Rampa, octombrie 1934 (Anul 17, nr. 5016-5041)

1934-10-01 / nr. 5016

Anul 17 No. 5016 REDACȚIA, ADMINI­STR­AȚI­A și atelierele gra­fice INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No. 3­01-24 mu..... a­bonamente Tre i luni . . ..............................Lei 300 Sa«« luni . . ..............................Lei 500 Un aa .... • L®i1000 In străinătate dublu plumu­lB St #*" . Director, SCARLAT FRODA Altă Du­năre Dintre toate studiile întreprin­se în timpul din urmă de ştiinţa românească, acela de care se pare că putem fi în adevăr mândri e u­­nul neaşteptat. Condeiul se miră când trebue să-l scrie. Acest ne­aşteptat studiu nu e altul decât studiul istoriei! La fel cu toate popoarele, Ro­mânii au început şi ei cu anale, în care îşi însemnau faptele domni­lor, şi au trăit din cercetări isto­rice, de unde puteau lua dovezi pentru drepturi tăgăduite. Până ieri, istoria a fost precumpănitoa­re în desvoltarea oamenilor de gândire şi a ţării. Cei mai însem­naţi scriitori sau cei mai urmaţi îndrumători de opinie publică au ieşit din această lume a răscolito­rilor trecutului, îmbrăcaţi în vest­mintele lui strălucite şi tainice. In­cepem aproape să suferim de o în­ţelegere a vieţii, peste care do­ream să trecem. Când iată o nouă înflorire, parcă de nimic îndrep­tăţită), a­­studiilor istorice româ­neşti! Nu ştiu dacă e îngăduit să leg de un om această înflorire, dar atunci el n’ar fi decât unul singur A ieşit de curând o nouă şi învă­ţată publicaţie, de caracter perio­dic, scoasă de universitari români în limba franceză şi care dă pri­lejul acestor rânduri. Se chiar în Istros şi e o revistă de arheologii şi de istorie veche, condusă de­­ Scarlat Lambrino, urmaşul lui Pâr­van la facultatea de litere din Bu­cureşti şi la săpăturile de la His­tria. Ea se deschide cu această in­chinare, în limba făcuta par­că a­nume ca să fie tăiată in piatră, ti Românilor: Memoriae magistri­a, gregii Vasile Pârvan. In aminti­rea învăţătorului fără pereche, Vasile Pârvan. E a doua lucrare, tot aşa de grea de ştiinţă şi de inimă­, pe care a văzut-o anul, îm­podobită de acelaş nume. Cea din­tâi a fost volumul publicat de A­­sociaţia Academică Vasile Pârvan a foştilor membri ai Şcolii româ­ne din Roma, „In memoria lui Vasile Pârvan“, la împlinirea a zece ani de la moarte. Acesta e omul. Ştiinţa istoriei a întinerit deodată în degetele lui de arheo­log, îndrăgostit de unealta pe care o mânuia ca un preot al unei reli­gii abătute tocmai prin prea lun­gă întrebuinţare, de la isvoarele sfinţeniei. Preotul a căzut, dar în­văţăceii roiesc. Istros e şi el un cântec pe care ei îl ridică în lau­da celui plecat. Noua şcoală istorică se deose­beşte în totul de cea vech­e, deşi trăeşte alături de ea. Se deosebeş­te în spirit, în obiect, în metodă. Ea a pierdut legăturile cu roman­tismul, care a născut-o şi a hrăni­t-o pe cealaltă. A părăsit răstim­pul propriu zis naţional, care-i dădea fără voe o îndreptare poli­tică, şi s-a cufundat dincolo de negurile evului mediu român, în secolele romane şi preromane,­­când se fierbeau popoarele şi cre­dinţele. Dacă pentru istoria din­tâi, golurile dintre documente is­piteau la folosirea tot mai deasă şi mai îndrăsneaţă a analogiei şi a divinaţiei, pentru