Rampa, martie 1935 (Anul 18, nr. 5140-5167)
1935-03-01 / nr. 5140
Anul IS No. SI 40 REDACTIA, ADMINISTRATIA 9 ATELIERELE QRAPICE INTRAREA ZALOMIT No. i TELEFON No. a-«1.84 ABONAMENTE Trei luni L»i 300 S*s» lei»! . . . ........................Lei 500 Casa....................................... . Lai 1000 In ch&ialiate dublu HiMRlai Publicitatea: RUDOLF MOSSIc S. A Biurourile: Bdul Bratia nr 22—Telefon # E.40.07 de jos te-ai ridicat drept, pietros, viforos, pentru mop, pentru cei săraci şi goi, pentru toţi"... şi-ai despicat în două istoria, ţăran de cremene cum na fost altul să-ţi semene. Horia ! te-ai desprins aspru din gloată, cu obrajii supp, cu ochi crunţi, sa lupţi să ’nfrunţi din sălbatecii-i munţi: oştile craiului, temniţa, roata.« vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi, largi, netede, slobode căi pentru-ai tăi cei mîncaţi de străini, despuiaţi de biruri, de sbiri, de rele-orînduiri.... şi ni taţi de regi şi ’mpăraţi.... pîn’la Bălgrad pe roată, uimind călăi, nemeşi, gloată, ţi-a bătut neschimbat sub prndra săracă aceaşi mare, ne’nfricată inimă romano-daca... duhul trăeşte încă treaz în munţi şi va trăi dârz cât vor domni peste moţi sbiri crunţi şi mişelnici despoţi... uriaş domn pe-al adâncurilor noastre sfâşiat somn, pe-al răzmeriţelor roşu praznic, — mai roşi-vei oare vreodat’ năpraznic, acestui neam, viaţa şi istoria, — tu, munte al vrerilor noastre celor mai crunte. Horia ?L. A. COTRUŞ BREVIAR ION MINULESCU transcrie şi azi cu uşurinţă „romanţe" în stilul celor de la 1910. Timpul n’a trecut prin hârtiile acestui poet? Anii nu l-au descurajat? Opreşte-tă% Nu mă lăsa Să te sărut ! Căci gura mea. In diva 'n careţi muşcă gura Iţi soarbe lacomă şi respirarea Cu care-ţi prelungeşti caricatura Pe care bunul Dumnezeu Ţi-a creionat-o după chipul sân Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!.. Opreşte-mă Nu mă lăsa El caetera Et caetera N. R. Ultimele două versuri sunt ale noastre. FRANCOIS MAURIAC va scrie oare teatru? Se ştie ca Jacques Coppeau încearcă să-l convertească pe romancier la dramă. Reflexiile lui Maurice în această privinţă sunt cu adevărat interesante: „Da, teatrul mă interesează enorm. M'am gândit mult la asta. Cred totul că transpunerea romanelor mele pentru scenă, ar fi un eşec. Valoarea lor, bogăţia lor ar dispare, şi n'ar mai rămâne decât o dramă schematică şi brutală şi tocmai asta nu vreau. Voi izbuti tare să fac ceea ce visez? Sunt puţinînfricoşat: teatruleste arta cea mai dificilă, aceea în care autorul e silit să renunţă la cea mai mare parte din autoritatea sa. Când scriu un roman, mă aflu singur în faţa eoetului meu. In teatru intervin discipline diferite şi ale căror exigenţe uneori se contrazic: interpretare, punere în scenă, public. Cu toate aceste elemente separate, trebue să obţii un rezultat, un rezultat imediat, căci pe cetitor oi mai poţi convinge după lectură, dar pe spectator nu. ...Sunt foarte ispitit desigur să scriu teatru dar dacă voi ceda, veţi fi surprinşi de piesa pe care o voi da. Tehnica îi va fi diferită de tehnica romanelor mele; cu toate capodoperele pe care le-a insiprat teatrul realist, nu mă simt înclinat spre el, îmi displace acest fel de imitaţie servilă a vieţii. Aş vrea un teatru profund, real desigur, dar transpus întro realitate poetică, un teatru mai puţin negru decât romanele mele, ceva in linia lui Deherv1. D-nii SERGIU DAN şi Romulus Dianu retipăresc într’o nouă ediţie şi cu titlu schimbat „Viaţa lui Anton Pan“ Cartea se va reciti probabil cu plăcere. O trecere de şase ani nu-i va fi stins calităţile de stil, de inteligenţă, de umor, pe care în 