Rampa, octombrie 1934 (Anul 17, nr. 5016-5041)
1934-10-01 / nr. 5016
Anul 17 No. 5016 REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA și atelierele grafice INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No. 301-24 mu..... abonamente Tre i luni . . ..............................Lei 300 Sa«« luni . . ..............................Lei 500 Un aa .... • L®i1000 In străinătate dublu plumulB St #*" . Director, SCARLAT FRODA Altă Dunăre Dintre toate studiile întreprinse în timpul din urmă de ştiinţa românească, acela de care se pare că putem fi în adevăr mândri e unul neaşteptat. Condeiul se miră când trebue să-l scrie. Acest neaşteptat studiu nu e altul decât studiul istoriei! La fel cu toate popoarele, Românii au început şi ei cu anale, în care îşi însemnau faptele domnilor, şi au trăit din cercetări istorice, de unde puteau lua dovezi pentru drepturi tăgăduite. Până ieri, istoria a fost precumpănitoare în desvoltarea oamenilor de gândire şi a ţării. Cei mai însemnaţi scriitori sau cei mai urmaţi îndrumători de opinie publică au ieşit din această lume a răscolitorilor trecutului, îmbrăcaţi în vestmintele lui strălucite şi tainice. Incepem aproape să suferim de o înţelegere a vieţii, peste care doream să trecem. Când iată o nouă înflorire, parcă de nimic îndreptăţită), astudiilor istorice româneşti! Nu ştiu dacă e îngăduit să leg de un om această înflorire, dar atunci el n’ar fi decât unul singur A ieşit de curând o nouă şi învăţată publicaţie, de caracter periodic, scoasă de universitari români în limba franceză şi care dă prilejul acestor rânduri. Se chiar în Istros şi e o revistă de arheologii şi de istorie veche, condusă de Scarlat Lambrino, urmaşul lui Pârvan la facultatea de litere din Bucureşti şi la săpăturile de la Histria. Ea se deschide cu această inchinare, în limba făcuta parcă anume ca să fie tăiată in piatră, ti Românilor: Memoriae magistria, gregii Vasile Pârvan. In amintirea învăţătorului fără pereche, Vasile Pârvan. E a doua lucrare, tot aşa de grea de ştiinţă şi de inimă, pe care a văzut-o anul, împodobită de acelaş nume. Cea dintâi a fost volumul publicat de Asociaţia Academică Vasile Pârvan a foştilor membri ai Şcolii române din Roma, „In memoria lui Vasile Pârvan“, la împlinirea a zece ani de la moarte. Acesta e omul. Ştiinţa istoriei a întinerit deodată în degetele lui de arheolog, îndrăgostit de unealta pe care o mânuia ca un preot al unei religii abătute tocmai prin prea lungă întrebuinţare, de la isvoarele sfinţeniei. Preotul a căzut, dar învăţăceii roiesc. Istros e şi el un cântec pe care ei îl ridică în lauda celui plecat. Noua şcoală istorică se deosebeşte în totul de cea veche, deşi trăeşte alături de ea. Se deosebeşte în spirit, în obiect, în metodă. Ea a pierdut legăturile cu romantismul, care a născut-o şi a hrănit-o pe cealaltă. A părăsit răstimpul propriu zis naţional, care-i dădea fără voe o îndreptare politică, şi s-a cufundat dincolo de negurile evului mediu român, în secolele romane şi preromane,când se fierbeau popoarele şi credinţele. Dacă pentru istoria dintâi, golurile dintre documente ispiteau la folosirea tot mai deasă şi mai îndrăsneaţă a analogiei şi a divinaţiei, pentru ceastălaltă, cercetătorul a ieşit din arhive şi din biblioteci şi s’a încărcat cu cosmaua şi cu târnăcopul. Ţara a fost întrebată în adâncurile ei şi răspunsurile au ieşit adeseori minunate. Iar minunea cea mai mare a fost poate că lucrarea de sin-* teză a isbutit să îmbrăţişeze într’o vedere largă toată puzderia de cioburi, de inscripţii sau de vetre de cetăţi, aproape a doua zi după ce ele fuseseră descoperite. „Getica“ lui Pârvan, sub care el s’a prăbuşit numai ca biată fiinţă de ţărână, dar nu ca