ceastălaltă, cercetătorul a ieşit din arhive şi din biblioteci şi s’a încărcat cu cosmaua şi cu târnăcopul. Ţara a fost întrebată în adâncurile ei şi răspunsurile au ieşit adeseori mi­nunate. Iar minunea cea mai ma­re a fost poate că lucrarea de sin-* teză a isbutit să îmbrăţişeze în­­tr’o vedere largă toată puzderia de cioburi, de inscripţii sau de ve­tre de cetăţi, aproape a doua zi după ce ele fuseseră descoperite. „Getica“ lui Pârvan, sub care el s’a prăbuşit numai ca biată fiinţă de ţărână, dar nu ca om de ştiinţă, stă înaintea noastră ca o aseme­nea minune. Istoria Românilor n’a ştiut sau n’a putut să calce totdea­una cu paşi la fel. Şcoala cea nouă în care întemeetorul a lu­crat amănuntul şi a zidit în acelaş timp din el clădirea, de nimeni a­­tunci crezută cu privinţă, are as­tăzi faţă de tovarăşa ei această în­credere, mândrie şi râvnă. Istros e şi el o dovadă, cea mai nouă. Chiar numai mulţimea pu­blicaţiilor de acelaş fel, într’o vre­me de criză tot pe atât a cercetă­rilor ştiinţifice pe cât a tiparului, e chemată să dea de gândit. Fără fiinţa acestei şcoli, „Dacia“, cule­gerea aproape năprasnică de cer­cetări şi descoperiri arheologice din România, publicate sub direc­ţia d-lui I. Andrieşeascu, n’ar fi fost cu putinţă. Alături de ea tră­eşte însă ..Anuarul“’ măreţ al Ins­titutului de studii clasice de la Cluj, pe care, dacă nu l-ar umple pe viitor decât Sarmisegetuza, şi l-am şti la adăpost de orice strică­ciune. Citiţi în Istros cele câteva trăsături de identificare a genera­lului roman, care a dat Dacia în­frântă lui Traian, Lusius Quietus, cu origina căutată de la Ci­rene pâ­­nănă în satele Berbere ale Maro­cului. Le-a schiţat cu mână de meşter d. Carcopino. Opriţi-vă la inteligentele note filologice ale d-lui Marouzeau sau la jocul de zaruri al d-lui­­ Wuilleumier, cei trei învăţaţi francezi cari au vrut să apară lângă tinerii învăţaţi ro­mâni. Cercetaţi rosturile triburi­lor ioniene la Histria de d. Lam­brino, Sarcofagul cu simboluri de la Tomis de d. Coliu, Tabăra ro­mană de la Arcidava de d­. Flores­­cu, scobită de vremuri şi de oa­meni până la sărăcia documentară de astăzi, comoara de bani vechi de la Săpata-de-Jos de d. Cristes­­cu, securile de bronz albano-dal­­mate de d. Vulpe, problemele eneo­ltice de d. Dumitrescu sau pă­­trundeţi în recenziile bogate, vi­oaie şi uneori crude, şi vă veţi con­vinge că pomul ştiinţei e verde şi că în umbra lui mintea poate găsi învăţătură, odihnă şi desfă­tare. Se vede că dragostea noastră credincioasă, de nenumăraţi ani, faţă de istorie, ne-a răsplătit cu a­­cest dar. Ea nu mai aţine calea ca odinioară, călăuză poruncitoare şi exclusivă, ci ne-o împodobeşte şi ne-o uşurează. Isvoarele ştiinţei s au limpezit. Emanoil Bucuţa In Pierre Benoit, scriitor de imaginaţie şi aventură Pierre Benoit e un scriitor de I recrutează Benoit şi personaje­le. E cunoscută superstiţia lui în ce priveşte numele eroinelor Iniţiala e întotdeauna un­a : Axelle, Anabel, etc. Fără îndoială, literatura lui Pierre Benoit are şi alte super­stiţii. O uşoară investigaţie le­­ar putea identifica fără efortu­ri. Principala, e romantismul. Pierre Benoit e un romantic. Trece prin reverie şi ajunge la i­maginaţi­e. To­todată