Rampa, ianuarie 1935 (Anul 18, nr. 5092-5115)
1935-01-14 / nr. 5102
Anul IS Mo. 5102 REDACTIA, administraţia Sl ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 telefon no. a et.a* ABONAMENTE Tei luni c*6* ioni Un *» . . Lai 300 . Lai 500 . lai 1000 în străinătate dublu Dimnimmi Publicitatea: RUDOLF MOSSfc S. A Hiurourile: B dul Bratianu 22—Telefon M 8.40.07 „Regulile Jocului” E o carte (Les Régies du jeu) de recentă apariţie în vitrina librăriei franceze. O carte, dacă nu senzaţională, cel puţin singulară. Apar mereu romane, esseuri, călătorii în impresii, şi plimbări romanţate în vieţile celebrităţilor, sociologie, politică (democraţia în luptă cu dictatura) şi nesfârşită economie politică, apocaliptică încercare de descifrare a unei probleme fără soluţie. Se scrie, desigur şi despre teatru — mai ales înregistrând fazele bătăliei dintre bătrânul teatru şi vigurosul king-kong cinematografic. Dar nu s’a mai scris de mult un tratat de dramaturgie. Căci „regulile jocului" sunt ale jocului actorilor. Autorul cărţii e d-l Emile Fabre, dramaturg de mediocră celebritate, mai mult apusă decât prezentă, şi mentor al celei mai academice scene din lume : Comedia Franceză. Şi totuş nu e vorba de o lucrare pedagogică, nici măcar de un breviar al regulelor care fac meşteşugul şi arta actorului. E, după cum singur autorul recunoaşte, simple notaţiuni, reflesrii auzite, sau inspirate de realizări (d. Fabre a pus chiar personal în scenă câteva piese la Comedie), deducţii din experienţa sa şi a altora. Aşadar, urmărind practica jocului, a ajuns, d. Fabre să priceapă — sau crede că a desluşit — regulele complexe, diverse şi subtile, esenţialmente schimbătoare, şi atât de infinit curioase reguli, care fac jocul actorului. De altfel de la Hamlet nimeni, nu-mi amintesc să fi avut curajul a formula didactic reguli de teatru. A trebuit ca Shakespeare actorul să fi imaginat un prinţ nebun şi genial, pentru a avea curajul să-i încredinţeze sarcina de a vorbi actorului despre regulile meseriei lui. Ba, îmi închipui, se mai practică azi undeva pedagogia dramatică , în Conservator. Dar mă uit, cu multă nedumerire, în mica noastră lume teatrală. Aţi observat că dela o vreme piaţa e invadată de o mulţime de actori (prime valori) care n’au trecut pe la Conservator ? Aţi remarcat că e în plină cursă, frenetica goană după actori improvizaţi din... — cum să le zic — ...persoane particulare ? Şi amintiţi-vă, dacă aţi urmărit convorbirile duminicale ale „Rampei”, că mai toţi artiştii noştri dramatici, încep prin a mărturisi că au fost ori respinşi de la Conservator, ori promovaţi după trei ani mediocri, cu menţiunea augurială, că nu vor izbuti niciodată să parvină în carieră. Să nu uitaţi că cinematograful la începuturile lui ca artă, de la Gretta Garbo şi până la micul Jackie Coogan, şi-a recrutat actorii dinmanichuriste, din modele, din băeţi frumoşi sau fete cu sex-appeal, şi numai de vreo trei ani face apel şi la actori de teatru. Şi doară, numai technica diferenţiază filmul de teatru. Arta regiei şi a dirijării actorului (regulile jocului) sunt aceleaşi. De ce să ne mirăm atunci că nu se scrie — nici chiar azi când d. Fabre îndrăzneşte —o adevărată dramaturgie, un volum de pedagogie dramatică , ci simple deducţii şi impresii, culese practicând, sau urmărind practica jocului. Fiindcă totuş regulile jocului există. Fireşte că simpla lor cunoaştere nu îţi da certitudinea ca