Rampa, ianuarie 1935 (Anul 18, nr. 5092-5115)
1935-01-02 / nr. 5092
Anul IS No. 5092 REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA Șl ATELIERELE grafice INTRAREA ZALOVIIT No. 1 TELEFON No.a d-a* ABONAMENTE Trai luni.........................................L*i 300 Lai* luni............................................Lai 500 Un an . .................................... La: 1000 mn străinătate dubla gliiiiuiiiiiil Publicitatea: RUDOLF.MOSSE S. A Biurourile: Bilul Bratianu 22—Telefon •2.40.07 Anul teatral Încheiam acum 12 luni, un an fad, incolor chinuit între aşteptări, făgădueli neîmplinite şi eforturi sterile... ca să nu întrevedem subt anglirii prea fericite zorile celui următor. ...Şi totuş începeam Ianuarie 1954 cu cinci teatre necăjite, ca să bilanţăm în Decembrie opt, toate mulţumite şi mânuire, dacă nu de isprava lor artistică, cel pufin de socotelile „cassei", excedentare şi rotunde. Pe nesimţite şi fără justificări lămuritoare un miracol s'a săvârşit. Obosite, cu eforturile sleite, teatrele nu ne-au mai făcut făgădueli ispititoare — aproape nici mi s au mai anunţat repertorii. Oficialitatea a abandonat cu desăvârşire arta şi teatrul. Toate subvenţiile au fost suprimate. Cele ale teatrelor de stat au fost simţitor subţiate. Inchiziţia fiscală şi-a mutat aparatele de tortură lângă biroul de control. Rezultatul ?: Din cinci teatre ameninţate, opt fericite şi prospere. Paradoxala situaţie de azi ne pune în imposibilitate de a face anuarul nostru rezumatoriile al activităţii trecute. Recapitulăm cifre, nu piese şi excedente artistice. Ar trebui să însemnăm, în acest loc, borderourile fie cassă ale diverselor teatre, sume şi beneficii. Repertoriul nu mai interesează — cel puţin el nu ne mai poate învăţa nimic. Valorile artistice se estimează în lei. Eforturile se calculează în cheltueli de montare. Realizările se cântăresc după registre. Coordonarea eforturilor , într'o quasi-armonică colaborare a teatrelor, o directivă generala subt auspiciile autorităţii de stat, principii de îndrumare a azi lucruri rizibile. Activitatea disparată a creat emulaţia, a îndoit efortul. Fiecare e mai sigur de sine, neaşteptând nimic de la alţii. Criza a înfrânt criza. Primi noastră scena care se devotase cu totul literaturii originale — fără a abandona un vechia program — înregistrează totuş mai puţine seri destinate piesei originale. Anul trecut însuma 14 piese româneşti finţatice străine. Acesta are abia 9 originale ŞT şeapte traduceri. Totuşi e şi aci o simplă statistică de cifre. Subt raportul judecaţii critice rezultatul e arelaş. Nici atunci, nici acum antologia dramei româneşti nu imn prea mult de reţinut din materialul literar. Câştigul în inn altă direcţie incalculabil . Piesa românească se dovedeşte, a nu fi, în ochii publicului, subt nivelul dramei moderne de import. Spectatorul im mai cercetează pe afiş naţionalitatea autorului, manifestând scepticism şi rezervă pentru piesa originală. Din potrivă câteva nume şi-au stabillt ui credit. E un mare câştig. Un teatru a dispărut. Un ali a luat imediat locul ,şi în spaţiul ocupat de acesta s’a instalat o formaţie nouă. Câţiva actori dintr’o companie, au înfiinţat alta, unii şi-au găsit noui tovarăşi. E un cadril necomandat de nici o lege, care dezminte chiar cerinţa ansamblurilor omogene. Totuş publicul pare încântat de aceste schimbări care-i oferă iluzia reînoirii. Dar nu vom putea trece totuş cu vederea desfiinţarea teatrului particular întemeiat de d-şoara Ventura tocmai după ce ultima stagiune cu realizările regisorului Barnowski însemnau în teatrul bucureştean eforturi artistice de repercusiuni apreciabile. Teatrul Ventura a fost un nucleu, care a valorificat artişti şi repertorii. Mulţi din actorii neştiuţi sau