e şi un clasic. Poeziile lui se inspiră de la Racine. Versul său are toată emotivi­tatea solemnă a clasicismului restaurat. •­­ Dar ca poet Pierre Benoit e necunoscut. Deşi într’o poemă spune: Je me suis íembarqué vers de rive plus belles Que celles de Colchide et de l’Anti-Liban Benoit se explică. Toată lite­ratura lui e o îmbarcare spre ţărmuri extraordinare. Romane­le lui au nostalgia plecării şi fantezie. Ori o imaginaţie fără exotic nu are efectul pe care li­teratura lui Benoit îl pretinde. Pierre Benoit a construit lu­mi de închipuire, continente a­­runcate la fundul mării şi şi-a plimbat temperamentul poetic prin toate câmpiile şi grădini­le. Autorul „Atlantidei“ urmă­reşte imaginea şi deşi roman­cier de acţiune, îşi permite mo­mente de contemplaţie. La Benoit e caracteristică a­­ventura. Cadrul e întotdeauna proprice unei pasiuni şi roman­cierul se preocupă întotdeauna de destine.­­ Fantezia lui Pierre Benoit colaborează cu o cultură geo­grafică, obţinută prin deplasă­ri.­­ Explorează, observă şi înre­gistrează. După ce a găsit un peisaj, in­ventă o idilă care să se desfă­şoare în acest decor. Caută atmosfere pentru eroii săi. Cu aceleaşi proce­dere îşi viziunea exoticului. II animă aventura şi în toate romanele lui, eroii au o existen­ţă dincolo de obicinuit şi fieca­re situaţie depăşeşte viaţa sim­plă. Benoit idealizează oamenii şi realitatea. Prin asta e roman­tic. . Jr. . . „Atlantida” e fantezia formi­dabilă a unui continent dispă­rut sub apă şi în care totuşi ai iluzia unei vieţi reale. Fantas­magoria devine verosimilă. De­­abea pe urmă îţi dai seama că totul e un simbol şi-o coinciden­ţa­„Koenigsmark” şi „La Châte­laine du Liban” reprezintă un Benoit care nu mai explorează un univers legendar. Dar care în chiar cadrul verosimil al rea­lităţii caută aventura. Pierre Benoit are multă inspi­raţie. Literatura lui respiră în­totdeauna un climat nou şi ne­alterat. Unul din romanele lui Benoit care îi justifică şi celebritatea şi prezenţa la Academie, este „Le Lac Salé”. In această carte, Pierre Benoit nu numai că fa­ce o călătorie la Nord, în Cana­da, pe malurile vestitului lac să­rat, în a cărui apă dacă te a­­runci, rişti să-şi spargi capul, dar voiajează şi în trecut. Nu e şi acesta un romantism? Locul acţiunii sunt teritoriile Utah, la Salt­ Lake City. E cru­ciada americană şi noul Ierusa­lim. Conflictul e istoric : cam­pania americană împotriva Mor­monilor. Religia acestor Mormoni, azi din ce în ce mai rari, are un punct de vedere cu totul spe­cial: poligamia. Posibilităţi de harem existau şi în Canada. Lu­crul acesta l-a atras pe Pierre Benoit. In secolul trecut, Benoit are o poziţie extrem de comodă, ca şi cum ar face aluzie la ceva întâmplat în ultimii ani. După ce stabileşte atmosfera şi introduce în arenă persona­jele, pe Annabel Lee şi pe preo­tul misionar Philippe, acţiunea începe cu replici elegante şi cu insinuări care anunţă imprecis evenimente senzaţionale. Armata americană intervein­e şi astfel îşi fac apariţia câteva siluete ofiţereşti, dintre care trebui­e s’o reţinem pe a locote­nentului Rutledge. Cu o femeie frumoasă, un a­­bate şi un locotenent, Pierre Benoit a scris un roman­ admira­bil. Nu neglijează să se refere şi la obiceiul Mormonilor de a avea mai multe neveste. Astfel se vorbeşte despre, „so­ţul nostru”. Reproduc o situa­ţie de un umor delicios: „Cineva bătu în uşă. — Intră, rosti Sarah. Era noul factor poştal. — Doamna Gwinett? între­bă el, din prag. Cele două femei se sculară în acelaş timp”. Şi mai departe: „Fără îndoială, fără îndoială, spuse Sarah, adresa e incom­plectă. Ar fi trebuit să fie a­­dresată D-nei Gwinett No.