Rampa, iunie 1934 (Anul 17, nr. 4912-4936)
1934-06-01 / nr. 4912
Anul 17 No. 4912 REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA ȘI ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT Noi 1 telefon a.8114 illll...... ABONAMENTE Trei luni............................................Lei 300 Șase luni............................................Lei 500 Un an................................................Lei 1000 In străinătate dublu Hiiiiiiiiiiig PUBLICITATEA: RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Brătianu 22 Telefon 2.40.07 Campania tantiemelor Campania tantiemelor, începută de regisorii vienezi, e, desigur, încă o consecinţă a crizei, in alte timpuri, regisorilor, nu le-ar fi trecut prin minte, să-şi meschinizeze în aşa hal profesiunea. Căci e meschin să răpeşti o biată pâine atâtor modeşti confraţi cari, neputându-se lua la întrecere cu Reinhardt sau cu Martin, se mulţumesc să-i copieze. In adevăr, care teatru din provinciile Austriei sau, de pildă, chiar din capitala României, va continua să-şi mai plătească regisorul, când va şti că trebue să trimită tantieme pentru înscenare la Viena ? Nu din vanitate au pornit cei câţiva regişori vienezi campionia. Ci fiindcă, din ce în ce mai slab remuneraţi de teatrele pentru care lucrează direct, ei trebue să-şi caute noui venituri, în teatrele celelalte, pentru care lucrează indirect. Ori, tocmai din punctul acesta de vedere, material, chestiunea este de fapt rezolvată. Nimeni n’a contestat niciodată regizorilor dreptul de a beneficia de pe urma unei înscenări, când e reprodusă în alt oraş, în alt teatru. Şi nimeni nu i-a frustat de aceste beneficii. Autorul dramatic Rudolf Oesterreicher, participând la discuţia deschisă la Viena în jurul acestei probleme, îi împarte foarte just pe regizori în două categorii: creatorii, colaboratorii reali ai autorului, şi meşteşugarii, bravi şi conştiincioşi. D. Oesterreicher vorbea de Erik Charell, al cărui „Cal alb” constitue în adevăr o mare operă de regie Ori, ce s’a întâmplat cu „Calul alb” ? S’a jucat, după premiera dela Berlin, la Viena, la Paris şi la Londra, în aceeaşi înscenare. I-a refuzat cineva lui Charell tantiemele ? Dimpotrivă. In toate aceste oraşe, teatrele l-au chemat pe Charell însuşi ca să-şi efectueze înscenarea. , Acelaş lucru şi cu „Miracolul lui Max Reinhard. Când Cochran a vrut să joace piesa la Londra în înscenarea de la Berlin, l-a chemat pe Reinhardt s o efectueze. Şi după triumful „Liliacului” la Deutsches Theater, opereta lui Johann Strauss s’a jucat în aceeaşi montare la Londra, Oslo, Stockholm, Riga, acum de curând, la Paris. Cine a înscenat-o pretutindeni ? Max Reinhardt, plătit împărăteşte. Până şi Teatrul Ventura din Bucureşti, când a vrut să reprezinte „Cum vă place” în montarea de la Lessing-Theater din Berlin, l-a chemat pe Victor Barnowsky. Zilele trecute teatrul din Stratford, vrând să joace „Coriolan” în înscenarea de la Comedia Franceză, a găsit foarte natural să-l invite în Anglia pe Emile Fabre. Nu mai vorbim de schimbul continuu de înscenări între Londra și New-York, când regizori englezi şi americani sunt obligaţi să traverseze Atlanticul ca să-şi efectueze înscenările. Tantieme ? Li se plăteşte ca pentru o înscenare nouă. Marii regişori nu se pot plânge, deci, că beneficiază cineva de pe urma muncii lor creatoare. Rămân ceilalţi, profesioniştii conştiincioşi şi impecabili, care înscenează, de fapt, majori- foarte importantă. Dar constă într’o muncă de amănunte şi indicaţii de interpretare, care nu pot fi copiate, fiindcă