Rampa, februarie 1935 (Anul 18, nr. 5116-5139)

1935-02-01 / nr. 5116

Anul IS No. 5116 R ED A C T IA, AOMINI.STR AJIA Ş ATELIERELE QRAFIOE INTRAREA ZALOMIT TELEFON No. S-B1-B-« A B O N A M E NT E Trei lant ....................................... . L«i 3C0 Şfcs-s iani.................................. . L.i 500 Un ess.................................... . Lai1000 In străinătate dubla Publicitatea; RUDOLF MOSSfc S. A Biurourile: B dul Brătianu 22—Telefon • fc.4U.07 No. 1 Oameni de departe Intr’o vreme când Romania , din nou frământată de cercetări de etnografie şi folklor, ne vine dintr’o tară vecină o lucrare care, ca obiect şi prim urmare, ca ori­zont, se ridică deodată peste ceea­­ce facem la noi acasă. Numai în puncte de vedere şi în tratarea materialului ne păstrăm un loc mai al nostru. Dovadă, în cuprin­sul ştiinţei însăşi, rezultatele şco­lii­ de la Cluj, iar, cu putinţe de prelucrare şi de pătrundere în al­te domenii programul şcolii socio­logice de la Bucureşti Lucrarea se ch­iam­ă Material etnografic din Sud-Vestul Statelor Unite ale A­­mericii şi e datorită directorului secţiei etnografice a Muzeului re­gional din Brno, Cehoslovacia, d-­ l' ran­tisek Pospisi. Am cunoscut până acum mai mult pe muzeologii­ Posp­­il de ca­re am mai vorbit aici, în legătură cu secţia vlahă a Muzeului morav, mai ales de unelte de gospodărie şi de porturi bărbăteşti şi feme­ieşti. Mă urmăreşte încă acel plug monumental şi toate acele creaţii ale civilizaţiei păstoreşti carpati­ce, aduse de strămoşii de demult, călători peste toţi munţii duă iar­ba oilor. Mă mângâiam cu gândul că odată şi odată voiu putea înto­vărăşit chiar de savantul lor cer­cetător, ‘să ajung între oamenii şi satele vlahe dela poalele Sudeţi­­lor. Şi iată că d. Pospisil mă poar­tă, cu această strălucită carte, dealungul Marelui Canion şi al pământurilor dintre Rio Grande şi Colorado! Lucrarea, oricât sar părea de depărtată de noi, e­ plină de un interes destul de actual Proble­mele antropogeografice şi etno­grafice sunt prin firea lor cu a­­dânc răsunet. Ele sunt numai ana­logii şi corespondenţe, şi ajunge apropierea unui adevărat om de ştiinţă, pentru ca acestea să apară Este ceea ce se întâmplă cu mate­rialul ele observaţie strâns în pa­ginile de faţă Autorul poate să facă legături cu propriul popor noi descoperim fără prea mare greutate pe ale n­oastre. Ce uimi­toare este numai apropierea intre una din ,,măştile” acestor oameni de departe şi „capra” noastră ! Ştiinţa s’a lăsat de mult de meto­da stabilirii unei legături de cau­zalitate între astfel de asemănări. Explicaţiile ei în faţa fenomenului sunt cu atât mai vrednice de ur­mărit. D. Pospisil nu se mulţume­şte numai cu descrierea stărilor unuii popor, din care nu se mai pă­strează decât ruine, ci trece mai departe­ Cunoaşterea etnografiei europene nu putea decât să-i fie de ajutor în tragerea unor linii de viaţă populară, peste prăpastia o­­ceanelor şi a raselor omeneşti. Puncte de lumină apar la margi­nea acestui câmp nesfârşit Priete­nul nostru de la Brno le aprinde unul câte unul. Materialul a fost adunat într’o expediţie,, care a trebuit, după împrejurări, să folosească toate mijloacele de locomoţie, calul, au­tomobilul şi avionul. Ceva din a­­m­ericanismul regiunii trebuia sa se restrângă şi în metodele între­buinţate. Acelaş americanism îşi fac loc şi în mijloacele anexe de prezentare. Cartea aduce, pe lân­ga propriile observaţii şi consta­tări, una din cele mai bogate bio­grafii al Sudvestului Americii, nu mai puţin, de 60 de pagini de cărţi şi publicaţii în toate limbile cu putinţă