Rampa, ianuarie 1935 (Anul 18, nr. 5092-5115)

1935-01-14 / nr. 5102

Anul IS Mo. 5102 REDACTIA, administraţia Sl ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 telefon no. a­ et.a* A­BON­A­MENTE T­ei luni c*6* ioni Un *» . . Lai 300 . Lai 500 . lai 1000 în străinătate dublu Dimnimmi Publicitatea: RUDOLF MOSSfc S. A Hiurourile: B dul Bratianu 22—Telefon M 8.40.07 „Regulile Jocului” E o carte (Les Régies du jeu) de recentă apariţie în vitrina librăriei franceze. O carte, da­că nu senzaţională, cel puţin singulară. Apar mereu roma­ne, esseuri, călătorii în impre­sii, şi plimbări romanţate în vieţile celebrităţilor, sociolo­gie, politică (democraţia în luptă cu dictatura) şi nesfârşită economie politică, apocaliptică încercare de descifrare a unei probleme fără soluţie. Se scrie, desigur şi despre teatru — mai ales înregistrând fazele bătă­liei dintre bătrânul teatru şi vigurosul king-kong cinemato­grafic. Dar nu s’a mai scris de mult un tratat de dramaturgie. Căci „regulile jocului" sunt ale jocului actorilor. Autorul căr­­ţii e d-l Emile Fabre, drama­turg de mediocră celebritate, mai mult apusă decât prezen­tă, şi me­ntor al celei mai aca­demice scene din lume : Co­media Franceză. Şi totuş nu e vorba de o lu­crare pedagogică, nici măcar de un breviar al regulelor care fac meşteşugul şi arta actoru­lui. E, după cum singur auto­rul recunoaşte, simple notaţi­­uni, reflesrii auzite, sau inspi­rate de realizări (d. Fabre a pus chiar personal în scenă câ­teva piese la Comedie), deduc­ţii din experienţa sa şi a altora. Aşa­dar, urmărind practica jocului, a ajuns, d. Fabre să priceapă — sau crede că a des­luşit — regul­ele complexe, di­verse şi subtile, esenţialmente schimbătoare, şi atât de infinit curioase reguli, care fac jocul actorului. De altfel de la Hamlet ni­meni, nu-mi amintesc să fi a­­vut cura­jul a formula didactic reguli de teatru. A trebuit ca Shakespeare actorul să fi ima­ginat un prinţ nebun şi genial, pentru a avea curajul să-i în­credinţeze sarcina de a vorbi actorului despre regulile me­seriei lui. Ba, îmi închipui, se­­ mai practică azi undeva pedagogia dramatică , în Conservator. Dar mă uit, cu multă nedu­merire, în mica noastră lume teatrală. Aţi observat că dela o vreme piaţa e invadată de o mulţime de actori (prime va­lori) care n’au trecut pe la Con­servator ? A­ţi remarcat că e în plină cursă, frenetica goană după actori improvizaţi din... — cum să le zic — ...persoane particulare ? Şi amintiţi-vă, dacă aţi urmărit convorbirile duminicale ale „Rampei”, că mai toţi artiştii noştri drama­tici, încep prin a mărturisi că au fost ori respinşi de la Con­servator, ori promovaţi după trei ani mediocri, cu menţiu­nea augurială, că nu vor izbuti niciodată să parvină în carieră. Să nu uitaţi că cinematogra­ful la începuturile lui ca artă, de la Gretta Garbo şi până la micul Jackie Coogan, şi-a re­crutat actorii din­­manichuris­te, din modele, din băeţi fru­moşi sau fete cu sex-appeal, şi numai de vre­o trei ani face apel şi la actori de teatru. Şi doară, numai technica diferen­ţiază filmul de teatru. Arta regiei şi a dirijării actorului (regulile jocului) sunt aceleaşi. De ce să ne mirăm atunci că nu se scrie — nici chiar azi când d. Fabre îndrăzneşte —o adevărată dramaturgie, un vo­lum de pedagogie dramatică , ci simple deducţii şi impresii, culese practicând, sau urmă­rind practica jocului. Fiindcă totuş regulile jocu­lui există. Fireşte că simpla lor cunoaş­tere nu îţi da certitudinea ca vei câştiga partida , dar cu­noaştem lor permite evitarea erorilor grosolane, care fac ine­vitabilă pierderea. Apoi teatrul nu e desigur o plată imagină a vieţii cotidie­ne , ci o sursă de poezie, o fee­rie în care talentul trebue să urmeze regula inevitabilă a jo­cului şi ficţiunii. Şi, în fine, să nu ne lăsăm în­şelaţi de pălpâitoarea glorială de o zi a vedetelor improviza­te , de pofta nesăţioasă a pu­blicului, acest Moloch care in­ventă şi înghite, fără criterii şi fără saţiu. .