vei câştiga partida , dar cunoaştem lor permite evitarea erorilor grosolane, care fac inevitabilă pierderea. Apoi teatrul nu e desigur o plată imagină a vieţii cotidiene , ci o sursă de poezie, o feerie în care talentul trebue să urmeze regula inevitabilă a jocului şi ficţiunii. Şi, în fine, să nu ne lăsăm înşelaţi de pălpâitoarea glorială de o zi a vedetelor improvizate , de pofta nesăţioasă a publicului, acest Moloch care inventă şi înghite, fără criterii şi fără saţiu. . Viaţa actorului improvizat e foarte problematică şi efemeră. E mai mult în funcţie de premieră şi rezistă mai puţin de trei încercări. Mutra nouă, temperamentul irupt de subt trac, stângăcia chiar seduc şi câştigă; dar pentru câtă vreme ? Intraţi într’o sală de spectacol după o lună, dela premiera pe care aţi văzut-o, şi veţi fi indignaţi ca v’a putut înşela întâia apariţie a actorului improvizat. La toţi ceilalţi jocul s’a precizat, în corectarea erorilor şi accentuarea momentelor. La actorul improvizat jocul aform, scăpat de subt emoţia debutului, atârnă flasc, dezordonat în căutarea succesului, pierdut, pentru a nu mai fi regăsit. Numai puţini actori, de reală valoare, cari fără Conservator chiar, au înţeles să se supună unei discipline, au reuşit să se afirme şi menţine, fără nici o deosebire între ei şi cei trecuţii prin şcoală. Fiindcă, mai presus de orice, regula jocului, înseamnă supunerea unei discipline didactice. E întâiul imperativ al pedagogiei. Şi dacă teatrul necesită o învăţătură — fie chiar şi aceila intuitivă şi de imitaţie — de ce nu am încredinţa-o unei metode, şi supune unei discipline. Ştiu că şcoala nu fabrică artistul, dar crează şcolarul susceptibil perfecţionării. Şi slavă Domnului !, actori de talent, actori geniali, pe toate drumurile... Actorul perfect, însă ?I. V. Timuș Academia de artă dramatică din Londra crează un teatru de experienţe Academia de artă dramatică din Londra a hotărît să încerce o experienţă interesantă şi care poate fi plină de învăţăminte. D. Kenneth Barnes, directorul Academiei Regale de artă dramatică, s-a gândit că oricare ar fi valoarea educaţiei ce se dă studenţilor, ea nu poate fi complectată decât prin contactul cu publicul. Ideea d-lui Barnes nu se resumă numai la faptul de a împrumuta pe elevi la diferite teatre, dându-i prilej să joace rolişoare, cum se face în alte ţări. D. Barnes vrea să organizeze spectacole montate în întregime cu studenţi, jucate cu ei şi în faţa unui public cu plată. Această încercare e socotită cu îndrăzneaţă căci în Anglia până acum tot organizatorii de spectacole sunt liberi. Statul se desinteresează complect de chestiunile teatrale şi nu acordă nici un sprijin şi nici o subvenţie. Academiile de muzică şi de artă dramatică trăesc prin propriile lor mijloace şi fără nici un control exterior. Totuşi sunt foarte bine organizate foarte moderne şi pot suporta efectele crizei. DE VORBA CU KENNETH BARNES întrebat asupra felului cum înţelege să monteze aceste spectacole. Kenneth Barnes a spus: — Vreau să organizez în fiecare an trei săptămâni cu spectacole publice jucate numai de elevi. Şi în faţa unui public care plăteşte. Adevărată experienţă pentru actori. Şi acea care contează e de ajuca în faţa unui public care sacrifică o mică sumă ca să-i vadă. In plus avem marele avantaj de a alege ceea ce vrem ca repertoriu şi de a nu fi stânjeniţi de considerentele de cari ţin seama impresarii. Vom monta o