şi mai cu seamă în lim­ba engleză- Fotografiile şi desene­le trec de 400, şi unele din ele sunt inedite, făcute de autor. Pre­zentarea volumului, pe hârtie cre­­tată, deşi are peste 250 de pagini, îi­ dă alături de originalitatea ştiinţifică, şi o valoare bibliofilă Păcat numai, pentru noi şi pen­tru atâţia, că e scris în limba ce­hă. Rezumatul, destul de cuprin­zător şi explicaţiile în limba en­gleză, sunt o­butil, călăuză dar am vrea mai mult Lumea e prea nouă şi plină de tainele de sfârşit de ev mediu ale Conquistadorilor şi ale civilizaţiilor roşii, ca să nu ne cheme prin asemeni« ferestre et­nografice. Partea întâia a biejării zugrave­şte cadrul antropologic şi geogra­fic al regiunii Podişuri cu plante ghimpoa­se cactuşi de grădină bo­tanici de fantezie sau de colecţio­nari maniaci, văi săpate adânc de fluvii, munţi măcinaţi. In aces cadru se­ arata oamenii, cu străsă­­turile lor deosebitoare, cu limba cu obiceiurile, cu felul de viaţă cu portul, cântecul dansul cultu­ră materială şi cultură spirituală, viaţa de sat, de pueblo, şi viaţă că­lâtoare, de s­f.autoare şi de păsto­rie După ce '•’.menii au trăit h­a mult împrăştia' . ameniiPaşi de popoare nomada i-au dat seama că nu pot trăi decât strânşi îm­preună şi apăraţi de mari oraşe Spaniolii i-au găsit la venirea lor la 1540, strânşi în 60—70 de ora­şe­ Astăzi nu mai sunt decât 26 de sate cu vreo 9000 de suflete. Mărire şi decădere. Contribuţia d-lui Frantisek Pos­pisil la cunoaşterea unei regiuni atât de depărtate de propria ţară ii acopere de cinste, atunci când ea este aşa de conştiincioasă, atât pe autor cât acopere de cinste şi ţara însăşi. Autorul închee cartea cu aceste cuvinte: „Făcută în Mo­­ravia-Cehoslovacia, ţara de naşte­re a lui J. A- Comenius’. E ca o explicare şi ca o trăsătură de mân­drie Neamul, care a dat omenirii îndrumători de puterea de înrâu­rire a marelui pedagog, este în drept să privească ori­unde acasă şi să facă din orice colţ de pământ obiect de cercetare.. Emanoil Bucuţa ActOFiiai rawxl­a!» a lua­t Ia­rtm­es Gounod „Peste câteva zile voi să te văd, trece Charles Gounod, celebrul compozitor al operei „Faust” a fost recent omagiat la Paris cu prile­jul reprezentărei pentru a 2000-a oară a acestei opere. S’a vorbit cu această ocazie de toate incidentele cari au­­precedat Reprezentarea lui „Faust”. Nimeni nu s’a ocupat însă de tristeţea şi de dispera­rea lui Gounod. Henri de Saint Georges, li­nul din cei­ mai de seamă li­­bretişti de pe acea vreme a păstrat în colecţia lui de auto­grafe o scrisoare absolut ne­cunoscută, scrisă de Charles Gounod, cu câtva timp înainte de terminarea operei. Iată cuprinsul acestei scrisori: Cu prietenie. Ch. Gounod” După cum se vede celebrul compozitor era complect des­curajat și lipsit de încredere în această operă, care a avut apoi un atât de mare succes. Dragă prietene, Am găsit la reîntoarcere, atâ­ta de lucru la mine încât n am putut să te văd­. Aşi vrea să te rog să nu în­cepi să seri nimic pentru mi­ne înainte de a mă vedea. Mă simt într’o atât de tristă dispoziţie muzicală încât nici nu ştiu dacă voi putea termina opera care m­ă preocupă actu­almente (Faust) şi dacă nu mă voi lăsa de tot de genul com­­poziţiei dramatice. Sufer actualmente, şi de câ­teva luni de un fel de agonie muzicală care e ceva odios. Se poate să nu fie decât o stare trecătoare, dar nu-mi amintesc să mai fi suferit de aşa ceva de multă vreme. Sunt complet desgustat de teatru. * * & ^ Vineri 1 Februarie 1035 3 Lei Teatru! Eforie Direcția Tănase Formidabilul succes La Calul Bălan Operetă de R. Benatzky n