necotaţi acum cinci, ani sunt azi valori prime în alte formaii. Efortul depus aci e de multă însemnătate , fapta d-.soarei Ventura va rămâne în mişcarea teatrală românească, mai mult prin drumurile deschise decât prin scurta activitate a teatrului său. Din potrivă asociaţia care îşi adăposteşte emblema în teatrul Regina Maria îşi statorniceşteşi amplifică valoarea subt seninul duratei. E o formaţie bidecenală şi prestigul ei ia aspect de instituţie căreia dispariţii, ca şi apariţia vremelnică, alinora dintre asociaţi nu-i mai poate ştirbi nimic din caracterul permanent. Nici eclipsele trecătoare nu mai pot ajunge, elii să-i umbrească temeliile solide. * D. lancovescu, care juca anul trecut la Eforie, acum ocupă, loc la Comedia, după cum altă dată era la Mic, Regina Maria, Alhambra şi încă şi încă, iar la anul va h cine .ştit» «mie..» - n inc*c®y ,care străluceşte oriunde şi pretutindeni, singularizându-se prin caracter artistic şi temperament în viaţa bucureşteană. * O gădina de vara şi-a clădit tavan şi joacă subt cer acoperit cu aceiaşi desinvoltură şi calitate ca in miez de vară. * Imitându-i exemplul şi d. Tapase a scăpat o clipă de ameninţarea norilor răspândind încă o credinţă greşită. Nu există spectacole de grădină, de sală, de varăşi de alte anotimpuri.* Un teatru regional s’a stabilit la Bucureşti. începuturile lui sunt încă laborioase, nu atât pentru că abia îşi face drum, cât pentru că e copios subvenţionat, într’un an când trebui să fii abandonat ca să-ţi meargă bine. Alhambra singură a rămas deocamdată credincioasă revistei — revista nouă, epurată, elegantă, agrementată de satiră, de alerteră, de intenţii de artă — şi face un drum strălucit. Iată deci bilanţul 1934. Previziuni pentru 1935? Mare curaj i-ar trebui cuiva ca să le facă ! V. Timuș iul Director, SCARLAT FRODA Un scandal fără precedent la Paris La înmormântarea scriitorului Felicien Champsaur propriul sau fiu ia cuvântul împotriva dispărutului Un incident extraordinar s’a produs la Paris, la crematoriul Pere-Lachaise, în timpul incinerării rămăşiţelor pământeşti ale scriitorului Felicien Champsaur. ‘ André Delacour salutase în numele Societăţii Oamenilor de litere memoria fecundului romancier, amintind forţa incontestabilă a Orgiei latine, a Arivistului, curţi care „caracterizează o epocă, denunţând tarele unei societăţi” şi denotă, dacă nu o aspiraţie spre ideal, cel puţin o nevoe de evadare „care s’a manifestat la Felicien Champsaur prin gustul său pentru exotism, prin curiozitatea sa şi prin cunoaşterea artelor Extremului Orient”. Abia îşi terminase André Delacour discursul funebru, când un domn de vreo treizeci de ani urcă la tribună și se adresă foarte calm asistenții: — Deoarece sunt acum în fața prietenilor lui Félicien Champsaur, țin să le spun că simt fiul său, doctorul André Champsaur. Vreau să răspund torentului de injurii pe careFélicien Champsaur l-a revăr- sat asupra mamei mele și asu- prea mea... Asistenţa a indicat imediat proteste indignate împotriva oratorului, care a trebuit să-şi întrerupă curiosul panegiric. Câteva doamne au început să plângă. La apariţia brigadierului crematoriului, doctorul André Champsaur renunţă la discurs şi se îndepărtă în mijlocul tumultului pe care îl provocase. O asemenea scenă, într’un cimitir din Paris, nu-și are, în adevăr, precedent. Nu, romantismul, cel mai sumbru romantism, n’a murit încă... 1 iSaliffe' 00 In • I « w vizita la Lulu doarme... Căpşorul ei blond s-a răsfăţat pe albul vioi al pernei cu cochetăria câtorva bucle răsvrătite, iar de sub plapoma de mătase roză, a evadat un braţ plin utei rotund şi un colţişor ile cămăşuţă verde... Patru păpuşi fac de gardă în cele patru colţuri ale dormitorului, ca nişte sentinele de operetă. O păpuşe între