Rampa, aprilie 1934 (Anul 17, nr. 4866-4888)

1934-04-01 / nr. 4866

Ami 17 No. 4866 REC­O­ȚI­A, ADMINISTRAȚIA ȘI ATELIERELE GRAFICE /STRAREA ZALOMIT No. 1 telefon aleia s­pitulului ABONAMENTE Trei luni ..............................................Lei 300 Șase luni..............................................Lei 500 Un an..................................................Lei 1000 In străinătate dublu prin­ului PUBLICITATEA: RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Brătianu 22 Telefon 2.40.07 Sub aripile „Vulturului albastru” Vulturul albastru al preşe­dintelui Roosevelt zboară acum deasupra Hollywoodului. Sub aripile sale protectoare, cine­matograful american e chemat să renască la o nouă viaţă. Ca şi întreaga viaţă a Statelor­ U­­nite, căreia N. R. A., îi dă noui fundamente economice. Şi Hollywoodul studiază cu In­dustria cinematografică a­­mericană va fi condusă de la Washington de un administra­tor suprem numit de guvern. Codul prevede însă, în ce pri­veşte numirea acestui adminis­trator ca el să fie ales din rândul corporaţiei lor. Nu prea lămureşte însă codul Ifuncţia acestui administrator sârguinţă legea după care va Până la urmă, activitatea sa va funcţiona de astăzi înainte, co­ fi, probabil, una de statistician. dul cinematografului întocmai ca orice altă ramu­ră de producţie, cinematogra­ful american a fost „codificat”. E vorba, evident, de „indus­tria”, nu de arta cinematogra­fică. Aceasta din urmă n’a fost co­dificată până acum decât în Hitleria. Dar nu e mai puţin adevărat că destinul artistic al cinemato­grafului e foarte strâns legat de sănătatea sa economică. Orice schimbare în structura industrială a cinematografului, influenţează într’o mai mare sau mai mică măsură, evoluţia filmului. Nu este, deci, inutil să răs­foim puţin paginile Codului ci­­nematografic american, care modifică esenţial condiţiunile de producţie şi exploatare în Statele Unite. O dispoziţie revoluţionară e­ste aceea care proclamă incom­patibilitatea între distribuţie şi exploatare. Cu alte cuvinte, cine se ocu­pă de locaţiune de filme, nare voe să aibă cinematograf. Se consideră că, fiind în acelaş timp distribuitor de filme şi­­con­ducător de sală, cinemato­­grafistul îi concurează în mod neloial chiar pe clienţii săi, a­­dică pe ceilalţi conducători de săli. Locaţiunea filmelor se va fa­ce pe baza unui contract-tip, ale cărui clauze nu pot fi mo­dificate nici prin acordul păr­ţilor. Numai o nouă lege î i­ poate dezlega pe contractanţii de obligaţia de aşi respecta sem­năturile. Asta, evident, în cazul când nu se produc circumstan­ţe în care contractul însuşi pre­vede posibiltatea modificării sau chiar rezilierii. Dispoziţia aceasta, care pare oarecum curioasă, este însă, în realitate, una din cele mai im­portante­ din întregul cod. Cine cunoaşte practicele din cinematograf care sunt aceleaşi pe tot globul, fiindcă pretutinde­ni capriciul publicului hotără­şte succesul filmelor, şi deci po­sibilitatea de a respecta sau nu­ un contract, ştie ce , înseamnă pentru bunul mers al­ afaceri­lor, această severă măsură. * Fidel programului N. R. A-u­­lui, care urmăreşte în primul rând diminuarea şomajului, Roosevelt începe prin a regle­menta cu stricteţe orele de mim­că. Nu se îngădue nimănui, fie vedetă, fie maşinist, să lucreze într’un studio mai mult de şap­te ore pe zi. Pentru toţi angajaţii stadionu­rilor, au