f* Director: SCARLAT FRODA Contactul distinsei noastre artiste, D-na Ana Luca, cu lite­ratura nu este subsidiar teatru­lui. Dacă ne-am adresat d-sale, n’am făcut-o pentru a-i afla nu­mai oarecari preferinţe literare în „civilitate”, pentru a-i afla preocupările întâmplătoare, în orele libere „ai borne”. Dincolo de teatru, poate pe acelaş plan, D-na Ana Luca a încercat să-şi cristalizeze unele însuşiri neutilizate, în literatu­ră, Unde o găsim nu numai în ipostaza de consumatoare. D-na Ana Luca este autoarea roma­nului „Prin fumul calumeiului”, apărut acum câţiva ani. In­ fe­lul acesta, răspunsurile d-sale indică preferinţe literare, în cari trebuie să vedem desigur şi un punct de vedere profesional. D-na Ană Luca citeşte mult, preferă literatura străină... Dar să-i dăm­ cuvântul. — Ce-aţi citit în ultimul timp, din literatura românească sau străină ? — Citesc actualmente „Le fils de L’homme” de Ludwig. Am citit Crist de Papini, am citit şi pe Renan. Pentru că îmi ceri părerea îţi voi spune că singur acel poem al lui Papini se potriveşte unei scrieri de­spre un Isus oare­care, nu de­spre Isus al nostru, care ne in­teresează, pe care îl adorăm. Ce cred eu despre Isus ? Intr’o carte a lui Gorki, cine­va în­treabă : La ce trăim noi ? şi al­tul îi răspunde : Trăim pentru „cel mai bun”. Crist este pia­tra care culminează piramida de străduinţă a omeni­rei în căutarea binelui moral. El e cu­nuna, pentru că este „cel maii bun”, iar noi am numit acea piramidă: Crist. E un simbol. Ori­ce e coborît la nivelul o­­mului, ese din ideia de Crist. Mama sa, ne interesează nu­mai întru cât l’a purtat în pân­tecele său. Tot ce a fost mai înainte şi după aceia, nu mai este­­ Sfânta Fecioara şi nu ne interesează cum nu ne intere­sează slăbiciunile omeneşti — atribuite tot după concepţia o­­menească — lui Crist. Crist e numai ce e bun şi sfânt ; res­tul nu e Crist. Totuşi citesc oricând cu plă­cere pe Ludwig. Când scrie de­spre oameni e minunat. — Dar literatura românea­scă ? — In ce priveşte literatura românească citesc aproape tot. Multe cărţi însă, mă silesc cu greu să le duc până la urmă. In general mă desgustă cazuri­le patologice, perversităţile şi ororile, şi multe mai sunt în li­teratura noastră! Invaţă-mă ca­re e cartea minunată care să-mi dea o emoţie mai înaltă, şi s-o păstrez cu gândul de a o reciti. Un suflu curat ar vrea să aibă Velerim şi Velor Doamne a D-lui Popa. Totuşi eroul e stă­pânit de instinctul criminal pâ­nă la sfârşit. In momentul când Manolache, descopere pe căru­ţaşul criminal, mă aşteptam că va vedea în el propria sa fata­litate, că-l va erta şi va lua si sir­gur crucea , dar m’a deziluzio­nat. Moş Petrache însă, e desă­vârşit şi minunat. — Lectura dvs. nu este colo­rată şi de specialitate, nu citiţi lucrări în legătură cu piesa pe care o jucaţi sau vă interesează cumva piesa în original ? Cro­nicile teatrale române sau stră­ine vă interesază, le citiţi ? — Dacă citesc lucrări în le­gătură cu piesa în care joc?, da­că citesc piesa în original?, da­că citesc cronicele române sau străine ? — Dacă voiesc să do­vedesc că sunt o actriţă con­ştiincioasă ar trebui să răspund la toate, da. Dacă răspund nu, înseamnă cu nu-mi fac datoria de conştiinţă. Voi răspunde in­sa drept : Uneori, — când mă interesază sau când îmi cade la îndemână. F. Anchetă printre actorii noştri Ce-afi mai citit in ultimul timp? Răspunde d-na Ana Luca Ana Luca Fac toate sforţările ca să nu fiu rău scriind aceste rânduri, mai a­­les că mi-a fost totdeauna silă să dau lovitura măgarului O simplă întâmplare — premie­ra unei piese de