Rampa, martie 1935 (Anul 18, nr. 5140-5167)

1935-03-01 / nr. 5140

Anul IS No. SI 40 REDACT­IA, ADMINISTR­ATIA 9 ATELIERELE QR­APICE INTRAREA ZALOMIT No. i TELEFON No. a-«1.84 ABONAMENTE Trei luni L»i 300 S*s» lei»! .­­ . . ........................Lei 500 Ca­sa....................................... . Lai­ 1000 In ch­&ialiate dublu HiMRlai Publicitatea: RUDOLF MOSSIc S. A Biurourile: B­dul Bratia nr 22—Telefon # E.40.07 de jos te-ai ridicat drept, pietros, viforos, pentru mop, pentru cei săraci şi goi, pentru toţi"... şi-ai despicat în două istoria, ţăran de cremene cum na fost altul să-ţi semene. Horia ! te-ai desprins aspru din gloată, cu­ obrajii supp, cu ochi crunţi, sa lupţi să ’nfrunţi din­ sălbatecii-­i munţi: oştile craiului, temniţa, roata.« vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi, largi, netede, slobode căi pentru-ai tăi cei mîncaţi de străini, despuiaţi de biruri, de sbiri, de rele-orînduiri.... şi ni taţi de regi şi ’mpăraţi.... pîn’la Bălgrad pe roată, uimind călăi, nemeşi, gloată, ţi-a bătut neschimbat sub prndra săracă aceaşi mare, ne’nfricată inimă romano-daca... duhul trăeşte încă treaz în munţi şi va trăi dârz cât vor dom­ni peste moţi sbiri crunţi şi mişelnici despoţi... uriaş domn pe-al adâncurilor noastre sfâşiat somn, pe-al răzmeriţelor roşu praznic, — mai roşi-vei oare vreodat’ năpraznic, acestui neam, viaţa şi istoria, — tu, munte al vrerilor noastre celor mai crunte. Horia ?L.­ ­ A. COTRUŞ BREVIAR ION MINULESCU transcrie şi azi cu uşurinţă „romanţe" în stilul celor de la 1910. Timpul n’a­ trecut prin hâr­tiile acestui poet? Anii nu l-au des­curajat? Opreşte-t­ă% Nu mă lăsa Să te sărut ! Căci gura mea. In d­iva 'n careţi muşcă gura Iţi soarbe lacomă şi respirarea Cu care-ţi prelungeşti caricatura Pe care bunul Dumnezeu Ţi-a creionat-o după chipul sân Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!.. Opreşte-mă Nu mă lăsa El caetera Et caetera N. R. Ultimele două versuri sunt ale noastre. FRANCOIS MAURIAC va scrie oare teatru? Se ştie ca Jacques Cop­pe­au încearcă să-l convertească pe roman­cier la dramă. Reflexiile lui Maurice în această privinţă sunt cu adevărat interesante: „Da, teatrul mă interesează enorm. M'am gândit mult la asta. Cred totul că transpunerea romanelor mele pen­tru scenă, ar fi un eşec. Valoarea lor, bogăţia lor ar dispare, şi n'ar mai ră­mâne decât o dramă schematică şi brutală şi tocmai asta nu vreau. Voi izbuti tare să fac ceea ce visez? Sunt puţin­­înfricoşat: teatrul­­este arta cea mai dificilă, aceea în care autorul e silit să renunţă la cea mai mare parte din autoritatea sa. Când scriu un roman, mă aflu singur în­ faţa eoetului meu. In teatru intervin discipline diferite şi ale căror exigen­­ţe uneori se contrazic: interpretare, punere în scenă, public. Cu toate a­­ceste elemente separate, trebue să ob­ţii un rezultat, un rezultat imediat, căci pe cetitor oi mai poţi convinge după lectură, dar pe spectator nu. ...Sunt foarte ispitit desigur să scriu teatru dar dacă voi ceda, veţi fi sur­­prinşi de piesa pe care o voi da. Teh­nica îi va fi diferită de tehnica roma­­nelor mele; cu toate capodoperele pe care le-a insiprat teatrul realist, nu mă simt înclinat spre el, îmi displa­ce acest fel de imitaţie servilă a vie­ţii. Aş vrea un teatru profund, real de­­sigur, dar transpus întro realitate poetică, un teatru mai puţin negru decât romanele mele, ceva in linia lui Deherv1­. D-nii SERGIU DAN şi Romulus Dia­­nu retipăresc într’o nouă ediţie şi cu titlu schimbat „Viaţa lui Anton Pan“ Cartea se va reciti probabil cu plăce­re. O trecere de şase ani nu-i va fi stins calităţile de stil, de inteligenţă, de umor, pe care în 