fost prevăzute salarii minime. Dar salarii maxime pentru vedete, nu sunt prevăzute ni­­căeri, în tot codul. După cum era de aşteptat. Ar fi fost şi absurdă, şi e de mirare cum a putut fi luată în discuţie, o astfel de dispoziţie. Căci la Hollywood se vorbea cu multă seriozitate, după cum reese din presa americană, de posibilitatea unei asemenea mă­suri. * Astăzi, vedetele răsuflă uşu­rate. * Dar nu şi producătorii. Libertatea lor a fost conside­rabil îngrădită. * Presa americană de speciali­tate este sceptică asupra posi­bilităţilor de aplicare ale aces­tui cod. Dar nu s’a anunţat încă de a­­cum trei luni, eşecul întregului National Recovery Act ? Totuşi, vulturul albastru n’a murit încă. Cine ştie dacă, sub aripile sale, cinematograful american nu-şi va găsi o orientare mai fe­­ricită decât cea de astăzi. 1 B. Ceh­an Camnoul QmpiL GENEALOGIE Şuetă îndrăcită, aseară, In redacţia noastră, in aşteptarea orei de înce­pere a premierei de la Alhambra... Cu „apropos"-uri despre toate : des­pre cutremurul de Joi seara, despre material România—Cehoslovacia, des­pre d. Tătărescu, despre alegerile de la 2 Aprilie, etc. etc. şi, fireşte, despre actriţe... Mai cu seamă despre actriţe­le de revistă... întâi, despre talentul lor. Apoi, des­pre amorurile lor... Şi In cele din urmă, un coleg aduse în discuţie ori­ginea evreească a câtorva dintre actri­ţele noastre de revistă..., — Cutare e evreică! — Asta ştie toată lumea! — Şi cutare nu-i evreică ? — ...şi se cită numele unei blonde şi talentate actriţe de revistă. — Cutare e evreică, serios ? — Dacă-ţi spun eu ! — Eu am auzit că şi cutare (o ac­triţă al cărui nume are, ca şi pronu­mele, patru litere !) este evreică... — Nu cred... — Ascultă-mă ce-ţi spun. Cel puţin măsa, — pe care o cunosc, — e ovrei­că... Şi cum pe lat'su nu-l cunoaşte nici ea... constantin cărăbuş Povesteam, zilele trecute, la „Car­netul Rampei“, cum, în cursul tur­neului pe care l-a întreprins, Tănase a găsit în tren un copil nou-născut... Şi arătam că directorul „Cărăbuşu­lui", era gata să’l adopteze... „Dena­turata mamă", cuprinsă însă de re­­muşcări, a venit să’şi ia copilul îna­poi... Aflăm acum că mama nu s'a pre­zentat să’şi reclame copilul, ci că, a­­laltăeri, joi, copilul, adoptat de Tă­nase, a fost botezat la leagănul Sf. E- caterina, primind numele de Constan­tin Cărăbuş... Iată un alt... Cărăbuş cu care va a­­lea bătaie de cap, Tănase... Bitl ei Comp. 125 de ani de la naşterea lui Gogol La 25 Mai s’au Împlinit 125 de ani de la naşterea lui Gogol, celebrul scriitor rus, autor al „Revizorului“. Baletele ruseşti de la Monte Carlo se în­torc din America Ca în toţi anii, stagiunea de la Monte Carlo, punctul de atracţie al Coastei de Azur se încheie cu specta­colele de balet rus. Această, trupă care îşi are sediul la Monte Carlo se în­toarce dintr’un lung turneu la Lon­dra şi în Statele Unite. Repertoriul se compune din­­ „Pa­sărea de foc“ a lui Stravinsky, la înscenarea lui Mihail Fokin, „Că­prioarele“ de Poulenc în înscenarea d-nei Nijinska apoi „Petruska“ de Stravisky, „Silfidele“ pe muzi­ca de Chopin, „Dansurile poloviţiene de Prinţul Igor“ de Borodine, „Şcoala de balet“ pe muzică de Bocherini, „Lacul cu lebede“ de Tchaicovsky. In afară de aceste balete vor mai fi reprezintate în prima audiţie „Sa­ni­tul zânei“ balet alegoric în patru tablouri de Stravinsky, ,,Etude" pe motive de