teatru — m-a pus din nou în contact cu „înalta so­cietate“. O spun sincer, această aşa zisă „societate bună“ mi-a dat mult de lucru într'o vreme, ba, ca să nu mint, mi-a făcut chiar zile amare. Venit dintr‘un mediu emina­mente burghez, m‘am trezit, ado­lescent, în mijlocul „elitei“ noa­stre, ca o fiinţă cu totul stingheră. Dorind şi eu să ajung în această „cremă“ a societăţii româneşti, m'am pus pe imitaţie. Vara, la Si­naia — centru prin excelenţă „monden“, — făceam lucruri cari nu se împăcau de fel cu firea mea, dar pe care le îndeplineam cu un sentiment de sacrificiu, crezând că astfel voiu ajunge în vârful pi­ramidei sociale Mă schimbasem şi mă izmeneam pentru a fi şi eu în rândul „boerilor" Dar trecând vârsta când omul este pornit pe imitia,­­ lămurirea a venit: acest mediu, zis înalt, este cea mai pu­ţin interesantă categorie a socie­tăţii româneşti. Dacă iei pe fiecare în parte şi-i scuturi de monoclu şi de accentul voit ţi se înfăţişează goi goluţi şi simplu In ultimii ani, degringolada a­­cestei societăţi în lichidare, este e­­videntă şi nu cred să ne apuce 1950 şi-i vom cânta prohodul. Nu trebue să ne bucurăm de moartea nimănui, dar facem o constatare. In orice caz, dacă o cunoşti bine, lumea aceasta este groasnic de puţin interesantă. România de mâine se poate foarte uşor dis­pensa de ea. Româneşte, această societate nu vorbeşte de­cât cu slugile — în realitate nu ştie însă să vorbească cumsecade nici o limbă, incultă analfabetă, cu toa­te ifosele ei, refractară oricărei culturi în genere, subiectele de conversaţie le furnizează cele câ­teva „magazine“ franţuzeşti şi en­glezeşti, pe cari le împrumută de la diverşi chioşcari din centru Cu ce vrea să biruiască această lume în ziua de astăzi când tre­­bue să lupţi cu coatele ca să poţi trăi, nu mai mult? Iţi vin cu nu­mele, adică cu strămoşii! Dar ce legătură au aceşti oameni cu stră­moşii pe cari îi tot invoacă şi nu-i lasă să se odihnească pe lumea ai­laltă? Nimeni nu contestă valona­rea strămoşilor şi cine cunoaşte cât de cât istoria civilizaţiei româ­neşti, ştie ce rol au jureat boerii în promovarea culturii româneşti. „Urmaşii“ ctitorilor Teatrului Naţional intră în casa clădită prin râvna unui Milic, unui Geor­ge Filipescu, unui Ion Câmpinea­­nu, AL Davila ca viţeii la poar­ta nouă. I-am văzut alaltăseară cum habar nu au de o piesă de tea­tru, cum nu cunosc un actor ro­mân, ei cari cunosc în schimb nu­mele tuturor chelnerilor de la „Zis­­su“. Această lume ca să mai stâr­­nească interesul, trage pe nas fel de fel de prafuri, bea benzină sau dracu ştie ce şi se inversează nu din viţiu sau perversitate, dar din simplu snobism. In orice caz e o lume puţin in­teresantă In fond însă cred că o inofensivă căci prea s-a arătat cum e ca să mai atragă prozeliţi E adevărat că falsifică aspectul actual al societăţii româneşti. Um­plând şantanurile fac pe unii vo­iajori grăbiţi să-şi intituleze un capitol de impresii: „Bucureştii petrec“. Nu trebue să ne bucu­răm, dar nici să ne întristam prea mult, că această lume moa­re: oare merită să trăiască? Strămoșul tuturora n'a avut nici un strămoș! loan Massoff Lume neinteresantă... ■•rtrwmnTi» rw—- -'ll -'iiinmsiMaustaiP Cronica literară Iharles Baudelaire: Fior) alese din „Les Fleurs da Mai*. Traducere in versori de A. Philippide (Editura Cultura Naţională) Ceeace a întreprins d. A. Phi­­lippide traducându-l pe Charles Beaudelaire în româneşte, este un fapt într’un fel eroic- Ceeace a reuşit, ţine însă deadreptul de mi­racol. Vă rog să credeţi că sunt un ce­titor stăpânit şi un mai stăpânit critic. Nu-mi