Rampa, iunie 1934 (Anul 17, nr. 4912-4936)

1934-06-01 / nr. 4912

Anul 17 No. 4912 REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA ȘI ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT Noi 1 telefon a.8114 illll...... A­BONAMENTE Trei luni............................................Lei 300 Șase luni............................................Lei 500 Un an................................................Lei 1000 In străinătate dublu Hiiiiiiiiiiig PUBLICITATEA: RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Brătianu 22 Telefon 2.40.07 Campania tantiemelor Campania tantiemelor, în­cepută de regisori­i vienezi, e, desigur, încă o consecinţă a crizei, in alte timpuri, regisori­­lor, nu le-ar fi trecut prin min­te, să-şi meschinizeze în aşa hal profesiunea. Căci e mes­chin să răpeşti o biată pâine a­­tâtor modeşti confraţi cari, ne­­putându-se lua la întrecere cu Reinhardt sau cu Martin, se mulţumesc să-i copieze. In ade­văr, care teatru din provinciile Austriei sau, de pildă, chiar din capitala României, va con­tinua să-şi mai plătească regi­sorul, când va şti că trebue să trimită tantieme pentru însce­nare la Viena ? Nu din vanitate au pornit cei câţiva regişori vienezi campio­­nia. Ci fiindcă, din ce în ce mai slab remuneraţi de teatrele pen­tru care lucrează direct, ei tre­bue să-şi caute noui venituri, în teatrele celelalte, pentru ca­re lucrează indirect. Ori, toc­mai din punctul acesta de ve­dere, material, chestiunea este de fapt rezolvată. Nimeni n’a contestat niciodată regizorilor dreptul de a beneficia de pe ur­ma unei înscenări, când e re­produsă în alt oraş, în alt tea­tru. Şi nimeni nu i-a frustat de aceste beneficii. Autorul dramatic Rudolf Oesterreicher, participând la discuţia deschisă la Viena în jurul acestei probleme, îi îm­parte foarte just pe regizori în două categorii: creatorii, cola­boratorii reali ai autorului, şi meşteşugarii, bravi şi conştiin­cioşi. D. Oesterreicher vorbea de Erik Charell, al cărui „Cal alb” constitue în adevăr o ma­re operă de regie Ori, ce s’a întâmplat cu „Ca­lul alb” ? S’a jucat, după pre­miera dela Berlin, la Viena, la Paris şi la Londra, în aceeaşi în­scenare. I-a refuzat cineva lui Charell tantiemele ? Dimpotri­vă. In toate aceste oraşe, tea­trele l-au chemat pe Charell în­suşi ca să-şi efectueze înscena­rea. , Acelaş lucru şi cu „Miraco­lul lui Max Reinhard. Când Cochran a vrut să joace piesa la Londra în înscenarea de la Berlin, l-a chemat pe Reinhardt s o efectueze. Şi după triumful „Liliacului” la Deutsches Thea­ter, opereta lui Johann Strauss s’a jucat în aceeaşi montare la Londra, Oslo, Stockholm, Ri­ga, acum de curând, la Paris. Cine a înscenat-o pretutinde­ni ? Max Reinhardt, plătit îm­părăteşte. Până şi Teatrul Ven­tura din Bucureşti, când a vrut să reprezinte „Cum vă place” în montarea de la Lessing-Thea­ter din Berlin, l-a chemat pe V­ictor Barnowsky. Zilele tre­cute teatrul din Stratford, vrând să joace „Coriolan” în înscenarea de la Comedia Fran­ceză, a găsit foarte natural să-l invite în Anglia pe Emile Fa­bre. Nu mai vorbim de schim­bul continuu de înscenări între Londra și New-York, când regi­zori englezi şi americani sunt obligaţi să traverseze Atlanticul ca să-şi efectueze înscenările. Tantieme ? Li se plăteşte ca pentru o înscenare nouă. Marii regişori nu se pot plân­ge, deci, că beneficiază cineva de pe urma muncii lor creatoa­re. Rămân ceilalţi, profesioniştii conştiincioşi şi impecabili, ca­re înscenează, de fapt, majori-­­ foarte importantă. Dar constă într’o muncă de amănunte şi indicaţii de interpretare, care nu pot fi copiate, fiindcă