piesă Mansfield. Credinciosul care nu s’a jucat încă niciodată la Londra. Şi: Grâu strein (Alien corn) de Sydney Howard autorul piesei Frânghia de argint. Vom avea timp suficient să pregătim spectacolele. In fond pentru ce publicul n’ar veni la aceste spectacole cari fără îndoială vor presinta un interes artistic.. Intre altele va fi şi acela de- a ghici cari sunt studenții cu aptitudini de a deveni mari actori. V Director, SCARLAT FRODA Pamfil Şeicaru în intimitate D. Pamfil Şeicaru a intrat în gazetărie, sosind direct din tranşee... Ne închipuim, cei mai tineri, kakiul milităresc al mantalei încă îmbibată de noroi şi de sânge şi pasul ce răsuna sonor pe asfalt, în continuarea marşului început prin locuri de sfânta şi cruda în acelaş timp, aducere aminteri In gazetar a rămas acelaş, în permanenţă, soldatul, pentru care uneltele scrisului nu puteau să fie decât cele ale atacului. O puternicia armătură interioară, închegată printr’o cultură puţin obişnuită pe malurile Dâmboviţei, avea să fie pusă în serviciul ofensivei ce trebuia să fie continuată. Sunt cele mai sigure explicaţii ale tăriei, de element primar, cu care a pătruns acest iureş în presa românească... Luptător prin temperament, Pamfil Şeicaru a trebuit să fie astfel de două ori luptător prin destin. S-a afirmat doar că d-sa se găseşte în război cu jumătate din univers.. Armate numeroase şi potrivnice de infamaţi „politici“ şi „culturali" îşi au încheiate flancurile, împotriva lor condeiul trebuia să fie lance cu forţe nemăsurate. Le-a avut prin duritatea cuvântului şi vigoarea argumentaţiei. Pentru o viitoare antologie a presei, — căci va trebui să se reţină mult din acest material care şi-a depăşit de multe ori cele 24 ore convenţionale ale cotidianului, — scrisul acestui atlet al frazei va fi o cunună. In fiecare invectivă, care a plesnit atâtea feţe mai mult sau mai puţin simandicoase, se găseşte sâmburele unei metafore care luminează. Este unul din rarele cazuri în presa noastră, când, hazardând expresia, trânta s’a putut armoniza cu preocupările de stil Membru al Parlamentului, d. Pamfil Şeicaru a dovedit şi dela această tribună, morţji ’ pamfletarului. Fraza închisă în coloana articolului de gazeta s’a developat în rezonanţa de tunet a vocii. Conturul acestei figuri, — căci numai un contur îndrăznesc şi pot să fie aceste rânduri, — se completează prin personalitatea directorului de ziar. „Curentul“, care împlineşte astăzi şapte ani de apariţie, a imprimat un nou ritm de viaţă presei noastre. Izbânzile „Curentului“ sunt pe lângă ale d-lui Pamfil Şeicaru, şi ale opiniei publice. * Şi pentru că scriam, la începutul acestor rânduri, despre un soldat, trebuie să vorbim despre camaradul Pamfil Şeicaru. Este cuvântul al cărui adevăr îl cunosc toţi cei cari au lucrat în preajma d-sale şi to institue neutru un profesionist al scrisului, e premul elogiu. Cei 7 ani de existenţă pe care îi sărbătoreşte „Curentul“, i-am vrut înregistraţi nu numai cu felicitările şi admiraţia noastră colegială, ci şi printr’o convorbire cu întemeetorul animatorul şi directorul confratelui în sărbătoare... A însemnat din partea noastră, acest lucru, o cucerire, pentru că în biroul de la „Curentul“, timpul este un element care nu mai aparţine domnului Pamfil Şeicaru... Aparţine studentului nevoiaş, funcţionarului nedreptăţit, profesorului pensionat, militarului nc(Continuare în pag. IV-a) mm ■, \ Jj ii *! • • »\ unde sare iepurele Mărturisesc că n’am prejudeca- ta specializărilor, adică a profesiunilor fixe. Vreau să spun că nu mă uluieşte deloc faptul că un cismar ştie să croiască şi o pereche de pantaloni sau că d. Iorga, de exemplu, reputat istoric, înfruntă anual şi lumina rampei. Asta în general, totuşi — burghez iremediabil — am şi eu micile mele „rancune“, — ca să fiu sincer. De aceia surpriza mea a fost mare, când mi s’a arătat în carne şi oase autorul comediei „Trică“ — viitoarea premieră a Teatrului Naţional — piesă primită cu elogii şi precădere de comitetul de lectură al Teatrului. Vă spun drept, că nu m’aşteptam! Şi ştiţi pentru ce? Eu îl ştiam pe d. George Cruţescu de multă vreme. II admiram şi-l invidiam la „Zece Mai“, în uniformă brodată cu frunze de stejar, cu bicorn şi săbiuţă. In afară de asta — fapt grav, — d. Cruţescu poartă monoclu. Şi e un lucru ştiut că în genere purtătorii de monoclu sânt condamnaţi de la „prima vista“, aşa cum înainte erau condamnaţi şi purtătorii de „melon“. Melonul a început să mai fie admis, monoclul de loc. D-l Cruţescu este consilier de legaţie şi deşi în materie de teatru, nu ştii niciodată de unde sare iepurele, pensionari casei lui Sturdza continuă să se bucure de o reputaţie atât de proastă în burghezie, încât li se contestă orice merite. Poate că la mijloc este o chestiune de simplă gelozie, şi omul când nu poate să ajungă la un lucru, începe să-l dispreţuiască. Fabula cu vulpea şi strugurii se repetă în fel şi chip. Dar a fost şi un concurs de împrejurări care a adus la creiarea prejudecăţii de mai sus. De vină este desigur şi diplomaţia autohtonă, care în special în trecut, nu a fost întotdeauna la înălţime. Şi iată, o spun deschis, care era părerea noastră, a burghezilor, despre domnii diplomaţi. Purtători de ghetre albe şi de pantaloni „fantesie“, linşi în cap, susţinători ai şantanurilor, dispreţuitori şi necunoscători ai limbii româneşti, feminizaţi, luând înfăţişare de „vieux gaga“ la treizeci de ani, în plus reuşind să producă acest paradox, deşi reprezentanţi ai României se ruşinau cu originea lor, aşa cum se ruşinează unii Evrei cu religia lor. Mai pe scurt, domnii diplomaţi erau consideraţi ca principalii vinovaţi ai reputaţiei proaste de care se bucură Ţara noastră peste hotare. Desigur că în ultimul timp situaţia s’a mai schimbat, dar nu ştiţi ce greu este ca „opinia publică" — oare o fi existând cu adevărat? — să-şi schimbe părerea? Şi încă odată se dovedeşte prin d. Cruţescu că generalizările sânt nenorocite, că nu există „rasă“ şi că aparenţele înşeală. Şi apoi când te gândeşti mai bine îţi aminteşti că au mai fost diplomaţi de carieră, autori dramatici: Duiliu Zamfirescu, Al. Florescu. Mai e d. Lucian Blaga. Autorul lui „Trică“ a prezentat scenic amara poveste a celor cari, prea slabi ca s£ trăiască prin puterile lor, au nevoie de un sprijin, o poveste despre paraziţi, despre rataţi. Pe mine mă amuze grozav să văd cum se împleticeşte prin culise silueta ascuţită a d-lui George Cruţescu. Personajul de scenă, învăţat cu şalvarii d-lui Victor Eftimiu, cu pantalonii burlani ai d-lui Mircea Rădulescu, cu figura de „copil teribil“ a d-lui Tudor Muşatescu, se uită lung şi miraţi la „domnul cu sticlă în ochi“ şi atât de amabil. Se vor învăţa însă şi cu d. Cruţescu, tot aşa cum s-au învăţat şi cu d. Al. Kiriţescu. D. Cruţescu Debutează aşadar sunt cele mai bune auspicii. Ei doresc însă un lucru: să na se amorezeze de vreo vedetă și de aci i se va tragemoartea. Ioan Massarff Ştiri muzicale din lumea întreagă Cehoslovacia La teatrul Naţional din Praga s’a cântat în prima audiţie opera: „Cercul de cretăr ‘de Alexandru Zemlinski. Opera a avut o primire simpatică dar n’a avut mare succes. Quartetul din Praga întreprinde un turneu de concerte în Italia şi va da apoi în Februarie concerte în Iugoslavia şi Bulgaria. De curând s-au cântat la Praga în prima audiţie următoarele compoziţii de muzică de caneră. O sonată pentru piano şi vioară de Wilem Petrzelka o melodramă de Otokar Ostricil, intitulată Skrivan, şi o sonată pentru pian de Isa Kreier. Teatrul german de operă din Praga a reluat:Carmen şi Maeştri cântăreţi din Nürnberg cu distribuţii noi. Tenorul Beniamino Digli a cântat Boema la Opera din Praga. Belgia Teatrul de operă La Monncie şi-a alcătuit anul acesta repertoriul cu operile: Manon, Herodiada, Weither şi Esclarmonda de Massenet. S-au dat două spectacole cu Tristan şi Isolda şi Aurul Rhinului, interpretatele artişti de la Bayreuth. Austria Opera din Viena anunţă reprezentarea operetei „Violeta“ de Iullius Billner. Dirijorul Furtwängler a amânat din motive de sănătate concertele pe care urma să le dirijeze cu Filarmonica din Viena. Statele Unite Dirijorul Otto Klemperer a fost angajat de orchestra de la Los Angeles pentru a dirija concerte cu muzica de Weber, Haydn, Stravinsky și Ravel. Soprana Mariia Jecitza a interpreta^ cu mare succes „Sakomea“ de Richard' Strauss la Opelra din Chicago. Liga compozitorilor americani pregăteşte un spectacol de operă la Metropolitan cu Lady Macbeth pt Misensk de compozitorul sovietic Shpatakovitch. La Boston violonistul Fritz Kreisler a obţinut şi anul acesta un adevărat, triumf cu concertele sale. Anglia Vie Wells Theatre din Londra a reprezintat „Eugen Owegin“ una din cele mai de seamă opere ale lui Traia Miacovsky. in La Palladium violonistul Mischa Elmano a dat un concert Cu orchestra National Sunday League concert. Ultimele concerte simfonice de la Londra au fost dirijate de Sir Ifhomas Beecham și Henry Wood. Continuar ® In pag. Tia Wilhellm Furtwängler Luni 14 Ianuarie 1935 «gl® ^ EAU DE COLOGNE. 1msmwm/f /> 'AMOUR.fat ■uyfi uériiaUlc ULj Ţhotrfum LEL/LUN Lucia Sturdza^Bulai dra ------ • Desen de 1. ANESTIN O statuă săpată de dalta unui maestru — și pe ^ care,^ o mână şugubaţă, o împopoţonează când cu vechituri găsite în. fundul unui pod, când cu ultimele creaţii ale celei mai1 mari case de modă. . . v r j, O Walkirie repezită din Olymp, o marchiză fugita dintr’un Watteau galant, o forţă dezlănţuită, o Diană vânătoare, un colonel în fruntea unei şarje. Trompete — sunaţi ! , Norocul niciodată nu i-a surâs, viaţa nimic nu i-a dat. Tot ce este şi tot ce are, singură luptând, prin luptă şi-a cucerit. , Şi această luptă continuă, şi înfăţişarea ei impunătoare i-au creat reputaţia de femee aprigă şi voluntară. Reputaţia aceasta falsă e singura în care a crezut, pe care a adoptat-o, a trâmbiţat-o şi a speculat-o, falsificându-şi astfel personalitatea. In fond, „un om” cum se cade, o prietenă sinceră, pe a cărui cuvânt te poţi bizui. O sensitivă. . . Un suflet chinuit de toate patimele, bântuit de toate dorurile, mistuit de toate focurile şi înăbuşit de teama stupidă de a părea slabă, de a fi, ceea ce este — o femee. Teatru nu ştie nici până azi să joace — dar poate trăi, ca nimeni, pe scenă o viaţă