­­ Viaţa actorului improvizat e foarte problematică şi efeme­ră. E mai mult în funcţie de premieră şi rezistă mai puţin de trei încercări. Mutra nouă, temperamentul irupt de subt trac, stângăcia chiar seduc şi câştigă; dar pentru câtă vre­me ? Intraţi într’o sală de specta­col după o lună, dela premie­ra pe care aţi văzut-o, şi veţi fi indignaţi ca v’a putut înşela întâia apariţie a actorului im­provizat. La toţi ceilalţi jocul s’a precizat, în corectarea ero­rilor şi accentuarea momente­lor. La actorul improvizat jo­cul aform, scăpat de subt emo­­ţia debutului, atârnă flasc, de­zordonat în căutarea succesu­lui, pierdut, pentru a nu mai fi regăsit. Numai puţini actori, de re­ală valoare, cari fără Conser­vator chiar, au înţeles să se supună unei discipline, au reu­şit să se afirme şi menţine, fă­ră nici o deosebire între ei şi cei trecuţii prin şcoală. Fiind­că, mai presus de orice, regula jocului, înseamnă supunerea unei discipline didactice. E în­tâiul imperativ al pedagogiei. Şi dacă teatrul necesită o învă­ţătură — fie chiar şi aceila in­tuitivă şi de imitaţie — de ce nu am încredinţa-o unei metode, şi supune unei discipline. Ştiu că şcoala nu fabrică ar­tistul, dar crează şcolarul sus­ceptibil perfecţionării. Şi slavă Domnului !, actori de talent, actori geniali, pe toate drumu­rile... Actorul perfect, însă ?I. V. Timuș Academia de artă dramatică din Londra crează un teatru de experienţe Academia de artă dramatică din­ Londra a hotărît să încerce o ex­perienţă interesantă şi care poate fi plină de învăţăminte. D. Kenneth Barnes, directorul Academiei Regale de artă drama­tică, s-a gândit că oricare ar fi valoarea educaţiei ce se dă studen­ţilor, ea nu poate fi complectată decât prin contactul cu publicul. Ideea d-lui Barnes nu se resu­­m­ă numai la faptul de a împru­muta pe elevi la diferite teatre, dându-i prilej să joace rolişoare, cum se face în alte ţări. D. Barnes vrea să organizeze spectacole montate în întregime cu studenţi, jucate cu ei şi în faţa unui public cu plată. Această încercare e socotită cu îndrăzneaţă căci în Anglia până acum tot organizatorii de specta­cole sunt liberi. Statul se desinte­­resează complect de chestiunile teatrale şi nu acordă nici un spri­jin şi nici o subvenţie. Academiile de muzică şi de ar­tă dramatică trăesc prin propriile lor mijloace şi fără nici un con­trol exterior. Totuşi sunt foarte bine organizate foarte moderne şi pot suporta efectele crizei. DE VORBA CU KENNETH BARNES întrebat asupra felului cum în­ţelege să monteze aceste specta­cole­­. Kenneth Barnes a spus: — Vreau să organizez în fiecare an trei săptămâni cu spectacole publice jucate numai de elevi. Ş­i în faţa unui public care plăteşte. Adevărată experienţă pentru ac­tori. Şi acea care contează e de a­­juca în faţa unui public care sa­crifică o mică sumă ca să-i vadă. In plus avem marele avantaj de a alege ceea ce vrem ca reperto­riu şi de a nu fi stânjeniţi de con­siderentele de cari ţin seama im­presarii. Vom