nu se pot adapta oricărui alt ansam­blu. Ceea ce se preia, de cele mai multe ori, din aceste însce­nări, de către alte două sau trei mici teatre, simt doar decoruri­le. Ori, pictorii nu s’au gândit încă să pretindă tantieme. De altfel, chestiunea nici nu este una de tantieme, ei, pur și simplu, de plagiat. Astfel încât campania tantie­melor, începută la Viena, e, în fond fără obiect, şi rămâne o sterilă discuţie de vară şi de... criză. B. Cehan Ştiri de la teatrele parisiene Teatrul de TOeuvre pregăteşte re- ^ f0niei a 4-a de Brahms, Tricornul Co­tillon, Le Beau Danube Bleu, Carna­val pe motive de Schumann, Pasărea de foc de Stravinsky, Lacul lebedelor, Union Pacifi­c şi Petruska de Stravin­sky. „FAVORITA" DE DONIZETTI LA PORTE ST. MARTIN. Teatrul Porte St. Martin care dă ac­tualmente o serie de spectacole de o­­peră anunţă: „Favorita" de Donizetti. * In distribuție figurează tenorul John Sullivan, baritonul Andre Range, so­prana Ilka Popova. Spectacolul va fi zic estetica desgustului sau des gustul estetic. Prezenţa şi existenţa lui a de­terminat o artă nouă şi a accen­tuat o sensibilitate interzisă pâ­nă la el. Influenţa lui Baudelaire s’a manifestat şi la noi, unde în­tr’o epocă mulţi poeţi autohto­ni i-au fost tributari. Azi, Baudelaire a devenit o stare sufletească şi reprezintă un moment la care participă fie­care creator care îşi situează inspiraţia într’un mediu de libertate şi de necesară lipsă de pudoare. Pentru aceste afinităţi cu „Florile Râului”, Baudelaire a fost de nenumărate ori tălmăcit în româneşte,­neşte. Numai a-1 Al. T. Stamadiad fidele, choreartiuni pe motivele si m- a insistat asupra unei părţi­­-BALETELE RUSEŞTI DE LA MONTE CARLO. Ansamblul de balete ruseşti de la Monte Carlo va da o serie de repre­zentaţii­ la teatrul des Champs Elysees. In program figurează baletele: Sil-prezentarea piesei lui Shakespeare: Comedia încurcăturilor... Din distruție face parte și actorul Emil Rosen, alături de d-rele Madelei­ne Valbrun, Rene Garcia, Leo Pellier, Jacques Erwin.­­ * Teatrul Alcazar de Paris, pregătește o revistă intitulată: „In vremea Chat Noir-ului“. Cântăreaţa Ivete Guilbert va inter­preta mai multe roluri. * Teatrul Albert anunță r­prezienta­­rea piesei: „La Plus belle l'ille du monde“ de Maurice Cimber. Rolul principal va fi interpretat de actriț­a Simone Eller. FURTWÄNGLER LA OPERA DIN PARIS. Celebrul dirijor german Furtwän­gler va dirija două spectacole cu Tris­tan şi Isolda la Opera din Paris. Principalii­ interpreţi vor fi Frieda Leider (Isolda), Gertrude­­Runger (Brangaine) şi d-nii Lauritz Melhior Kipnis şi Janssen. REDUCERI DE PREŢURI. Pentru a atrage cât mai mult public Director: SCARLAT FRODA Când Toscanini Îşi aduce aminte de epoca primelor sale triumfuri Intr’o mică strattorie* cu cel mai mare dirijor al lumii­ Toscaniei in viata de toate zilele spr­ne Puţin PARIS, fugind de ziarişti, ascunzându­­se de fotografi, Toscanini e con­siderat de comparioţii săi „il maestro sommo” pe care însă e prudent să nu-1 deranjezi... Legendă ! Daca eşti discret şi simplu, dacă n’ai să-i pui nici o­ întrebare, dacă nu-l pre­feri pe Verdi lui Wagner şi pe Brahms lui Chopin, atunci constaţi că e cel mai amabil om din lume. Ii place tăcerea, singurătatea şi —­ Parisul, pe care-1 conside­ră drept cel mai viu şi cel mai oscamni­c a reîntors săptă­mâna trecută la Paris, venind din New-York, noul său centru de activitate, unde a dirijat 43 concerte wagneriene. Pentru ca să poată fi organizate trei concerte de Bach, s’a deschis o subscripţie publică: în trei zile s’au strâns 500.000 dolari. Toscanini primește vre-o