las niciodată cuvin­tele să-mi alerge înaintea condeiu­lui şi nu risc de bună voie să fie păcălit de cine ştie ce accidente verbale care te fac să spui mai mult decât ai fi gândit. Dar tăl­măcirile acestea, din Beaudelaire, pe care le am în faţă, sunt o inex­plicabila victorie asupra unui text poetic din cele mai dificile. Ele reprezintă o îmblânzire a limbii româneşti, o înfrângere a rezisten­ţelor de vocabular, de­­sintaxă şi de armonie, pe care limba noastră Ie opunea până la incompatibilita­te poeziei lui Beaudelaire. A traduce o poezie din orice limbă în nu importă ce limbă este din capul locului o operaţie grea. Traducerea mutilează aproape tot­deauna- Versul, atenuându-i fie sensul, fie armonia- Nu e nevoie să crezi în „poezie pură” pentru a înţelege im­posibilitatea unei per­fecte transpuneri dintr’o limbă în­­tr’alta. Dar în limitele acestei di­ficultăţi, există totuşi poeţi tra­ductibili şi există alţii imposibil de tradus . Care? E greu de stabilit o lege generală. Cred că pot fi traduşii în primul rând poeţii de a doua mână. Cei care n’au inventat forme noui de expresie, n’au găsit un ritm personal, n’au creiat cu poe­zia lor o nouă armonie. Nu ştiu dacă există bune traduceri româ­neşti din Sully Pradheim de bună­oară. Bănuesc însă că sar putea face cu relativă uşurinţă­ Deasemeni bănuesc că s’ar pu­tea foarte bine tâlmaci în­ franţu­zeşte poezia lui Alexandru Vlahu­­ţă, fără se piardă mare lucru. Nu­mai Eminescu e intraductibili, Vlahuţă nu, — căci platitudinea are pretutindeni porţile deschise, de aceea este şi sinonimă cu facili­tatea­ , Dealtminteri, ca să fiu precis, a fi traductibil nu este neapărat o injurie. Francis Jammes e unul din poeţii cei mai uşor de transpus într’o limbă streina — dar aceas­ta pentrucă materialul­­său poetic este familiar, domestic, într’adins lipsit de strălucire, într’adins şters şi umil. O traducere de poezii întâmpi­nă două greutăţi de ordin diferit. Una de ordin tehnic: sintaxă, vo­cabular, ritm, c rimă. Alta mai greu de definit, mai­ subtilă, dar nu mai puţin severă: dificultatea de a reconstitui în limba străină suflul specific al poeziei, sunetul ei interior, căldura ei intimă, com­plexitatea ei de fenomen viu­ Căci nu e vorba de fidelitatea textului (care se poate în definitiv respec­ta cu oarecare exerciţiu de teh­­nică), ci­ de accentele lui, de însu­fleţirea lui. O traducere bună re­petă, mi se pare, minunea biologi­că a transfuziunii de­­sânge —­­sânge care se integrează noului organism, fără să-şi piardă ener­gia vitală-Este posibilă transfuziunea unei mari sensibilităţi poetice din tru­pul unei limbi, din sistemul ei cir­culator, în trupul alteia? Pentru Charles Beaudelaire răspunsul mi se părea până deu­năzi unul singur, nu. Armonia beaudelairiană, reto­rismul ei rece ,febrilitatea ei luci­dă marile ei străfulgerări roman­tice, formulele ei lapidare de ghiaţă şi de foc, cristalele ei pure şi negurile ei sumbre, toate aces­tea mi se păreau definitiv închise în forma lor originală, de unde e­­ram sigur că nimeni nu le va pu­tea rupe, aşa cum nu poţi rupe o inimă de aortele şi vinele ei, pen­­tru ca s’o legi apoi de alte aorte şi alte vine, într’un trup străin. M’am înşelat­ D­­A. Ph­­ippide ne prezintă în româneşte un Char­les Baudelaire viu, o poezie care— chiar dacă şi-a pierdut pe drum o flacăre sau un cristal — a ră­mas în întregul ei paralelă origi­nalului francez. * Vă sfătuesc să citiți aceste tăl­măciri fără a le confrunta cel pu­țin la prima lectură cu originalul Nu pentrucă această confruntare ar fi primejdioasă — ci pentrucă ea v’ar