monta o piesă Mans­field. Credinciosul care nu s’a ju­cat încă niciodată la Londra. Şi: Grâu strein (Alien corn) de Syd­ney Howard autorul piesei Frân­ghia de argint. Vom avea timp su­ficient să pregătim spectacolele. In fond pentru ce publicul n’ar veni la aceste spectacole cari fă­ră îndoială vor presinta un inte­res artistic.. Intre altele va fi şi acela de- a ghici cari sunt studen­ții cu aptitudini de a deveni mari actori. V Director, SCARLAT FRODA Pa­m­fil Şeicaru în intimitate D. Pamfil Şeicaru a intrat în gazetărie, sosind direct din tran­şee... Ne închipuim, cei mai tineri, kakiul milităresc al mantalei în­că îmbibată de noroi şi de sânge şi pasul ce răsuna sonor pe as­falt, în continuarea marşului în­ceput prin locuri de sfânta şi cruda în a­ce­laş timp, aducere a­­minteri In gazetar a rămas acelaş, în permanenţă, soldatul, pentru care­ uneltele scrisului nu puteau să fie decât cele ale atacului. O pu­ternicia armătură interioară, în­­­chegată printr’o cultură puţin o­bişnuită pe malurile Dâmboviţei, avea să fie pusă în serviciul ofen­sivei ce trebuia să fie continuată. Sunt cele mai sigure explicaţii ale tăriei, de element primar, cu care a pătruns acest iureş în pre­sa românească... Luptător prin temperament,­­ Pamfil Şeicaru a trebuit să fie ast­fel de două ori luptător prin des­tin. S-a afirmat doar că d-sa se găseşte în război cu jumătate din univers­.. Armate numeroase şi potrivni­ce de infamaţi „politici“ şi „cul­turali"­ îşi au încheiate flancurile, împotriva lor condeiul trebuia să fie lance cu forţe nemăsurate. Le-a avut prin duritatea cuvântu­lui şi vigoarea argumentaţiei. Pentru o viitoare antologie a presei, — căci va trebui să se re­ţină mult din acest material care şi-a depăşit de multe ori cele 24 ore convenţionale ale cotidianu­lui, — scrisul acestui atlet al fra­zei va fi o cunună. In fiecare in­vectivă, care a plesnit atâtea feţe mai mult sau mai puţin simandi­coase, se găseşte sâmburele unei metafore care luminează. Este u­­nul din rarele cazuri în presa noastră, când, hazardând expre­sia, trânta s’a putut armoniza cu preocupările de stil Membru al Parlamentului, d. Pamfil Şeicaru a dovedit şi dela această tribună, morţji ’ pamfleta­rului. Fraza închisă în coloana articolului de gazeta s’a develo­pat în rezonanţa de tunet a vocii. Conturul acestei figuri, — căci numai un contur îndrăznesc şi pot să fie aceste rânduri, — se completează prin­ personalitatea directorului de ziar. „Curentul“, care împlineşte astăzi şapte ani de apariţie, a imprimat un nou ritm de viaţă presei noastre. Iz­­bânzile „Curentului“ sunt pe lân­gă ale d-lui Pamfil Şeicaru, şi ale opiniei publice. * Şi pentru că scriam, la începu­tul acestor rânduri, despre un soldat, trebuie să vorbim despre camaradul Pamfil Şeicaru. Este cuvântul al cărui adevăr îl cunosc toţi cei cari au lucrat în preajma d-sale şi to institue neutru un pro­fesionist al scrisului, e premul e­­logiu. Cei 7 ani de existenţă pe care îi sărbătoreşte „Curentul“, i-am vrut înregistraţi nu numai cu fe­licitările şi admiraţia noastră co­legială, ci şi printr’o convorbire cu întemeetorul animatorul şi di­rectorul confratelui în sărbă­toare... A însemnat din partea noastră, acest lucru, o cucerire, pentru că în biroul de la „Curentul“, timpul este un element care nu mai a­­parţine domnului Pamfil Şeicaru... Aparţine studentului nevoiaş, funcţionarului nedreptăţit, profe­sorului pensionat, militarului nc­(Continuare în pag. IV-a) mm ■, \ Jj ii *! • • »\ unde sare iepurele Mărturisesc că n’am prejudeca-­ ta specializărilor, adică a profe­siunilor fixe. Vreau să spun că nu mă uluieşte deloc faptul că un cismar ştie să croiască şi o pere­che de pantaloni sau că d. Iorga, de exemplu, reputat istoric, în­fruntă anual şi lumina rampei. Asta în general, totuşi — burghez iremediabil — am şi eu micile mele „rancune“, — ca să fiu sin­cer. De aceia surpriza mea a fost mare, când mi s’a arătat în carne şi oase autorul comediei „Trică“ — viitoarea premieră a Teatrului Naţional — piesă primită cu elo­gii şi precădere de comitetul de lectură al Teatrului. Vă spun drept, că nu m’aşteptam! Şi ştiţi pentru ce? Eu îl ştiam pe d. Geor­ge Cruţescu de multă vreme. II admiram şi-l invidiam la „Zece Mai“, în uniformă brodată cu frunze de stejar, cu bicorn şi să­biuţă. In afară de asta — fapt grav, — d. Cruţescu poartă mo­noclu. Şi e un lucru ştiut că în genere purtătorii de monoclu sânt condamnaţi de la „prima vista“, aşa cum înainte erau condamnaţi şi purtătorii de „melon“. Melonul a început să mai fie admis, mono­clul de loc. D-l Cruţescu este con­silier de legaţie şi deşi în mate­rie de teatru, nu ştii niciodată de unde sare iepurele, pensionari casei lui Sturdza continuă să se bucure de o reputaţie atât de proastă în burghezie, încât li se contestă orice merite. Poate că la mijloc este o chestiune de simplă gelozie, şi omul când nu poate să ajungă la un lucru, începe să-l dis­preţuiască. Fabula cu vulpea şi strugurii se repetă în fel şi chip. Dar a fost şi un concurs de îm­prejurări care a adus la creiarea prejudecăţii de mai sus. De vină este desigur şi diplomaţia autoh­tonă, care în special în trecut, nu a fost întotdeauna la înălţime. Şi iată, o spun deschis, care era pă­rerea noastră, a burghezilor, des­pre domnii diplomaţi. Purtători de ghetre albe şi de pantaloni „fantesie“, linşi în cap, susţinători ai şantanurilor, dispre­ţuitori şi necunoscători ai limbii româneşti, feminizaţi, luând înfă­ţişare de „vieux gaga“ la treizeci de ani, în plus reuşind să produ­că acest paradox, deşi reprezen­tanţi ai României se ruşinau cu originea lor, aşa cum se ruşinează unii Evrei cu religia lor. Mai pe scurt, domnii diplomaţi erau con­sideraţi ca principalii vinovaţi ai reputaţiei proaste de care se bu­cură Ţara noastră peste hotare. Desigur că în ultimul timp situa­ţia s’a mai schimbat, dar nu ştiţi ce greu este ca „opinia publică" — oare o fi existând cu adevă­rat? — să-şi schimbe părerea? Şi încă odată se dovedeşte prin d. Cruţescu că generalizările sânt nenorocite, că nu există „rasă“ şi că aparenţele înşeală. Şi apoi când te gândeşti mai bine îţi amin­teşti că au mai fost diplomaţi de carieră, autori dramatici:­ Duiliu Zamfirescu, Al. Florescu. Mai e d. Lucian Blaga. Autorul lui „Trică“ a prezentat scenic amara poveste a celor cari, prea slabi ca s£ trăiască prin pu­terile lor, au nevoie de un spri­jin, o poveste despre paraziţi, des­pre rataţi. Pe mine mă amuze grozav să văd cum se împleticeşte prin cu­lise silueta ascuţită a d-lui Geor­ge Cruţescu. Personajul de scenă, învăţat cu şalvarii d-lui Victor Ef­­timiu, cu pantalonii burlani ai d-lui Mircea Rădulesc­u, cu figu­ra de „copil teribil“ a d-lui Tudor Muşatescu, se uită lung şi miraţi la „domnul cu sticlă în ochi“ şi atât de amabil. Se vor învăţa însă şi cu d. Cruţescu, tot aşa cum s-au învăţat şi cu d. Al. Kiriţescu. D. Cruţescu Debutează aşa­dar sunt cele mai bune auspicii. Ei doresc însă