1969 le avea aceas­tă cronică, uşor romanţată. Intre timp moda vieţilor romanţate a trecut şi din câte cărţi ni se anun­ţau — ţineţi minte? — nu am rămas decât cu acest excelent Anton Pan. Cronica literară fl. Boncin: Bagaj (Strania dublă existentă a nani om io patru labe) (Editura Alcalay & Co.) Sunt câteva lucruri care îmi displac net în cartea d-lui Bon­­ciu, prea iritante ca să nu le spun din capul locului. In primul rând Subtitlul : „Stra­nia dublă existentă a unui om în patru labe”. Este ceva „satanic­’ în această existenţă care e şi stra­hie şi dublă şi în patru labe. E Un exces de satiră sau de profun­zime, care îmi aminteşte supără­tor de anumite ticuri moderniste, cu totul ineficace astăzi. Subtitlul acesta nu e fără con­secinţe. Cartea cuprinde miciade­­văr câteva elemente „stranii”, ed­­gar-poesii, violent simbolice. Anu­mite pagini ezită între fantastic şi caricatură, între febră şi rân­jet, între profetism şi şarjă. Eroul principal se desface în două („du­bla existenţă”), într’un colocviu interior cu un personaj intim din Mihail Sebastian „piticul dinlăuntru”, „piticul din­tre coaste”, „filozoful caraghiog din întunericul meu lăuntric” Procedeul mi se pare cam sumar, iar misterul facil. Intervine și un alt personaj satanic „omul cu cio­cul de aramă”, ale cărui discur­suri incendiare nu suplinesc în­să o halucinaţie. Am impresia că autorul mai mult enunţă misterul decât îl creează şi că simbolurile sale au ceva programatic, conven­ţional, simplist. „Omul cu capul de păstârnac îmi împlântă în creer ciocul de a­ramă, clătinându-şi zarzavatul fes­tei şi gesticulând cu hulubele mâi­nilor întinse în spaţiul negru ce­nuşiu fixat ca un hotar în jurul tristeţii mele, peste care nimeni nu va trece niciodată’’ (pag. 151) Umbrele ce brăzdează cartea au vin prea de departe, prea din adânc. Ele n’au, nu par să aibă necesitatea unei conştiinţe cu ade­vărat torturată de viziuni. Pentru ca să-mi spun gândul întreg, mă întreb dacă d. Bonciu nu-şi com­plică de bună voe scrisul şi dacă aceste complicaţii sunt de alt or­din decât strict tehnic. Surprind în acest scris anumite şuruburi de estetică modernistă, cărora nu e greu sa le stabileşti filiaţia. : „Vina că mă cheamă Ramses cade desigur întreagă pe craniul calcinat al tatii, care de­ cincispre­zece ani îl mişcă mereu spre stân­ga şi spre dreapta, ori de câte ori vreun cuvânt clatină pământul (pag. 22). Fraza aceasta nu poate fi de Urmuz ? Sau — mai rău — de Saşa Pană ? E o manieră în care nu a­m crezut niciodată. Absurdul nu mi se pare o mai stimabilă temă decât bana­litatea.­ ­ * Spun aceste lucruri — şi le spun atât de limpede — tocmai pentru că „Bagaj” este totuşi o parte in­teresantă, relevând unele calităţi remarcabile. Un roman ? Evident, nu. (Ar trebui să înţelegem în sfârşit că „romanul” e totuş un gen, foarte larg, foarte suplu, foarte variat, dar în orice caz un gen cu anu­mite inevitabile exigenţe). Nu se poate vorbi aici de un erou. Acest Ramses (ale cărui nu­me istoric e o butadă, pe care n’o gust prea mult, în acelaş gen „Urmuz”) ,­ nu are nici identitate civilă, nici identitate psihologică. Un fel de Barnabooth cinic, bo­gat, leneş, cu vicii mintale de mi­liardar feroce : „M’a înspăimântat întotdeauna munca sistematică, pe care o dis­­preţuesc şi o întâmpin cu deseuşi de câte ori nu o pot ocoli. Cred că din pricina asta nu voi putea deveni niciodată bolşevic, deşi mă înnebunesc după marşul Interna­ţionalei (pag. 19). Sau şi mai lămurit : „...