Rampa, februarie 1935 (Anul 18, nr. 5116-5139)
1935-02-01 / nr. 5116
Anul IS No. 5116 R ED A C T IA, AOMINI.STR AJIA Ş ATELIERELE QRAFIOE INTRAREA ZALOMIT TELEFON No. S-B1-B-« A B O N A M E NT E Trei lant ....................................... . L«i 3C0 Şfcs-s iani.................................. . L.i 500 Un ess.................................... . Lai1000 In străinătate dubla Publicitatea; RUDOLF MOSSfc S. A Biurourile: B dul Brătianu 22—Telefon • fc.4U.07 No. 1 Oameni de departe Intr’o vreme când Romania , din nou frământată de cercetări de etnografie şi folklor, ne vine dintr’o tară vecină o lucrare care, ca obiect şi prim urmare, ca orizont, se ridică deodată peste ceeace facem la noi acasă. Numai în puncte de vedere şi în tratarea materialului ne păstrăm un loc mai al nostru. Dovadă, în cuprinsul ştiinţei însăşi, rezultatele şcolii de la Cluj, iar, cu putinţe de prelucrare şi de pătrundere în alte domenii programul şcolii sociologice de la Bucureşti Lucrarea se chiamă Material etnografic din Sud-Vestul Statelor Unite ale Americii şi e datorită directorului secţiei etnografice a Muzeului regional din Brno, Cehoslovacia, d- l' rantisek Pospisi. Am cunoscut până acum mai mult pe muzeologii Pospil de care am mai vorbit aici, în legătură cu secţia vlahă a Muzeului morav, mai ales de unelte de gospodărie şi de porturi bărbăteşti şi femeieşti. Mă urmăreşte încă acel plug monumental şi toate acele creaţii ale civilizaţiei păstoreşti carpatice, aduse de strămoşii de demult, călători peste toţi munţii duă iarba oilor. Mă mângâiam cu gândul că odată şi odată voiu putea întovărăşit chiar de savantul lor cercetător, ‘să ajung între oamenii şi satele vlahe dela poalele Sudeţilor. Şi iată că d. Pospisil mă poartă, cu această strălucită carte, dealungul Marelui Canion şi al pământurilor dintre Rio Grande şi Colorado! Lucrarea, oricât sar părea de depărtată de noi, e plină de un interes destul de actual Problemele antropogeografice şi etnografice sunt prin firea lor cu adânc răsunet. Ele sunt numai analogii şi corespondenţe, şi ajunge apropierea unui adevărat om de ştiinţă, pentru ca acestea să apară Este ceea ce se întâmplă cu materialul ele observaţie strâns în paginile de faţă Autorul poate să facă legături cu propriul popor noi descoperim fără prea mare greutate pe ale noastre. Ce uimitoare este numai apropierea intre una din ,,măştile” acestor oameni de departe şi „capra” noastră ! Ştiinţa s’a lăsat de mult de metoda stabilirii unei legături de cauzalitate între astfel de asemănări. Explicaţiile ei în faţa fenomenului sunt cu atât mai vrednice de urmărit. D. Pospisil nu se mulţumeşte numai cu descrierea stărilor unuii popor, din care nu se mai păstrează decât ruine, ci trece mai departe Cunoaşterea etnografiei europene nu putea decât să-i fie de ajutor în tragerea unor linii de viaţă populară, peste prăpastia oceanelor şi a raselor omeneşti. Puncte de lumină apar la marginea acestui câmp nesfârşit Prietenul nostru de la Brno le aprinde unul câte unul. Materialul a fost adunat într’o expediţie,, care a trebuit, după împrejurări, să folosească toate mijloacele de locomoţie, calul, automobilul şi avionul. Ceva din americanismul regiunii trebuia sa se restrângă şi în metodele întrebuinţate. Acelaş americanism îşi fac loc şi în mijloacele anexe de prezentare. Cartea aduce, pe lânga propriile observaţii şi constatări, una din cele mai bogate biografii al Sudvestului Americii, nu mai puţin, de 60 de pagini de cărţi şi publicaţii în toate limbile cu putinţă