Rampa, ianuarie 1935 (Anul 18, nr. 5092-5115)

1935-01-02 / nr. 5092

Anul IS No. 5092 REDACȚIA, ADMINISTR­AȚIA Șl ATELIERELE grafice INTRAREA ZALOVIIT No. 1 TELEFON No.­a d­-a* A­BONAMENTE Trai luni.........................................L*i 300 Lai* luni............................................Lai 500 Un an . .................................... La: 1000 mn străinătate dubla gliiiiuiiiiiil Publicitatea: RUDOLF.MOSSE S. A Biurourile: B­ilul Bratianu 22—­Telefon •­2.40.07 Anul teatral Încheiam acum 12 luni, un an fad, incolor chinuit între aşteptări, făgădueli neîmplini­te şi eforturi sterile... ca să nu întrevedem subt anglirii prea fericite zorile celui următor. ...Şi totuş începeam Ianuarie 1954 cu cinci teatre necăjite, ca să bilanţăm în Decembrie opt, toate mulţumite şi mân­ui­re, dacă nu de isprava lor artistică, cel pufin de socoteli­le „cassei", excedentare şi ro­tunde. Pe nesimţite şi fără justifi­cări lămuritoare un miracol s'a săvârşit. Obosite, cu eforturile sleite, teatrele nu ne-au mai făcut făgădueli ispititoare — aproape nici mi s au mai anunţat reper­torii. Oficialitatea a abandonat cu desăvârşire arta şi teatrul. Toate subvenţiile au fost supri­mate. Cele ale teatrelor de stat au fost simţitor subţiate. Inchi­­ziţia fiscală şi-a mutat apara­tele de tortură lângă biroul de control. Rezultatul ?: Din cinci tea­tre ameninţate, opt fericite şi prospere. Paradoxala situaţie de azi ne pune în imposibilitate de a fa­ce anuarul nostru rezumat­ori­ile al activităţii trecute. Reca­pitulăm cifre, nu piese şi ex­cedente artistice. Ar trebui să însemnăm, în acest loc, borde­­rourile fie cassă ale diverselor teatre, sume şi beneficii. Re­pertoriul nu mai interesează — cel puţin el nu ne mai poate învăţa nimic. Valorile artisti­ce se estimează în lei. Efortu­rile se calculează în cheltueli de montare. Realizările se cân­tăresc după registre. Coordonarea eforturilor , în­­tr'o quasi-armonică colaborare a teatrelor, o directivă genera­la subt auspiciile autorităţii de stat, principii de îndrumare a azi lucruri rizibile. Activitatea disparată a creat emulaţia, a îndoit efortul. Fie­care e mai sigur de sine, ne­aşteptând nimic­ de la alţii. Cri­za a înfrânt criza. P­rimi­­ noastră scena care se devotase cu totul literaturii o­­riginale — fără a abandona un vechia program — înregistrea­ză totuş mai puţine seri desti­nate piesei originale. Anul tre­cut însuma 14 piese româneşti finţa­tic­e străine. Acesta are abia 9 originale ŞT şeapte tra­duceri. Totuşi e şi aci­ o simplă statis­tică de cifre. Subt raportul judecaţii critice rezultatul e a­­relaş. Nici atunci, nici acum antologia dramei româneşti nu imn prea mult de reţinut din materialul literar. Câştigul în­­­ i­nn altă direcţie­­ incalcula­bil . Piesa românească se do­vedeşte, a nu fi, în ochii publi­cului, subt nivelul dramei mo­derne de import. Spectatorul im mai cercetează pe afiş na­ţionalitatea autorului, manifes­tând scepticism şi rezervă pen­tru piesa originală. Din potri­vă câteva nume şi-au stabillt ui credit. E un mare câştig. Un teatru a dispărut. Un­ al­­i­ a luat imediat locul ,şi în spaţiul ocupat de acesta s’a instalat o formaţie nouă. Câţi­va actori dintr’o companie, au înfiinţat alta, unii şi-au găsit noui tovarăşi. E un cadril