mie de scrisori pe zi: cereri de au­tografe, interogatorii pentru interviewuri, scrisori de la mu­zicieni, etc. Dar omagiile nu­tatea pieselor, în toate teatrele,­­se mărginesc numai la aceasta Activitatea lor este­, desigur, corespondenta. Pentru un sin­­­­gur concert pe care l-a dirijat la New-York la radio, a primit un magnific automobil. Cea mai mare plăcere pe ca­re i-o poţi face lui Toscanini, mizantrop, este să nu-l recunoşti când îl întâlneşti întru un­ local public. Dăunăzi, maestrul se duse într’un mic restaurant pari­r­­ig­­ian cu prietenul şi organi­zatorul său, Luigi Riboldi. In cli­pa când vru să se aşeze la masă, o fată îşi făcu aparaţia în faţa lui, întrebându-1:­­— Sunteţi maestrul Toscani­ni, nu ? Cu multă naturaleţe, Tosca­­nini declară fetei: —­ Toscanini ? Iată-l ! Şi-l arătă pe Riboldi... Apoi îi şopti părinteşte la ureche: Nu te sfătuesc să-l deran­j­inii te sfatuesc sa-i aeran­­om­estra capata rezi într’un moment atât de so-• fără precedent. lemn, orice-ai avea să-i comu­nici, ţi-ar răspunde poate, prin câteva insolenţe ! Fata n’a aşteptat mai mult, ca să plece... Nu-i place să se afişeze. Spu­ne că se afişează destul la pu­pitru. li face multă plăcere să se ducă, după concerte, într’o mică „trattorie” şi să mănân­ce spaghette, ca un umil muri­tor. Aceste spaghette, un „sfert de Chianti”, o conversaţie ve­selă, îi reamintesc, timpurile de odinioară, epoca de aur a primelor triumfuri şi a luptelor fecunde. „Trattoria” era refugiul său. Acolo, aproape de domul ca­pitalei lombarde, e Scala, visul tuturor muzicienilor, tuturor compozitorilor, îşi revede mi­ca şi legendara sa armată or­­hestrală, îşi revede publicul său care-l primea ca pe un prinţ al armoniei. Care este secretul fascinaţiei pe care o exercită acest om a­­supra legiunii de muzicieni, ca­re devin, toţi, sub bagheta sa, adevăraţi virtuozi ? Poate că posedă realmente, cum spun unii, o putere magnifică... Poa­te că succesul său se datoreşte severităţii sale de condotiere. In orice caz, sub bagheta lui orhestra capătă o omogenitate Toscanini B­ravo Rosen­i­ dar precis să cucerească Pari­sul ! Mai întâi frumuseţea acestui oraş, un fre în lume, întrece ori­ce fantezie, şi prima lui viziu­ne, fatal îţi dă o criză de nervi, ţie omule, încrezut ca orice om, care erai sigur că şti cam­­tot de pe lumea aceasta. Şi în această imensitate, splon complectat cu „Esquisse“ opera în-i jidă dar glacială, tu te vezi tr’un act de Andre Beauge pe textul mic, mic de tot şi neînsemnat, de Mazellier. Nimeni nu-ţi dă nici un fel de importanţă nu-ţi acordă nici o i­eprivire şi P°tb umf)l a aşa zile întregi şi ca să nu ţi se în timpul festivităţilor de la Paris O- J usuce gâtul, încerci să vorbeşti pera şi Opera Comică de acord cu Mi­ singur sau să ceteşti firmele nisterul Artelor au hotărât să reducă ’­­te pe stradă, preţul locurilor cu 20 la sută. * Dacă n’ai avut norocul să fi avut guvernantă, de când ai început să gungureşti, cu câtă Franceză se învaţă în şcolile noastre îţi dai seama — şi asta fără exagerare —, că nu înţelegi o iotă din ce-ţi vorbeşte chelne­rul — iute la vorbă şi mâncă­tor de vocale, dacă nu şi de si­labe, ca toţi Francezii. Şi apoi accentul tău ! Vai ce deziluzie pentru tine, care aşa tam-nesam la Bucureşti, o de­­deai — şi asta fără nici un rost pe franţuzeşte. Accentul tău e oribil, e imposibil pentru ure­chea unui parizian, pentru ca­re, numai pentru acest simplu considerent i-ai scăzut în ochi cu cel puţin cincizeci la sută. Şi mândria rasei iese la iveală. Am cetit cu emoţie în ziare­le franceze că Emil Rosen, compatriotul nostru, joacă