şi mai cu seamă în limba engleză- Fotografiile şi desenele trec de 400, şi unele din ele sunt inedite, făcute de autor. Prezentarea volumului, pe hârtie cretată, deşi are peste 250 de pagini, îi dă alături de originalitatea ştiinţifică, şi o valoare bibliofilă Păcat numai, pentru noi şi pentru atâţia, că e scris în limba cehă. Rezumatul, destul de cuprinzător şi explicaţiile în limba engleză, sunt obutil, călăuză dar am vrea mai mult Lumea e prea nouă şi plină de tainele de sfârşit de ev mediu ale Conquistadorilor şi ale civilizaţiilor roşii, ca să nu ne cheme prin asemeni« ferestre etnografice. Partea întâia a biejării zugraveşte cadrul antropologic şi geografic al regiunii Podişuri cu plante ghimpoase cactuşi de grădină botanici de fantezie sau de colecţionari maniaci, văi săpate adânc de fluvii, munţi măcinaţi. In aces cadru se arata oamenii, cu străsăturile lor deosebitoare, cu limba cu obiceiurile, cu felul de viaţă cu portul, cântecul dansul cultură materială şi cultură spirituală, viaţa de sat, de pueblo, şi viaţă călâtoare, de sf.autoare şi de păstorie După ce '•’.menii au trăit ha mult împrăştia' . ameniiPaşi de popoare nomada i-au dat seama că nu pot trăi decât strânşi împreună şi apăraţi de mari oraşe Spaniolii i-au găsit la venirea lor la 1540, strânşi în 60—70 de oraşe Astăzi nu mai sunt decât 26 de sate cu vreo 9000 de suflete. Mărire şi decădere. Contribuţia d-lui Frantisek Pospisil la cunoaşterea unei regiuni atât de depărtate de propria ţară ii acopere de cinste, atunci când ea este aşa de conştiincioasă, atât pe autor cât acopere de cinste şi ţara însăşi. Autorul închee cartea cu aceste cuvinte: „Făcută în Moravia-Cehoslovacia, ţara de naştere a lui J. A- Comenius’. E ca o explicare şi ca o trăsătură de mândrie Neamul, care a dat omenirii îndrumători de puterea de înrâurire a marelui pedagog, este în drept să privească oriunde acasă şi să facă din orice colţ de pământ obiect de cercetare.. Emanoil Bucuţa ActOFiiai rawxla!» a luat Iartmes Gounod „Peste câteva zile voi să te văd, trece Charles Gounod, celebrul compozitor al operei „Faust” a fost recent omagiat la Paris cu prilejul reprezentărei pentru a 2000-a oară a acestei opere. S’a vorbit cu această ocazie de toate incidentele cari auprecedat Reprezentarea lui „Faust”. Nimeni nu s’a ocupat însă de tristeţea şi de disperarea lui Gounod. Henri de Saint Georges, linul din cei mai de seamă libretişti de pe acea vreme a păstrat în colecţia lui de autografe o scrisoare absolut necunoscută, scrisă de Charles Gounod, cu câtva timp înainte de terminarea operei. Iată cuprinsul acestei scrisori: Cu prietenie. Ch. Gounod” După cum se vede celebrul compozitor era complect descurajat și lipsit de încredere în această operă, care a avut apoi un atât de mare succes. Dragă prietene, Am găsit la reîntoarcere, atâta de lucru la mine încât n am putut să te văd. Aşi vrea să te rog să nu începi să seri nimic pentru mine înainte de a mă vedea. Mă simt într’o atât de tristă dispoziţie muzicală încât nici nu ştiu dacă voi putea termina opera care mă preocupă actualmente (Faust) şi dacă nu mă voi lăsa de tot de genul compoziţiei dramatice. Sufer actualmente, şi de câteva luni de un fel de agonie muzicală care e ceva odios. Se poate să nu fie decât o stare trecătoare, dar nu-mi amintesc să mai fi suferit de aşa ceva de multă vreme. Sunt complet desgustat de teatru. * * & ^ Vineri 1 Februarie 1035 3 Lei Teatru! Eforie Direcția Tănase Formidabilul succes La Calul Bălan Operetă de R. Benatzky n f* Director: SCARLAT FRODA Contactul distinsei noastre artiste, D-na Ana Luca, cu literatura nu este subsidiar teatrului. Dacă ne-am adresat d-sale, n’am făcut-o pentru a-i afla numai oarecari preferinţe literare în „civilitate”, pentru a-i afla preocupările întâmplătoare, în orele libere „ai borne”. Dincolo de teatru, poate pe acelaş plan, D-na Ana Luca a încercat să-şi cristalizeze unele însuşiri neutilizate, în literatură, Unde o găsim nu numai în ipostaza de consumatoare. D-na Ana Luca este autoarea romanului „Prin fumul calumeiului”, apărut acum câţiva ani. In felul acesta, răspunsurile d-sale indică preferinţe literare, în cari trebuie să vedem desigur şi un punct de vedere profesional. D-na Ană Luca citeşte mult, preferă literatura străină... Dar să-i dăm cuvântul. — Ce-aţi citit în ultimul timp, din literatura românească sau străină ? — Citesc actualmente „Le fils de L’homme” de Ludwig. Am citit Crist de Papini, am citit şi pe Renan. Pentru că îmi ceri părerea îţi voi spune că singur acel poem al lui Papini se potriveşte unei scrieri despre un Isus oarecare, nu despre Isus al nostru, care ne interesează, pe care îl adorăm. Ce cred eu despre Isus ? Intr’o carte a lui Gorki, cineva întreabă : La ce trăim noi ? şi altul îi răspunde : Trăim pentru „cel mai bun”. Crist este piatra care culminează piramida de străduinţă a omenirei în căutarea binelui moral. El e cununa, pentru că este „cel maii bun”, iar noi am numit acea piramidă: Crist. E un simbol. Orice e coborît la nivelul omului, ese din ideia de Crist. Mama sa, ne interesează numai întru cât l’a purtat în pântecele său. Tot ce a fost mai înainte şi după aceia, nu mai este Sfânta Fecioara şi nu ne interesează cum nu ne interesează slăbiciunile omeneşti — atribuite tot după concepţia omenească — lui Crist. Crist e numai ce e bun şi sfânt ; restul nu e Crist. Totuşi citesc oricând cu plăcere pe Ludwig. Când scrie despre oameni e minunat. — Dar literatura românească ? — In ce priveşte literatura românească citesc aproape tot. Multe cărţi însă, mă silesc cu greu să le duc până la urmă. In general mă desgustă cazurile patologice, perversităţile şi ororile, şi multe mai sunt în literatura noastră! Invaţă-mă care e cartea minunată care să-mi dea o emoţie mai înaltă, şi s-o păstrez cu gândul de a o reciti. Un suflu curat ar vrea să aibă Velerim şi Velor Doamne a D-lui Popa. Totuşi eroul e stăpânit de instinctul criminal până la sfârşit. In momentul când Manolache, descopere pe căruţaşul criminal, mă aşteptam că va vedea în el propria sa fatalitate, că-l va erta şi va lua si sirgur crucea , dar m’a deziluzionat. Moş Petrache însă, e desăvârşit şi minunat. — Lectura dvs. nu este colorată şi de specialitate, nu citiţi lucrări în legătură cu piesa pe care o jucaţi sau vă interesează cumva piesa în original ? Cronicile teatrale române sau străine vă interesază, le citiţi ? — Dacă citesc lucrări în legătură cu piesa în care joc?, dacă citesc piesa în original?, dacă citesc cronicele române sau străine ? — Dacă voiesc să dovedesc că sunt o actriţă conştiincioasă ar trebui să răspund la toate, da. Dacă răspund nu, înseamnă cu nu-mi fac datoria de conştiinţă. Voi răspunde insa drept : Uneori, — când mă interesază sau când îmi cade la îndemână. F. Anchetă printre actorii noştri Ce-afi mai citit in ultimul timp? Răspunde d-na Ana Luca Ana Luca Fac toate sforţările ca să nu fiu rău scriind aceste rânduri, mai ales că mi-a fost totdeauna silă să dau lovitura măgarului O simplă întâmplare — premiera unei piese de