1969 le avea această cronică, uşor romanţată. Intre timp moda vieţilor romanţate a trecut şi din câte cărţi ni se anunţau — ţineţi minte? — nu am rămas decât cu acest excelent Anton Pan. Cronica literară fl. Boncin: Bagaj (Strania dublă existentă a nani om io patru labe) (Editura Alcalay & Co.) Sunt câteva lucruri care îmi displac net în cartea d-lui Bonciu, prea iritante ca să nu le spun din capul locului. In primul rând Subtitlul : „Strania dublă existentă a unui om în patru labe”. Este ceva „satanic’ în această existenţă care e şi strahie şi dublă şi în patru labe. E Un exces de satiră sau de profunzime, care îmi aminteşte supărător de anumite ticuri moderniste, cu totul ineficace astăzi. Subtitlul acesta nu e fără consecinţe. Cartea cuprinde miciadevăr câteva elemente „stranii”, edgar-poesii, violent simbolice. Anumite pagini ezită între fantastic şi caricatură, între febră şi rânjet, între profetism şi şarjă. Eroul principal se desface în două („dubla existenţă”), într’un colocviu interior cu un personaj intim din Mihail Sebastian „piticul dinlăuntru”, „piticul dintre coaste”, „filozoful caraghiog din întunericul meu lăuntric” Procedeul mi se pare cam sumar, iar misterul facil. Intervine și un alt personaj satanic „omul cu ciocul de aramă”, ale cărui discursuri incendiare nu suplinesc însă o halucinaţie. Am impresia că autorul mai mult enunţă misterul decât îl creează şi că simbolurile sale au ceva programatic, convenţional, simplist. „Omul cu capul de păstârnac îmi împlântă în creer ciocul de aramă, clătinându-şi zarzavatul festei şi gesticulând cu hulubele mâinilor întinse în spaţiul negru cenuşiu fixat ca un hotar în jurul tristeţii mele, peste care nimeni nu va trece niciodată’’ (pag. 151) Umbrele ce brăzdează cartea au vin prea de departe, prea din adânc. Ele n’au, nu par să aibă necesitatea unei conştiinţe cu adevărat torturată de viziuni. Pentru ca să-mi spun gândul întreg, mă întreb dacă d. Bonciu nu-şi complică de bună voe scrisul şi dacă aceste complicaţii sunt de alt ordin decât strict tehnic. Surprind în acest scris anumite şuruburi de estetică modernistă, cărora nu e greu sa le stabileşti filiaţia. : „Vina că mă cheamă Ramses cade desigur întreagă pe craniul calcinat al tatii, care de cincisprezece ani îl mişcă mereu spre stânga şi spre dreapta, ori de câte ori vreun cuvânt clatină pământul (pag. 22). Fraza aceasta nu poate fi de Urmuz ? Sau — mai rău — de Saşa Pană ? E o manieră în care nu am crezut niciodată. Absurdul nu mi se pare o mai stimabilă temă decât banalitatea. * Spun aceste lucruri — şi le spun atât de limpede — tocmai pentru că „Bagaj” este totuşi o parte interesantă, relevând unele calităţi remarcabile. Un roman ? Evident, nu. (Ar trebui să înţelegem în sfârşit că „romanul” e totuş un gen, foarte larg, foarte suplu, foarte variat, dar în orice caz un gen cu anumite inevitabile exigenţe). Nu se poate vorbi aici de un erou. Acest Ramses (ale cărui nume istoric e o butadă, pe care n’o gust prea mult, în acelaş gen „Urmuz”) , nu are nici identitate civilă, nici identitate psihologică. Un fel de Barnabooth cinic, bogat, leneş, cu vicii mintale de miliardar feroce : „M’a înspăimântat întotdeauna munca sistematică, pe care o dispreţuesc şi o întâmpin cu deseuşi de câte ori nu o pot ocoli. Cred că din pricina asta nu voi putea deveni niciodată bolşevic, deşi mă înnebunesc după marşul Internaţionalei (pag. 19). Sau şi mai lămurit : „...