Rampa, aprilie 1935 (Anul 18, nr. 5168-5189)
1935-04-03 / nr. 5168
Anul IS «*> No. 516S REDACTIA, ADMINISTRATIA Sl ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No. alei.«4 ABONAMENTE Trei laal ...................................Lei 300 la»* lanl............................................Lei 500 Ul EA . Lei 1000 la atrivitate dubla anuluim Publicitatea: RUDOLF MOSSE S. A Biurourile: Bdul Bratianu 22—Telefon A 140.07 boiului. Există prin urmare, o criză a păcii, dar şi o criză a războiului. Sau, mai clar, pentru că nu e nici pace, nici război, lucrurile sunt încurcaţi Limpezirea fiu poate venii d41 D. Dan Petraşincu este îndeajuns cunoscut publicului din coloanele revistelor literare, în cari s’a afirmat în ultima vreme: „Sângele4 — romanul d-sa!« —• . . constitue totuşi un debut. E prima cât, sau prin izbucnirea altu^’d-sale carte. Şi nu este un debut război, care ar .însemna o de- obişnuit. ..Sângele4 a obţinut preterminare provizorie — sau prin instaurarea precisă a unei domnii, probabil irealizabilă : aceea a păcii. In teatru se întâmplă acelaș lucru: se discută. Pentrucă nici o cale nu e luminoasă. Pentrucă n’a izbucnit nimic și pentrucă nu s’a instaurat nimic, care să determine epoca noastră. Trăim sub semnul unei profuziuni de teorii— care inundă de altfel absoluttoate domeniile, nu numai al teatrului — şi care ne demască mai bine adevărata măsură a crizei prin care trecem. O criza materială, poate. Dar una morală, fara îndoială. Pentru că în teatru, ca şi în viaţa politică sau economică, toate teoriile nu fac altceva decât să aştepte omul şi opera care—poate chiar fără să aibă habar de ele — să le anuleze prin simpla lor apariţie. Ca şi în jurul cancerului, toate teoriile de teatru se luptă să descopere provenienţa şi natura unei boli. Numai că în teatru, interesează mai puţin să ajungi la vindecarea unui organism bolnav, decât să te hotărăşti pur şi simplu să-l înlocueşti printr-unul sănătos. Cercetările — şi păcatul lor îl avem absolut toţi — sunt zadarnice. Pentru autori, ele creiază o anomalie. Fiecare se simte bolnav. In loc să recunoască ceea ce e sănătos în el, caută să descopere, sănătăţii lui fireşti, o infirmitate. Şi, fatal, i se pare că o găseşte. Şi atunci, toate eforturile lui se afirmă în sensul unei prefaceri, care îl îndepărtează de el însuşi. V ~ ~ Tratament teoretic x Teatrele merg cum merg, brat atâtea mari talente, căutând în primul rând să se ! In Europa, azi, nu e nici pasusjină. Dar, tocmai din pricice, nici război. Nu există decât na asta, adevărata „bătălie rea- discuţii în jurul păcii şi al raz trală” a epocii noastre (cu toate eforturile ei de realizări tehnice), nu se dă pe scenă — nu se dă nici măcar între scenă şi spectator — ci în alt for, atât de internaţional şi de platonic ca şi cel de la Geneva. Acest for, în care se manifestă teoreticienii de teatru, va imprima probabil aspectul zilelor pe care le trăim. Nu pretindem că nu se fac şi destule experienţe. Dar ele pornesc din aceiaşi preocupare teoretică, de a găsi teatrului direcţia care să-l scoată din liman. Şi experienţele se revarsă în atâtea sensuri, încât se vede că salvarea nu stă decât tot în acel joc liber al forţelor intuitive — cari prin definiţie nu se mai cer ghidate — şi pe care l-au cunoscut rarele epoci de mărire ale teatrului. Ajunge să apară o singură operă total inspirată, plină de seva vieţii de azi, pentru ca toate teoriile în contradictoriu, să se topească la lumina ei. S’au scris după război, pentru scenă, fragmente admirabile. Rezonanţa lor putea să fie o indicaţie. Dar, datorită aceleaşi