un lucru: să na se a­­morezeze de vreo vedetă și de aci i se va trage­­moartea. Ioan Massarff Ştiri muzicale din lumea întreagă Ceh­­oslo­vacia La teatrul Naţional din Praga s’a cântat în prima audiţie opera: „Cercul de cretăr ‘de Alexandru Zemlinski. Opera a avut o primire simpatică dar n’a avut mare succes. Quartetul din Praga întreprinde un turneu de concerte în Italia şi va da apoi în Februarie concerte în Iugo­­slavia şi Bulgaria. De curând s-au cântat la Praga în prima audiţie următoarele compoziţii de muzică de can­eră. O sonată pen­tru piano şi vioară de Wilem Petrzel­­ka o melodramă de Otokar Ostricil, intitulată Skrivan, şi o sonată pentru pian de Isa Kreier. Teatrul german de operă din Praga a reluat:­­Carmen şi Maeştri cântă­reţi din Nürnberg cu distribuţii noi. Tenorul Beniamino Digli a cântat Boema la Opera din Pr­aga. Belgia Teatrul de operă La Monncie şi-a alcătuit anul acesta repertoriul cu o­­perile: Manon, Herodiada, Weither şi Esclarmonda de Massenet. S-au dat două spectacole cu Tristan şi Isolda şi Aurul Rhinului, interpre­tatele artişti de la Bayreuth. Austria Opera din Viena­ anunţă reprezenta­rea operetei „Violeta“ de Iullius Billner. Dirijorul Furtwängler a amânat din motive de sănătate concertele pe care urma să le dirijeze cu Filarmonica din Viena. Statele Unite Dirijorul Otto Klemperer a fost an­gajat de orchestra de la L­os Angeles pentru a dirija concerte cu muzica de Weber, Haydn, Stravinsky și Ravel. Soprana Mariia Jecitza a interpreta^ cu mare succes „Sakomea“ de Richard' Strauss la Opelra din Chicago. Liga compozitorilor americani pre­găteşte un spectacol de operă la Me­tropolitan cu Lady Macbeth pt Misensk de compozitorul s­ovietic Shpatakovitch. La Boston violonistul Fritz Kreisler a obţinut şi anul acesta un adevărat, triumf cu concertele sale. Anglia Vie Wells Theatre din Londra a re­­prezintat „Eugen Owegin“ una din­ ce­le mai de­ seamă opere ale lui Traia Mia­covsky. in­ La Palladium violonistul Mischa El­mano a dat un concert Cu orchestra National Sunday League concert. Ultimele concerte simfonice de­ la Londra au fost dirijate de Sir Ifho­­mas Beecham și Henry Wood. Continuar ® In pag. Ti­a Wilhellm Furtwängler Luni 14 Ianuarie 1935 «gl® ^ EAU DE COLOGNE. 1msmwm/f /> 'AMOUR.fat ■uyfi uériiaUlc ULj Ţhotrfum LEL/LUN Lucia Sturdza^Bulai dra ------ • Desen de 1. ANESTIN O statuă săpată de dalta unui maestru — și pe ^ care,^ o mână şugubaţă, o împopoţonea­ză când cu vechituri găsite în. fundul unui pod, când cu ultimele creaţii ale celei mai1 mari case de modă. . . v r j, O Walkirie repezită din Olymp, o marchiză fugita din­­tr’un Watteau galant, o forţă dezlănţuită, o Diană vânătoare, un colonel în fruntea unei şarje. Trompete — sunaţi ! , Norocul niciodată nu i-a surâs, viaţa nimic nu i-a dat. Tot ce este şi tot ce are, singură luptând, prin luptă şi-a cucerit. , Şi această luptă continuă, şi înfăţişarea ei impunătoare i-au creat reputaţia de femee aprigă şi voluntară. Reputaţia aceasta falsă e singura în care a crezut, pe care a adoptat-o, a trâmbiţat-o şi a speculat-o, falsificându-şi astfel personalitatea. In fond, „un om” cum se cade, o prietenă sinceră, pe a cărui cuvânt te poţi bizui. O sensit­ivă. .