nu se pot adapta oricărui alt ansamblu. Ceea ce se preia, de cele mai multe ori, din aceste înscenări, de către alte două sau trei mici teatre, simt doar decorurile. Ori, pictorii nu s’au gândit încă să pretindă tantieme. De altfel, chestiunea nici nu este una de tantieme, ei, pur și simplu, de plagiat. Astfel încât campania tantiemelor, începută la Viena, e, în fond fără obiect, şi rămâne o sterilă discuţie de vară şi de... criză. B. Cehan Ştiri de la teatrele parisiene Teatrul de TOeuvre pregăteşte re- ^ f0niei a 4-a de Brahms, Tricornul Cotillon, Le Beau Danube Bleu, Carnaval pe motive de Schumann, Pasărea de foc de Stravinsky, Lacul lebedelor, Union Pacific şi Petruska de Stravinsky. „FAVORITA" DE DONIZETTI LA PORTE ST. MARTIN. Teatrul Porte St. Martin care dă actualmente o serie de spectacole de operă anunţă: „Favorita" de Donizetti. * In distribuție figurează tenorul John Sullivan, baritonul Andre Range, soprana Ilka Popova. Spectacolul va fi zic estetica desgustului sau des gustul estetic. Prezenţa şi existenţa lui a determinat o artă nouă şi a accentuat o sensibilitate interzisă până la el. Influenţa lui Baudelaire s’a manifestat şi la noi, unde într’o epocă mulţi poeţi autohtoni i-au fost tributari. Azi, Baudelaire a devenit o stare sufletească şi reprezintă un moment la care participă fiecare creator care îşi situează inspiraţia într’un mediu de libertate şi de necesară lipsă de pudoare. Pentru aceste afinităţi cu „Florile Râului”, Baudelaire a fost de nenumărate ori tălmăcit în româneşte,neşte. Numai a-1 Al. T. Stamadiad fidele, choreartiuni pe motivele si m- a insistat asupra unei părţi-BALETELE RUSEŞTI DE LA MONTE CARLO. Ansamblul de balete ruseşti de la Monte Carlo va da o serie de reprezentaţii la teatrul des Champs Elysees. In program figurează baletele: Sil-prezentarea piesei lui Shakespeare: Comedia încurcăturilor... Din distruție face parte și actorul Emil Rosen, alături de d-rele Madeleine Valbrun, Rene Garcia, Leo Pellier, Jacques Erwin. * Teatrul Alcazar de Paris, pregătește o revistă intitulată: „In vremea Chat Noir-ului“. Cântăreaţa Ivete Guilbert va interpreta mai multe roluri. * Teatrul Albert anunță rprezientarea piesei: „La Plus belle l'ille du monde“ de Maurice Cimber. Rolul principal va fi interpretat de actrița Simone Eller. FURTWÄNGLER LA OPERA DIN PARIS. Celebrul dirijor german Furtwängler va dirija două spectacole cu Tristan şi Isolda la Opera din Paris. Principalii interpreţi vor fi Frieda Leider (Isolda), GertrudeRunger (Brangaine) şi d-nii Lauritz Melhior Kipnis şi Janssen. REDUCERI DE PREŢURI. Pentru a atrage cât mai mult public Director: SCARLAT FRODA Când Toscanini Îşi aduce aminte de epoca primelor sale triumfuri Intr’o mică strattorie* cu cel mai mare dirijor al lumii Toscaniei in viata de toate zilele sprne Puţin PARIS, fugind de ziarişti, ascunzânduse de fotografi, Toscanini e considerat de comparioţii săi „il maestro sommo” pe care însă e prudent să nu-1 deranjezi... Legendă ! Daca eşti discret şi simplu, dacă n’ai să-i pui nici o întrebare, dacă nu-l preferi pe Verdi lui Wagner şi pe Brahms lui Chopin, atunci constaţi că e cel mai amabil om din lume. Ii place tăcerea, singurătatea şi — Parisul, pe care-1 consideră drept cel mai viu şi cel mai oscamnic a reîntors săptămâna trecută la Paris, venind din New-York, noul său centru de activitate, unde a dirijat 43 concerte wagneriene. Pentru ca să poată fi organizate trei concerte de Bach, s’a deschis o subscripţie publică: în trei zile s’au strâns 500.000 dolari. Toscanini