păpuşi... Un decor pe care Pani mai văzut cândva la cinematograf, în nu ştiu care feerie americană... O păpuşică tiroleză a lăsat să se mărturisească dintru«» buzunărel al costumului ei de vânătoare, un colţişor de scrisoare... Din moment ce indiscreţia noastră a trecut pragul budoarului, nu mai e cazul să ne jenăm... O vom citi fără nici o mustrare de conştiinţă. Un compliment drăguţ care a însoţit cadoul : „Ca să se joace două păpuşi...” Mă simt cam stingherit înn compania atâtor păpuşi... Şi păpuşi frumoase, toate... Una din ele a deschis ochii mari, miraţi şi veseli . ? . ?... — Am venit... — Cât e ceasul ? — Unsprezece şi juunătate... — Bu... bu... bu.. bu.. Mi-e semion... Ce vrei de mine ? — Păi nu fusese vorba că viu la ora unsprezece şi jumătate?.. Ştii cât e ceasul acuma ? Nu « unsprezece şi jumătate. E douăsprezece fără cinci minute. Am întârziat şi eu... Credeam că te găsesc aşteptându-ină, şi supărată... Când colo, servitoarei» îmi spune că dormi încă şi că Inu îndrăzneşte să te trezească... După cum vezi, ziariştii au mai mult curaj... — Ai cam îndrăznit, dar trebuie să-ţi declar că ai fost cât se poate de fericit inspirat, pătrunzând în dormitorul meu.Din sufragerie puteai să mă aştepţi mult şi bine. Dacă era să rămâie după mine, mai cupriveam cel puţin încă două ore şi jumătate... Şi asta fiindcă nu matineu la trei şi jumătate. Că altfel, cine știe când mă trezeam... Pe la cinci.. Pe la șase... — Dar câte ore de somn n» trebuesc dumitale ? —Câte ore de somn ? Douăsprezece ! Nici o oră mai puțin. Când n’apuc să-mi fac somnul meu complect de 12 ore, mu simt indispusă toată ziua. Sunt de o lenevie înfri■oşătoare. Și marea mea voluptae e somnul... — Mai ştii întâmplarea că te-am smuls din vraja unui vis... — Aşa şi este. Şi încă un vis captivant... — Crezi în vise ? — Aşa, un pic, cam cred în lucrurile care mi se arată în vise. Trebuie să ştii că sunt teribil de superstiţioasă. Îmi complicviaţa cu fel de fel de (Continuare în pagina Ill-a) 8 IP* 'fli5 * 3-.’ y ' ’;î - ■ ■ ' * Diipă revelion... i/juc Aşa dar aseară am jucat cu convenţiei a revelionului. Ca toai toţi din nou convenţiiJLila farsă ic comediile idioate este şi aceasta pe gustul publicului şi deci face serie: nu-i glumă, n 1935 reprezentaţie! Bieţii de noi ignorând cu bună ştiinţă şubrezenia vieţii omeneşti nm împărţit viaţa în perioade, luând ca unitate anul. Cât de convenţională unitate de măsură, pentru cei cari nau abandonat vechiul calendar — şi sânt popoare întregi — noul an începe d’abin peste două săptămâni, iar când dumneata ni învârtit aseară comnulatorul şi crezând că e miezul nopţii ai urlat de bucurie — de ce oare? — fratele dumitale dela Paris era de părere că noul an soseşte de-abia peste două ore. Dar iluzia s’a înrădăcinat atât de tmilt în noi încât e mai tare decât realitatea. Şi deaceea ne dăm aere de cuceritori ai vieţii şi ignorăm cuvintele Psalmistului „o mie de ani înaintea ochilor tăi sânt ca ziua de ieri care a trecut, sânt la fel ca iarba care trece, dimineaţa înfloreşte iar seara se usucă“. Oamenii au luat obiceiul să-şi închipuie vechiul un — cel care se duce — ca pe un moşneag gârbov şi plin de păcate, iar pe cel nou ca pe un copilaş bucălat - un fel de belie Cudurn — care ţine în mânuţele lui grăsune cornul abundenţii. Lăsându-ne în seama unui copilandru, fătul multe lucruri merg branbura, iar plodul se trece repede ca un prinţ nevârstnic chemat să urce tronul. Dacă ar fi să dăm notă anului care s’a dus — şi care a început pentru noi cu un mort întins în îngheţata rotondă a Ateneului — ar trebui să-i dăm notă insuficientă la purtare şi să-l lăsăm repetent. Dar ca să nu-l mai avem pe cap mai departe, îi dăm notă la limită şi cu Dumnezeu să se ducă pe unde a venit sau pe