantin cărăbuş Povesteam, zilele trecute, la „Carnetul Rampei“, cum, în cursul turneului pe care l-a întreprins, Tănase a găsit în tren un copil nou-născut... Şi arătam că directorul „Cărăbuşului", era gata să’l adopteze... „Denaturata mamă", cuprinsă însă de remuşcări, a venit să’şi ia copilul înapoi... Aflăm acum că mama nu s'a prezentat să’şi reclame copilul, ci că, alaltăeri, joi, copilul, adoptat de Tănase, a fost botezat la leagănul Sf. E- caterina, primind numele de Constantin Cărăbuş... Iată un alt... Cărăbuş cu care va alea bătaie de cap, Tănase... Bitl ei Comp. 125 de ani de la naşterea lui Gogol La 25 Mai s’au Împlinit 125 de ani de la naşterea lui Gogol, celebrul scriitor rus, autor al „Revizorului“. Baletele ruseşti de la Monte Carlo se întorc din America Ca în toţi anii, stagiunea de la Monte Carlo, punctul de atracţie al Coastei de Azur se încheie cu spectacolele de balet rus. Această, trupă care îşi are sediul la Monte Carlo se întoarce dintr’un lung turneu la Londra şi în Statele Unite. Repertoriul se compune din „Pasărea de foc“ a lui Stravinsky, la înscenarea lui Mihail Fokin, „Căprioarele“ de Poulenc în înscenarea d-nei Nijinska apoi „Petruska“ de Stravisky, „Silfidele“ pe muzica de Chopin, „Dansurile poloviţiene de Prinţul Igor“ de Borodine, „Şcoala de balet“ pe muzică de Bocherini, „Lacul cu lebede“ de Tchaicovsky. In afară de aceste balete vor mai fi reprezintate în prima audiţie „Sanitul zânei“ balet alegoric în patru tablouri de Stravinsky, ,,Etude" pe motive de Bach, „Căsătoria Aurorei“ cu muzică de Tchaicovsky, „Variaţii" pe teme de Beethoven, „Carnaval“ pe muzică de Schumann, orchestrate de Rimsky Korsakoff cu costume de Bakst, „Actorii geloşi“ de Alfrendo casele“ pe motive de Scarlatti şi „Bolero“ pe muzica lui Maurice Ravel. Toate aceste balete sunt Înscenate de d-na Nijinska mm m —■------------— Director, SCARLAT FRODA Fetele care contribue la gloria pictorilor englezi Marita Ross, cel mai celebru model din Londra, despre viaţa colegelor ei Sunt frumoase ca regina Cleopatra şi muncesc ca sclavele ei Vizitatorii expoziţiilor Acade suedeză, care a devenit popu-lară pozând cu propriul ei baloy în braţe. De la vârsta de şase săptămâni, copilul o însoţea pretutindeni, fiindcă ea nu-şi putea plati luxul unui leagăn. In loc ca aacest baby, să-i pună capăt carierei, cum se aştepta ea, el o făcu, dimpotrivă, mai populară şi mai cerută. Şi iată explicaţia unei întregi serii de pânze inspirate de „maternitate” şi expuse la Academie. Sculptori mari angajau cu săptămânile această fermecătoare pereche. Mica Billian John, cunoscută în cercurile artistice sub porecla „Venus de bronz”, vroia să se facă doctoriţă şi a început prin a fi soră de caritate. Când descoperit însă că trupul ei are, cu oarecare aproximaţie, proporţiile Venerei, s’a consacrat... artei. Marguerittei Sale i se spune „Madona’’ fiindcă, în adevăr este o extraordinară încarnare a Giocondei. Faţa ei este o curioasă conto-Eire de Trilby, Garbo şi Hepurn. Ray Fuller este o fetiţă de miei regale de pictură din Londra, nu au, desigur nici un gând pentru modelele care au pozat pictorilor. Totuşi, aceste umile colaboratoare ale lor, simt şi ele onoarea de a fi expuse la Academie. Se dă, între ele, o adevărată luptă de ambiţii, în jurul acestui eveniment anual. Marele ziar englez „Muday Dispatik”, s-a gândit, cu prilejul ultimei sesiuni a Academiei regale, și la modele, nu numai la pictori, cerând un articol Măritei Ross, cel mai celebru model al Londrei. Sub titlul „Fetele care contribue la faima Academiei Regale” Marita Ross scrie următoarele : „Sunt interesante de studiat