în loc să crăp de foame, îmi tai din curcanul fript o felie subţire pe care o mănânc în silă. E drept... că toată friptura mi-o împart în două părţi egale, ca să-mi hrănesc buldogii, dar după ce îi văd săturaţi şi le dau apă, aleag la tribunal să obţin un sechestru »cu ridicata” şi să car în camioane prăvălia debitorului, căzut pe un fotoliu, obosit să-şi tot plătească datoriile (pag 93). Dar e inutil că organizăm noi „un tip” din elementele disparate, pe care le aruncă ici şi colo scriitorul, probabil fără intenţia de a creea un erou, ci doar pentru a indicia anumită dispoziţie morală, anumită tensiune rece sub care aleargă în dezordine câteva întâmplări fără şir, câteva momente rupte unul de altul, câteva fulgere lirice fără urmare. Acest Ramses nu este un om, ci doar un ochiu care priveşte şi o inteligenţă care comentează. De aceea nici cartea nu este un roman, ci un album de aspecte destrămate. Faptele răsar şi cad în „Bagaj” cu o indiferenţă de accident. Nu văd firul care le leagă. Nu numai firul epic, desigur inexistent, — dar nici pe cel subteran, interior. E o diferenţa totală de calitate între unele fragmente şi altele. Acolo unde autorul insistă încercuind aproape datele prime (Continuare la pagina III-a) Directors SCARLAT FRODA Vineri 1 Martie 1933 Lei 3 TEATRDL ALHAMBRA Azi matineu şi seara Marele succes Strada Sărindar REVISTA DE N. CONSTANTINESCU SI N. VLADOIANU " frichetelerryoastre Cronica muzicală Carmen Studer-Weingartner la Filarmonica. Concertul Const. Strassen Recital G. Mosen. Sandu Alba O femee tânără „face frumos” primăvara, chiar şi la pupitrul orchestrei filarmonice. Vă rog să permiteţi această floare de stil, fiindcă ați observat desigur că d-na Carmen Studer-Weingartner a renunţat nu numai la partitură, dar chiar şi la pupitru. Tânăra dirijoare şi soţi© a lui Weingartner se menţine la o apreciabilă distanţă de celebrul jor, şi ca vârstă şi ca muzică, deşi succesiunea muzicală a lui Felix Weingartner i.a revenit aproape întreaga, de la repertoriu şi până la baghetă. Astăzi Weingartner se ocupă cu antropozofia, scrie despre Bo- Yin-Ro şi numai în puţinele ore libere face muzică. D-na Carmen Weingartner conduce această succesiune cu pietate şi cu respect strict, care nu-i permite să mai altereze cu personalitatea d-sale interpretările bătrânului maestru. Concertul de Vineri al „Filarmonicei” a prezentat o serie de piese de rezistență din repertoriul Weingartner, care coincideau și cu cele câteva inveterate piese de succes ale primei noastre orchestre. Sarcina d-nei Carmen Weingartner a fost aşadar considerabil uşurată şi concertul a fost dirijat onorabil, fără să însemne însă o interpretare deosebita. Uverturile la „Tannahaser” in „Euryanthe”. Simfonia neterminată de Schubert şi Simfonia a cincea de Beethoven au fost nişte vechi şi obişnuite cunoştinţe ale noastre, netransfigurate de feminina baghetă. Aşa că le-am salutat cu stima obişnuită, dacă nu într’o interpretare excesiv de corectă, cel puţin într o alură neinfluenţată de feminitatea dirijoarei, care de altfel nici n’a încercat să aplice execuţiei un sigiliu personal. O lume imensă a umplut sala Ateneului, un public venit— bărbaţii din curiozitate, femeile din solidaritate — să ornaze pe prima femee dirijoare frumos succes de public, ale cărui date însă sunt exterioare muzicei. Succesul primului concert al tenorului Constantin Stroescu a impus artistului obligaţia unei reapariţii, săvârşite Sâmbăta, la sala Dalles. Deşi în mai puţin bune dispoziţii vocale, ca la concertul trecut, Constantin Stroescu a reuşit totuşi să ne ofere o frumoasă seară de muzică bună, în care am regăsit remarcabilele calităţi al© cântului său, pomenite şi altă dată în aceste coloane. Chiar dacă am avea de făcut unele obiecţii asupra calităţii vocei, nu