în loc să crăp de foame, îmi tai din curcanul fript o felie sub­ţire pe care o mănânc în silă. E drept... că toată friptura mi-o îm­part în două părţi egale, ca să-mi hrănesc buldogii, dar după ce îi văd săturaţi şi le dau apă, aleag la tribunal să obţin un sechestru »­cu ridicata” şi să car în camioane pră­vălia debitorului, căzut pe un fo­toliu, obosit să-şi tot plătească da­­toriile (pag 93). Dar e inutil că organizăm noi „un tip” din elementele dispara­te, pe care le aruncă ici şi colo scriitorul, probabil fără intenţia de a creea un erou, ci doar pen­tru a indicia anumită dispoziţie morală, anumită tensiune rece sub care aleargă în dezordine câteva întâmplări fără şir, câteva mo­mente rupte unul de altul, câteva fulgere lirice fără urmare. Acest Ramses nu este un om, ci doar un ochiu care priveşte şi o inteligen­ţă care comentează. De aceea nici cartea nu este un roman, ci un album de aspecte destrămate. Faptele răsar şi cad în „Ba­gaj” cu o indiferenţă de accident. Nu văd firul care le leagă. Nu numai firul epic, desigur inexis­tent, — dar nici pe cel subteran, interior. E o diferenţa totală de calitate între unele fragmente şi altele. Acolo unde autorul insistă încercuind aproape datele prime (Continuare la pagina III-a) Directors SCARLAT FRODA Vineri 1 Martie 1933 Lei 3 TEATRDL ALHAMBRA Azi matineu şi seara Marele succes Strada Sărindar REVISTA DE N. CONSTANTINESCU SI N. VLADOIANU­ ­" frichetelerryoastre Cronica muzicală Carmen Studer-Weingartner la Filarmonica. Con­­certul Const. Strassen Recital G. Mosen. Sandu Alba O fem­ee tânără „face fru­mos” primăvara, chiar şi la pu­pitrul orchestrei filarmonice. Vă rog să permiteţi această floare de stil, fiindcă ați obser­vat desigur că d-na Carmen Studer-Weingartner a renunţat nu numai la partitură, dar chiar şi la pupitru. Tânăra dirijoare şi soţi© a lui Weingartner se menţine la o a­­preciabilă distanţă de celebrul jor, şi ca vârstă şi ca muzi­că, deşi succesiunea muzicală a lui Felix Weingartner i.a re­­venit aproape întreaga, de la re­pertoriu şi până la baghetă. A­­stăzi Weingartner se ocupă cu antropozofia, scrie despre Bo- Yin-Ro şi numai în puţinele ore libere face muzică. D-na Carmen Weingartner conduce această succesiune cu pietate şi cu respect strict, care nu-i permite să mai altereze cu personalitatea d-sale inter­pretările bătrânului maestru. Concertul de Vineri al „Filar­monicei” a prezentat o serie de piese de rezistență din reperto­riul Weingartner, care coinci­deau și cu cele câteva invete­rate piese de succes ale primei noastre orchestre. Sarcina d-nei Carmen Wein­gartner a fost aşadar considera­bil uşurată şi concertul a fost dirijat onorabil, fără să însem­ne însă o interpretare deosebi­ta. Uverturile la „Tannahaser” in „Euryanthe”. Simfonia neter­minată de Schubert şi Simfonia a cincea de Beethoven au fost nişte vechi şi obişnuite cunoş­tinţe ale noastre, netransfigu­rate de feminina baghetă. Aşa că le-am salutat cu stima obiş­nuită, dacă nu într’o interpre­tare excesiv de corectă, cel pu­ţin într o alură neinfluenţată de feminitatea dirijoarei, care de altfel nici n’a încercat să aplice execuţiei un sigiliu personal. O lume imensă a umplut sa­la Ateneului, un public venit— bărbaţii din curiozitate, femei­le din solidaritate — să orna­ze pe prima femee dirijoare frumos succes de public, ale că­rui date însă sunt exterioare muzicei. Succesul primului concert al tenorului Constantin Stroescu a impus artistului obligaţia unei reapariţii, săvârşite Sâmbăta, la sala Dalles. Deşi în mai pu­ţin bune dispoziţii vocale, ca la concertul trecut, Constantin Stroescu a reuşit totuşi să ne o­­fere o frumoasă seară de muzi­că bună, în care am regăsit re­marcabilele calităţi al© cântu­lui său, pomenite şi altă dată în aceste coloane. Chiar dacă am avea de făcut unele obiecţii asupra calităţii vocei, nu se poate