primește vre-o mie de scrisori pe zi: cereri de autografe, interogatorii pentru interviewuri, scrisori de la muzicieni, etc. Dar omagiile nutatea pieselor, în toate teatrele,se mărginesc numai la aceasta Activitatea lor este, desigur, corespondenta. Pentru un singur concert pe care l-a dirijat la New-York la radio, a primit un magnific automobil. Cea mai mare plăcere pe care i-o poţi face lui Toscanini, mizantrop, este să nu-l recunoşti când îl întâlneşti întru un local public. Dăunăzi, maestrul se duse într’un mic restaurant paririgian cu prietenul şi organizatorul său, Luigi Riboldi. In clipa când vru să se aşeze la masă, o fată îşi făcu aparaţia în faţa lui, întrebându-1:— Sunteţi maestrul Toscanini, nu ? Cu multă naturaleţe, Toscanini declară fetei: — Toscanini ? Iată-l ! Şi-l arătă pe Riboldi... Apoi îi şopti părinteşte la ureche: Nu te sfătuesc să-l deranjinii te sfatuesc sa-i aeranomestra capata rezi într’un moment atât de so-• fără precedent. lemn, orice-ai avea să-i comunici, ţi-ar răspunde poate, prin câteva insolenţe ! Fata n’a aşteptat mai mult, ca să plece... Nu-i place să se afişeze. Spune că se afişează destul la pupitru. li face multă plăcere să se ducă, după concerte, într’o mică „trattorie” şi să mănânce spaghette, ca un umil muritor. Aceste spaghette, un „sfert de Chianti”, o conversaţie veselă, îi reamintesc, timpurile de odinioară, epoca de aur a primelor triumfuri şi a luptelor fecunde. „Trattoria” era refugiul său. Acolo, aproape de domul capitalei lombarde, e Scala, visul tuturor muzicienilor, tuturor compozitorilor, îşi revede mica şi legendara sa armată orhestrală, îşi revede publicul său care-l primea ca pe un prinţ al armoniei. Care este secretul fascinaţiei pe care o exercită acest om asupra legiunii de muzicieni, care devin, toţi, sub bagheta sa, adevăraţi virtuozi ? Poate că posedă realmente, cum spun unii, o putere magnifică... Poate că succesul său se datoreşte severităţii sale de condotiere. In orice caz, sub bagheta lui orhestra capătă o omogenitate Toscanini Bravo Roseni dar precis să cucerească Parisul ! Mai întâi frumuseţea acestui oraş, un fre în lume, întrece orice fantezie, şi prima lui viziune, fatal îţi dă o criză de nervi, ţie omule, încrezut ca orice om, care erai sigur că şti camtot de pe lumea aceasta. Şi în această imensitate, splon complectat cu „Esquisse“ opera în-i jidă dar glacială, tu te vezi tr’un act de Andre Beauge pe textul mic, mic de tot şi neînsemnat, de Mazellier. Nimeni nu-ţi dă nici un fel de importanţă nu-ţi acordă nici o ieprivire şi P°tb umf)l a aşa zile întregi şi ca să nu ţi se în timpul festivităţilor de la Paris O- J usuce gâtul, încerci să vorbeşti pera şi Opera Comică de acord cu Mi singur sau să ceteşti firmele nisterul Artelor au hotărât să reducă ’te pe stradă, preţul locurilor cu 20 la sută. * Dacă n’ai avut norocul să fi avut guvernantă, de când ai început să gungureşti, cu câtă Franceză se învaţă în şcolile noastre îţi dai seama — şi asta fără exagerare —, că nu înţelegi o iotă din ce-ţi vorbeşte chelnerul — iute la vorbă şi mâncător de vocale, dacă nu şi de silabe, ca toţi Francezii. Şi apoi accentul tău ! Vai ce deziluzie pentru tine, care aşa tam-nesam la Bucureşti, o dedeai — şi asta fără nici un rost pe franţuzeşte. Accentul tău e oribil, e imposibil pentru urechea unui parizian, pentru care, numai pentru acest simplu considerent i-ai scăzut în ochi cu cel puţin cincizeci la sută. Şi mândria rasei iese la iveală. Am cetit cu emoţie în ziarele franceze că Emil Rosen, compatriotul