necomandat de nici o lege, care dezminte chiar cerinţa ansamblurilor omoge­ne. Totuş publicul pare încân­tat de aceste schimbări care-i oferă iluzia reînoirii. Dar nu vom putea trece totuş cu vederea desfiinţarea teatru­lui particular întemeiat de d-şoara Ventura tocmai după ce ultima stagiune cu realizări­le regisorului Barnowski în­semnau în teatrul bucureştean eforturi artistice de repercusi­uni apreciabile. Teatrul Ventura a fost un nu­cleu, care a valorificat artişti şi repertorii. Mulţi din actorii ne­ştiuţi sau necotaţi acum cinci, ani sunt azi valori prime în alte formaii. Efortul depus aci e de multă însemnătate , fapta d-.soarei Ventura va rămâne în mişcarea teatrală românească, mai mult prin drumurile des­chise decât prin scurta activi­tate a teatrului său.­­ Din potrivă asociaţia care îşi adăposteşte emblema în teatrul Regina Maria îşi statorniceşte­­şi amplifică valoarea subt seni­nul duratei. E o formaţie bide­­cenală şi prestigul ei ia aspect de instituţie căreia dispariţii, ca şi apariţia vremelnică, a­li­nora dintre asociaţi nu-i mai poate ştirbi nimic din caracte­rul permanent. Nici eclipsele trecătoare nu mai pot ajunge, elii să-i umbrească temeliile solide. * D. lancovescu, care juca a­­nul trecut la Eforie, acum o­­cupă, loc la Comedia, după cum altă dată era la Mic, Re­gina Maria, Alhambra şi încă şi încă, iar la anul va h cine .ştit» «mie..» - n inc*c®y ,care străluceşte oriunde şi pretutin­deni, singularizând­u-se prin caracter artistic şi tempera­ment în viaţa bucureşteană. * O gădina de vara şi-a clădit tavan şi joacă subt cer acoperit cu aceiaşi desinvoltură şi cali­tate ca in miez de vară. *­­ Imitându-i exemplul şi d. Tapase a scăpat o clipă de a­­m­enin­ţar­ea norilor răspândind încă o credinţă greşită. Nu e­­xistă spectacole de grădină, de sală, de vară­­şi de alte ano­timpuri.* Un teatru regional s’a stabi­lit la Bucureşti. începuturile lui sunt încă laborioase, nu a­­tât pentru că abia îşi face drum, cât pentru că e copios subvenţionat, într’un an când trebui să fii abandonat ca să-ţi meargă bine. Alhambra singură a rămas deocamdată credincioasă revis­tei — revista nouă, epurată, e­­legantă, agrementată de satiră, de alerteră, de intenţii de artă — şi face un drum strălucit. Iată deci bilanţul 1934. Pre­viziuni pentru 1935? Mare cu­raj i-ar trebui cuiva ca să le facă ! V. Timuș iul Director, SCARLAT FRODA Un scandal fără precedent la Paris La înmormântarea scriitorului Felicien Champsaur propriul sau fiu ia cuvânt­ul împotriva dispărutului Un incident extraordinar s’a produs la Paris, la crematoriul Pere-Lachaise, în timpul inci­nerării rămăşiţelor pământeşti ale scriitorului Felicien Champ­sa­ur. ‘ André Delacour salutase în numele Societăţii Oamenilor de litere memoria fecundului ro­mancier, amintind forţa incon­testabilă a Orgiei latine, a Ari­vistului, curţi care „caracterizea­ză o epocă, denunţând tarele unei societăţi” şi denotă, dacă nu o aspiraţie spre ideal, cel puţin o nevoe de evadare „care s’a manifestat la Felicien C­hampsaur prin gustul său pen­tru exotism, prin curiozitatea sa şi prin cunoaşterea artelor Extremului Orient”. Abia îşi terminase André Delacour discursul funebru, când un domn de vre­o trei­zeci de ani urcă la tribună și se adresă foarte calm