să nu subli­niem interpretarea intelingentă fina muzicalitate şi desăvârşitul bun gust, care formează carac­­teristicele cântului domnului Constantin Stroescu. Variatul şi bogatul său repertoriu, ales cu pricepere, este întotdeauna interesant şi chiar unele bucăţi „pentru public”, chiar dacă nu corespund întocmai bunului gust, nu sunt lipsite de valoare. In programul acestui concert am subliniat „Evry night my pragues say” de Cyril Scott şi „Love went a Riding” de Frank Bridge, dintre liedurile repre­zentând muzica engleză. In deosebi delicatul şi aerianul „Lullaby” de Cyril Scott. Liedul german a fost repre­zentat prin Franz Schubert, în „Du bist die Ruh”, „Gute nacht”, „Wasserflut” şi „Auf dem Flusse”, iar muzica fran­ceză prin aportul debil al lui Maurice Delage, în câteva mi­niaturi de un dubios exotism (un soiu de „hai-kai-uri aşa zi­se indiene, în cari am recunos­cut şi o poezie de Heine, „Le Sapin isolé”) cu amprente de­­bussyste. Concertul a fost încheiat cu liedul de caldă și emotivă sim­plicitate „Codrul tot e un frea­măt” de C. Silvestri și cu „Spi­talul amorului” — o serie de cântece populare culese de An­ton Pann în armonizarea fină și proaspătă a lui C. Brăiloiu. La pian d. C. Silvestri a do­vedit odată mai mult a fi un ex­celent acompaniator şi un mu­zician de frumoasă ţinută. Sandu Albu s-a afirmat şi la noi ca un artist de serioasă for­maţie, cultivat la cea mai bu­nă şcoală, stăpânind cu o fru­moasă intuiţie stilul lucrărilor, lor. După ce a executat „Folies d’Espagne”, cu o interesantă ca­denţă proprie, d. Sandu Albu a interpretat cu profunde sensuri „Partita” în re minor de Bach şi a excelat în redarea „Poemu­lui” de „Causson” şi a piesei ,,Tzigane” de Ravel. In expri­marea muzicei moderne, violo­nistul acesta valoros aduce nu numai o intelectualitate fermă, o tehnică amplă, dar şi un rafi­nament, un bun gust care cuce­reşte şi convinge. Acompaniamentul d-lui Th, parte la succesul acestui de al doilea recital al violonistului Sandu Albu, Recitalul de pian al domnu­lui George Moscu, a fost depar­te de a fi o revelaţie, cum au aşteptat unii; nu mai puţin în­să, am avut prilejul de a as­culta un pianist cu reale cali­tăţi. O excesivă sensibilitate, mer­gând până la „trac” şi obsesie, a stricat unele interpretări, care ar fi putut rămâne în în­tregime spre onoarea artistului. Este desigur aici o obiecţie, ca­re se situiază în­ afara muzicei, dar se menţine totuşi, fiindcă influenţează expresia muzicală. D. George Moscu a dovedit, in recitalul cântat, un tuşeu a­­greabil, o fină muzicalitate, ca­re sau arătat, mai ales, în „A­­ria” de John Bull, în „Sonatta” de Schubert, în Rondo de Mo­zart, în „Des Abends” de Sch­­man şi în câteva piese de Cho­pin. Un concert, care a avut câteva execuţii reuşite, învede­rând posibilităţile pianistului şi anumite înclinaţii temperamen­tale. Andrei T­it der Sandu Albu Intre politică şi literatura „Literatura umanizează politica” ne spune d. prof. M. Batea Interviev­atul nostru de as­tăzi este o personalitate care s’a manifestat cu o egală prestanţă atât în literatură cât şi în poli­tică. Desigur, în domeniul lite­raturii nu a produs mult — ne referim la cantitate — după cum nici în politică nu activea­ză decât din 1927. Dar asta nu înseamnă că nu ocupă astăzi o treaptă destul de înaintată în aceste două manifestări. Apreciat profesor la univer­sitatea din Iaşi, d. Mihail Ralea ne-a dat în literatură. Note de călătorie, este uiţi, iar recent, volumul: Valori. Totuşi au fost suficiente aceste producţii pen­tru ca d. Ralea să conteze pe firmamentul literaturii româ­neşti. In politică a militat în rându­rile partidului naţional-ţărănesc fiind