aceste fete care muncesc ca sclavele şi sunt considerate, graţie filmelor şi romanelor, ca vampe şi distrugătoare de căminuri. „Le cunosc foarte bine pe toate aceste Lede, Psyche şi Elene şi Cleopatre, care atârnă pe pereţi. „Una din ele este Yvonne Mustang,o blondă frumuseţe şaptesprezece ani, căreia i se spune „chip de înger”, din cauza simplicităţii şi a buclelor ei blonde. Mica Fuller este foarte căutată şi la ultimul „Bal al Artelor” a fost proclamată Aurora Aţi văzut vreodată o făptură de vis mergând? Desigur că nu. Dar dansând, o puteţi vedea Se numeşte Lotus Soshan şi dansează în cabaretul Grosvenor House din Londra. E model. Dar vrea să fie dansatoare. După ce pozează cinci sau şase ore, trece din atelie într’o şcoală de balet. Şi seara dansează la Grosvenor House. Toată ziua studiază, pozează — dansează. Dar această revistă a modelelor londoneze care vor trece în nemurire, nu va fi completă dacă nu ași cita-o pe Eileen Hawthorne, care a pozat lui John Hay pentru pânza sa „Jeunesse”. Eileen Hawthorne e cea mai mult pictată dintre noi toate și nu numai fiindcă e admirabilă, ci şi fiindcă posedă o neobişnuită uşurinţă la pozat...” Cutremuri!... Nu ar© m®re însemnătate faptul dacă vom şti de al câtelea grad, pe scara lui Rossi-Forel, a fost cutremurul de joi noaptea. Am citit cu tofii despre dezastrele petrecute în Japonia sau în India, mai zilele trecute. Puţini dintre noi am vărsat o lacrimă de milă, pentru oamenii — fraţii noştri — de care ne despart distanţe pământeşti, căci ceea ce lipseşte omenirii de astăzi este tocmai lipsa de înţelegere pentru suferinţele aproapelui, indiferent la ce depărtare, colosală numai în bicisnica noastră minte, se află faţă de noi Eri, ne-a fost dat să vedem şi noi pământul cutremurându-se, zidurile pârâind sinistru, lumea întreagă bălăbănindu-se la propriu. In minutele acelea, groaznice desigur, ne-am dat seama cât de neînsemnaţi suntem, ce jucării nenorocite, ce fleacuri suntem, în mâna Celui de sus. Avertisment? Se poate. Prea merg toate aiurea pe lumea aceasta. De obicei, cutremurele se produc în serie, cu intermitențe. In actul ultim al piesei „Iuda’, textul indică tot soiul de intemperii atmosferice: tunete, fulgere, salve. In afară de aceasta, Iuda — în persoana d-lui G. Calboreanu, apucat de remuşcări, strigă, învăţat de d-mii Luca şi Ciprian: „Trosniţi din încheeturi temelii mucegăite!”, apoi: „Deschide-te pământ!” — „Pământul e surd şi orb” şi, ca apoteoza, urlând: „Pământul geme şi se cutremură din temelii”. Vă înhi-puiţi prin ce momente au trecut spectatorii, cari nu-şi veniseră încă în fire! Eu cred că niciodată o piesă de teatru nu a avut atâta influenţă asupra spectatorilor. In ce priveşte cutremurele provocate de regisorul Ionel Iliescu cu aparate speciale, însă actorii nu mai ştiau dacă sunt reale sau făcute Rezultatul a fost că după sfârşitul piesei spectatorii au luat-o la goană încât sala s’a golit în câteva minute. Cutremurul a adus aplauze la candelabrului cel mare din sala I scena deschisă, d-lui George Vinteatrului Naţional. Cutremurul avea, în scenă la ora aceea cu d. x interesat de soarta Mulţiî sau Coincidenţa a făcut ca joi seara Teatrul Naţional să reprezinte „Iuda”, admirabilă piesă, neînţeleasă totuş de mulţi. Pe scenă, panica a fost mult mai mare decât printre spectatori, aceasta pentru că era tocmai pauza dintre actul al doilea şi al treilea. S’a auzit, întâi un sgomot surd şi apoi o pârâitură sinistră. La etajul al doilea, unde se îmbracă figuraţia, panica a luat forme grave. Sirieni, evrei, păgâni, toţi au coborât în grabă scările, făcându-şi semnul crucii. fost preabrul