Bach, „Căsătoria Aurorei“ cu muzică de Tchaicovsky, „Variaţii" pe teme de Beethoven, „Carnaval“ pe muzică de Schumann, orchestrate de Rimsky Korsakoff cu costume de Bakst, „Ac­torii geloşi“ de Alfrendo casele“ pe motive de Scarlatti şi „Bolero“ pe muzica lui Maurice Ravel. Toate aceste balete sunt Înscenate de d-na Nijinska mm m —■------------— Director, SCARLAT FRODA Fetele care contribue la gloria pictorilor englezi Marita Ross, cel mai celebru model din Londra, despre viaţa colegelor ei Sunt frumoase ca regina Cleopatra şi muncesc ca sclavele ei Vizitatorii expoziţiilor Acade suedeză, care a devenit popu-lară pozând cu propriul ei baloy în braţe. De la vârsta de şase săptămâ­ni, copilul o însoţea pretutinde­ni, fiindcă ea nu-şi putea plati luxul unui leagăn. In loc ca a­­acest baby, să-i pună capăt ca­rierei, cum se aştepta ea, el o făcu, dimpotrivă, mai populară şi mai cerută. Şi iată explicaţia unei între­gi serii de pânze inspirate de „maternitate” şi expuse la Aca­demie. Sculptori mari angajau cu săptămânile această ferme­cătoare pereche. Mica Billian John, cunoscută în cercurile artistice sub pore­cla­­ „Venus de bronz”, vroia să se facă doctoriţă şi a început prin a fi soră de caritate. Când descoperit însă că trupul ei are, cu oarecare aproximaţie, pro­porţiile Venerei, s’a consacrat... artei. Marguerittei Sale i se spune „Madona’’ fiindcă, în adevăr este o extraordinară încarnare a Giocondei. Faţa ei este o curioasă conto-E­ire de Trilby, Garbo şi Hep­­urn. Ray Fuller este o fetiţă de miei regale de pictură din Lon­dra, nu au, desigur nici un gând pentru modelele care au pozat pictorilor. Totuşi, aceste umile colabo­ratoare ale lor, simt şi ele o­­noarea de a fi expuse la Acade­mie. Se dă, între ele, o adevă­rată luptă de ambiţii, în jurul acestui eveniment anual. Marele ziar englez „Muday Dispatik”, s-a gândit, cu prile­jul ultimei sesiuni a Academi­ei regale, și la modele, nu nu­mai la pictori, cerând un arti­col Măritei Ross, cel­­ mai cele­bru model al Londrei. Sub titlul „Fetele care con­tribue la faima Academiei Re­gale” Marita Ross scrie urmă­toarele : „Sunt interesante de studiat aceste fete care muncesc ca scla­vele şi sunt considerate, graţie filmelor şi romanelor, ca vam­pe şi distrugătoare de căminu­­ri. „Le cunosc foarte bine pe toa­te aceste Lede, Psyche şi Ele­ne şi Cleopatre, care atârnă pe pereţi. „Una din ele este Yvonne Mustang,o blondă frumuseţe şaptesprezece ani, căreia i se spune „chip de înger”, din cau­za simplicităţii şi a buclelor ei blonde. Mica Fuller este foarte căuta­tă şi la ultimul „Bal al Arte­lor” a fost proclamată Aurora Aţi văzut vre­odată o făptură de vis mergând? Desigur că nu. Dar dansând, o puteţi vedea Se numeşte Lotus Soshan şi dansează în cabaretul Grosve­­nor House din Londra. E model. Dar vrea să fie dan­satoare. După ce pozează cinci sau şase ore, trece din atelie într’o şcoală de balet. Şi seara dansează la Grosvenor House.