om de ştiinţă, stă înaintea noastră ca o asemenea minune. Istoria Românilor n’a ştiut sau n’a putut să calce totdeauna cu paşi la fel. Şcoala cea nouă în care întemeetorul a lucrat amănuntul şi a zidit în acelaş timp din el clădirea, de nimeni atunci crezută cu privinţă, are astăzi faţă de tovarăşa ei această încredere, mândrie şi râvnă. Istros e şi el o dovadă, cea mai nouă. Chiar numai mulţimea publicaţiilor de acelaş fel, într’o vreme de criză tot pe atât a cercetărilor ştiinţifice pe cât a tiparului, e chemată să dea de gândit. Fără fiinţa acestei şcoli, „Dacia“, culegerea aproape năprasnică de cercetări şi descoperiri arheologice din România, publicate sub direcţia d-lui I. Andrieşeascu, n’ar fi fost cu putinţă. Alături de ea trăeşte însă ..Anuarul“’ măreţ al Institutului de studii clasice de la Cluj, pe care, dacă nu l-ar umple pe viitor decât Sarmisegetuza, şi l-am şti la adăpost de orice stricăciune. Citiţi în Istros cele câteva trăsături de identificare a generalului roman, care a dat Dacia înfrântă lui Traian, Lusius Quietus, cu origina căutată de la Cirene pânănă în satele Berbere ale Marocului. Le-a schiţat cu mână de meşter d. Carcopino. Opriţi-vă la inteligentele note filologice ale d-lui Marouzeau sau la jocul de zaruri al d-lui Wuilleumier, cei trei învăţaţi francezi cari au vrut să apară lângă tinerii învăţaţi români. Cercetaţi rosturile triburilor ioniene la Histria de d. Lambrino, Sarcofagul cu simboluri de la Tomis de d. Coliu, Tabăra romană de la Arcidava de d. Florescu, scobită de vremuri şi de oameni până la sărăcia documentară de astăzi, comoara de bani vechi de la Săpata-de-Jos de d. Cristescu, securile de bronz albano-dalmate de d. Vulpe, problemele eneoltice de d. Dumitrescu sau pătrundeţi în recenziile bogate, vioaie şi uneori crude, şi vă veţi convinge că pomul ştiinţei e verde şi că în umbra lui mintea poate găsi învăţătură, odihnă şi desfătare. Se vede că dragostea noastră credincioasă, de nenumăraţi ani, faţă de istorie, ne-a răsplătit cu acest dar. Ea nu mai aţine calea ca odinioară, călăuză poruncitoare şi exclusivă, ci ne-o împodobeşte şi ne-o uşurează. Isvoarele ştiinţei s au limpezit. Emanoil Bucuţa In Pierre Benoit, scriitor de imaginaţie şi aventură Pierre Benoit e un scriitor de I recrutează Benoit şi personajele. E cunoscută superstiţia lui în ce priveşte numele eroinelor Iniţiala e întotdeauna una : Axelle, Anabel, etc. Fără îndoială, literatura lui Pierre Benoit are şi alte superstiţii. O uşoară investigaţie lear putea identifica fără eforturi. Principala, e romantismul. Pierre Benoit e un romantic. Trece prin reverie şi ajunge la imaginaţie. Totodată e şi un clasic. Poeziile lui se inspiră de la Racine. Versul său are toată emotivitatea solemnă a clasicismului restaurat. • Dar ca poet Pierre Benoit e necunoscut. Deşi într’o poemă spune: Je me suis íembarqué vers de rive plus belles Que celles de Colchide et de l’Anti-Liban Benoit se explică. Toată literatura lui e o îmbarcare spre ţărmuri extraordinare. Romanele lui au nostalgia plecării şi fantezie. Ori o imaginaţie fără exotic nu are efectul pe care literatura lui Benoit îl pretinde. Pierre Benoit a construit lumi de închipuire, continente aruncate la fundul mării şi şi-a plimbat temperamentul poetic prin toate câmpiile şi grădinile. Autorul „Atlantidei“ urmăreşte imaginea şi deşi romancier de acţiune, îşi permite momente de contemplaţie. La Benoit e caracteristică aventura. Cadrul e întotdeauna proprice unei pasiuni şi romancierul se preocupă întotdeauna de destine. Fantezia lui Pierre Benoit colaborează cu o cultură geografică, obţinută prin deplasări. Explorează, observă şi înregistrează. După ce a găsit un peisaj, inventă