teatru — m-a pus din nou în contact cu „înalta societate“. O spun sincer, această aşa zisă „societate bună“ mi-a dat mult de lucru într'o vreme, ba, ca să nu mint, mi-a făcut chiar zile amare. Venit dintr‘un mediu eminamente burghez, m‘am trezit, adolescent, în mijlocul „elitei“ noastre, ca o fiinţă cu totul stingheră. Dorind şi eu să ajung în această „cremă“ a societăţii româneşti, m'am pus pe imitaţie. Vara, la Sinaia — centru prin excelenţă „monden“, — făceam lucruri cari nu se împăcau de fel cu firea mea, dar pe care le îndeplineam cu un sentiment de sacrificiu, crezând că astfel voiu ajunge în vârful piramidei sociale Mă schimbasem şi mă izmeneam pentru a fi şi eu în rândul „boerilor" Dar trecând vârsta când omul este pornit pe imitia, lămurirea a venit: acest mediu, zis înalt, este cea mai puţin interesantă categorie a societăţii româneşti. Dacă iei pe fiecare în parte şi-i scuturi de monoclu şi de accentul voit ţi se înfăţişează goi goluţi şi simplu In ultimii ani, degringolada acestei societăţi în lichidare, este evidentă şi nu cred să ne apuce 1950 şi-i vom cânta prohodul. Nu trebue să ne bucurăm de moartea nimănui, dar facem o constatare. In orice caz, dacă o cunoşti bine, lumea aceasta este groasnic de puţin interesantă. România de mâine se poate foarte uşor dispensa de ea. Româneşte, această societate nu vorbeşte decât cu slugile — în realitate nu ştie însă să vorbească cumsecade nici o limbă, incultă analfabetă, cu toate ifosele ei, refractară oricărei culturi în genere, subiectele de conversaţie le furnizează cele câteva „magazine“ franţuzeşti şi englezeşti, pe cari le împrumută de la diverşi chioşcari din centru Cu ce vrea să biruiască această lume în ziua de astăzi când trebue să lupţi cu coatele ca să poţi trăi, nu mai mult? Iţi vin cu numele, adică cu strămoşii! Dar ce legătură au aceşti oameni cu strămoşii pe cari îi tot invoacă şi nu-i lasă să se odihnească pe lumea ailaltă? Nimeni nu contestă valonarea strămoşilor şi cine cunoaşte cât de cât istoria civilizaţiei româneşti, ştie ce rol au jureat boerii în promovarea culturii româneşti. „Urmaşii“ ctitorilor Teatrului Naţional intră în casa clădită prin râvna unui Milic, unui George Filipescu, unui Ion Câmpineanu, AL Davila ca viţeii la poarta nouă. I-am văzut alaltăseară cum habar nu au de o piesă de teatru, cum nu cunosc un actor român, ei cari cunosc în schimb numele tuturor chelnerilor de la „Zissu“. Această lume ca să mai stârnească interesul, trage pe nas fel de fel de prafuri, bea benzină sau dracu ştie ce şi se inversează nu din viţiu sau perversitate, dar din simplu snobism. In orice caz e o lume puţin interesantă In fond însă cred că o inofensivă căci prea s-a arătat cum e ca să mai atragă prozeliţi E adevărat că falsifică aspectul actual al societăţii româneşti. Umplând şantanurile fac pe unii voiajori grăbiţi să-şi intituleze un capitol de impresii: „Bucureştii petrec“. Nu trebue să ne bucurăm, dar nici să ne întristam prea mult, că această lume moare: oare merită să trăiască? Strămoșul tuturora n'a avut nici un strămoș! loan Massoff Lume neinteresantă... ■•rtrwmnTi» rw—- -'ll -'iiinmsiMaustaiP Cronica literară Iharles Baudelaire: Fior) alese din „Les Fleurs da Mai*. Traducere in versori de A. Philippide (Editura Cultura Naţională) Ceeace a întreprins d. A. Philippide traducându-l pe Charles Beaudelaire în româneşte, este un fapt într’un fel eroic- Ceeace a reuşit, ţine însă deadreptul de miracol. Vă rog să credeţi că sunt un cetitor stăpânit şi un mai stăpânit critic. Nu-mi