­­”. Dar asta e nuimai umorul. A Ventura nu poate fi rezumată. Și există într’o cantitate destul de mare. Pierre Benoit e un au­tor de lecturi excelente.­­ In româneşte Benoit nu are traduse decât cele două sau trei romane de imens răsunet. Apare însă şi ,Le Lac Sálé”, care a fost tradus în întregime, în afară de titlu, care pe româ­neşte ar fi venit „Lacul Sărat” şi cum noi avem o localitate cu acest nume, confuzia ar fi fost comică. „Lei Lac Salé” va apare în­tr’o bună tălmăcire românea­scă şi se va intitula „Dragoste robită” nume destul de potrivit pentru acţiunea acestui roman. Al. Robot ■ li V vizita la Pe Silly Vasiliu imaginaţia publicului o reprezintă într’o ipostază aureolată de femeie fa­tală. N’aşi vrea să-i contrazic pe admiratori în visurile lor, dar Silly Vasiliu nu e în reali­tate un vamp misterios şi inac­cesibil... Pe scenă, ea apare cu graţie şi degajare. Cu o voce caldă, sentimenta­lă, Silly Vasiliu a lansat aproa­pe toate melodiile pe care le-a fredonat Bucureştiul. Cu un temperament exuberant, ea în­carnează pe actriţa de revistă ideală. Gesturile ei exprimă co­chetărie, ingenuitate şi trec de la sentimentalismul patetic la comicul cel mai delicios. Silly Vasiliu poate fi tot atât de bi­ne ,,Femeia de mâine”, învest­mântată în mătase şi dantelă, ca şi simpla şi rurala Paraschi­vă Silly Vasiliu premeditează a­­tât de puţin fascinaţia pe care o exercită asupra spectatorilor, încât oricare ar fi cadrul, orice i-ar pretinde textul, apariţia ei emoţionează. Destinul i-a oferit o carieră simplă, degajată şi familiară. Poate că n’ar trebui să desminţ­i Silly Vasiliu creată de imagi glorioasă, jerbe şi buchete del naţia publicului. Dar acesta e succes. Publicul o ovaţionează­­ adevărul, şi o răsfaţă. Totuşi, în intimitate, Silly Vasiliu n’are aspectul şi nici prestanţa unei femei fatale. E Pe scenă, e vedeta. Aplauze ! Intre culise prietena. Camara­­derie ! Acasă, e gazda. Dulceaţă, cafea, ospitalitate... Căsuţa ei, „Vila Silly” în par­cul Bonaparte, îşi deschide uşa amical, încă din stradă. Şi înă­­u­ntru, te întâmpină o atmosfe­ră agreabilă, întreţinută de bu­na dispoziţie şi de optimismul anfitripaniei... — Ai nimerit! surâde Sil­ly­— Am nimerit! Drept să-ţi spun însă, am căutat mult Stock­heimul, printre celelalte capita­le care au devenit străzi pe harta parcului Bonaparte.. — Ai venit pe jos? — Pe jos ? — Oleo, ce mirare ! Eu când nu sânt grăbită, merg numai pe jos... Păi de ce crezi mătăluţă că arăt atât de dulce şi de tine­rică ? Fiidcă umblu mult pe jos, şi asta face bine la cucoa­ne ! D’aia am şi vândut maşina pe care o aveam. Ca să nu mă tenteze... Nu e vorbă că mă cos­ta și o groază de parale întregi (Continuare în pagina IV-a) ppiai • vil Bgffi­­ . V.s. g . ‘ u. v§§ i ' sun lașul» Armate noui pornesc mâine