de om. De aceia, toate rolurile de prestanţă şi de cochetărie, in care toţi o admit, prost le-a jucat — şi nu a fost mare decât atunci când şi-a putut dezvălui o cută a sufletului ei. Marian Colibri, Sapho, Ecaterina Ivanovna, Maria Stuart —şi multe alte doamne care au suferit şi au plâns, pot să-i fie recunoscătoare. In societate, e puţin apreciată din pricina dezacordului supărător dintre absurditatea mijloacelor ei exterioare şi generozitatea ideilor ce le susţine şi a scopurilor pe cari le urmăreşte. Cei ce pe dinafară o cunosc, pe dinafară şi greşit o judecă. Cei puţini, aleşii, cari o cunosc cu adevărat, rămân uimiţi când văd, că o biată inimă de femee, poate închide în ea. Paradisul tot îngeri — cântaţi ! Soare- Soare !?. ":::: BREVIAR „SUS INIMA, SCRIITORI ROMANI!“ articolul din „Vremea“, al d-lui Mircea Eliade, reia cu violenţă, problema impozitului de 9 la sută asupra drepturilor de autor, chestiunea despre care am vorbit şi noi la timp. D. Eliade aduce un nou punct de vedere în discuţie. Să se perceapă aceşti 9 la sută, dacă altfel nu se poate, dar atunci, în schimbul lor, Statul să pună la dispoziţia scriitorilor tot ceea ce profesiunea scrisului necesită în condiţiuni normale. Cităm un fragment semnificativ: „Băneşte vreunul din autorii lui 9 la sută ce obligaţii a contractat acum Statul faţă de scriitori? Aceleaşi obligaţii pe care le exercită şi In Ungaria şi în Bulgaria, şi în Uniunea Sovietelor, de a pune la îndemâna scriitorului, mijloace prompte de lucru (biblioteci, case de odihnă, călătorii, etc.), de a le asigura (prin bibliotecile populare ce cad direct In sarcina Statului) un minimum de venit anual, de a-l ajuta sd-şi facă locuinţe proprii, plătind rate minimale, (aşa cum se Intămplă cu scriitorii englezi şi la noi cu funcţionarii Băncei Naţionale) de a plăti întreţinerea scriitorilor bolnavi, de a le găsi de lucru prin înţiinţarea Editurilor de Stat etc.“. Să sperăm că d. ministru de finanţe se va speria de aceste perspective şi, în ultimul moment va renunţa la buclucaşele sale 9 la sută. SiMMANUEL BERL publică în Maritime o serie de esseuri asupra „femeii moderne“, admirabile ca înţelegere, lipsă de prejudecăţi şi spirit. Vom reveni probabil pe larg, când acest ciclu va fi terminat. Amintim doar cetitorului că Emmanuel Beri înainte de a fi un gazetar politic (unul din cei mai dotaţi, din câţi posedă stânga franceză) a fost şi desigur a rămas, un critic şi un moralist al conştiinţei moderne. Pamfletele sale „Mort de la pensée bourgeoise“ şi „Mort de la morale bourffeoise“ sunt revelatoare pentru noul spirit european, dacă un asemenea spirit există într’adevăr, aşa cum nădăjduim. Pamfletarii bucureşteni ar putea afla din lectura lui Emmanuel Beri, arta de a fi vehement1, fără trivialitate. FOC IN HANUL CU TEI ultimul roman al d-lui I. Peltz, clarifică multe posibilităţi epice ale acestui scriitor, căruia nu i se putea reproşa decât un exces de abundenţă episodică. Linia romanului se simplifică disciplinată, viguroasă, netedă. O AFIRMAŢIE GRAVA despre imposibilitatea criticei de a înţelege poezia face Paul Valéry: „Din mulţimea de lucrări savante ce, în decursul veacurilor au fost consacrate Poeziei, se văd miraculos de puţine (şi spun „puţine“ spre a nu fi absolut) care să nu implice o negație a existenței ei. Caracterele cele mai reale ale acestei arte, sunt parcă insultate de privirile ce se fixează asupra lor“. ► •-NI