o idilă care să se desfăşoare în acest decor. Caută atmosfere pentru eroii săi. Cu aceleaşi procedere îşi viziunea exoticului. II animă aventura şi în toate romanele lui, eroii au o existenţă dincolo de obicinuit şi fiecare situaţie depăşeşte viaţa simplă. Benoit idealizează oamenii şi realitatea. Prin asta e romantic. . Jr. . . „Atlantida” e fantezia formidabilă a unui continent dispărut sub apă şi în care totuşi ai iluzia unei vieţi reale. Fantasmagoria devine verosimilă. Deabea pe urmă îţi dai seama că totul e un simbol şi-o coincidenţa„Koenigsmark” şi „La Châtelaine du Liban” reprezintă un Benoit care nu mai explorează un univers legendar. Dar care în chiar cadrul verosimil al realităţii caută aventura. Pierre Benoit are multă inspiraţie. Literatura lui respiră întotdeauna un climat nou şi nealterat. Unul din romanele lui Benoit care îi justifică şi celebritatea şi prezenţa la Academie, este „Le Lac Salé”. In această carte, Pierre Benoit nu numai că face o călătorie la Nord, în Canada, pe malurile vestitului lac sărat, în a cărui apă dacă te arunci, rişti să-şi spargi capul, dar voiajează şi în trecut. Nu e şi acesta un romantism? Locul acţiunii sunt teritoriile Utah, la Salt Lake City. E cruciada americană şi noul Ierusalim. Conflictul e istoric : campania americană împotriva Mormonilor. Religia acestor Mormoni, azi din ce în ce mai rari, are un punct de vedere cu totul special: poligamia. Posibilităţi de harem existau şi în Canada. Lucrul acesta l-a atras pe Pierre Benoit. In secolul trecut, Benoit are o poziţie extrem de comodă, ca şi cum ar face aluzie la ceva întâmplat în ultimii ani. După ce stabileşte atmosfera şi introduce în arenă personajele, pe Annabel Lee şi pe preotul misionar Philippe, acţiunea începe cu replici elegante şi cu insinuări care anunţă imprecis evenimente senzaţionale. Armata americană interveine şi astfel îşi fac apariţia câteva siluete ofiţereşti, dintre care trebuie s’o reţinem pe a locotenentului Rutledge. Cu o femeie frumoasă, un abate şi un locotenent, Pierre Benoit a scris un roman admirabil. Nu neglijează să se refere şi la obiceiul Mormonilor de a avea mai multe neveste. Astfel se vorbeşte despre, „soţul nostru”. Reproduc o situaţie de un umor delicios: „Cineva bătu în uşă. — Intră, rosti Sarah. Era noul factor poştal. — Doamna Gwinett? întrebă el, din prag. Cele două femei se sculară în acelaş timp”. Şi mai departe: „Fără îndoială, fără îndoială, spuse Sarah, adresa e incomplectă. Ar fi trebuit să fie adresată D-nei Gwinett No.”. Dar asta e nuimai umorul. A Ventura nu poate fi rezumată. Și există într’o cantitate destul de mare. Pierre Benoit e un autor de lecturi excelente. In româneşte Benoit nu are traduse decât cele două sau trei romane de imens răsunet. Apare însă şi ,Le Lac Sálé”, care a fost tradus în întregime, în afară de titlu, care pe româneşte ar fi venit „Lacul Sărat” şi cum noi avem o localitate cu acest nume, confuzia ar fi fost comică. „Lei Lac Salé” va apare într’o bună tălmăcire românească şi se va intitula „Dragoste robită” nume destul de potrivit pentru acţiunea acestui roman. Al. Robot ■ li V vizita la Pe Silly Vasiliu imaginaţia publicului o reprezintă într’o ipostază aureolată de femeie fatală. N’aşi vrea să-i contrazic pe admiratori în visurile lor, dar Silly Vasiliu nu e în realitate un vamp misterios şi inaccesibil... Pe scenă, ea apare cu graţie şi degajare. Cu o voce caldă, sentimentală, Silly Vasiliu a lansat aproape toate melodiile pe care le-a fredonat Bucureştiul. Cu un temperament exuberant, ea încarnează pe actriţa de revistă ideală. Gesturile ei exprimă cochetărie, ingenuitate şi trec de la sentimentalismul patetic la comicul cel mai delicios. Silly