cu începere de la 1 Iunie la teatrul rOeuvre în „Comedia încurcă­turilor” de Shakespeare. Noi, porniţi pe bagatelizarea lucrurilor, nu dăm destulă im­portanţă acestui lucru. Totuşi ceea ce a isbutit micul Rosen, este un fapt imens. De aceasta nu-şi pot da seama de­cât cei cari cunosc Parisul, cari îşi amintesc de prima lor des­cindere în acest oraş, splendid, dar atât de rece şi cari cunosc atmosfera teatrală, cu totul al­ta de­cât a noastră, a Capitalei­ Lumii. Vai ce deziluzie pentru nai­vii cari pleacă de acasă cu gân el moştenitorul unei civilizaţii seculare el conservatorul — dar numai atât — al celui mai fru­mos oraş din lum­e — în faţă cu cetăţeanul unei ţărişoare, des­pre care, el — burghez, prost la Geografie, nici nu ştie prer­cis dacă ţara ta a luat parte în ultimul război sau a stat deopar­te ca Elveţia sau Scandinavia. Cu durere în suflet, îţi vei da seama că politeţa franceză o fi existând prin saloane, în cercu­rile diplomatice, dar nu pe stradă sau în metro. De un lucru vei fi însă impre­sionat: puterea de­ muncă a a­­cestui popor, atunci când, în zorii zilei vei vedea ceea ce nu­meşte Franţuzul cu mândrie— şi asta pe bună dreptate — „Pa­ris qui travaille”. Atunci am­biţia de Român va fi zgândări­­tă, vei morfoli o înjurătură în­tre buze şi te vei pune pe mun­că, muncă grea şi cu rodul mult mai târziu — şi poate nicioda­tă. Dacă eşti din mediul actori­cesc vei vedea că lucrurile merg la Paris cu totul altfel decât la Bucureşti, unde dacă treci într’o zi prin Piaţa Tea­trului, vezi cam toţi actorii ro­mâni.­­La Paris, din contră sânt ac­­tori de baştină, cari nu nunţai că nu se cunosc personal, dar nici măcar din vedere. Impune-te în acest oraş, care este o adevărată lume ! Şi Emil Rosen, micul Rosen, cel de-o şchioapă, privit cu iro­nie de cei dela „Capşa”, care într’o secundă îl măsurau din creştet până’n tălpi — a isbutit să se impuie în imensul Paris ? Bravo Rosen ! Umil, dar sincer, îţi mărturi­sesc drept că şi eu am râs de tine când mi-ai spus că pleci la Paris, să joci acolo. Dar cu atât mai mare îmi e­­ste bucuria. Ai făcut ce-ai făcut — şi ştiu eu cât trebuie să fi muncit, prin câte umilinţe ai trecut, şi ţi-ai văzut numele la „l’Oeuvre”, lături de Jouvet. încă odată: bravo Rosen ! Joan Mas­soff­ a­ Cărfii noui Al. T. Stamatiad: „Pagini din Baudelaire“ Baudelaire introduce în poe- Inedite a operei marelui poet. Poemele în proză ale lui Bau­de­aire conţin toate sentimen­tele care au participat şi au co­laborat la desgustul şi la cute­zanţa poeziei sale. Se recomandă o operaţie de confruntare şi comparaţie. In „Pagini din Baudelaire” şi în special în „Sufletul lui Baudelaire” există imagini, declaraţii şi gânduri care di­vulgă şi viaţa interioară şi in­timitatea intelectuală a mare­lui poet francez. Identifici aceiaşi concepţie a tragismului şi a mizeriei şi sur­prinzi reveria care comunică cu fantasticul şi traversează re­alitatea. Baudelaire era un disperat şi un sensual. Femeea îl revol­tă, dar şi îl atrage. Undeva, vorbeşte despre mu­latra lui — şi pentru această femee neagră nu are decât o emoţionantă recunoştinţă. Geniul lui Baudelaire şi spi­ritul său singular de observa­ţie reţinea din priveliştea ge­nerală a vieţii, aspectele parti­culare. ,­­ In poemele sale, Baudelaire elogiază prostituţia, provocat tot de un act de disperare. In cealaltă parte, în „Sufle­tul lui Baudelaire”, care îţi dez­value conştiinţa şi gândirea, întâlneşti sarcasmul şi răzvră­tirea poetului. E o analiză a imponderabilului artistic, sunt confesiunile unui creator care profită de o luciditate unică. Baudelaire ia contact cu