las niciodată cuvintele să-mi alerge înaintea condeiului şi nu risc de bună voie să fie păcălit de cine ştie ce accidente verbale care te fac să spui mai mult decât ai fi gândit. Dar tălmăcirile acestea, din Beaudelaire, pe care le am în faţă, sunt o inexplicabila victorie asupra unui text poetic din cele mai dificile. Ele reprezintă o îmblânzire a limbii româneşti, o înfrângere a rezistenţelor de vocabular, desintaxă şi de armonie, pe care limba noastră Ie opunea până la incompatibilitate poeziei lui Beaudelaire. A traduce o poezie din orice limbă în nu importă ce limbă este din capul locului o operaţie grea. Traducerea mutilează aproape totdeauna- Versul, atenuându-i fie sensul, fie armonia- Nu e nevoie să crezi în „poezie pură” pentru a înţelege imposibilitatea unei perfecte transpuneri dintr’o limbă într’alta. Dar în limitele acestei dificultăţi, există totuşi poeţi traductibili şi există alţii imposibil de tradus . Care? E greu de stabilit o lege generală. Cred că pot fi traduşii în primul rând poeţii de a doua mână. Cei care n’au inventat forme noui de expresie, n’au găsit un ritm personal, n’au creiat cu poezia lor o nouă armonie. Nu ştiu dacă există bune traduceri româneşti din Sully Pradheim de bunăoară. Bănuesc însă că sar putea face cu relativă uşurinţă Deasemeni bănuesc că s’ar putea foarte bine tâlmaci în franţuzeşte poezia lui Alexandru Vlahuţă, fără se piardă mare lucru. Numai Eminescu e intraductibili, Vlahuţă nu, — căci platitudinea are pretutindeni porţile deschise, de aceea este şi sinonimă cu facilitatea , Dealtminteri, ca să fiu precis, a fi traductibil nu este neapărat o injurie. Francis Jammes e unul din poeţii cei mai uşor de transpus într’o limbă streina — dar aceasta pentrucă materialulsău poetic este familiar, domestic, într’adins lipsit de strălucire, într’adins şters şi umil. O traducere de poezii întâmpină două greutăţi de ordin diferit. Una de ordin tehnic: sintaxă, vocabular, ritm, c rimă. Alta mai greu de definit, mai subtilă, dar nu mai puţin severă: dificultatea de a reconstitui în limba străină suflul specific al poeziei, sunetul ei interior, căldura ei intimă, complexitatea ei de fenomen viu Căci nu e vorba de fidelitatea textului (care se poate în definitiv respecta cu oarecare exerciţiu de tehnică), ci de accentele lui, de însufleţirea lui. O traducere bună repetă, mi se pare, minunea biologică a transfuziunii desânge —sânge care se integrează noului organism, fără să-şi piardă energia vitală-Este posibilă transfuziunea unei mari sensibilităţi poetice din trupul unei limbi, din sistemul ei circulator, în trupul alteia? Pentru Charles Beaudelaire răspunsul mi se părea până deunăzi unul singur, nu. Armonia beaudelairiană, retorismul ei rece ,febrilitatea ei lucidă marile ei străfulgerări romantice, formulele ei lapidare de ghiaţă şi de foc, cristalele ei pure şi negurile ei sumbre, toate acestea mi se păreau definitiv închise în forma lor originală, de unde eram sigur că nimeni nu le va putea rupe, aşa cum nu poţi rupe o inimă de aortele şi vinele ei, pentru ca s’o legi apoi de alte aorte şi alte vine, într’un trup străin. M’am înşelat DA. Phippide ne prezintă în româneşte un Charles Baudelaire viu, o poezie care— chiar dacă şi-a pierdut pe drum o flacăre sau un cristal — a rămas în întregul ei paralelă originalului francez. * Vă sfătuesc să citiți aceste tălmăciri fără a le confrunta cel puțin la prima lectură cu originalul Nu pentrucă această confruntare ar fi primejdioasă — ci pentrucă ea v’ar abate