asistenții: — Deoarece sunt acum în fața prietenilor lui Félicien Champsaur, țin să le spun că simt fiul său, doctorul André Champsaur. Vreau să răspund torentului de injurii pe care­­Félicien Champsaur l-a revăr-­­ sat asupra mamei mele și asu-­­ prea mea... Asistenţa a indicat imediat proteste indignate împotriva o­­ratorului, care a trebuit să-şi întrerupă curiosul panegiric. Câteva doamne au început să plângă. La apariţia brigadierului cre­matoriului, doctorul And­r­é Champsaur renunţă la discurs şi se îndepărtă în mijlocul tu­multului pe care îl provocase. O asemenea scenă, într’un ci­mitir din Paris, nu-și are, în adevăr, precedent. Nu, romantismul, cel mai sumbru romantism, n’a murit încă... 1 iSaliffe' 0­0 In • I « w vizita la Lulu doarme... Căpşorul ei blond s-a răsfă­ţat pe albul vioi al pernei cu cochetăria câtorva bucle răs­­vrătite, iar de sub plapoma de mătase roză, a evadat un braţ plin ut­ei rotund şi­ un colţişor ile cămăşuţă verde... Patru pă­­puşi fac de gardă în cele patru colţuri ale dormitorului, ca niş­­te sentinele de operetă. O pă­­puşe între păpuşi... Un decor pe care Pani mai văzut cândva la cinematograf, în nu ştiu care feerie americană... O păpuşică tiroleză a lăsat să se mărturisească dintr­u«» buzunărel al costumului ei de vânătoare, un colţişor de scri­soare... Din moment ce indis­creţia noastră a trecut pragul budoarului, nu mai e cazul să ne jenăm... O vom citi fără nici o mustrare de conştiinţă. Un compliment drăguţ care a în­soţit cadoul : „Ca să se joace două păpuşi...” Mă simt cam stingherit înn compania atâtor păpuşi... Şi pă­puşi frumoase, toate... Una din ele a deschis ochii mari, miraţi şi veseli . ? . ?... — Am venit... — Cât e ceasul ? — Unsprezece şi j­uunătate... — Bu... bu... bu.. bu.. Mi-e semion... Ce vrei de mine ? — Păi nu fusese vorba că viu la ora unsprezece şi jumătate?.. Ştii cât e ceasul acuma ? Nu « unsprezece şi jumătate. E două­sprezece fără cinci minute. Am întârziat şi eu... Credeam că te găsesc aşteptând­u-in­ă, şi supă­rată... Când colo, servitoarei» îmi spune că dormi încă şi că Inu îndrăzneşte să te trezească... După cum vezi, ziariştii au mai mult curaj... — Ai cam îndrăznit, dar tre­buie să-ţi declar că ai fost cât se poate de fericit inspirat, pă­trunzând în dormitorul meu.D­in sufragerie puteai să mă aş­­tepţi mult şi bine. Dacă era să rămâie după mine, mai cupr­­iveam cel puţin încă două ore şi jumătate... Şi asta fiindcă nu matineu la trei şi jumătate. Că altfel, cine știe când mă tre­zeam... Pe la cinci.. Pe la șase... — Dar câte ore de somn n» trebuesc dumitale ? —­­Câte ore de somn ? Două­sprezece ! Nici o oră mai pu­țin. Când n’apuc să-mi fac­ somnul meu complect de 12 ore, mu simt indispusă toată ziua. Sunt de o lenevie înfri­­■oşătoare. Și marea mea vo­­luptae e somnul... — Mai ştii întâmplarea că te-am­ smuls din vraja unui vis... — Aşa şi este. Şi încă un vis captivant... — Crezi în vise ? — Aşa, un pic, cam cred în lucrurile care mi se arată în vise. Trebuie să ştii că sunt teribil de superstiţioasă. Îmi complic­­viaţa cu fel de fel de (Continuare în pagina Ill-a) 8 IP* 'fli5 * 3-.’ y ' ’;î - ■ ■ ' * Diipă revelion... i/juc Aşa dar aseară am­ jucat cu convenţiei a revelionului. Ca toai toţi din nou convenţiiJLila farsă ic comediile idioate este şi aceasta­­ pe gustul publicului şi deci face­ serie: nu-i glumă, n 1935 reprezentaţie! Bie­ţii de noi ignorând cu bună ştiin­ţă şubrezenia vieţii omeneşti nm împărţit viaţa în perioade, luând ca unitate anul. Cât de convenţio­nală unitate de măsură, pentru cei cari nau abandonat vechiul calendar — şi sânt popoare în­tregi — noul an începe d’abin peste două săptămâni, iar când dumneata ni învârtit aseară comnu­­latorul şi crezând că e miezul nop­ţii ai urlat de bucurie —­ de ce oare? — fratele dumitale dela Paris era de părere că noul an soseşte de-abia peste două ore. Dar iluzia s’a înrădăcinat atât de tmilt în noi încât e mai tare decât realitatea. Şi deaceea ne dăm ae­re de cuceritori ai vieţii şi igno­răm cuvintele Psalmistului „o m­ie de ani înaintea ochilor tăi sânt c­a ziua de ieri care a trecut, sânt la fel ca iarba care trece, di­mineaţa înfloreşte iar seara se u­­sucă“. Oamenii au luat obiceiul să-şi închipuie vechiul un — cel care se duce — ca pe un moşneag gâr­bov şi plin de păcate, iar pe cel nou ca pe un copilaş bucălat - un fel de belie Cudurn — care ţine în mânuţele lui grăsune cor­nul abundenţii. Lăsându-ne în sea­m­a unui copilandru, fătul multe lucruri merg branbura, iar plo­dul se trece repede ca un prinţ nevârstnic chemat să urce tronul. Dacă ar fi să dăm notă anului care s’a dus — şi care a început pentru noi cu un mort întins în îngheţata rotondă a Ateneului — ar trebui să-i dăm notă insuficien­tă la purtare şi să-l lăsăm repe­tent. Dar ca să nu-l mai avem pe cap mai departe, îi dăm notă la limită şi cu Dumnezeu să se ducă pe unde a venit sau pe unde i-o fi calea mai scurtă. Totuşi — de ce să nu fim drepţi? — putea să se poarte şi mai rău şi până când nu-şi înde­plinea veleatul tot nu puteam să-l izgonim­ In ceea ce ne priveşte pe noi, — cu toate că „străinătatea" nu are prea bună părere despre noi — putem fi cu adevărat mân­dri. România continuă să se nu­mere printre puţinele insule pe furtunoasa mare a lumii, unde anticrist n’a pus încă stăpânire pe sufletul oamenilor. Dar nu tre­buie să fim chiar atăt de veseli ca trăim acuma, căci soarta pri­mei jumătăţi a secolului al XX-lea este pecetluită pentru viitorime. Europa, aş putea spune chiar în pescu, mi-a aţinut calea un om a­­proape gol, gândesc îmbrăcat doar într’un costum prin care se ve­flen pielea, capul şi picioarele goale. Spectacolul m’a cutremu­rat, pe mine înfofolitul şi totuşi îngheţatul. Individul aproape gol la opt grade sub zero mi-a întins mâna, tremurând. L-am luat de ! —­ Cum mă omule, nai fost tu în stare pe vremea asta, să-ți procuri o pereche de ghete, acu­ma când crapă pietrele? — Nu boierule! Minunându-mă cum „fratele meu“ — cum s’ar spune, — nu se face sloi — i-am strigat: — Mă, tu trebuie să fii vreun escroc sentimental sau vreun vru­jitor. ţi-ai lăsat ghetele undeva şi m’ai găsit pe nune prostul să te cred. Nenorocitul m’a lăsat fără răs­puns şi da să plece. I-am vărsat în palma toţi golo­ganii care-i aveam. A doua zi, am povestit unui prieten întâmplarea. Omul a râs şi mi-a spus: „Ei, acuma, vrei să faci şi tu pe Tolstoi”. La mulţi ani!