­ Toată ziua studiază, pozează — dansează. Dar această revistă a mode­lelor londoneze care vor trece în nemurire, nu va fi completă dacă nu­ ași cita-o pe Eileen Hawthorne, care a pozat lui John Hay pentru pânza sa „Jeu­nesse”. Eileen Hawthorne e cea mai mult pictată dintre noi toate și nu numai fiindcă e admira­bilă, ci şi fiindcă posedă o ne­obişnuită uşurinţă la pozat...” C­utrem­uri!... Nu ar© m®re însemnătate fap­tul dacă vom şti de al­­ câtelea grad, pe scara lui Rossi-Forel, a fost cutremurul de joi noaptea. Am citit cu tofii despre dezastrele petrecute în Japonia sau în India, mai zilele trecute. Puţini dintre noi am vărsat o lacrimă de milă, pentru oamenii — fraţii noştri — de care ne despart distanţe pă­mânteşti, căci ceea ce lipseşte ome­nirii de astăzi este tocmai lipsa de înţelegere pentru suferinţele aproapelui, indiferent la ce depăr­tare, colosală numai în bicisnica noastră minte, se află faţă de noi Eri, ne-a fost dat să vedem şi noi pământul cutremurându-se, zidurile pârâind sinistru, lumea întreagă bălăbănindu-se la pro­priu. In minutele acelea, groaznice desigur, ne-am dat seama cât de neînsemnaţi suntem, ce jucării nenorocite, ce fleacuri suntem, în mâna Celui de sus. Avertisment? Se poate. Prea merg toate aiurea pe­ lumea a­ceasta. De obicei, cutremurele se pro­duc în serie, cu intermitențe. In actul ultim al piesei „Iuda’, tex­tul indică tot soiul de intemperii atmosferice: tunete, fulgere, salve. In afară de aceasta, Iuda — în persoana d-lui G. Calboreanu, a­­pucat de remuşcări, strigă, învă­ţat de d-mii Luca şi Ciprian: „Trosniţi din încheeturi temelii mucegăite!”, apoi: „Deschide-te pământ!” — „Pământul e surd şi orb” şi, ca apoteoza, urlând: „Pământul geme şi se cutremu­ră din temelii”. Vă în­hi-­­puiţi prin ce momente au trecut spectatorii, cari nu-şi veniseră încă în fire! Eu cred că niciodată o piesă de teatru nu a avut atâta influenţă asupra spec­tatorilor. In ce priveşte cutremu­rele­­ provocate de regisorul Io­nel Iliescu cu aparate speciale, însă­ actorii nu mai ştiau dacă sunt reale sau făcute Rezultatul a fost că după sfâr­şitul piesei spectatorii au luat-o la goană încât sala s’a golit în câteva minute. Cutremurul a adus aplauze la candelabrului cel mare din sala I scena deschisă, d-lui George Vin­­teatrului Naţional. Cutremurul av­ea, în scenă la ora aceea cu d. x interesat de soarta Mulţiî sau­ ­ Coincidenţa a făcut ca joi sea­ra Teatrul Naţional să reprezinte „Iuda”, admirabilă piesă, neînţe­­leasă totuş de mulţi. Pe scenă, pa­nica a fost mult mai mare decât printre spectatori, aceasta pentru că era tocmai pauza dintre actul al doilea şi al treilea. S’a auzit, întâi un sgomot surd şi apoi o pârâitură sinistră. La etajul al doilea, unde se îmbracă figuraţia, panica a luat forme grave. Sirieni, evrei, păgâni, toţi au coborât în grabă scările, făcându-şi semnul crucii. fost pr­eabrul loc, în loji, produc nai. De altfel candelabrul cel măre, de o greutate apreciabilă, este în cea mai mare siguranţă. E spriji­nit pe traverse de fier, cari stră­bat podul Teatrului şi e ţinut cu duble frânghii de cânepă şi oţel, înfăşurate pe o macara. Candela­brul se coboară, pentru curăţire cu cea mai mare uşurinţă, asta de vreo câteva ori pe stagiune. Cutremurul a prilejuit ori la Teatrul Naţional, desgroparea a mulţime de amintiri şi anec­dote. Nenea Nae Săvulescu — mare povestitor — spunea: „Mă aflam în turneu cu nenea I Iancu Petrescu, Dumnezeu să-l ierte — care avea obiceiul să-şi ia cu el pe nenistă-sa, coana Elena Ajungem la Chişinău şi tragem­­ un hotel, a cărui clădire, nue per ■mnentă trepidaţie, din cauza u­zinei care se află alături. Noi ştiam lucrul acesta şi obosiţi, du­pă spectacol, am adormit buştean Pe la ora două noaptea ne trezim din cauza unor strigăte. Deschid uşa şi dau de nenea Iancu, în că­maşe, care continua să strige în­grozit: „Fraţilor, se cutremură pământul!'’ — Unde, nene Iancule? — în­trebăm noi. — Ce mă, sunteţi morţi? Dar noi, căutând să-l liniştim­­„Stai nene Iancule, că nu e nimic, e uzina alături şi de aia se sgu­­due. Dar, nenea Iancu: — Aşa? Şi adresându-se neves­­ti-sii: „Elenco, fă-ţi bagajele, dar repede!” — Un’te duci nene Iancule? — Ori unde, numai aici nu. Ru­şine să vă fie, unde m’aţi adus! Vreau să mor de armă albă dom­nule, nu de cărămidă, ca puricii! loan Massoff , clinchet infer­ticul, deci cande-i Valentineanu. Cu sângele său re­­t aproape de-­ ce din totdeauna, d. Vracu şi-a amplnî irele dela întrerupt un moment jocul, a înaintat spre rampă şi a spus: ,,Ei ce e, că nu s’a întâmplat nimic”. Panica a fost evitată și actorul a fost răsplătit cu aplauze pentru iaimul lui. O noutate ştiinţifică Aparatul vorbitor ca miliar al spectacolulu­i de artă Din iniţiativa unor inventatori , încă de acum doi ani revista Programul acestui spectacol Parisul va avea prilejul să asiste parisiană Radio Magazine a în­fiinţat societatea „Charles Cros” peste câteva zie la teatrul des C­hampe Elysées la un spectacol nou atât ca spirit cât şi ca rea­lizare. Noutatea spectacolului consta în utilizarea raţională a maşinilor vorbitoare în funcţie de teatru. Evident, ar fi absurd să se creadă că progresul fonografului va face ca acest aparat sa ia locul artiştilor şi instrumentiştilor vii. Orice aparat, oricât de perfec­ţionat ar fi, nu va putea înlocui niciodată o orchestră de operă, nici chiar un pianist care se a­­daptează pe moment necesităţilor unui acompaniament. Sunt totuşi roluri auxiliare în teatru, care pot fi înlocuite prin aparate. Aceste roluri vor fi scoase în evidenţă la spectacolul de la teatrul des Champs Elysées, societatea după numele poetului francez ca­re a inventat gramofonul. Scopul acestei societăţi e de a răspândi cât mai mult în public gustul pen­tru gramofon. Sub aceleaşi auspicii, d-nii E­­mile Vuillermoz, Dominique Sor­­det şi Jean Berard în trei confe­rinţe foarte scurte vor studia la acest spectacol cu ajutorul artiş­tilor Serge Lifar, Georges Thill, Damia, Germaine Martinelli, Gil­les et Julien, aportul pe care-i poate aduce placa de gramofon, regizor­ului, cântăreţului, maestru­lui de balet, în orice împreju­rare.­­ Aceasta e ideea călăuzitoare a spectacolului, întrebarea e dacă acest început demonstrativ nu va duce la o renovare a artei spec­tacolului mare şi variat. Jean Berard va prezenta voci de artişti şi plăci. Emile Vuillermoz va explica serviciile pe care le poate aduce placa die gramofon ca acompania­toare a artistului instrumentist şi cântăreţului. Dominique Sordet va­ prezenta un spectacol de balet. Se va constata cu acest prilej că o colaborare între placa de gramofon şi dans nu mai e o chi­mera. Spectacolul va fi evident fără orchestră. Serge Lifar şi d-na Lord­a vor dansa „Pasărea albastră” de Tchak­ovsky. Atracţia acestui spectacol va fi fără îndoială creaţiunea baletu­lui inedit „Giration” de Gabriel Pierne care a scris partitura spe­cial pentru gramofon. ** Duminecă 1 Aprilie 1934 % 3 %ei ■. • '4. Asftâ seară ».