nostru, joacă cu începere de la 1 Iunie la teatrul rOeuvre în „Comedia încurcăturilor” de Shakespeare. Noi, porniţi pe bagatelizarea lucrurilor, nu dăm destulă importanţă acestui lucru. Totuşi ceea ce a isbutit micul Rosen, este un fapt imens. De aceasta nu-şi pot da seama decât cei cari cunosc Parisul, cari îşi amintesc de prima lor descindere în acest oraş, splendid, dar atât de rece şi cari cunosc atmosfera teatrală, cu totul alta decât a noastră, a Capitalei Lumii. Vai ce deziluzie pentru naivii cari pleacă de acasă cu gân el moştenitorul unei civilizaţii seculare el conservatorul — dar numai atât — al celui mai frumos oraş din lume — în faţă cu cetăţeanul unei ţărişoare, despre care, el — burghez, prost la Geografie, nici nu ştie prercis dacă ţara ta a luat parte în ultimul război sau a stat deoparte ca Elveţia sau Scandinavia. Cu durere în suflet, îţi vei da seama că politeţa franceză o fi existând prin saloane, în cercurile diplomatice, dar nu pe stradă sau în metro. De un lucru vei fi însă impresionat: puterea de muncă a acestui popor, atunci când, în zorii zilei vei vedea ceea ce numeşte Franţuzul cu mândrie— şi asta pe bună dreptate — „Paris qui travaille”. Atunci ambiţia de Român va fi zgândărită, vei morfoli o înjurătură între buze şi te vei pune pe muncă, muncă grea şi cu rodul mult mai târziu — şi poate niciodată. Dacă eşti din mediul actoricesc vei vedea că lucrurile merg la Paris cu totul altfel decât la Bucureşti, unde dacă treci într’o zi prin Piaţa Teatrului, vezi cam toţi actorii români.La Paris, din contră sânt actori de baştină, cari nu nunţai că nu se cunosc personal, dar nici măcar din vedere. Impune-te în acest oraş, care este o adevărată lume ! Şi Emil Rosen, micul Rosen, cel de-o şchioapă, privit cu ironie de cei dela „Capşa”, care într’o secundă îl măsurau din creştet până’n tălpi — a isbutit să se impuie în imensul Paris ? Bravo Rosen ! Umil, dar sincer, îţi mărturisesc drept că şi eu am râs de tine când mi-ai spus că pleci la Paris, să joci acolo. Dar cu atât mai mare îmi este bucuria. Ai făcut ce-ai făcut — şi ştiu eu cât trebuie să fi muncit, prin câte umilinţe ai trecut, şi ţi-ai văzut numele la „l’Oeuvre”, lături de Jouvet. încă odată: bravo Rosen ! Joan Massoff a Cărfii noui Al. T. Stamatiad: „Pagini din Baudelaire“ Baudelaire introduce în poe- Inedite a operei marelui poet. Poemele în proză ale lui Baudeaire conţin toate sentimentele care au participat şi au colaborat la desgustul şi la cutezanţa poeziei sale. Se recomandă o operaţie de confruntare şi comparaţie. In „Pagini din Baudelaire” şi în special în „Sufletul lui Baudelaire” există imagini, declaraţii şi gânduri care divulgă şi viaţa interioară şi intimitatea intelectuală a marelui poet francez. Identifici aceiaşi concepţie a tragismului şi a mizeriei şi surprinzi reveria care comunică cu fantasticul şi traversează realitatea. Baudelaire era un disperat şi un sensual. Femeea îl revoltă, dar şi îl atrage. Undeva, vorbeşte despre mulatra lui — şi pentru această femee neagră nu are decât o emoţionantă recunoştinţă. Geniul lui Baudelaire şi spiritul său singular de observaţie reţinea din priveliştea generală a vieţii, aspectele particulare. , In poemele sale, Baudelaire elogiază prostituţia, provocat tot de un act de disperare. In cealaltă parte, în „Sufletul lui Baudelaire”, care îţi dezvalue conştiinţa şi gândirea, întâlneşti sarcasmul şi răzvrătirea poetului. E o analiză a imponderabilului artistic, sunt confesiunile unui creator care profită de o luciditate unică. Baudelaire ia