dela linia principală a lecturiii, oprindu-vă la diverse detalii de text. Ceea ce interesează în versiunea d-1 Philippide nu este exactitatea termenilor (apreciabilă şi ea ca măestrie şi ca exerciţiu), cisuflul general al poemului Versiunea sa este beaudelairiană prin stil, prin armonie, prin sonoritate, înainte de a fi prin „subiect“. D- Philippide trădează poate pe alocuri o imagine sau o frază, sacrificate tălmăciri, dar păstrează intact tonul poeziei. Beaudelairiane în cele 22 de poeme traduse, nu sunt „temele” poetice (pe acestea le-ar fi tradus oricine), ci acordurile muzicale, culorile descriptive, toate nuanţele sensoriale ce face viaţa unuii poem, căldura lui, respiraţia lui. Traducerea d-lui Philippide porneşte de la o identifcare temperamentală cu poetul, nu de la o cercetare sintactică a textului. Mihail Sebastian (Continuare în pagina IlI-a) Gangsterii pensionari Gangsterul, eroul scump al scenariştilor americani, a fost scos la pensie prin decretul preşedintelui Roosevelt, care ridica prohibiţia. Acel istoric decret n’a cauzat puţine perturbaţii în lumea dramaturgilor cinematografici. Dispărea, odată cu bootlegerul, o lume, un mediu, o atmosferă. Câmpul de lucru al scenariştilor se reducea, dintr’o dată, considerabil. Consecinţa imediată a fatalului decret a fost întoarcerea la filmul istoric, la filmul de epocă, la biografia romanţată. Trei sferturi din producţia Hollywoodului e formată astăzi din aceste genuri. Al patrulea sfert este însă cel mai interesant. Cuprinde filmele moderne, filmele de experienţă, în care se precizează caracterul viitoarei producţii americane, fiindcă Hollywoodul nu va rămâne multă vreme la filmul istoric. Voga lui actuală e creiată artificial. Era un refugiu de ultimă oră al cineaştilor dezorientaţi. Dar, încetul cu încetul, ei îşi revin, se reîntorc în realitate, şi descoperă nouă tipuri, nouă subiecte, în cotidianul faptelor diverse, a cărui evocare pe ecran e specialitatea neîntrecută a americanilor. * Şi ştiţi ce tip ne-au adus în ultimele luni câteva filme americane realiste ? Chiar pe gangsterul bootlegger de eri, scos din ocupaţiile lui din epoca de aur a lui Scarface, şi rătăcit fie într’un mediu cinstit, unde încearcă să-şi refacă viaţa, fie în altă bandă coruptă, unde aduce o contribuţie de violenţă şi sânge rece, prin care operaţiile celor mai mizerabili borfaşi, capătă amploare de crime uriaşe. E de mirare că tipul acesta n’a fost descoperit mai curând. In orice caz, faptul că începe să existe în filme, dovedeşte că Hollywoodul şi-a regăsit contactul cu realitatea. Pentru scenarişti, ex-gangsterul e un personagiu minunat. Şi atât de familiar! II scoţi diintr’un film vechiu, îi dai poate acelaş interpret, îl pui în faţa unui conflict nou, şi-l laşi să reacţioneze în voe. Ajuns la jumătatea filmului îi dai turnura care te interesează. Ori îl lași să cadă definitiv, arătând că e un om iremediabil pierdut, fiindcă s’a dedat la gangsterism odinioară, ori îl supui unei metamorfoze, arătând că îndeletnicirile banditești n’au putut să-i altereze complet caracterul. Un Gary Cooper, un Clark Gabie, im George Raft, im Paul Mimi iată interpreţii ideali pentru asemenea bandiţi care sepocnesc. Tot ei sunt, dealtfel, şi simpaticii gangsteri de emi. • ’ * Bisericile din America, a căror campanie colectivă împotriva filmelor cu gangsteri, anterioare decretului rooseveltian, n’a putut goni de pe ecran nici un bootlegger, se arată acum mulţumite de noul gen. Pe gangsterii care se căesc, ele sunt gata să-i