divi­nitatea, se opreşte în faţa mor­ţii şi cugetă spontan, neprofe­sional, neacademic. D-l Al. T. Stamatiad a impus în traducerea sa o ordine ad­mirabilă. A avut de luptat cu intraductibilitatea, dar a com­­bătut-o şi a învins-o. D-l Stamatiad a ştiut să vadă unde se află inefabilul. înfăţi­şarea românească a poemelor lui Baudelaire este luminoasă şi sugestivă. D-l A. T. Stamatiad a contri­buit cu o evidentă receptivitate a sufletului baudelaire­an, care se regăseşte autentic în româ­neşte. artea se remarcă şi prin condiţiile ei tehnice. D-l Sta­matiad ne relevă portrete şi manuscrise ale lui Baudelaire, care se adresează mai mult de­cât curiozităţii: ele continuă să iniţieze asupra temperamentu­lui baudelaire­an, care şi-a gă­sit în personalitatea d-lui Al. T. Stamatiad, o interpretare preţioasă.­ ­ Al. Robot­ o I »-------------­ Baudelaire Vineri 1 Iunie 1934 3 Lei Vineri 1 Iunie I, Deschiderea Teatralei Carăbuş cu revista I Cărăbuş Express de d­-I IV. Kiriţescu­ Actualitatea în reportaj Evenimentul politic care trebuia să ofere revistei şlagărul zilei Dincolo de materialul ei de să apară în public, a cunoscut fantezie spumoasă, de vervă , momente de emoţionantă incer­titudine, din cauza frământări­lor politice din ultimele zile... De unde să prevadă d. Kiriţes­­cu că guvernul Tătărescu va a­­junge tam-nesam la un pas de cădere, şi că mai mult de o du­zină de poante „teribile” vor deveni „fiare vechi ? !”... Cărăbuşul a trăit o săptămâ­nă încordată... Ce mai încolo încoace, căderea guvernului Tă­tărescu implica şi... căderea a trei strofe „şlagăr”, din cuple­tele lui Tănase ! Un guvern A­­verescu ar fi „nenorocit” stro­fa de rezistenţă a cupletului „Aşa se poartă !” A­ fost o săptămână grozavă... Tănase nu-şi mai găsea locul, mai cu seamă că în toate cercu­rile bine informate, căderea gu­vernului şi formarea unui mi­nister Averescu, apăreau ca fapte inevitabile... Cum se întâlnea cu cineva mai „bine”, Tănase îl întreba timid şi cu aparenţă de indife­renţă: — Ce zici, dragă, cu guver­nul ăsta ? — Cade ! Nu mai încape în­doială ! Aoleu ! Şi Tănase se posomo­­ra... Cât pe ce să ameninţe, ca dr. Lupu, că iese în stradă, dacă se schimbă guvernul ! Când a aflat. Marţi seara, că guvernul rămâne, Tănase „a fă­cut cinste” cu câte o bere în­­tregei trupe... Dar ce emoţii ! Hotărât lut­­crul, revuiştii ar trebui să scrie cupletele politice în chiar sea­ra premierei... De nu, să fie înzestraţi cu premoniţiuni politice şi cu... no­roc porcesc ! scânteetoare, de muzică bogată şi de montare fastuoasă, o bu­nă revistă trebue să reprezin­te în amalgamul ei, prospeţi­mea celei mai vibrante actuali­tăţi... Actualitate politică. Actualitate literară. Actualitate socială. Actualitate sportivă.­­Actualitate mondenă. Actualitate artistică. Şi rezumând: actualitate... Actualitatea trebuie să­­fie prezentă într’un spectacol re­vuistic, în toată desfăşurarea lui: în scene, în, cuplete, în ta­blouri, în replici, în poante, în­­sfârşit, în toate. Şi incontesta­bil că cel mai valoros material e acel al actualităţii politice, a că­rei rezonanţă pătrunde şi se­­ păstrează şi în înţelegerea ce­­ui mai modest dintre spectato­ri... De la­io vreme însă, evenim­en­tele politice se precipită atât de vertiginos, încât misiunea revuiştilor noştri a ajuns ex­trem de dificilă... Am putea spune că succesul actualităţii politice dintr’un spectacol revuistic, a ajuns un fel de loterie la cheremul sur­prizelor cari se înregistrează zi de zi în mersul vieţii noastre politice... Ar fi să cităm cazul reviste­lor de la „Alhambra”, care au avut... ghinionul să ţină afişul