să cucerească arta Conservatului de muzică şi art­­ta dramatica din Bucureşti, traeş­­te zile de mare înfrigurare. Inscri­eri, examene de admitere, informa­ţiuni... dau loc unui iureş nesfâr­şit... Băeţi, fete, toţi au ceva de întrebat şi ceva de spus... D. Nona Ottescu, simpaticul rec­tor al Academiei, e asaltat cu tot felul de cereri. Ocupat cu exame­nele, cu greu le poate satisface. So­licitatorii se ’ndreaptă atunci că­tre secretariat. Ușa ferecată pe dinăuntru de un Yalle care nu cedează, — o­­prește lumea la ghișeu... — D-le Stănciulescu, D-le Po­pescu!.. strigă toţi în cor... D. Stănciulescu şi dl. Popescu, — secretarul şi subsecretarul, — ră­mân însă surzi la orice apel. Sunt ocupaţi şi aferaţi la extrem. O cer­cetare la arhivă, o cercetare în­­tr’un dosar, o viză pe o petiţie, — le răpeşte un timp preţios... Şi te­lefonul stârnăe mereu. — Allo! Da!.. Pe cine doriţi?.. Pe d. Popescu?... D. Popescu trece la telefon, dând lămuriri unei întrebări. A­­bia l’a închis însă, că sună din nou. Pune mâna pe receptor: — Alo!.. Da!.. Aci Popescu!.. Pe cine doriţi?.. Pe d. Stănciulescu?.. E rândul d-lui Stănciulescu să treacă la telefon. Şi aşa, când e chemat d. Popescu, când d. Stăn­ciulescu. Fireşte că nu-i uitat nici d. Nona lettese* ! In acest timp, solicitatorii asal­tează ghişeul, vociferând ca o figu­raţie condusă de Soare, într’o pie­să istorică... Iată o tânără blondă, slăbuţă ri­dică glasul. E o viitoare primado­nă a operii române. Vâră capul pe ghişeu şi gesticulează de par’c’ar vorbi cu mâinile. D. Stănciulescu sau d. Popescu încearcă zadarnic să lege un duet cu straşnica primadonă. Primadona nu se astâmpără, nu devine moderată, pân’ce imul din secretari nu o satisface, dându-i lămuriri cu privire la plata taxe­lor. Un tânăr palid, pirpiriu, să-l dărîmi cu o suflare, are părul dat peste cap și o enormă lavalieră neagră la gât. E un viitor Othelo, un Hamlet, un Cyrano sau un Machbeth? E serios, solemn, pă­truns de înalta lui misiune. Se şi vede la un debut, ţinând sub vra­ja jocului, un public numai ochi şi urechi. Aplauze nesfârşite îl vor chema şi rechema la rampă, criticii îi vor consacra articole elogioase. „Ion Ionescu-Ion’’, noua fată a teatrului românesc. Deocamdată, tânărul viitor tra­gedian, solicită examenul de admi­tere şi scutire de taxă. Hall-ul Academiei de muzică şi artă dramatică, imens, întune­cos şi rău mirositor, freamătă de lume gălăgioasă. Armata noilor recruţi a pornit să cucerească arta română. Toţi sunt siguri că mâine vor ţine o sală de spectacol, sub vraja unui monolog, a unei tirade, a unui gest teatral, a unui arcuş, a unui violoncel, şi chiar, — dece nu?... — a unui... trombon. Clasa instrumentelor de suflat e destul de bogată. In pieptu-i de aramă, românul are 7 vieţi cu ca­re să tot... sufle... La clasa de „tobă“ s’au înscris anul acesta şi femei. E firesc: fe­meilor le place să bată toba, cu vrute şi nevrute. Toate clasele dând în hali, cel ce staţionează aci gustă la fiecare deschidere de uşe un spectacol inedit. Dintr’o clasă se aude „Ba­lada aurului“, „Arunci un pumn de aur.