­treaga lume, trece printr’o epocă­ de barbarie crâncenă, aşa că isto­ria care se va preda în şcoli pes­te un secol, nu va insista prea mult asupra vremurilor noastre, în care un popor cu reputaţie a început să se închine­­soarelui şi mâine poate boului sau cine şti« » ui, în care un alt popor colo, nu reverul „h­ainei­“ cn sa examinez iu« unui Mezeu, mn care „copiii vii dihania la lumină nune ai Noului Continent rup în bucăţi oameni ca pe jun­căriile di pâslă. Trăim vremea când Crucii lui Christos i s’au adus „corec­tări” .Cari numai creştineşti nu sânt, când s’au­ găsit oameni cari să împartă popoarele în clase şi toate acestea — mintea refuză să judece,— în numele aceluia care a spu­s-a răspicat că nu trebuie fi­­cută deosebirea între „Iudeu şi Elin“. Nu pot să-mi închei aceste rân­duri fugitive, menite să fie ceti­te de foarte puţini — ziarele de Anul nou deşi se cumpără nu se ,cetesc — fără a relata o întâm­plare strict autentică, deşi poate nu în legătură directă cu titbii ar lieolului de faţă. A­cum două seri, când gerul nu iu -a iertat, grabiam pe la unspre­zece noaptea spre casă. In Piaţa Rosetti, la răspântia Bulevardu­lui Carol cu strada Nici­ulae Fiii­ % * UGT­-t vastraw! Win­std­an Joan Massoff Directorul Hermann Roebbeling şi problemele de repertoriu şi ansamblu ale Burgtheaterului Despre repertoriul clasicilor.- O viziune a lui „Macbeth“.- Din atelierul unui director.- Amorezai e nemuritor. - Manevrele Berlinului." Cazul Werner Krauss clasici”, spune Röbbeling „nu trebue reprezentat decât atunci când există distribuţia ideală „Furtuna” fără Prospero este tot atât de imposibilă ca şi „In­trigă şi Amor ’ fără Luise”.­­ IENA. — Herman Röbbe-­­ „Shakespeare, ca şi ceilalţi ling îţi face, când îl vezi pen­tru prima , oară, impresia unui mare industriaş ; când începe să­ vorbească e un bon vn vânt care joaca rolul marelui indu­striaş; când îl asculţi câteva minute, descoperi însă, un fa­natic al teatrului... Cu câtă pa­siune, cu câtă frenezie, vor­beşte Röbbeling despre Burg­­theater. Problema repertoriului îl pre­ocupă zi şi noapte. Directorul Röbbeling depune mari efor­turi pentru reînvierea clasici­lor şi nu fără succes. Röbbe­ling le-a arătat vienezilor că Grillparzer e încă un autor viu. A izbutit, deasemeni, să obţină succese cu­­ piese de Shakespeare care nu mai erau socotite în stare să atragă pu­­­­blicul. O VIZIUNE A LUI „MACBETH” Viitorul spectacol shakespea­rian al Burgthea­terul­ui va fi „Macbeth”. „Macbeth”, spune Röbbeling, „a fost jucat totdeauna fals. Rolul titular e jucat, de obi­­ceiu, de un actor trecut de cincizeci și cinci de ani, iar ro­lul lady-ei de o tragediană ma­tură. In felul acesta se obţine, evident, numai declamaţie goa­lă. Eu îmi închipui un „Mac­beth”... Dar nu se poate scrie, cum îşi închipuie directorul .Röbbe­ling acest spectacol. Lucrul trebue, ori auzit din gura lui, ori văzut pe scenă. E de-ajuns să spunem că pe Macbeth îl va juca tânărul actor Gerald Balser, iar pe lady Macbeth, frumoasa Nora Gregor.J DIN ATELIERUL UNUI DIRECTOR Actorii Burgtheaterului n’o duc uşor sub regimul Röbbe-­­ ling. Numărul premierelor şi­­ al reluărilor s’a dublat aproa- , pe, în comparaţie cu anii tre­­i mii. Repetiţiile cer muncă multă şi intensă. Röbbeling a­­­i înfrânt şi o foarte veche şi­­ sfântă tradiţie a Burgului: a- i ! Ceea a actorilor, care nu ştiu­­ niciodată textul. El însuşi e prezent la toate repetiţiile, mai ! (Continuare în pagina IT-a) 1 Miercuri 7 Ianuarie 1935 4 Lei : D'AMOUR,­fyc­ián v&rLtable 0/L prok­rum BEL/LUNa Cinematograful în 1934 -Sau cinematograful în 1933­­ sau, în 1952, sau, în 1931,’ace­laş­i bilanţ. Nici­ un pas boturi­lor înainte. Desigur, încercări,­­ ici, colo, interesante uneori, dar repede abandonate. Totul­­ merge pe drumuri vechi şi si­­gure. Arta cinematografică stă, totuşi, pe loc. De ce ? „Condiţiunile vieţii cinema­tografice în 1934 — scrie René Clair — nu mai permit incerti­tudinile şi experienţele fie acum zece sau cincisprezece ani. Se poate spune că, de cinci ani, a­­fară de vre­o rară excepţie poa­te, na apărut nici un tempe­rament comparabil cu ceea ce reprezentau acum zece ani Ul. Epstein, un Cavalcanti, etc.. Trebue, dealtfel, observat, că această deficienţă nu se cons­tată numai în Franţa. Şi Ame­rica duce lipsă de valori tine­re. Cred că cinematograful e într’o perioadă de sărăcire”. Iată, aşa­dar, clar şi precis, bilanţul ultimilor ani. In toată scurta,, dar minunata sa exis­tenţă, cinematograful n’a mai cunoscut o perioadă de stagna­nare atât de lungă.­­ Ceea ce se realizează astăzi,­­ în studiouri, poate fi, de multe ori, remarcabil. Dar nu este decât copie şi variantă. Un filn o repetă pe­­celălalt. Când Lu­­bitsch fac­e „Văduva veselă” el nu face decât să repete „Para­da dragostei”. .Şi asta fac toți. Acelaş lucid şi genial René Clair mai scrie : „Găsesc ca e foarte legitim să se spună : „René Clair n’a făcut nici un progres în ultimii trei ani”. Este absolut exact. Dar dacă este aşa, asta se da­­toreşte faptului că cinemato­graful însuşi n’a progresat în acest timp. Nu pot să fac eu singur cinematograful”. —«r Cu toate acestea, el, Renie Clair, singur în cinematograful continental, a ţinut vie, în ul­timii ani, flacăra avantgardei. A avantgardei înţelese, după formula pe care o aplică Gas­ton Baty în teatru, ca efort de ridicare deasupra nivelului nor­mal al producţiei, ca efort de inovare, ca efort de menţinere deci a artei. ^ cinematografice. „Nous somm­es un théâtre de ma­intene­urs", spune Baty de­spre Dullin, Jouvet şi el. E toc­mai ceea ce lipseşte astăzi cine­matografului : o echipă cura­­gioasă de „menţinători”. Această lipsă nu se datoreşte în mică măsură decadenţei ci­nematografiei germane. La Neu­babelsberg, la Tempelhof şi la Geiselgasteig, cele trei centre de producţie din Reich, nu mai lucrează decât profesioniştii ; în studiourile germane nu mai sunt artişti. Abia dacă mai ese de acolo, din când în când, un film de superficial amuzament, suportabil până la capăt. Pro­ducţia este lamentabilă. In con­­diţiunile în care se face astăzi cinematograf în Germania. Şi cu oamenii cari îl fac, nu poa­te fi vorba de avangardă. In Franţa, riscurile produc­ţiei sunt prea mari pentru ca financiarii să şi le permită. Căci nici, în cele mai fericite cazuri, beneficiile ce se pot rea­liza în industria cinematogra­fică franceză, nu îndeamnă la prea mult entuziasm. Iar cinematografului englez, care e abia la începutul dezvol­tării sale, nu i se poate cere, deocamdată, prea mult. Fap­tul că ne-a­ dat până acum fil­me cu „Viaţa particulară a lui Henry V­III”, „Rome-Express”, „Eram Spioană”, îndreptăţeşte însă cele mai optimiste aştep­tări. V­­. In general, chiar dacă n a cucerit nimic nou, cinematogra­ful a produs, totuşi, şi în 1934, după vechile reţete, o serie de opere care se apropie de per­fecţiunea, am spune, curentă. Nu trebue sa disperăm, când René Clair mai realizează im „Ultimul miliardar” — am vă­zut această excelentă comedie satirică pe care regret că pu­blicul românesc n’o va vedea —, când Alexander Korda ne dă „Viața particulară a lui Henry VIIF”, deja citată mai sus, câ­nd "I'-.'»