Vasiliu poate fi tot atât de bine ,,Femeia de mâine”, învestmântată în mătase şi dantelă, ca şi simpla şi rurala Paraschivă Silly Vasiliu premeditează atât de puţin fascinaţia pe care o exercită asupra spectatorilor, încât oricare ar fi cadrul, orice i-ar pretinde textul, apariţia ei emoţionează. Destinul i-a oferit o carieră simplă, degajată şi familiară. Poate că n’ar trebui să desminţi Silly Vasiliu creată de imagi glorioasă, jerbe şi buchete del naţia publicului. Dar acesta e succes. Publicul o ovaţionează adevărul, şi o răsfaţă. Totuşi, în intimitate, Silly Vasiliu n’are aspectul şi nici prestanţa unei femei fatale. E Pe scenă, e vedeta. Aplauze ! Intre culise prietena. Camaraderie ! Acasă, e gazda. Dulceaţă, cafea, ospitalitate... Căsuţa ei, „Vila Silly” în parcul Bonaparte, îşi deschide uşa amical, încă din stradă. Şi înăuntru, te întâmpină o atmosferă agreabilă, întreţinută de buna dispoziţie şi de optimismul anfitripaniei... — Ai nimerit! surâde Silly— Am nimerit! Drept să-ţi spun însă, am căutat mult Stockheimul, printre celelalte capitale care au devenit străzi pe harta parcului Bonaparte.. — Ai venit pe jos? — Pe jos ? — Oleo, ce mirare ! Eu când nu sânt grăbită, merg numai pe jos... Păi de ce crezi mătăluţă că arăt atât de dulce şi de tinerică ? Fiidcă umblu mult pe jos, şi asta face bine la cucoane ! D’aia am şi vândut maşina pe care o aveam. Ca să nu mă tenteze... Nu e vorbă că mă costa și o groază de parale întregi (Continuare în pagina IV-a) ppiai • vil Bgffi . V.s. g . ‘ u. v§§ i ' sun lașul» Armate noui pornesc mâine să cucerească arta Conservatului de muzică şi artta dramatica din Bucureşti, traeşte zile de mare înfrigurare. Inscrieri, examene de admitere, informaţiuni... dau loc unui iureş nesfârşit... Băeţi, fete, toţi au ceva de întrebat şi ceva de spus... D. Nona Ottescu, simpaticul rector al Academiei, e asaltat cu tot felul de cereri. Ocupat cu examenele, cu greu le poate satisface. Solicitatorii se ’ndreaptă atunci către secretariat. Ușa ferecată pe dinăuntru de un Yalle care nu cedează, — oprește lumea la ghișeu... — D-le Stănciulescu, D-le Popescu!.. strigă toţi în cor... D. Stănciulescu şi dl. Popescu, — secretarul şi subsecretarul, — rămân însă surzi la orice apel. Sunt ocupaţi şi aferaţi la extrem. O cercetare la arhivă, o cercetare într’un dosar, o viză pe o petiţie, — le răpeşte un timp preţios... Şi telefonul stârnăe mereu. — Allo! Da!.. Pe cine doriţi?.. Pe d. Popescu?... D. Popescu trece la telefon, dând lămuriri unei întrebări. Abia l’a închis însă, că sună din nou. Pune mâna pe receptor: — Alo!.. Da!.. Aci Popescu!.. Pe cine doriţi?.. Pe d. Stănciulescu?.. E rândul d-lui Stănciulescu să treacă la telefon. Şi aşa, când e chemat d. Popescu, când d. Stănciulescu. Fireşte că nu-i uitat nici d. Nona lettese* ! In acest timp, solicitatorii asaltează ghişeul, vociferând ca o figuraţie condusă de Soare, într’o piesă istorică... Iată o tânără blondă, slăbuţă ridică glasul. E o viitoare primadonă a operii române. Vâră capul pe ghişeu şi gesticulează de par’c’ar vorbi cu mâinile. D. Stănciulescu sau d. Popescu încearcă zadarnic să lege un duet cu straşnica primadonă. Primadona nu se astâmpără, nu devine moderată, pân’ce imul din secretari nu o satisface, dându-i lămuriri cu privire la plata taxelor. Un tânăr palid, pirpiriu, să-l dărîmi cu o suflare, are părul dat peste cap și o enormă lavalieră neagră la gât. E un viitor Othelo, un Hamlet, un Cyrano sau un Machbeth? E serios, solemn, pătruns de înalta lui misiune. Se şi vede la un debut, ţinând sub vraja jocului, un public numai ochi şi urechi. Aplauze nesfârşite îl vor chema şi rechema la rampă, criticii îi vor consacra articole elogioase. „Ion