se poate să nu subliniem interpretarea intelingentă fina muzicalitate şi desăvârşitul bun gust, care formează caracteristicele cântului domnului Constantin Stroescu. Variatul şi bogatul său repertoriu, ales cu pricepere, este întotdeauna interesant şi chiar unele bucăţi „pentru public”, chiar dacă nu corespund întocmai bunului gust, nu sunt lipsite de valoare. In programul acestui concert am subliniat „Evry night my pragues say” de Cyril Scott şi „Love went a Riding” de Frank Bridge, dintre liedurile reprezentând muzica engleză. In deosebi delicatul şi aerianul „Lullaby” de Cyril Scott. Liedul german a fost reprezentat prin Franz Schubert, în „Du bist die Ruh”, „Gute nacht”, „Wasserflut” şi „Auf dem Flusse”, iar muzica franceză prin aportul debil al lui Maurice Delage, în câteva miniaturi de un dubios exotism (un soiu de „hai-kai-uri aşa zise indiene, în cari am recunoscut şi o poezie de Heine, „Le Sapin isolé”) cu amprente debussyste. Concertul a fost încheiat cu liedul de caldă și emotivă simplicitate „Codrul tot e un freamăt” de C. Silvestri și cu „Spitalul amorului” — o serie de cântece populare culese de Anton Pann în armonizarea fină și proaspătă a lui C. Brăiloiu. La pian d. C. Silvestri a dovedit odată mai mult a fi un excelent acompaniator şi un muzician de frumoasă ţinută. Sandu Albu s-a afirmat şi la noi ca un artist de serioasă formaţie, cultivat la cea mai bună şcoală, stăpânind cu o frumoasă intuiţie stilul lucrărilor, lor. După ce a executat „Folies d’Espagne”, cu o interesantă cadenţă proprie, d. Sandu Albu a interpretat cu profunde sensuri „Partita” în re minor de Bach şi a excelat în redarea „Poemului” de „Causson” şi a piesei ,,Tzigane” de Ravel. In exprimarea muzicei moderne, violonistul acesta valoros aduce nu numai o intelectualitate fermă, o tehnică amplă, dar şi un rafinament, un bun gust care cucereşte şi convinge. Acompaniamentul d-lui Th, parte la succesul acestui de al doilea recital al violonistului Sandu Albu, Recitalul de pian al domnului George Moscu, a fost departe de a fi o revelaţie, cum au aşteptat unii; nu mai puţin însă, am avut prilejul de a asculta un pianist cu reale calităţi. O excesivă sensibilitate, mergând până la „trac” şi obsesie, a stricat unele interpretări, care ar fi putut rămâne în întregime spre onoarea artistului. Este desigur aici o obiecţie, care se situiază în afara muzicei, dar se menţine totuşi, fiindcă influenţează expresia muzicală. D. George Moscu a dovedit, in recitalul cântat, un tuşeu agreabil, o fină muzicalitate, care sau arătat, mai ales, în „Aria” de John Bull, în „Sonatta” de Schubert, în Rondo de Mozart, în „Des Abends” de Schman şi în câteva piese de Chopin. Un concert, care a avut câteva execuţii reuşite, învederând posibilităţile pianistului şi anumite înclinaţii temperamentale. Andrei Tit der Sandu Albu Intre politică şi literatura „Literatura umanizează politica” ne spune d. prof. M. Batea Intervievatul nostru de astăzi este o personalitate care s’a manifestat cu o egală prestanţă atât în literatură cât şi în politică. Desigur, în domeniul literaturii nu a produs mult — ne referim la cantitate — după cum nici în politică nu activează decât din 1927. Dar asta nu înseamnă că nu ocupă astăzi o treaptă destul de înaintată în aceste două manifestări. Apreciat profesor la universitatea din Iaşi, d. Mihail Ralea ne-a dat în literatură. Note de călătorie, este uiţi, iar recent, volumul: Valori. Totuşi au fost suficiente aceste producţii pentru ca d. Ralea să conteze pe firmamentul literaturii româneşti. In politică a militat în rândurile partidului naţional-ţărănesc