contact cu divinitatea, se opreşte în faţa morţii şi cugetă spontan, neprofesional, neacademic. D-l Al. T. Stamatiad a impus în traducerea sa o ordine admirabilă. A avut de luptat cu intraductibilitatea, dar a combătut-o şi a învins-o. D-l Stamatiad a ştiut să vadă unde se află inefabilul. înfăţişarea românească a poemelor lui Baudelaire este luminoasă şi sugestivă. D-l A. T. Stamatiad a contribuit cu o evidentă receptivitate a sufletului baudelairean, care se regăseşte autentic în româneşte. artea se remarcă şi prin condiţiile ei tehnice. D-l Stamatiad ne relevă portrete şi manuscrise ale lui Baudelaire, care se adresează mai mult decât curiozităţii: ele continuă să iniţieze asupra temperamentului baudelairean, care şi-a găsit în personalitatea d-lui Al. T. Stamatiad, o interpretare preţioasă. Al. Robot o I »------------- Baudelaire Vineri 1 Iunie 1934 3 Lei Vineri 1 Iunie I, Deschiderea Teatralei Carăbuş cu revista I Cărăbuş Express de d-I IV. Kiriţescu Actualitatea în reportaj Evenimentul politic care trebuia să ofere revistei şlagărul zilei Dincolo de materialul ei de să apară în public, a cunoscut fantezie spumoasă, de vervă , momente de emoţionantă incertitudine, din cauza frământărilor politice din ultimele zile... De unde să prevadă d. Kiriţescu că guvernul Tătărescu va ajunge tam-nesam la un pas de cădere, şi că mai mult de o duzină de poante „teribile” vor deveni „fiare vechi ? !”... Cărăbuşul a trăit o săptămână încordată... Ce mai încolo încoace, căderea guvernului Tătărescu implica şi... căderea a trei strofe „şlagăr”, din cupletele lui Tănase ! Un guvern Averescu ar fi „nenorocit” strofa de rezistenţă a cupletului „Aşa se poartă !” A fost o săptămână grozavă... Tănase nu-şi mai găsea locul, mai cu seamă că în toate cercurile bine informate, căderea guvernului şi formarea unui minister Averescu, apăreau ca fapte inevitabile... Cum se întâlnea cu cineva mai „bine”, Tănase îl întreba timid şi cu aparenţă de indiferenţă: — Ce zici, dragă, cu guvernul ăsta ? — Cade ! Nu mai încape îndoială ! Aoleu ! Şi Tănase se posomora... Cât pe ce să ameninţe, ca dr. Lupu, că iese în stradă, dacă se schimbă guvernul ! Când a aflat. Marţi seara, că guvernul rămâne, Tănase „a făcut cinste” cu câte o bere întregei trupe... Dar ce emoţii ! Hotărât lutcrul, revuiştii ar trebui să scrie cupletele politice în chiar seara premierei... De nu, să fie înzestraţi cu premoniţiuni politice şi cu... noroc porcesc ! scânteetoare, de muzică bogată şi de montare fastuoasă, o bună revistă trebue să reprezinte în amalgamul ei, prospeţimea celei mai vibrante actualităţi... Actualitate politică. Actualitate literară. Actualitate socială. Actualitate sportivă.Actualitate mondenă. Actualitate artistică. Şi rezumând: actualitate... Actualitatea trebuie săfie prezentă într’un spectacol revuistic, în toată desfăşurarea lui: în scene, în, cuplete, în tablouri, în replici, în poante, însfârşit, în toate. Şi incontestabil că cel mai valoros material e acel al actualităţii politice, a cărei rezonanţă pătrunde şi se păstrează şi în înţelegerea ceui mai modest dintre spectatori... De laio vreme însă, evenimentele politice se precipită atât de vertiginos, încât misiunea revuiştilor noştri a ajuns extrem de dificilă... Am putea spune că succesul actualităţii politice dintr’un spectacol revuistic, a ajuns un fel de loterie la cheremul surprizelor cari se înregistrează zi de zi în mersul vieţii noastre politice... Ar fi să cităm cazul revistelor de la „Alhambra”, care au avut... ghinionul să ţină afişul mai