Ionescu-Ion’’, noua fată a teatrului românesc. Deocamdată, tânărul viitor tragedian, solicită examenul de admitere şi scutire de taxă. Hall-ul Academiei de muzică şi artă dramatică, imens, întunecos şi rău mirositor, freamătă de lume gălăgioasă. Armata noilor recruţi a pornit să cucerească arta română. Toţi sunt siguri că mâine vor ţine o sală de spectacol, sub vraja unui monolog, a unei tirade, a unui gest teatral, a unui arcuş, a unui violoncel, şi chiar, — dece nu?... — a unui... trombon. Clasa instrumentelor de suflat e destul de bogată. In pieptu-i de aramă, românul are 7 vieţi cu care să tot... sufle... La clasa de „tobă“ s’au înscris anul acesta şi femei. E firesc: femeilor le place să bată toba, cu vrute şi nevrute. Toate clasele dând în hali, cel ce staţionează aci gustă la fiecare deschidere de uşe un spectacol inedit. Dintr’o clasă se aude „Balada aurului“, „Arunci un pumn de aur.«“, la care, dintr’o altă clasă, o voce de femee răspunde: — Iubeşte-mă, don Juan!.. Sunt şi voi fi numai a ta!... Deodată, un solfegiu de pian, o gamă la vioară şi solide bătăi de tobă, inundă hall-ul într’o atmosferă haotică... Părul se face măciucă în cap... şi dau bir cu fugiţii... Academia Regală de muzică şi artă dramatică... rămâne în fierberea fabricării viitorilor noştri artişti dramatici şi cântăreţi. De mâine încep cursurile... Tuturor talentelor le urăm: succes!... F. O. Fosian * *# Luni 1 Octombrie EAU DE COLOGNE. 0 AMOUR Hit Il4Ti& Tuxrfupn LE^yiLíN Stroe & Vasilache au lucrat în mare taină un film cu scenariul, interpretarea, muzica, regia, capitalul, etc.,, exclusive ale lor Bing & Bang Svonul public difuzează de vreo câteva zile, vestea unei noui ,isprăvi" a inseparabililor Stroe și Vasilache Nu e vorbă de un nou sketch muzical în genul succeselor de până acum. Nici de un nou sketch radiofonic.. Şi nici de o nouă melodie cu draci.. E vorba, nici mai mult nici mai puţin decât de un film! Un film cu Stroe şi Vasilache!.. ""Avonul n’a transmis decât atât: Stroe şi Vasilache turnează un film. Nici un amănunt in plus. Nici cine e cu paralele.. Nici cine a scris scenariul... Nici cine este regisorul.. Şi nici.. despre ce e vorba.. Stroe şi Vasilache au păstrat secretul filmului lor cu sfinţenie. Ca şi cum ar fi fost vorba de cine ştie ce secret de stat. Nu vă puteţi închipui cât de emoţionaţi, de intimidaţi şi de surprinşi au fost eri, când am venit în cabina lor de la Alhambra, ca să-i întreb câte ceva de filmul despre care vorbeşte lumea.. Au încercat pur şi simplu să nu-mi spue nimic! Tentativă care a eşuat imediat la ameninţarea că mă voiu servi un reportaj de amănuntele inedite ale fanteziei mele.. Au preferat să-şi descleşteze lmba— Să nu crezi cumva, că vrem să facem pe stării, acum când am ajuns vedete de film!.. Muţenia noastră are cu totul altă explicaţie: Ni-e teamă să nu vorbim prea devreme! Trebue să ştii, de altfel, că noi lucrăm de un an şi jumătate la filmul ăsta, fără să fi scos vorbă.. Ne-a fost frică să nu eşueze proectul nostru şi să rămânem datori cu explicaţii opiniei publice şi camarazilor din teatru... Acum însă, din moment ce ţinem la ultimele ture de manivelă, şi fiindcă e vorba şi de o ameninţare, suntem... dispuşi să facem... „declaraţii".. — Ce e filmul? O comedie? — Nu! — Nu? atunci o dramă? — Nu! — Un jurnal? — Nu! — O complectare? — Nu! — O revistă? — Nu! ' r~T— Atunci, ce e? — Humorescă muzicală. ?.. — Lansăm un titlu nou, care defineşte de minune genul filmului nostru... — Cine e cu banii? ’ — Noi! — Dai cu scenariul? — Tot noi! — Regia? — Noi! — Muzica? — Noi! — Casa de filme? — Noi! — De interpreţi numai întreb.. Ce sunt personagiile pe cari le jucaţi.. — Doi artişti şomeuri: Bing şi