ales deputat de câteva ori. A ocupat chiar şi demnitatea de vice-preşedinte al Camerii. D. Ralea contează ca un valoros „soldat" în partidul naţional-ţă­rănesc, fiind în acelaş timp nu numai un fruntaş moldovean, dar şi un conducător al tinere­lor generaţii. De altfel, d. Ralea s-a mani­festat şi în domeniul ziaristicei, conducând chiar actualmente oficiosul partidului. — Mă ocup şi de politică şi de literatură. Fireşte, cu devota­mente şi cu intensităţi deose­bite. Preocuparea mea esenţiala fiind problemele sociale şi filo­zofice, literatura rămâne, fatal, un „Violon dongres”, adică o o­­cupaţie auxiliară, dar indispen­sabilă, o trebuinţă sufletească imperioasă. — Cum găsiţi că se împacă manifestările dv. în aceste două domenii? Nu se contrazic? — Nu numai cu nu există nici o contrazicere în a activa în a­­ceste două domenii, dar cred că ele se complect.e­ază în mod necesar. Literatura umanizează poli­tica, îi dă un aspect mai estetic şi mai dezinteresat. Altfel mo­ravurile politice cad adeseori în meschinăria, trivialitatea şi lip­sa de orizont a agentului elec­toral. In Franţa orice om politic e un literat. Gândi­ţi-vă la Har­riot, Barthou, Clemenceau, etc. Dar şi literatura are de câş­tigat de la politică. Fără mate­rialul bogat al vieţii sociale, li­teratura rămâne un joc tehnic sterp, fără conţinut. Să amin­tesc de Balzac, care se intitula „doctor în ştiinţele sociale­’? Eu, propriu zis, n’am făcut literatură­ beletristică niciodată, afară, poate, de unele note de călătorie în Spania. In esseuri, în critica literară, nu am fost in­fluenţat de politică, ci de punc­tul de vedere social — In ce domeniu v’aţi făcut debutul ? — Am debutat ca publicist şi profesor. Am început ca re­dactor la „Viaţa Românească” acum doisprezece ani. — Cam­ sunt actualmente pre­ocupările dv.? — Acum lucrez la un volum de antropologie filozofică care se va intitula „Definiţia omu­lui” şi care va apare în editura Fundaţiilor Regale, în cursul lunei Mai. Deasemeni, mai prepar un un volum de note de călătorie în Egipt şi Olanda, pentru edi­tura „Adevărul”, încolo, muncesc zilnic la ga­zeta partidului, iar cursurile u­­­niversitare la Iaşi, îmi iau res­tul timpului. Conversaţia noastră am fost nevoit s’o întrerup aci. D. Ralea care mă primise în biroul direc­torial de la „Dreptatea” mai tre­buia să-și scrie editorialul pen­tru gazeta care apare la ora 3 după amiază. Ceasul era 12 ju­­ mătate. i.i Simple constatări Aleasa asistenţă dela sarbăto-f­riră teatrală, a trect­t aproape ne­­nirea d-lui Tănase a ascultat cu observat: „Tinereţea unei regine”, adevărată încântare „retrospect!- piesa lui Syl-Vara, s’a reprezentat va” revuistică, în cadrul căreia Tănase a spus cuplete debitate a­­cum douăzeci, cincisprezece, zece ani. Strofele acestea, făcute de revuiştii după vremuri ca să tră­iască cel mult două sau trei luni, şi-au păstrat dacă nu prospeţimea intactă, în orice caz un parfum de floare presată. Strivită între filele multe ale vremii, floarea se încăpăţânează să-şi păstreze par­fumul şi lucrul îţi face mare plă­­cere, când deschizând cartea vre­­mii dai de floarea care n’a murit încă. Dar, mă gândesc, pe de altă parte câte din piesele româneşti — cele clasificate în lotul aşa zi­sului „teatru serios”, mai rezistă unei d­esgropări din cartoane. Câte din ele mai pot fi suportate ? Revista, aşa „gen inferior” cum este socotită de unii, rămâne o cronică socială a societăţii româ­neşti. Cetiţi „Nazat”, una din pri­mele reviste româneşti, scrisă şi tipărită de Iacob Negruzzi, şi o veţi aprecia ca un document al societăţii româneşti de-acum vreo şeaizeci de ani. Aşa­dar, cât de arbitrară este în realitate clasificarea