unde i-o fi calea mai scurtă. Totuşi — de ce să nu fim drepţi? — putea să se poarte şi mai rău şi până când nu-şi îndeplinea veleatul tot nu puteam să-l izgonim In ceea ce ne priveşte pe noi, — cu toate că „străinătatea" nu are prea bună părere despre noi — putem fi cu adevărat mândri. România continuă să se numere printre puţinele insule pe furtunoasa mare a lumii, unde anticrist n’a pus încă stăpânire pe sufletul oamenilor. Dar nu trebuie să fim chiar atăt de veseli ca trăim acuma, căci soarta primei jumătăţi a secolului al XX-lea este pecetluită pentru viitorime. Europa, aş putea spune chiar în pescu, mi-a aţinut calea un om aproape gol, gândesc îmbrăcat doar într’un costum prin care se veflen pielea, capul şi picioarele goale. Spectacolul m’a cutremurat, pe mine înfofolitul şi totuşi îngheţatul. Individul aproape gol la opt grade sub zero mi-a întins mâna, tremurând. L-am luat de ! — Cum mă omule, nai fost tu în stare pe vremea asta, să-ți procuri o pereche de ghete, acuma când crapă pietrele? — Nu boierule! Minunându-mă cum „fratele meu“ — cum s’ar spune, — nu se face sloi — i-am strigat: — Mă, tu trebuie să fii vreun escroc sentimental sau vreun vrujitor. ţi-ai lăsat ghetele undeva şi m’ai găsit pe nune prostul să te cred. Nenorocitul m’a lăsat fără răspuns şi da să plece. I-am vărsat în palma toţi gologanii care-i aveam. A doua zi, am povestit unui prieten întâmplarea. Omul a râs şi mi-a spus: „Ei, acuma, vrei să faci şi tu pe Tolstoi”. La mulţi ani!treaga lume, trece printr’o epocă de barbarie crâncenă, aşa că istoria care se va preda în şcoli peste un secol, nu va insista prea mult asupra vremurilor noastre, în care un popor cu reputaţie a început să se închinesoarelui şi mâine poate boului sau cine şti« » ui, în care un alt popor colo, nu reverul „hainei“ cn sa examinez iu« unui Mezeu, mn care „copiii vii dihania la lumină nune ai Noului Continent rup în bucăţi oameni ca pe juncăriile di pâslă. Trăim vremea când Crucii lui Christos i s’au adus „corectări” .Cari numai creştineşti nu sânt, când s’au găsit oameni cari să împartă popoarele în clase şi toate acestea — mintea refuză să judece,— în numele aceluia care a spus-a răspicat că nu trebuie ficută deosebirea între „Iudeu şi Elin“. Nu pot să-mi închei aceste rânduri fugitive, menite să fie cetite de foarte puţini — ziarele de Anul nou deşi se cumpără nu se ,cetesc — fără a relata o întâmplare strict autentică, deşi poate nu în legătură directă cu titbii ar lieolului de faţă. Acum două seri, când gerul nu iu -a iertat, grabiam pe la unsprezece noaptea spre casă. In Piaţa Rosetti, la răspântia Bulevardului Carol cu strada Niciulae Fiii % * UGT-t vastraw! Winstdan Joan Massoff Directorul Hermann Roebbeling şi problemele de repertoriu şi ansamblu ale Burgtheaterului Despre repertoriul clasicilor.- O viziune a lui „Macbeth“.- Din atelierul unui director.- Amorezai e nemuritor. - Manevrele Berlinului." Cazul Werner Krauss clasici”, spune Röbbeling „nu trebue reprezentat decât atunci când există distribuţia ideală „Furtuna” fără Prospero este tot atât de imposibilă ca şi „Intrigă şi Amor ’ fără Luise”. IENA. — Herman Röbbe- „Shakespeare, ca şi ceilalţi ling îţi face, când îl vezi pentru prima , oară, impresia unui mare industriaş ; când începe să vorbească e un bon vn vânt care joaca rolul marelui industriaş; când îl asculţi câteva minute, descoperi însă, un fanatic al teatrului... Cu câtă pasiune, cu câtă frenezie, vorbeşte Röbbeling despre Burgtheater. Problema repertoriului îl preocupă zi şi noapte. Directorul Röbbeling depune mari eforturi pentru reînvierea clasicilor şi nu fără succes. Röbbeling le-a arătat vienezilor că Grillparzer e încă un autor viu. A izbutit, deasemeni, să obţină succese cu piese de Shakespeare