fiind ales deputat de câteva ori. A ocupat chiar şi demnitatea de vice-preşedinte al Camerii. D. Ralea contează ca un valoros „soldat" în partidul naţional-ţărănesc, fiind în acelaş timp nu numai un fruntaş moldovean, dar şi un conducător al tinerelor generaţii. De altfel, d. Ralea s-a manifestat şi în domeniul ziaristicei, conducând chiar actualmente oficiosul partidului. — Mă ocup şi de politică şi de literatură. Fireşte, cu devotamente şi cu intensităţi deosebite. Preocuparea mea esenţiala fiind problemele sociale şi filozofice, literatura rămâne, fatal, un „Violon dongres”, adică o ocupaţie auxiliară, dar indispensabilă, o trebuinţă sufletească imperioasă. — Cum găsiţi că se împacă manifestările dv. în aceste două domenii? Nu se contrazic? — Nu numai cu nu există nici o contrazicere în a activa în aceste două domenii, dar cred că ele se complect.ează în mod necesar. Literatura umanizează politica, îi dă un aspect mai estetic şi mai dezinteresat. Altfel moravurile politice cad adeseori în meschinăria, trivialitatea şi lipsa de orizont a agentului electoral. In Franţa orice om politic e un literat. Gândiţi-vă la Harriot, Barthou, Clemenceau, etc. Dar şi literatura are de câştigat de la politică. Fără materialul bogat al vieţii sociale, literatura rămâne un joc tehnic sterp, fără conţinut. Să amintesc de Balzac, care se intitula „doctor în ştiinţele sociale’? Eu, propriu zis, n’am făcut literatură beletristică niciodată, afară, poate, de unele note de călătorie în Spania. In esseuri, în critica literară, nu am fost influenţat de politică, ci de punctul de vedere social — In ce domeniu v’aţi făcut debutul ? — Am debutat ca publicist şi profesor. Am început ca redactor la „Viaţa Românească” acum doisprezece ani. — Cam sunt actualmente preocupările dv.? — Acum lucrez la un volum de antropologie filozofică care se va intitula „Definiţia omului” şi care va apare în editura Fundaţiilor Regale, în cursul lunei Mai. Deasemeni, mai prepar un un volum de note de călătorie în Egipt şi Olanda, pentru editura „Adevărul”, încolo, muncesc zilnic la gazeta partidului, iar cursurile universitare la Iaşi, îmi iau restul timpului. Conversaţia noastră am fost nevoit s’o întrerup aci. D. Ralea care mă primise în biroul directorial de la „Dreptatea” mai trebuia să-și scrie editorialul pentru gazeta care apare la ora 3 după amiază. Ceasul era 12 ju mătate. i.i Simple constatări Aleasa asistenţă dela sarbăto-friră teatrală, a trectt aproape nenirea d-lui Tănase a ascultat cu observat: „Tinereţea unei regine”, adevărată încântare „retrospect!- piesa lui Syl-Vara, s’a reprezentat va” revuistică, în cadrul căreia Tănase a spus cuplete debitate acum douăzeci, cincisprezece, zece ani. Strofele acestea, făcute de revuiştii după vremuri ca să trăiască cel mult două sau trei luni, şi-au păstrat dacă nu prospeţimea intactă, în orice caz un parfum de floare presată. Strivită între filele multe ale vremii, floarea se încăpăţânează să-şi păstreze parfumul şi lucrul îţi face mare plăcere, când deschizând cartea vremii dai de floarea care n’a murit încă. Dar, mă gândesc, pe de altă parte câte din piesele româneşti — cele clasificate în lotul aşa zisului „teatru serios”, mai rezistă unei desgropări din cartoane. Câte din ele mai pot fi suportate ? Revista, aşa „gen inferior” cum este socotită de unii, rămâne o cronică socială a societăţii româneşti. Cetiţi „Nazat”, una din primele reviste româneşti, scrisă şi tipărită de Iacob Negruzzi, şi o veţi aprecia ca un document al societăţii româneşti de-acum vreo şeaizeci de ani. Aşadar, cât de arbitrară este în realitate clasificarea