«“, la care, dintr’o altă cla­să, o voce de femee răspunde: — Iubeşte-mă, don Juan!.. Sunt şi voi fi numai a ta!... Deodată, un solfegiu de pian, o gamă la vioară şi solide bătăi de tobă, inundă hall-ul într’o atmos­feră haotică... Părul se face măciu­că în cap... şi dau bir cu fugiţii... Academia Regală de muzică şi artă dramatică... rămâne în fierbe­rea fabricării viitorilor noştri ar­tişti dramatici şi cântăreţi. De mâine încep cursurile... Tuturor talentelor le urăm: succes!... F. O. Fosian *­­ *# Luni 1 Octombrie EAU DE COLOGNE. 0 AMOUR Hit Il4Ti& Tuxrfupn LE^yiLíN Stroe & Vasilache au lucrat în mare taină un film cu scenariul, interpretarea, muzica, regia, capitalul, etc.,, exclusive ale lor Bing & Bang Svonul public difuzează de vreo câ­teva zile, vestea unei noui ,isprăvi" a inseparabililor Stroe și Vasilache Nu e vorbă de un nou sketch muzi­cal în genul succeselor de până acum. Nici de un nou sketch radiofonic.. Şi nici de o nouă melodie cu draci.. E vorba, nici mai mult nici mai puţin­ decât de un film! Un film cu Stroe şi Vasilache!.. ""Avonul n’a transmis decât atât: Stroe şi Vasilache turnează un film. Nici un amănunt in plus. Nici cine e cu paralele.. Nici cine a scris scena­riul... Nici cine este regisorul.. Şi ni­ci.. despre ce e vorba.. Stroe şi Vasilache au păstrat secre­tul filmului lor cu sfinţenie. Ca şi cum ar fi fost vorba de cine ştie ce secret de stat. Nu vă puteţi închipui cât de emoţionaţi, de intimidaţi şi de surprinşi au fost eri, când am venit în cabina lor de la Alhambra, ca să-i întreb câte ceva de filmul despre care vorbeşte lumea.. Au încercat pur şi simplu să nu-mi spue nimic! Tentati­vă care a eşuat imediat la ameninţa­rea că mă voiu servi un reportaj de amănuntele inedite ale fanteziei me­le.. Au preferat să-şi descleşteze lm­ba­— Să nu crezi cumva, că vrem să facem pe stării, acum când am ajuns vedete de film!.. Muţenia noastră are cu totul altă explicaţie: Ni-e teamă să nu vorbim prea de­vreme! Trebue să ştii, de­ alt­fel, că noi lucrăm de un an şi jumă­tate la filmul ăsta, fără să fi scos vorbă.. Ne-a fost frică să nu eşueze proectul nostru şi să rămânem datori cu explicaţii opiniei publice şi cama­razilor din teatru... Acum însă, din moment ce ţinem la ultimele ture de manivelă, şi fiindcă e vorba şi de o ameninţare, suntem... dispuşi să fa­cem... „declaraţii".. — Ce e filmul? O comedie? — Nu! — Nu? atunci o dramă? — Nu! — Un jurnal? — Nu! — O complectare? — Nu! — O revistă? — Nu! ' r~T­— Atunci, ce e? — Humorescă muzicală.­­ ?­.. — Lansăm un titlu nou, care defi­neşte de minune genul filmului nos­tru...­­ — Cine e cu banii? ’ — Noi!­­ — Dai cu scenariul? — Tot noi! — Regia? — Noi! — Muzica? — Noi! — Casa de filme? — Noi! — De interpreţi numai întreb.. Ce sunt personagiile pe cari le jucaţi.. — Doi artişti şomeuri: Bing şi Bang. — Ziceţi că scenariul e al vostru? — Al nostru şi al d-lui inginer Iulian Argani, care ne-a sprijinit, de altfel în toate fazele proectului nostru. — Cu ce e filmul? cu amor?