Bang. — Ziceţi că scenariul e al vostru? — Al nostru şi al d-lui inginer Iulian Argani, care ne-a sprijinit, de altfel în toate fazele proectului nostru. — Cu ce e filmul? cu amor? — E cu de toate! — Şi cine mai joacă afară de voi? — O mulţime de lume!. O fată blondă.. O fată brună.. Unul cu burtă.. Unul cu voce frumoasă.. Unul plin de talent... Unul cu humor.. Dacă nu i-ai ghicit, o să-ţi spunem mai târziu cine sunt.. — Când aţi început turnarea? — Imediat după ce ne-am întors din turneu. Chiar a doua zi. Am muncit foarte mult. Şi mai avem încă de furcă. De vreo două săptămâni încoace, ne sculăm mereu la 6 dimineaţa şi ne ducem să filmăm. Şi ştii foarte bine, când se termină spectacolul de la Alhambra.. Muncă, nn glumă.. — Unde se petrece acţiunea? — In Cişmigiu, la Snagov şi pe străzile Capitalei.. Un film, de luna mptru ? — Pe săturate, va dura o oră şi jumătate! — Şi aparatele? — Sunt româneşti, inventate de d. inginer Iulian Argani. Va fi deci o producţie pur românească, fără nici o contribuţie de-a Budapestei, a Parisului' sau a Hollywoodului.. Operator: Bertock.. . — Regia voi? ' ' i — Noi... Avem insă un super-vizor, aşa că înţelegi d-ta cum devine cazul cu., regia.. — Cum se numeşte super-vizorul? — Nu putem să-i dăm numele. — De ce? . — Ne-a interzis! — Cine? — Chiar el.. E omul care vrea să dovedească publicului că şi pt ţara noastră se pot turna filme ca lumea, dar ţine să rămâie anonim. — Şi pe când speraţi să daţi premiera filmului? — Intre 1—15 Noembrie, pe ecranul unui cinematograf de pe Bulevard.. Johnny , Stroe și Vasilache € 1 7''} . zii: j'-vari Culisele Parisnini Cum se lucrează trusoul unei prinţese Să execuţi trusoul şi rochia dej ţesei Marina? O! dar proectul n’a mireasă a unei prinţese, viitoare a fost încă pus la punct. Nimic încă noră a Suveranilor englezi, nu e! n’a fost decis. Care va fi lungimea tocmai o afacere de Stat, da e în orice caz o afacere de Paris. Prestigiul unui oraş renumit pentru eleganţa lui e angajat. Croitorul care a primit această agreabilă misiune trebuie trecut în rândul cavalerilor. Saloanele de modă de pe rue Royale au o armonie în gris, un gris tandru, care favorizează toate genurile de lux şi eleganţă, reprezintate în toalete şi în manechine. Pereţii, mobilele, covoarele sunt gris ca cenuşa, ca nourii sau ca toamna. Vânzătoarele au rochii de mătase gris, lucrătoarele în mousseline de lână gris şi chiar groomii sunt gris, în afară de caschetă, care e de argint. Am cerut să vedem atelierul unde se pregătesc minunile destinate unei „prinţese“ din „O mie şi una de nopţi“. Ni s’a răspuns: — Trebuie s’o aşteptaţi pe Miss Dorothy! In sfârşit, iat-o. Mis Dorothy e îmbrăcată în negru, iar buclele de aur ale coafurii ei strălucesc. Ea ne spune cu un accent care ar face avere în teatru: — Ați venit pentru rochia prin^ (Continuare în pag. IIa£ trenei? Această trenă va fi ascuțita p rofundă sau pătrată? Nu se știe încă nimic. Dar celelalte rochii? — Ah! Ele sunt în lucru. Dar nu știu dacă ar fi delicat să vi le arăt. O asigurăm pe Miss Dorothy ca toate parisienele sunt nebune da curiozitate, în ce priveşte trusoul principesei Marina. De notat că prinţesa, care uneori merge şi pe jos, a comandat câteva rochii simple: una galbenă, alta maron, alta albastră. Câteva tailleare, un manteau de leopard şi toată lingeria necesară. — Pot să le văd? Nu. Toate aceste minunate vestminte sunt încă în mâinile lucrătoarelor. Şi ne ducem să surprindem pe aceste artisane ale modei în febra unei activităţi excepţionale. O, minune! Atelierul e plin de soare. Toate ferestrele sunt larg deschise către cer. Aici nu se respiră fada și imposibila atmosferă comună atelierelor feminine. Complimente patronului!