genurilor de teatru, când adevărul e că nu se pot încheia contracte literare sau dramatice cu posteritatea. „PARTEA TALA’’ EXPERIMEN Nu sânt astăzi pornit pe laude, dar merită să fie lăudat de Ion UN „BRONZ” Un eveniment pentru viaţa noala Teatrul Naţional de 55 de ori şi cum se spune în limbaj adecvat, „seria continuă”. Nu impresionantul număr de reprezentaţii caut să-l scot în evidenţă. De altfel primul nostru Teatru nu este o negustorie de bilete, aşa că idealul direcţiei nu se limitează doar la realizarea „seriei” „Tinereţea unei regine” constituie însă un spectacol care se detaşează printre celelalte din ultimul timp, atât ca valoare a piesei — şi nu este doar un simplu libret de oparetă cum cred unii — cât şi prin realizarea ei scenică. Se spune că pentru ca un actor să se menţie, are nevoie de o creaţie la doi ani. Modul cum a fost interpretat de către d. Nicu Bălţăţeanu rolul primului ministru Melbourne face cinste actorului. Prea mult se întrebuinţează de la o vreme expresia: „a făcut o creaţie din rolul său”. Bălţăţeanu a făcut cu adevărat o creaţie — „un „bronz”, cum se spune — din acest rol, destul de greu de interpretat. Arta actorului e efemeră şi cred că adevăratele realizări artistice merită să fie relevate. Şahighian pentru modul strălucit cum organizează partea experimentală a conferinţelor d-lui Ion Marin Sadoveanu. Am mai spus-o şi altă dată: nu e puţin lucru ca timp de mi se pare trei ani, acelaşi conferenţiar să fie urmărit de acelaşi public care de două ori pe lună, duminecă dimineaţa, umple sala Teatrului Naţional. Nu se întâmplă acest Inern nici la Facultate, la cursurile de frecvenţă obligatorie, — şi de aceia d. Sadoveanu poate fi cu adevărat mulţumit cum a reuşit să-şi „formeze” acest numeros auditoriu, compus nu numai din tineret. Dar succesul acestor conferinţe este întregit şi de partea experimentală cu care se ocupă tânărul director de scenă d. Şahighian. Şi nu e deloc lucru uşor ca în câteva zile să pui pe picioare acte din piese de seamă ale literaturii universale. Sânt convins că respectivii interpreţi nici n’au timpul necesar să ia cunoştinţă de întreaga lucrare din care se reprezintă doar fragmente. Şi meritul d-lui Şahighian este tocmai acesta: redă atmosfera şi imprimă ritmul bucăţei reprezentată. Au fost unele realizări perfecte şi dintre acestea relev „Peer Gynt”, „Oaspetele nepoftit”, „Pasărea albastră”, „Don Juan” ş. a. Munca, anonimă pentru public, merită să fie relevată. Joan Massoff Opera Română: Ma non co Nektars de Flonder Cu prilejul începerei unui ciclu de reprezentaţii extraordinare, cu concursul d-nei Nektara de Flondor, Opera Română a reluat Marţi seara populara operă a lui Massenet „Manon". D-na de Flondor, care e şi o apreciată cântăreaţă de teatru, nu e necunoscută publicului nostru. A mai cântat la Opera Română acum vreo şapte ani. Publicul care umple sala a primit-o cu aceiaşi căldura şi a salutat-o cu repetate aplauze după fiecare sfârşit de aci A jucat rolul cu resurse de mare actriţa şi a trecut cu uşurinţă de la scenele de ingenuitate din primul act, la scenele de mare dramă, acea ft seducţiunei, acea din actul dela bal ei acea din actul final. Jocul d-nei de Flondor e complectat cu o infinită graţie pe care o dă eroinei abatelui Prevost. Pe lângă aceste calităţi se adaugă o emisiune vocală facilă, o dicţiune excelentă în limba franceză şi o neobişnuită rafinăria muzicală în interpretare. Tenorul Emil Marinescu a cântat cin căldură rolul des Grieux şi basul Gia. Marinescu, înlocuind pe d-1 Al. Lupescu, a fost demn şi convingător in rolul bătrânului cont«. Al. Petrovici