loc, în loji, produc nai. De altfel candelabrul cel măre, de o greutate apreciabilă, este în cea mai mare siguranţă. E sprijinit pe traverse de fier, cari străbat podul Teatrului şi e ţinut cu duble frânghii de cânepă şi oţel, înfăşurate pe o macara. Candelabrul se coboară, pentru curăţire cu cea mai mare uşurinţă, asta de vreo câteva ori pe stagiune. Cutremurul a prilejuit ori la Teatrul Naţional, desgroparea a mulţime de amintiri şi anecdote. Nenea Nae Săvulescu — mare povestitor — spunea: „Mă aflam în turneu cu nenea I Iancu Petrescu, Dumnezeu să-l ierte — care avea obiceiul să-şi ia cu el pe nenistă-sa, coana Elena Ajungem la Chişinău şi tragem un hotel, a cărui clădire, nue per ■mnentă trepidaţie, din cauza uzinei care se află alături. Noi ştiam lucrul acesta şi obosiţi, după spectacol, am adormit buştean Pe la ora două noaptea ne trezim din cauza unor strigăte. Deschid uşa şi dau de nenea Iancu, în cămaşe, care continua să strige îngrozit: „Fraţilor, se cutremură pământul!'’ — Unde, nene Iancule? — întrebăm noi. — Ce mă, sunteţi morţi? Dar noi, căutând să-l liniştim„Stai nene Iancule, că nu e nimic, e uzina alături şi de aia se sgudue. Dar, nenea Iancu: — Aşa? Şi adresându-se nevesti-sii: „Elenco, fă-ţi bagajele, dar repede!” — Un’te duci nene Iancule? — Ori unde, numai aici nu. Ruşine să vă fie, unde m’aţi adus! Vreau să mor de armă albă domnule, nu de cărămidă, ca puricii! loan Massoff , clinchet inferticul, deci cande-i Valentineanu. Cu sângele său ret aproape de- ce din totdeauna, d. Vracu şi-a amplnî irele dela întrerupt un moment jocul, a înaintat spre rampă şi a spus: ,,Ei ce e, că nu s’a întâmplat nimic”. Panica a fost evitată și actorul a fost răsplătit cu aplauze pentru iaimul lui. O noutate ştiinţifică Aparatul vorbitor ca miliar al spectacolului de artă Din iniţiativa unor inventatori , încă de acum doi ani revista Programul acestui spectacol Parisul va avea prilejul să asiste parisiană Radio Magazine a înfiinţat societatea „Charles Cros” peste câteva zie la teatrul des Champe Elysées la un spectacol nou atât ca spirit cât şi ca realizare. Noutatea spectacolului consta în utilizarea raţională a maşinilor vorbitoare în funcţie de teatru. Evident, ar fi absurd să se creadă că progresul fonografului va face ca acest aparat sa ia locul artiştilor şi instrumentiştilor vii. Orice aparat, oricât de perfecţionat ar fi, nu va putea înlocui niciodată o orchestră de operă, nici chiar un pianist care se adaptează pe moment necesităţilor unui acompaniament. Sunt totuşi roluri auxiliare în teatru, care pot fi înlocuite prin aparate. Aceste roluri vor fi scoase în evidenţă la spectacolul de la teatrul des Champs Elysées, societatea după numele poetului francez care a inventat gramofonul. Scopul acestei societăţi e de a răspândi cât mai mult în public gustul pentru gramofon. Sub aceleaşi auspicii, d-nii Emile Vuillermoz, Dominique Sordet şi Jean Berard în trei conferinţe foarte scurte vor studia la acest spectacol cu ajutorul artiştilor Serge Lifar, Georges Thill, Damia, Germaine Martinelli, Gilles et Julien, aportul pe care-i poate aduce placa de gramofon, regizorului, cântăreţului, maestrului de balet, în orice împrejurare. Aceasta e ideea călăuzitoare a spectacolului, întrebarea e dacă acest început demonstrativ nu va duce la o renovare a artei spectacolului mare şi variat. Jean Berard va prezenta voci de artişti şi plăci. Emile Vuillermoz va explica serviciile pe care le poate aduce placa die gramofon ca acompaniatoare a artistului instrumentist şi cântăreţului. Dominique Sordet va prezenta un spectacol de balet. Se va constata cu acest prilej că o colaborare între placa de gramofon şi dans nu mai e o chimera. Spectacolul va fi evident fără orchestră. Serge Lifar şi d-na Lorda vor dansa „Pasărea albastră” de Tchakovsky. Atracţia acestui spectacol va fi fără îndoială creaţiunea baletului inedit „Giration” de Gabriel Pierne care a scris partitura special pentru gramofon. ** Duminecă 1 Aprilie 1934 % 3 %ei ■. • '4. Asftâ seară ».