mult decât diversele situaţiuni politice, şi care s’au văzut la un moment dat, deposedate de o serie de poante excelente,expulzate, peste noapte, din actualitatea zilei şi devenite... lucruri vechi... Dar şi mai amuzant este cazul revistei „Cărăbuş-Express”, a d-lui Kiriţescu, care înainte JACK BERARIU Moda parisiană e ameninţată de cinematograful american Raymonde JLatour, într’un judicios articol referitor la mode ajune la constatarea că din cauza filmului american Parisul începe să-şi piardă, supremaţia în materie de mode._______ Parisul, actualmente nu mai e singurul oraş care crează, nu mai are monopolul bunului gust şi nu mai dă inspiraţie in materie de mode. Concurenţa vine de la Hollywood. Vedetele de acolo, care sunt foarte elegante, nu se mai îmbracă la Paris. Azi moda începe să fie lansată de film. Realitatea e că foarte multe rochii purtate de Joan Crawford şi de Esther Ralston au fost copiate de femeile din toate ţările. Pe de altă parte se mai constată că filmele franţuzeşti moderne sunt o vastă propagandă în materie de mode. Actriţele franceze sunt îmbrăcate foarte modest şi fără nici o pretenţie de mare eleganţă. Explicaţia trebue găsită în mijloacele reduse de cari dispun actriţele franceze pentru a se îmbrăca. Creditele americane pentru toalete depăşesc mult cele acordate în Franţa. Se mai constată cu acest prilej că în fiecare studio american e cineva care se ocupă de eleganta vestimentare a vedetelor diin filmele mari. In plus vedetele americane dau dovada de multă personalitate în materie de mode. In Franţa nu se poate cita cazul unei singure actriţe care a lansat o coafură, un gen estetic, un maquillar, o allură. Raymonde Latour constată că actriţele franceze nu numai că nu-şi manifesta personalitatea, dar că să îmbracă cu rochii oarecari, pălării rău concepute, coafuri banale, pantofi prost făcuţi. Foarte multe sunt ridicul îmbrăcate şi e păcat că nu sunt în sălile de spectacole ca să audă reflexele pe cari le fac spectatori. Constatarea generală e că moda a făcut imense progrese în ultimul timp. I Moartea maiorului Pechkoff, fiul lui Maxim Gorki Ziarele franceze au anunţat zilele trecute moartea unui maior Pechkoff din Legiunea străină. A. Pechkoff era fiul celebrului scriitor rus Maxim Gorki. Pentru a nu beneficia de nici un avantaj de pe urma situaţiei sale, fiul lui Gorki a adoptat numele mamei sale şi şi-a început la 18 ani o viaţă plină de aventuri. A vagabondat în America, Europa, până în 1914 când s’a înscris in regiunea străină. Rănit, amputat de un braţ, a fost cinstit de guvernul francez ca un adevărat erou al războiului mondial. Printre prietenii săi francezi se numărau Philipe Berthelot, Jean Adalbert, sculptorul Cefere. ■ - » ------------- Tristul sfârşit al soţiei lui Alfred Capus Zilele trecute a încetat din viaţă soţia scriitorului Alfred Capus autorul pieselor „La Veine, Les Deux Ecoles, cronicarul dramatic al lui Figaro şi fost membru al Academiei Franceze. Alfred Capus a fost un om bogat care dădea recepţii somptuoase în castelul său din Tourraine. După moartea lui, soţia a rămas fără nici o resursă deoarece tantiemele drepturilor de autor fuseseră cedate unui impresar. Soţia lui Capus trăia dintr’o parte din venitul unei tutungerii şi dintr'o mică pensie a Ministerului Educaţiei Naţionale. A murit zilele trecute şi a fost înmormântată în groapa comună la cimitirul din Theais. „Atlantida“, libret de operă Compozitorul Maurice Perez scrie actualmente partitura unei opere, al cărei libret va fi „Atlantida“ lui Pierre Benoit.