care nu mai erau socotite în stare să atragă publicul. O VIZIUNE A LUI „MACBETH” Viitorul spectacol shakespearian al Burgtheaterului va fi „Macbeth”. „Macbeth”, spune Röbbeling, „a fost jucat totdeauna fals. Rolul titular e jucat, de obiceiu, de un actor trecut de cincizeci și cinci de ani, iar rolul lady-ei de o tragediană matură. In felul acesta se obţine, evident, numai declamaţie goală. Eu îmi închipui un „Macbeth”... Dar nu se poate scrie, cum îşi închipuie directorul .Röbbeling acest spectacol. Lucrul trebue, ori auzit din gura lui, ori văzut pe scenă. E de-ajuns să spunem că pe Macbeth îl va juca tânărul actor Gerald Balser, iar pe lady Macbeth, frumoasa Nora Gregor.J DIN ATELIERUL UNUI DIRECTOR Actorii Burgtheaterului n’o duc uşor sub regimul Röbbe- ling. Numărul premierelor şi al reluărilor s’a dublat aproa- , pe, în comparaţie cu anii trei mii. Repetiţiile cer muncă multă şi intensă. Röbbeling ai înfrânt şi o foarte veche şi sfântă tradiţie a Burgului: a- i ! Ceea a actorilor, care nu ştiu niciodată textul. El însuşi e prezent la toate repetiţiile, mai ! (Continuare în pagina IT-a) 1 Miercuri 7 Ianuarie 1935 4 Lei : D'AMOUR,fycián v&rLtable 0/L prokrum BEL/LUNa Cinematograful în 1934 -Sau cinematograful în 1933 sau, în 1952, sau, în 1931,’acelaşi bilanţ. Nici un pas boturilor înainte. Desigur, încercări, ici, colo, interesante uneori, dar repede abandonate. Totul merge pe drumuri vechi şi sigure. Arta cinematografică stă, totuşi, pe loc. De ce ? „Condiţiunile vieţii cinematografice în 1934 — scrie René Clair — nu mai permit incertitudinile şi experienţele fie acum zece sau cincisprezece ani. Se poate spune că, de cinci ani, afară de vreo rară excepţie poate, na apărut nici un temperament comparabil cu ceea ce reprezentau acum zece ani Ul. Epstein, un Cavalcanti, etc.. Trebue, dealtfel, observat, că această deficienţă nu se constată numai în Franţa. Şi America duce lipsă de valori tinere. Cred că cinematograful e într’o perioadă de sărăcire”. Iată, aşadar, clar şi precis, bilanţul ultimilor ani. In toată scurta,, dar minunata sa existenţă, cinematograful n’a mai cunoscut o perioadă de stagnanare atât de lungă. Ceea ce se realizează astăzi, în studiouri, poate fi, de multe ori, remarcabil. Dar nu este decât copie şi variantă. Un filn o repetă pecelălalt. Când Lubitsch face „Văduva veselă” el nu face decât să repete „Parada dragostei”. .Şi asta fac toți. Acelaş lucid şi genial René Clair mai scrie : „Găsesc ca e foarte legitim să se spună : „René Clair n’a făcut nici un progres în ultimii trei ani”. Este absolut exact. Dar dacă este aşa, asta se datoreşte faptului că cinematograful însuşi n’a progresat în acest timp. Nu pot să fac eu singur cinematograful”. —«r Cu toate acestea, el, Renie Clair, singur în cinematograful continental, a ţinut vie, în ultimii ani, flacăra avantgardei. A avantgardei înţelese, după formula pe care o aplică Gaston Baty în teatru, ca efort de ridicare deasupra nivelului normal al producţiei, ca efort de inovare, ca efort de menţinere deci a artei. ^ cinematografice. „Nous sommes un théâtre de mainteneurs", spune Baty despre Dullin, Jouvet şi el. E tocmai ceea ce lipseşte astăzi cinematografului : o echipă curagioasă de „menţinători”. Această lipsă nu se datoreşte în mică măsură decadenţei cinematografiei germane. La Neubabelsberg, la Tempelhof şi la Geiselgasteig, cele trei centre de producţie din Reich, nu mai lucrează decât profesioniştii ; în studiourile germane nu mai sunt artişti. Abia dacă mai ese de acolo, din când în când, un film de superficial amuzament, suportabil până la capăt. Producţia este lamentabilă. In condiţiunile în care se face astăzi cinematograf în Germania. Şi cu oamenii cari îl fac, nu poate fi vorba de