£,■ ® ® „Crimă și Pedeapsă,, La Teatrul Ventura Actualitatea în reportaj Ury Benador despre „Ghetto veac XX’, şi adevărul cuprinsulu „ Ghettoul nu e un cartier, nu e o localitate, ci o intimă regiune sufletească. La suprafaţa lui este identic oricărei alte vieţi şi suportă simultan tragicul şi ridicolul. Dar peste elementele comune cu universul, cad accente de specifică spiritualitate. Iar printr-o contribuţie a realităţii, se explică şi se exteriorizează inefabilul intern. Fiecare aspect e consecinţa unui proces interior, pe care îl denunţă. Aşadar, o relatare prezintă valoarea unei analize. Ghettoul îşi reclamă, prin importanţa pe care şi-o asumă în mijlocul universalului, o frescă. Şi de frescă nu e capabil decât un scriitor care în acelaş timp, visător, observator, om de pe stradă şi locatar al mediului de care se ocupă. Acest cumulard a răspuns la apelul unanim al unui teren neexploatat şi este d. Ury Benador, autorul romanului ,,Ghetto veac XX”, de a cărui apariţie nu mai despart câteva zile. Mărturisesc că faţă de Ghetto nu m’aşi putea manifesta decât presupunând. D. Ury Benador însă, va putea să îndeplinească şi în fraze puţine ceea ce a realizat în 300 depagini. L-am vizitat în ghettoul personal al d-sale, care în cazul de faţă se reduce la un cabinet, l-am surprins şi l-am interogat. Şi, solicitat de mine, d. Ury Benador şi-a trăit romanul într’o jumătate de ceas. — Care e, d-le Benador, adevar atul şi necontrafăcutul ghetto? — Este ghettoul imponderabil care stă în fiecare dintre noi şi pe care îl purtăm pretutindeni Ei fecundează diversele manifestări ale noastre, cărora, dacă ştii şi poţi să vezi, le observi imediat pecetia specificului. — Precizaţi imponderabilul.. — Iată-l: dinamismul şi suflul de spiritualitate al oricărei acţiuni cu care s’ar produce un individ de origine evreiască. — Personajele romanului dvs. sunt, pentru goetto, caracteristice şi frecvente? — In general când vrei să înfăţişezi o figură reprezentativă, eşti să creezi un tip artificial. Pericolul acesta a reuşit să-mi scoată personajul la ţărm, ferit de poză. Caracteristica lui, pe care nici o viaţă interioară evreiască n’o desminte, este o hipersusceptibilitate care merge până la mania persecuţiei. Paralel cu reveria, are o luciditate care controlează gestul, dar nu-l opreşte şi e mulţumit că îl lasă liber Totodată, e proprietarul unui spirit practic, care captează realităţile şi le aşează la mijloc. Cred că toţi marii aventurieri aveau o structură interioară evreiască. Potenţial, personajul meu poate fi regăsit în fiecare locuitor al uliţei, mă refer la uliţă nu în sens geografic, realizat în extrem de mulţi, dintre care unii văzuţi de toată lumea, fiindcă stau sus şi pot fi văzuţi, iar alţii, şi mai numeroşi, care mişună şi au în sertare manuscrise şi planuri de ofensive comerciale. — „Ghetto veac XX” conţine material pentru antisemitism? — Ar fi posibil numai printr’o pervertire a realităţii şi a sensului dat de mine. — Dar despre roman în sine ce mi-aţi putea spune? — In general, interviewurile în care autorii vorbesc despre romanele lor, sunt o inducere în eroare a cititorului, prin faptul că se continuă şi se complectează romanul isprăvit şi închis. Cititorul poate cădea