­­ — E cu de toate! — Şi cine mai joacă afară de voi? — O mulţime de lume!. O fată blon­dă.. O fată brună.. Unul cu burtă.. U­­nul cu voce frumoasă.. Unul plin de talent... Unul cu humor.. Dacă nu i-ai ghicit, o să-ţi spunem mai târziu cine sunt.. — Când aţi început turnarea? — Imediat după ce ne-am întors din turneu. Chiar a doua zi. Am muncit foarte mult. Şi mai avem încă de fur­că. De vreo două săptămâni încoace, ne sculăm mer­eu la 6 dimineaţa şi ne ducem să filmăm. Şi ştii foarte bine, când se termină spectacolul de la Al­hambra.. Muncă, nn glumă.. — Unde se petrece acţiunea? — In Cişmigiu, la Snagov şi pe stră­zile Capitalei.. Un film, de luna mp­tru­ ? — Pe săturate, va dura o oră şi ju­mătate! — Şi aparatele? — Sunt româneşti, inventate de d. inginer Iulian Argani. Va fi deci o producţie pur românească, fără nici o contribuţie de-a Budapestei, a Pari­sului' sau a Hollywoodului.. Opera­tor: Bertock.. . — Regia voi? ' ' i — Noi... Avem insă un super-vizor, aşa că înţelegi d-ta cum devine ca­zul cu., regia.. — Cum se numeşte super-vizorul? — Nu putem să-i dăm numele. — De ce? . — Ne-a interzis!­ — Cine? — Chiar el.. E omul care vrea să do­vedească publicului că şi pt ţara noa­stră se pot turna filme ca lumea, dar ţine să rămâie anonim. — Şi pe când speraţi să daţi pre­miera filmului? — Intre 1—15 Noembrie, pe ecranul unui cinematograf de pe Bulevard.. Johnny , Stroe și Vasilache € 1 7''} . zii: j'-v­ari Culisele Parisnini Cum se lucrează trusoul unei prinţese Să execuţi trusoul şi rochia dej ţesei Marina? O! dar proectul n’a mireasă a unei prinţese, viitoare a fost încă pus la punct. Nimic încă noră a Suveranilor englezi, nu e! n’a fost decis. Care va fi lungimea tocmai o afacere de Stat, da e în orice caz o afacere de Paris. Pres­tigiul unui oraş renumit pentru e­­leganţa lui e angajat. Croitorul care a primit această agreabilă mi­siune trebuie trecut în rândul ca­valerilor. Saloanele de modă de pe rue Ro­yale au o armonie în gris, un gris tandru, care favorizează toate ge­nurile de lux şi eleganţă, reprezin­tate în toalete şi în manechine. Pereţii, mobilele, covoarele sunt gris ca cenuşa, ca nourii sau ca toamna. Vânzătoarele au rochii de mătase gris, lucrătoarele în mous­­seline de lână gris şi chiar groomii sunt gris, în afară de caschetă, care e de argint. Am cerut să vedem atelierul unde se pregătesc minunile des­tinate unei „prinţese“ din „O mie şi una de nopţi“. Ni s’a răspuns: — Trebuie s’o aşteptaţi pe Miss Dorothy! In sfârşit, iat-o. Mis Dorothy e îmbrăcată în negru, iar buclele de aur ale coafurii ei strălucesc. Ea ne spune cu un accent care ar face avere în teatru: — Ați venit pentru rochia prin^ (Continuare în pag. II­a£ trenei? Această trenă va fi ascuți­ta p r­ofundă sau pătrată? Nu se știe încă nimic. Dar celelalte rochii? — Ah! Ele sunt în lucru. Dar nu știu dacă ar fi delicat să vi le arăt. O asigurăm pe Miss Dorothy ca toate parisienele sunt nebune da curiozitate, în ce priveşte trusoul principesei Marina. De notat că prinţesa, care une­ori merge şi pe jos, a comandat câteva rochii simple: una galbe­nă, alta maron, alta albastră. Câ­teva tailleare, un manteau de leo­pard şi toată lingeria necesară. — Pot să le văd? Nu. Toate aceste minunate vestminte sunt încă în mâinile lu­crătoarelor. Şi ne ducem să surprindem pe aceste artisane ale modei în fe­bra unei activităţi excepţionale. O, minune! Atelierul e plin de soare. Toate ferestrele sunt larg deschise către cer. Aici nu se res­piră fada și imposibila atmosferă comună atelierelor feminine. Com­­plimente patronului!

Next