­­ . Un suflet chinuit de toate patimele, bântuit de toate do­rurile, mistuit de toate focurile şi înăbuşit de teama stupidă de a părea slabă, de a fi, ceea ce este — o femee. Teatru nu ştie nici până azi să joace — dar poate trăi, ca nimeni, pe scenă o viaţă de om. De aceia, toate rolurile de prestanţă şi de cochetărie, in care toţi o admit, prost le-a jucat — şi nu a fost mare decât atunci când şi-a putut dezvălui o cută a sufletului ei. Marian Colibri, Sapho, Ecaterina Ivanovna, Maria Stuart —­­şi multe alte doamne care au suferit şi au plâns, pot să-i fie recunoscătoare. In societate, e puţin apreci­ată din pricina dezacordului su­părător dintre absurditatea mijloacelor ei exterioare şi genero­zitatea ideilor ce le susţine şi a scopurilor pe cari le urmă­reşte. Cei ce pe dinafară o cunosc, pe dinafară şi greşit o judecă. Cei puţini, aleşii, cari o cunosc cu adevărat, rămân uimiţi când văd, că o biată inimă de femee, poate închide în ea. Pa­radisul tot­ îngeri — cântaţi ! Soare­­- Soare !?. ":::: BREVIAR „SUS INIMA, SCRIITORI ROMANI!“ articolul din „Vremea“, al d-lui Mir­cea Eliade, reia cu violenţă, problema impozitului de 9 la sută asupra drep­turilor de autor, chestiunea despre care am vorbit şi noi la timp. D. Eliade aduce un nou punct de ve­dere în discuţie. Să se perceapă a­­ceşti 9 la sută, dacă altfel nu se poa­te, dar atunci, în schimbul lor, Statul să pună la dispoziţia scriitorilor tot ceea ce profesiunea scrisului necesită în condiţiuni normale. Cităm un fragment semnificativ: „Băneşte vreunul din autorii lui 9 la sută ce obligaţii a contractat acum Statul faţă de scriitori? Aceleaşi obli­gaţii pe care le exercită şi In Ungaria şi în Bulgaria, şi în Uniunea Soviete­lor, de a pune la îndemâna scriitoru­lui, mijloace prompte de lucru (biblio­teci, case de odihnă, călătorii, etc.), de a le asigura (prin bibliotecile po­pulare ce cad direct In sarcina Statu­lui) un minimum de venit anual, de a-l ajuta sd-şi facă locuinţe proprii, plătind rate minimale, (aşa cum se Intămplă cu scriitorii englezi şi la noi cu funcţionarii Băncei Naţionale) de a plăti întreţinerea scriitorilor bol­navi, de a le găsi de lucru prin în­­ţiinţarea Editurilor de Stat etc.“. Să sperăm că d. ministru de finanţe se va speria de aceste perspective şi, în ultimul moment va renunţa la bu­clucaşele sale 9 la sută. SiMMANUEL BERL publică în Ma­ritime o serie de esseuri asupra „fe­meii moderne“, admirabile ca înţele­gere, lipsă de prejudecăţi şi spirit. Vom reveni probabil pe larg, când a­­cest ciclu va fi terminat. Amintim doar cetitorului că Emma­nuel Beri înainte de a fi un gazetar politic (unul din cei mai dotaţi, din câţi posedă stânga franceză) a fost şi desigur a rămas, un critic şi un mo­ralist al conştiinţei moderne. Pamfle­tele sale „Mort de la pensée bourgeoi­se“ şi „Mort de la morale bourffeoise“ sunt revelatoare pentru noul spirit eu­ropean, dacă un asemenea spirit exis­tă într’adevăr, aşa cum nădăjduim. Pamfletarii bucureşteni ar putea a­­fla din lectura lui Emmanuel Beri, ar­ta de a fi vehement1, fără trivialitate. FOC IN HANUL CU TEI ultimul roman al d-lui I. Peltz, clarifică multe posibilităţi epice ale acestui scriitor, căruia nu i se putea reproşa decât un exces de abundenţă episodică. Linia romanului se simplifică disciplinată, viguroasă, netedă. O AFIRMAŢIE GRAVA despre impo­sibilitatea criticei de a înţelege poe­zia face Paul Valéry: „Din mulţimea de lucrări savante ce, în decursul veacurilor au fost con­sacrate Poeziei, se văd miraculos de puţine (şi spun „puţine“ spre a nu fi absolut) care să nu implice o negație a existenței ei. Caracterele cele mai reale ale acestei arte, sunt parcă in­­sultate de privirile ce se fixează asu­pra lor“. ► •-NI

Next