«'« **'-*■ *“*-.*** stein realizează „La Maternet.­te”, când Willy Forst turnează „Cântecele mele te imploră”..., când, John Barrymore creiază „Secolul douăzeci”, filme în care găsim, aproape, acel efort de ,,menţinere” de care are nevoie cinematograful pentru ca să nu degenereze sub greu­tatea succesului producţiei bu­levardiere, — cum a numit, foarte nimerit, un confrate frâu B. Cehan (Continuare în pagina II-a) Anul Plastic însemnăm pe răbojul vremii încă o crestătură: a trecut un an. Răstimp în care atâtea iluzii s’au spulberat, a­­tâtea visuri s’au închegat. Din activitatea plastică, desprindem două elemente caracteristice: afirma­­rea câtorva talente noi, tinere, în ma­­­nifestări de debut și adâncimea neîn­ţelegerii dintre oficialitatea noastră şi­­ arta adevărată.­­ Expoziţiile de pictură şi-au mărit I parcă numărul. Criza se manifestă I numai în scăderea preţului tablouri­­i lor. Pentru că se vând acum mai mul­­t­­e tablouri ca înainte. Arta plastică­­ îşi întinde ecoul în sferele cele mai largi ale publicului. Expoziţiile cu­nosc o afluenţă de vizitatori, cu totul excepţională. Viaţa­ noastră plastică e în plină prosperitate. Faptul acesta încurajează pe cei ti­neri şi îi îndeamnă să înfrunte mai uşor emoţia debutului. Astfel am avut în toamna aceasta nu mai puţin de 11 expoziţii ale unor tineri artişti cari se aflau la prima lor manifestare per­sonală in public. Dintre aceşti debu­tanţi trebuie să reţinem numele doam­nelor: Elena Radu şi Cristescu Delig­­h­ioz pentru promisiunile ce am putut desprinde din lucrările expuse. Anul acesta au fost două prilejuri deosebite pentru realizări excepţiona­le în arta decorativă: panourile şi pla­foanele din Sala Tronului, în noua clădire a Palatului Regal şi marea frescă a istoriei Românilor din sala Ateneului. Dacă alegerea unor artişti ca Ma­rius Bunescu, C. Cutzescu Storci, şi Medrea pentru împodobirea palatului Regal a găsit unanime aprobări, nu tot acelaş lucru îl putem spune des­pre însărcinarea dată d-lui C. Aburel de a face câteva panouri în sala Tro­nului. D-l C. Aburel a dovedit, prin fresca de la palatul telefoanelor, că e un meşteşugar care nu are nimic de a face cu arta. Naivitatea puerilă a compoziţiei, stângăcia coloritului, banalitatea şi mediocritatea concep­ţiei au clasat definitiv fresca de la pa­latul Telefoanelor şi au arătat cam­ sunt posibilităţile d-lui C. Aburel. Nu ne putem pronunţa asupra panourilor făcute pentru sala Tronului, de­oare­ce nu le-am văzut. Dar avem înteme­iate aprehensiuni şi pretindem că, în strălucita falangă de pictori cu care se mândreşte actualmente arta romă­­­­nească, se putea găsi un personagiu­­ mai indicat pentru a împodobi cum , se cuvine un monument national.­­ Acelaş lucru îl putem spune și des­­i­pre fresca Ateneului. D-l Costin Pe- Ionel Jiami (Continuare în pagina II-a)­ 4

Next