ierte. Will Hays, dictatorul cinematografic din Washington, a şi trimis vorba la Hollywood, că e de dorit să se introducă în filme clerici de orice confesiuni, a căror influenţă asupra foştilor contrabandişti şi mitrailleuri, trebue să fie înfăţişată cât se poate de binefăcătoare. Se pare dealtfel că preferinţele generale se şi îndreaptă asupra tipului de ex-gangster care redevine om cumsecade. In ce mă privește, sunt mai sceptic. Cred că gangsterul rămâne gangster, chiar dacă clericii încep să se ocupe de el și chiar dacă vânzarea alcoolului nu mai e interzisă. Sunt atâtea alte lucruri care au rămas interzise... B. Cehan BREVIAR TEATRUL ROMANESC acum, o suta de ani, monografia d-lor George Baiculescu şi Ioan Massoff este o lectură de o valoare informativă certă şi în acelaş timp o evocare, căreia nu-i lipseşte nici culoarea, nici pitorescul SE AŞTEAPTA cu emoţie (chiar, când nu e mărturisită) numele contingentului de premiaţi ai sezonului literar actual. Pe de o parte premiile tinerilor scriitori needitaţi, iar pe de altă parte premiile S. S. R.-ului agită şi ,îngrijorează, multe pronostticuri. Cât despre premiu! Tekirghiol—Eforie— Goncourt-ul nostru — mai e o lună până atunci. CARTEA LUI ION SANTU, romanul jurnal al d-lui Ion Marin Sadoveanu, din care publicase, pe vremuri câteva fragmente, de o concentrată tristeţe, va apare cândva? Ceva din Malte Lauriois Brigge — mai viril parcă — ceva din Céline — mai deschis însă — stăruia in acele pagini de meditaţie, de confesiune, de căutare. D. Sadoveanu care a lăsat mai de mult uitării o certă vocaţie de poet, are dreptul să repete aceaşi injustiţie pentru prozator? LA MOSCOVA se retipăreşte într’o nouă ediţie Le Feu al lui Barbusse. Foarte explicabil. Dar în acelaş timp apare o traducere a „Varientilor“ lui Paul Valéry, ceea ce e departe de linia literaturii proletare, nu-i aşa? NI SE PARE excelentă iniţiativa Fundaşilor Regale de a tipări o colecţie de „Oraşe" româneşti, care să nu fie simple monografii informative, ci documente vii, peisagii evocate de câte un scriitor, preocupat mai mult de semnificaţiile morale ale unui loc, cât de imaginile lui fotografice. Nu e de mirare că de la Romănia pitorească a lui Vlahuţă — atât de inimoasă, dar atât de ineficace sentimentală — noi nu mai avem nici o carte despre această ţară, care convenim cu toţii că e frumoasă, deşi nimeni nu o cunoaşte? VALORI se numeşte volumul de mici esseuri pe care d. Mihail Ralea il are sub tipar în editura Fundaţiilor Regale. „Valori“ e un prea frumos titlu, care ni se pare însă pare că prea viguros pentru spiritul critic mai mult acomodant, decât intransigent, al d-lui Ralea. Dar va fi neîndoios o carte clară, serios gândită, cu gustul uşor didactic a tot ce scrie d. Ralea, dar şi cu eleganţa liniară a acestui scris. A APARUT la Paris al cincilea volum din corespondenta lui Marcel Proust şi paul Brach. Volumul pare a avea un remarcabil interes documentar în ce priveşte metoda de lucru a marelui romancier, modelele sale vii, „cheile" vastului roman şi o seamă de alte probleme „proustiene“. E o apariţie oportună într’un timp în care fervoarea proustiană ne făcea impresia a fi într’o injustă acalmie. CAMIL PETRESCU va tipări în primăvară un mare volum de esseibii şi studii, in care va reuni o bună parte din paginile sale critice scrise dela 1922 până astăzi, dela Revista Română până la Revista Fundaţilor Regale, trecând prin Săptămâna muncii intelectuale şi Cetatea literară. Va fi Un prilej, de revizuiri și de confruntări, pasionant.