abate dela linia principală a lecturiii, oprindu-vă la diverse detalii de text. Ceea ce interesea­ză în versiunea d-1 Philippide nu este exactitatea termenilor (apre­ciabilă şi ea ca măestrie şi ca e­­xerciţiu), ci­­suflul general al poe­mului Versiunea sa este beaude­lairiană prin stil, prin armonie, prin sonoritate, înainte de a fi prin „subiect“. D- Philippide trădează poate pe alocuri o imagine sau o frază, sa­crificate tălmăciri, dar păstrează intact tonul poeziei. Beaudelairia­­ne în cele 22 de poeme traduse, nu sunt „temele” poetice (pe acestea le-ar fi tradus oricine), ci acordu­rile muzicale, culorile descriptive, toate nuanţele sensoriale ce face viaţa unuii poem, căldura lui, res­piraţia lui. Traducerea d-lui Philippide por­neşte de la o identifcare tempe­ramentală cu poetul, nu de la o cercetare sintactică a textului. Mihail Sebastian (Continuare în pagina IlI-a) Gangsterii pensionari Gangsterul, eroul scump al scenariştilor americani, a fost scos la pensie prin decretul pre­şedintelui Roosevelt, care ridi­ca prohibiţia. Acel istoric de­cret n’a cauzat puţine perturba­ţii în lumea dramaturgilor ci­nematografici. Dispărea, odată cu bootlegerul, o lume, un me­diu­, o atmosferă. Câmpul de lucru al scenariştilor se redu­cea, dintr’o dată, considerabil. Consecinţa imediată a fatalului decret a fost întoarcerea la fil­mul istoric, la filmul de epocă, la biografia romanţată. Trei sferturi din producţia Holly­­woodului e formată astăzi din aceste genuri. Al patrulea sfert este însă cel mai interesant. Cuprinde filmele moderne, filmele de ex­perienţă, în care se precizează caracterul viitoarei producţii americane, fiindcă Hollywoo­dul nu va rămâne multă vreme la filmul istoric. Voga lui ac­tuală e creiată artificial. Era un refugiu de ultimă oră al cineaştilor dezorientaţi. Dar, încetul cu încetul, ei îşi revin, se reîntorc în realitate, şi des­coperă nouă tipuri, nouă subiec­te, în cotidianul faptelor di­verse, a cărui evocare pe ecran e specialitatea neîntrecută a a­­mericanilor. * Şi ştiţi ce tip ne-au adus în ultimele luni câteva filme a­­mericane realiste ? Chiar pe gangsterul bootlegger de eri, scos din ocupaţiile lui din epo­ca de aur a lui Scarface, şi ră­tăcit fie într’un mediu cinstit, unde încearcă să-şi refacă via­ţa, fie în altă bandă coruptă, unde aduce o contribuţie de violenţă şi sânge rece, prin ca­re operaţiile celor mai mize­rabili borfaşi, capătă amploare de crime uriaşe. E de mirare că tipul acesta n’a fost descoperit mai curând. In orice caz, faptul că începe să existe în filme, dovedeşte că Hollywoodul şi-a regăsit contactul cu realitatea. Pen­tru scenarişti, ex-gangsterul e un personagiu minunat. Şi atât de familiar! II scoţi diintr’un film vechiu, îi dai poate acelaş interpret, îl pui în faţa unui conflict nou, şi-l laşi să reac­ţioneze în voe. Ajuns la jumă­tatea filmului îi dai turnura care te interesează. Ori îl lași să cadă definitiv, arătând că e un om iremediabil pierdut, fi­­ind­că s’a dedat la gangsterism odinioară, ori îl supui unei me­tamorfoze, arătând că îndelet­nicirile banditești n’au putut să-i altereze complet caracte­rul. Un Gary Cooper, un Clark Gabie, im George Raft, im Paul Mimi iată interpreţii ide­ali pentru asemenea bandiţi care se­­pocnesc. Tot ei sunt, dealtfel, şi simpaticii gangsteri de emi. • ’ * Bisericile din America, a că­ror campanie colectivă împo­triva filmelor cu gangsteri, an­terioare decretului roosevel­­tian, n’a putut goni de pe ecran nici un bootlegger, se arată a­­cum mulţumite de noul gen. Pe gangsterii care se căesc, ele sunt gata­ să-i ierte. Will Hays, dictatorul cinematografic din Washington, a şi trimis vorba la Hollywood, că e de dorit să se introducă în filme clerici de orice confesiuni, a căror influ­enţă asupra foştilor contraban­dişti şi mitrailleuri, trebue să fie înfăţişată cât se poate de binefăcătoare. Se pare dealtfel că preferin­ţele generale se şi îndreaptă asupra tipului de ex-gangster care redevine om cumsecade. In ce mă privește, sunt mai sceptic. Cred că gangsterul ră­mâne gangster, chiar dacă cle­ricii încep să se ocupe de el și­ chiar dacă vânzarea alcoolu­lui nu mai e interzisă. Sunt a­­tâtea alte lucruri care au ră­mas interzise... B. Cehan BREVIAR TEATRUL ROMANESC acum, o suta de ani, monografia d-lor George Bai­culescu şi Ioan Massoff este o lectură de o valoare informativă certă şi în acelaş timp o evocare, căreia nu-i lip­seşte nici culoarea, nici pitorescul SE AŞTEAPTA cu emoţie (chiar, când nu e mărturisită) numele contin­gentului de premiaţi ai sezonului li­terar actual. Pe de o parte premiile ti­nerilor scriitori needitaţi, iar pe de altă parte premiile S. S. R.-ului a­­gită şi ,îngrijorează­, multe pronost­ticuri. Cât despre premiu! Tekirghiol—Efo­rie— Goncourt-ul nostru — mai e o lună până atunci. CARTEA LUI ION SANTU, romanul jurnal al d-lui Ion Marin Sadoveanu, din care publicase, pe vremuri câteva fragmente, de o concentrată tristeţe, va apare cândva? Ceva din Malte Lauriois Brigge — mai viril parcă — ceva din Céline — mai deschis însă — stăruia in acele pagini de meditaţie, de confesiune, de căutare. D. Sadoveanu care a lăsat mai de mult uitării o certă vocaţie de poet, are dreptul să repete aceaşi injustiţie pentru prozator? LA MOSCOVA se retipăreşte într’o nouă ediţie Le Feu al lui Barbusse. Foarte explicabil. Dar în acelaş timp apare o tradu­cere a „Varientilor“ lui Paul Valéry, ceea ce e departe de­ linia literaturii proletare, nu-i­ aşa? NI SE PARE excelentă iniţiativa Fundaşilor Regale de a tipări o co­lecţie de „Oraşe" româneşti, care să nu fie simple monografii informative, ci documente vii, peisagii evocate de câte un scriitor, preocupat mai mult de semnificaţiile morale ale unui loc, cât de imaginile lui fotografice. Nu e de mirare că de la Romănia pitorească a lui Vlahuţă — atât de­ inimoasă, dar atât de ineficace sen­timentală — noi nu mai avem nici o carte despre această ţară, care con­venim cu toţii că e frumoasă, deşi nimeni nu o cunoaşte? VALORI se numeşte volumul de mici esseuri pe care d. Mihail Ralea il are sub tipar în editura Fundaţii­lor Regale. „Valori“ e un prea fru­mos titlu, care ni se pare însă pare că prea viguros pentru spiritul critic mai mult acomodant, decât intransigent, al d-lui Ralea. Dar va fi neîndoios o carte clară, serios gândită, cu gustul uşor didactic a tot ce scrie d. Ralea, dar şi cu eleganţa­ liniară a acestui scris. A APARUT la Paris al cincilea vo­lum din corespondenta lui Marcel Proust şi paul Brach. Volumul pare a avea un remarcabil interes documen­tar în ce priveşte metoda de lucru a marelui romancier, modelele sale vii, „cheile" vastului roman şi o seamă de alte probleme „proustiene“. E o apariţie oportună într’un timp în care fervoarea proustiană ne fă­­cea impresia a fi într’o injustă acal­mie. CAMIL PETRESCU va tipări în pri­măvară un mare volum de esseibii şi studii, in care va reuni o bună parte din paginile sale critice scrise dela 1922 până astăzi, dela Revista Româ­nă până la Revista Fundaţilor Regale, trecând prin Săptămâna muncii inte­­lectuale şi Cetatea literară. Va fi Un prilej, de revizuiri și de confruntări, pasionant.

Next