£,■ ® ® „Crimă și Pedeapsă,, La Teatrul Ventura Actualitatea în reportaj Ury Benador despre „Ghetto veac XX’, şi adevărul cuprinsulu­ „ Ghettoul nu e un cartier, nu e o localitate, ci o intimă regiune sufletească. La suprafaţa lui este identic oricărei alte vieţi şi su­portă simultan tragicul şi ridi­colul. Dar peste elementele comu­ne cu universul, cad accente de specifică spiritualitate. Iar prin­­tr-o contribuţie a realităţii, se ex­plică şi se exteriorizează inefa­bilul intern. Fiecare aspect e con­secinţa unui proces interior, pe care îl denunţă. Aşa­dar, o rela­tare prezintă valoarea unei ana­lize. Ghettoul îşi reclamă, prin im­portanţa pe care şi-o asumă în mijlocul universalului, o frescă. Şi de frescă nu e capabil decât un scriitor care în acelaş timp, visă­tor, observator, om de pe stradă şi locatar al mediului de care se ocupă. Acest cumulard a răspuns la apelul unanim al unui teren neexploatat şi este d. Ury Bena­dor, autorul­ romanului ,,Ghetto veac XX”, de a cărui­ apariţie nu mai despart câteva zile. Mărturisesc că faţă de Ghetto nu m’aşi putea manifesta decât presupunând. D. Ury Benador însă, va putea să îndeplinească şi în fraze pu­ţine ceea ce a realizat în 300 de­­pagini. L-am vizitat în ghettoul perso­nal al d-sale, care în cazul de faţă se reduce la un cabinet, l-am sur­prins şi l-am interogat. Şi, solicitat de mine, d. Ury Be­­nador şi-a trăit romanul într’o jumătate de ceas. — Care e, d-le Benador, adeva­r atul şi necontrafăcutul ghetto? — Este ghettoul imponderabil care stă în fiecare dintre noi şi pe care îl purtăm pretutindeni Ei fecundează diversele manifes­tări ale noastre, cărora, dacă ştii şi poţi să vezi, le observi imediat pecetia specificului. — Precizaţi imponderabilul.. — Iată-l: dinamismul şi suflul de spiritualitate al oricărei ac­ţiuni cu care s’ar produce un in­divid de origine evreiască. — Personajele romanului d­­vs. sunt, pentru goetto, caracteristice şi frecvente? — In general când vrei să în­făţişezi o figură reprezentativă, eşti să creezi un tip artificial. Pe­ricolul acesta a reuşit să-mi scoa­tă personajul la ţărm, ferit de poză. Caracteristica lui, pe care nici o via­ţă interioară evreiască n’o desminte, este o hipersuscep­­tibilitate care merge până la ma­nia persecuţiei. Paralel cu reve­ria, are o luciditate care contro­lează gestul, dar nu-l opreşte şi e mulţumit că îl lasă liber Totoda­tă, e proprietarul unui spirit practic, care captează realităţile şi le aşează la mijloc. Cred că toţi marii aventurieri aveau o structură interioară evre­iască. Potenţial, personajul meu poate fi regăsit în fiecare locui­tor al uliţei, mă refer la uliţă nu în sens geografic, realizat în ex­trem de mulţi, dintre care unii văzuţi de toată lumea, fiindcă stau sus şi pot fi văzuţi, iar alţii, şi mai numeroşi, care mişună şi au în sertare manuscrise şi pla­nuri de ofensive comerciale. — „Ghetto veac XX” conţine material pentru antisemitism? — Ar fi posibil numai printr’o pervertire a realităţii şi a­ sensu­lui dat de mine. — Dar despre roman în sine ce mi-aţi putea spune? — In general, interviewurile în care autorii vorbesc despre ro­manele lor, sunt o inducere în e­­roare a cititorului, prin faptul că se continuă şi se complectează ro­manul isprăvit şi închis. Cititorul poate cădea în cursă şi crede că în roman a găsit şi va găsi ceia ce intervievatul povesteşte. Iată de ce prefer să vorbesc despre veritabilul autor al cărţii „Ghetto veac XX” — ?... ...care e uliţa şi structura sufle­tească a individualităţilor şi a co­lectivităţii şi diversele mişcări culturale şi politice. — E prezentă