genurilor de teatru, când adevărul e că nu se pot încheia contracte literare sau dramatice cu posteritatea. „PARTEA TALA’’ EXPERIMEN­ Nu sânt astăzi pornit pe laude, dar merită să fie lăudat de Ion UN „BRONZ” Un eveniment pentru viaţa noa­la Teatrul Naţional de 55 de ori şi cum se spune în limbaj adec­vat, „seria continuă”. Nu impre­sionantul număr de reprezentaţii caut să-l scot în evidenţă. De alt­fel primul nostru Teatru nu este o negustorie de bilete, aşa că idea­lul direcţiei nu se limitează doar la realizarea „seriei” „Tinereţea unei regine” consti­tuie însă un spectacol care se de­taşează printre celelalte din ulti­mul timp, atât ca valoare a piesei — şi nu este doar un simplu libret de oparetă cum cred unii — cât şi prin realizarea ei scenică. Se spune că pentru ca un actor să se menţie, are nevoie de o crea­ţie la doi ani. Modul cum a fost interpretat de către d. Nicu Băl­­ţăţeanu rolul primului ministru Melbourne face cinste actorului. Prea mult se întrebuinţează de la o vreme expresia: „a făcut o crea­ţie din rolul său”. Bălţăţeanu a făcut cu adevărat o creaţie — „un „bronz”, cum se spune — din acest rol, destul de greu de interpre­tat. Arta actorului e efemeră şi cred că adevăratele realizări ar­­tistice merită să fie relevate. Şahighian pentru modul strălucit cum organizează partea experi­mentală a conferinţelor d-lui Ion Marin Sadoveanu. Am mai spus-o şi altă dată: nu e puţin lucru ca timp de mi se pare trei ani, acelaşi conferenţiar să fie urmărit de a­celaşi public care de două ori pe lună, duminecă dimineaţa, umple sala Teatrului Naţional. Nu se în­­tâmplă acest Inern nici la Facul­tate, la cursurile de frecvenţă o­­bligatorie, — şi de aceia d. Sado­veanu poate fi cu adevărat mul­ţumit cum a reuşit să-şi „formeze” acest numeros auditoriu, compus nu numai din tineret. Dar succesul acestor conferinţe este întregit şi de partea experi­mentală cu care se ocupă tânărul director de scenă d. Şahighian. Şi nu e deloc lucru uşor ca în câte­va zile să pui pe picioare acte din piese de seamă ale literaturii uni­versale. Sânt convins că respecti­vii interpreţi nici n’au timpul ne­cesar să ia cunoştinţă de întreaga lucrare din care se reprezintă doar fragmente. Şi meritul d-lui Şahighian este tocmai acesta: redă atmosfera şi imprimă ritmul bu­­căţei reprezentată. Au fost unele realizări perfecte şi dintre acestea relev „Peer Gynt”, „Oaspetele ne­poftit”, „Pasărea albastră”, „Don Juan” ş. a. Munca, anonimă pentru public, merită să fie relevată. Joan Massoff Opera Română: Ma non co Nektars de Flonder Cu prilejul începerei unui ciclu de reprezentaţii extraordinare, cu con­cursul d-nei Nektara de Flondor, Ope­ra Română a reluat Marţi seara po­pulara operă a lui Massenet „Manon". D-na de Flondor, care e şi o aprecia­tă cântăreaţă de teatru, nu e necunos­cută publicului nostru. A mai cântat la Opera Română acum vre­o şapte ani. Publicul care umple sala a pri­­mit-o cu aceiaşi căldura şi a salutat-o cu repetate aplauze după fiecare sfâr­şit de aci A jucat rolul cu resurse de mare actriţa şi a trecut cu uşurinţă de la scenele de ingenuitate din primul act, la scenele de mare dramă, acea ft seducţiunei, acea din actul dela bal ei acea din actul final. Jocul d-nei de Flondor e complectat cu o infinită graţie pe care o dă eroinei abatelui Prevost. Pe lângă aceste calităţi se adaugă o emisiune vocală facilă, o dicţiune excelentă în limba franceză şi o neo­bişnuită rafinăria muzicală în inter­­pretare. Tenorul Emil Marinescu a cântat cin căldură rolul des Grieu­x şi basul Gia. Marinescu, înlocuind pe d-1 Al. Lupes­­cu, a fost demn şi convingător in ro­­­lul bătrânului cont«. Al. Petrovici

Next