în cursă şi crede că în roman a găsit şi va găsi ceia ce intervievatul povesteşte. Iată de ce prefer să vorbesc despre veritabilul autor al cărţii „Ghetto veac XX” — ?... ...care e uliţa şi structura sufletească a individualităţilor şi a colectivităţii şi diversele mişcări culturale şi politice. — E prezentă în roman această structură? — Da, ea e intenţia romanului meu. Dar, în afară de asta, am urmărit să-l prezint pe evreu şi pe evrei nu numai faţă’n faţă cu ei înşişi, ci şi faţă’n faţă cu mediul înconjurător şi cu veacul XX — ULţa de care mi-aţi vorbit aparţine Bucureştiuluii sau provinciei? — De vreme ce ghettoul, adică uliţa, nu trebuie considerată ca o realitate geografică, ci ca una sufletească, vei înţelege că poate fi situat şi în Bucureşti şi în provincie. — Din cât îl cunosc Ghetto veac XX”, s’ar părea că e un roman cu cheie, nu numai în ce priveşte evenimentele, ei şi personajele. — Ştii doar că romanul e prin definiţie o realitate transfigurată. toate personajele mele au trăit şi trăiesc şi o viaţă în afară de roman. Dar într’un personaj s au concentrat cel puţin cinci oameni autentici, aşa că pentru fiecare din eroii mei se vor auzi câte cinci voci de protest. Evenimentelor le-am lăsat numele lor adevărat. Deasemeni, cu numele lor veritabile apar unele personaje care aparţin colectivităţii şi epocii sau care au căzut.. în „domeniul public”. — M-aţi puter.eemucita numele unor astfel de evenimente . — Mişcarea sionistă, socialistă. U. E. R., războiul. — Şi personaje? — Theodor Hertzi, Ştefan Gheorghiu, Racowsky, dr. Fildermann, Tanait Istrati etc. — Dar element autobiografic există în romanul dvs.? — Se înțelege că în primul roman, care este de fapt, la oricine, o confesie, nevoia de despovărare este acută. Am avut de dus o luptă grea pentru eliminarea acelor detalii autobiografice care nu sunt semnificative pentru personajul central al romanului. Nu mai sunt mulţi naivi care să creadă că genul romanului este un imens canal de scurgere pentru toate balasturile şi răfuelile personale. — Fiţi sincer. Nu vă răfuiţi cu nimeni? — Eu, cu nimeni. Diversele categorii sociale şi spirituale, între ele, da. Şi acest lucru, strict în măsura în care construcţia romanului în mersul lui spre culminant o cere — Ce rezultat aşteptaţi de pe urma acestui roman? — D-ta care-l cunoşti, ai sesizat desigur, umbra de scepticism care îl străbate, aşa că ţi-ai putea da singur răspunsul. O tulburare efemeră a apelor evreeşti de-ai ei şi apoi iar nimic. Văzut însă cotidian, se înţelege că sunt obligat să aştept deslănţuiri de proteste şi aprobări ale părţilor înfăţişate, pentru că nu sunt de partea nici uneia şi, ceea ce neapărat mă poate bucura, regăsirea atâtor necunoscuţi prieteni în paginile romanului şi participarea lor sufletească la tumultul lui „Ghetto veac XX”. — I-aţi scris pentru cititori romani sau pentru cititori evrei? — Nu i -am scris pentru cineva şi mă adresez, cu toată lipsa de modestie, peste obiectiv şi peste timp. „Ghetto veao XX” este pentru cititorii evrei „operă de confidenţă”, cum ai spus d-ta, iar pentru cititorii români „operă de relatare”, cum afirmi tot d-ta. In „Ghetto veao XX” am încercat, fără să uit că romanul e construcţie epică, să prezint imponderabilul specific şi universalul omenesc „conceput tot ca ghetto”. Din declaraţiile d-lui Ury Benador reese că „Ghetto veac XX” este un roman în care sunt de faţă şi epicul şi cerebralul. Peste câteva zile, uliţa eyfriască se va recunoaşte şi va consimţi că romanul despre care am discutat îi aparţine. Şi va fi de acord că „Ghetto veac XX” este o frescă a vieţii sale. Al. Robot Ury Benador