avangardă. In Franţa, riscurile producţiei sunt prea mari pentru ca financiarii să şi le permită. Căci nici, în cele mai fericite cazuri, beneficiile ce se pot realiza în industria cinematografică franceză, nu îndeamnă la prea mult entuziasm. Iar cinematografului englez, care e abia la începutul dezvoltării sale, nu i se poate cere, deocamdată, prea mult. Faptul că ne-a dat până acum filme cu „Viaţa particulară a lui Henry VIII”, „Rome-Express”, „Eram Spioană”, îndreptăţeşte însă cele mai optimiste aşteptări. V. In general, chiar dacă n a cucerit nimic nou, cinematograful a produs, totuşi, şi în 1934, după vechile reţete, o serie de opere care se apropie de perfecţiunea, am spune, curentă. Nu trebue sa disperăm, când René Clair mai realizează im „Ultimul miliardar” — am văzut această excelentă comedie satirică pe care regret că publicul românesc n’o va vedea —, când Alexander Korda ne dă „Viața particulară a lui Henry VIIF”, deja citată mai sus, când "I'-.'»«'« **'-*■ *“*-.*** stein realizează „La Maternet.te”, când Willy Forst turnează „Cântecele mele te imploră”..., când, John Barrymore creiază „Secolul douăzeci”, filme în care găsim, aproape, acel efort de ,,menţinere” de care are nevoie cinematograful pentru ca să nu degenereze sub greutatea succesului producţiei bulevardiere, — cum a numit, foarte nimerit, un confrate frâu B. Cehan (Continuare în pagina II-a) Anul Plastic însemnăm pe răbojul vremii încă o crestătură: a trecut un an. Răstimp în care atâtea iluzii s’au spulberat, atâtea visuri s’au închegat. Din activitatea plastică, desprindem două elemente caracteristice: afirmarea câtorva talente noi, tinere, în manifestări de debut și adâncimea neînţelegerii dintre oficialitatea noastră şi arta adevărată. Expoziţiile de pictură şi-au mărit I parcă numărul. Criza se manifestă I numai în scăderea preţului tablourii lor. Pentru că se vând acum mai multe tablouri ca înainte. Arta plastică îşi întinde ecoul în sferele cele mai largi ale publicului. Expoziţiile cunosc o afluenţă de vizitatori, cu totul excepţională. Viaţa noastră plastică e în plină prosperitate. Faptul acesta încurajează pe cei tineri şi îi îndeamnă să înfrunte mai uşor emoţia debutului. Astfel am avut în toamna aceasta nu mai puţin de 11 expoziţii ale unor tineri artişti cari se aflau la prima lor manifestare personală in public. Dintre aceşti debutanţi trebuie să reţinem numele doamnelor: Elena Radu şi Cristescu Delighioz pentru promisiunile ce am putut desprinde din lucrările expuse. Anul acesta au fost două prilejuri deosebite pentru realizări excepţionale în arta decorativă: panourile şi plafoanele din Sala Tronului, în noua clădire a Palatului Regal şi marea frescă a istoriei Românilor din sala Ateneului. Dacă alegerea unor artişti ca Marius Bunescu, C. Cutzescu Storci, şi Medrea pentru împodobirea palatului Regal a găsit unanime aprobări, nu tot acelaş lucru îl putem spune despre însărcinarea dată d-lui C. Aburel de a face câteva panouri în sala Tronului. D-l C. Aburel a dovedit, prin fresca de la palatul telefoanelor, că e un meşteşugar care nu are nimic de a face cu arta. Naivitatea puerilă a compoziţiei, stângăcia coloritului, banalitatea şi mediocritatea concepţiei au clasat definitiv fresca de la palatul Telefoanelor şi au arătat cam sunt posibilităţile d-lui C. Aburel. Nu ne putem pronunţa asupra panourilor făcute pentru sala Tronului, deoarece nu le-am văzut. Dar avem întemeiate aprehensiuni şi pretindem că, în strălucita falangă de pictori cu care se mândreşte actualmente arta romănească, se putea găsi un personagiu mai indicat pentru a împodobi cum , se cuvine un monument national. Acelaş lucru îl putem spune și desipre fresca Ateneului. D-l Costin Pe- Ionel Jiami (Continuare în pagina II-a) 4