mai mult decât diversele situa­­ţiuni politice, şi care s’au văzut la un moment dat, deposedate de o serie de poante excelente,­­expulzate, peste noapte, din ac­tualitatea zilei şi devenite... lu­cruri vechi... Dar şi mai amuzant este ca­zul revistei „Cărăbuş-Express”, a d-lui Kiriţescu, care înainte JACK BERARIU Moda parisiană e ameninţată de cinematograful american Raymonde JLatour, într’un judicios articol referitor la mode ajune la con­statarea că din cauza filmului ameri­can Parisul începe să-şi­ piardă, supre­maţia în materie de mode._______ Parisul, actualmente nu mai e sin­gurul oraş care crează, nu mai are monopolul bunului gust şi nu mai dă inspiraţie in materie de mode. Concurenţa vine de la Hollywood. Vedetele de acolo, care sunt foarte e­­legante, nu se mai îmbracă la Paris. Azi moda începe să fie lansată de film. Realitatea e că foarte multe ro­chii purtate de Joan Crawford şi de Esther Ralston au fost copiate de fe­meile din toate ţările. Pe de altă parte se mai constată că filmele franţuzeşti moderne sunt o vastă propagandă în materie de mode. Actriţele franceze sunt îmbrăcate foarte modest şi fără nici o pretenţie de mare eleganţă. Explicaţia trebue găsită în mijloa­cele reduse de cari dispun actriţele franceze pentru a se îmbrăca. Creditele americane pentru toalete depăşesc mult cele acordate în Fran­ţa. Se mai constată cu acest prilej că în fiecare studio american e cineva care se ocupă de eleganta vestimentare a vedetelor diin filmele mari. In plus vedetele americane dau do­vada de multă personalitate în mate­rie de mode. In Franţa nu se poate cita cazul unei singure actriţe care a lansat o coafură, un gen estetic, un maquillar, o allură. Raymonde Latour constată că actri­ţele franceze nu numai că nu-şi ma­nifesta personalitatea, dar că să îm­bracă cu rochii oare­cari, pălării rău concepute, coafuri banale, pantofi prost făcuţi. Foarte multe sunt ridi­­cul îmbrăcate şi e păcat că nu sunt în sălile de spectacole ca să audă re­flexele pe cari le fac spectatori. Constatarea generală e că moda a făcut imense progrese în ultimul timp. I Moartea maiorului Pech­­koff, fiul lui Maxim Gorki Ziarele franceze au anunţat zilele trecute moartea unui maior Pechkoff din Legiunea străină. A. Pechkoff era fiul celebrului scrii­tor rus Maxim Gorki. Pentru a nu beneficia de nici un a­­vantaj de pe urma situaţiei sale, fiul lui Gorki a adoptat numele mamei sale şi şi-a început la 18 ani o viaţă plină de aventuri. A vagabondat în America, Europa, până în 1914 când s’a înscris in re­giunea străină. Rănit, amputat de un braţ, a fost cinstit de guvernul fran­cez ca un adevărat erou al războiului mondial. Printre prietenii săi francezi se nu­mărau Philipe Berthelot, Jean Adal­­bert, sculptorul Cefere. ■ - » -------------­ Tristul sfârşit al so­ţiei lui Alfred Capus Zilele trecute a încetat din viaţă so­ţia scriitorului Alfred Capus autorul pieselor „La Veine, Les Deux Ecoles, cronicarul dramatic al lui Figaro şi fost membru al Academiei Franceze. Alfred Capus a fost un om bogat ca­re dădea recepţii somptuoase în caste­lul său din Tourraine. După moartea lui, soţia a rămas fă­ră nici o resursă de­oarece tantiemele drepturilor de autor fuseseră cedate unui impresar. Soţia lui Capus trăia dintr’o parte din venitul unei tutungerii şi dintr'o mică pensie a Ministerului Educaţiei Naţionale. A murit zilele trecute şi a fost în­mormântată în groapa comună la ci­mitirul din Theais. „Atlantida“, libret de operă Compozitorul Maurice Perez scrie actualmente partitura unei opere, al cărei libret va fi „Atlantida“ lui Pi­er­­re Benoit.

Next