în roman această structură? — Da, ea e intenţia romanului meu. Dar, în afară de asta, am urmărit să-l prezint pe evreu şi pe evrei nu numai faţă’n faţă cu ei înşişi, ci şi faţă’n faţă cu me­diul înconjurător şi cu veacul XX — ULţa de care mi-aţi vorbit aparţine Bucureştiuluii sau pro­vinciei? — De vreme ce ghettoul, adică uliţa, nu trebuie considerată ca o realitate geografică, ci ca una su­fletească, vei înţelege că poate fi situat şi în Bucureşti şi în pro­vincie. — Din cât îl cunosc Ghetto veac XX”, s’ar părea că e un ro­man cu cheie, nu numai în ce pri­veşte evenimentele, ei şi perso­najele. — Ştii doar că romanul e prin definiţie o realitate transfigura­tă. t­oate persona­jele mele au trăit şi trăiesc şi o viaţă în afară de roman. Dar într’un personaj s au concentrat cel puţin cinci oameni autentici, aşa că pentru fiecare din eroii mei se vor auzi câte cinci voci de protest. Evenimentelor le-am lăsat nu­mele lor adevărat. Deasemeni, cu numele lor veritabile apar unele personaje care aparţin colectivi­tăţii şi epocii sau care au căzut..­ în „domeniul public”. — M­-aţi puter.­eemucita nu­mele unor astfel de evenimente . — Mişcarea sionistă, socialistă. U. E. R., războiul. — Şi personaje? — T­heodor Hertzi, Ştefan Gheor­ghiu, Racowsky, dr. Fildermann, Tanait Istrati etc. — Dar element autobiografic există în romanul dvs.? — Se înțelege că în primul ro­man, care este de fapt, la oricine, o confesie­, nevoia de despovărare este acută. Am avut de dus o lup­tă grea pentru eliminarea acelor detalii autobiografice care nu sunt semnificative pentru personajul central al romanului. Nu mai sunt mulţi naivi care să creadă că genul romanului este un imens canal de scurgere pen­tru toate balasturile şi răfuelile personale. — Fiţi sincer. Nu vă răfuiţi cu nimeni? — Eu, cu nimeni. Diversele ca­tegorii sociale şi spirituale, între ele, da. Şi acest lucru, strict în măsura în care construcţia roma­nului în mersul lui spre culmi­nant o cere — Ce rezultat aşteptaţi de pe urma acestui roman? — D-ta care-l cunoşti, ai sesi­zat desigur, umbra de scepticism care îl străbate, aşa că ţi-ai pu­tea da singur răspunsul. O tul­­burare efemeră a apelor evreeşti de-ai ei şi apoi iar nimic. Văzut însă cotidian, se înţele­ge că sunt obligat să aştept des­­lănţuiri de proteste şi aprobări ale părţilor înfăţişate, pentru că nu sunt de partea nici uneia şi, ceea ce neapărat mă poate bucu­ra, regăsirea atâtor necunoscuţi prieteni în paginile romanului şi participarea lor sufletească la tu­multul lui „Ghetto veac XX”. — I­-aţi scris pentru cititori ro­mani sau pentru cititori evrei? — Nu i -am scris pentru cineva şi mă adresez, cu toată lipsa de modestie, peste obiectiv şi peste timp. „Ghetto veao XX” este­­ pentru cititorii evrei „operă de confiden­ţă”, cum ai spus d-ta, iar pentru cititorii români „operă de relata­re”, cum afirmi tot d-ta. In „Ghetto veao XX” am încer­cat, fără să uit că romanul e con­strucţie epică, să prezint impon­derabilul specific şi universalul omenesc „conceput tot ca ghetto”. Din declaraţiile d-lui Ury Be­nador reese că „Ghetto veac XX” este un roman în care sunt de faţă şi epicul şi cerebralul. Peste câteva zile, uliţa eyfri­as­­că se va recunoaşte şi va consimţi că romanul despre ca­re am discu­tat îi aparţine. Şi va fi de acord că „Ghetto veac XX” este o frescă a vieţii sale. Al. Robot Ury Benador

Next