maladii „de teorie”, care voia, odată cu piesa, să lanseze şi o soluţie sau o reţetă de teatru, fragmentele s’au înecat totdeauna în apele tulburi ale unei concepţii artificiale. Autori cari puteau să răsară simplu şi durabil, ca nişte plante vigurase ale naturii, şi-au complicat ei singuri elanul şi şi-au incomodat terenul cu îngrăşăminte farmaceutice, rămânând să se împiedice în rădăcinile unor ierburi simandicoase pe cari ei singuri şi le-au semănat. Autorii aceştia — cari nu sunt puţini şi în cari am nădăjduit enorm — în loc să spună: „iată opera mea!”, au preferat să spună : „iată sistemul meu!”. De aceea, teatrul de azi ne apare ca un vast complot de spiţerie dramatică, în care, de dragul unei balanţe inutile, nefirească, au spun Mircea Ştefănescu Comemorarea lui Bach şi Haendel in Germania Cu prilejul celei de a 250-a aniversări a lui J. S. Bach principalele oraşe muzicale din Germania vor comemora anul acesta pe marele compozitor reprezentând lucrările sale cele mai dificile. Comemorarea oficială a Reichlui va fi la Lipsea între 16—24 Iunie. La Berlin se va cânta la 14 Aprilie Pasiunea Sfântului loan — iar la 18 şi 19 Aprilie Pasiunea Sfântului Matei. In plus între 4—11 Mai va fi la Berlin o săptămână Bach. O altă comemorare se va face la Eisenach la casa natală a lui Bach. Alte comemorări mai sunt anuţate la Arnstadt, la Weimar, la Hamburg şi la Potsdam. Compozitorul Haendel va fi comemorat la Berlin intre 27 Mai 1 Iunie. Una din operile sale , şi Herakles va fi reprezintată la Opernhauss. Compoziţii de muzică de cameră, recent descoperite vor fi cântate în palatul de la Charlottenburg. O miscă de Haendel se va cânta la catedrala din Berlin. Se mai anunță la Sport Palast un concert al orchestrei Filarmonice din Berlin care va interpreta celebrul Testoratorum. Chevalier a sosit la Paris Cu transatlanticul Ile de France sau întors în Franţa, venind din Statele Unite, Maurice Chevalier, Lucienne Boyer, Pierre Colombier şi Florence Walton. Maurice Chevalier a plecat direct la Cannes cu automobilul, iar Lucieune Boyer s‘a dus la Paris Cronica plastică -■ SALONUL OFICIAL: Sculptura zintă esenţa vieţii, elementul ei etern. În autoportretul lui Ion Jalea, ceea ce impresionează de un început, e acest aspect de definitiv. Figura aceasta viguroasă cu trăsături puternice, în care gândul şi-a săpat urmele, nu e de azi, nici de ieri, e din totdeauna. E o formă ce rezumă o atitudine de viaţă. E prototipul unei anumite categorii de oameni: aceia cari înfruntă viaţa cu o hotărâre, cu o demnitate nesdruncinate de nici o vicisitudine. In privirea adâncă e o înţelegere cedepăşeşte lumescul. In linia atât de expresivă a buzelor, e o pătrundere, o acceptare senină, o siguranţă care denotă echilibrul unei înţelepciuni adânci. Figura aceasta masivă e a unui om din vremea Renaşterii. Lorenzo Loredano, dogele Veneţiei? Sau ce întrupare a noeţei omeneşti, evocă în aminfluiditatea vişţi» mobilitatea vrea nosstra această Ppetră Şi în sculptură, Salonul Oficial de anul acesta cunoaşte o afluenţă deosebită, prezentând un număr record de lucrări expuse. . Dar şi în ceea ce priveşte calitatea operilor, amatorul de artă poate găsi suficiente satisfacţii. . E în primul rând şi mai presus de toate o operă magistrală, în acest Salon, în care se întruchipează esenţa sculpturii: aoto-portretul lui Ion Jalea. Dacă pictura e mai intimă, realizând viaţa în jocul luminii şi al culorii, susceptibile de lirism şi rafinamente sensibile, în schimb sculptura e o artă rece, masivă, puternică, in care expresia nu se poate obţini, decât prin echilibrul organic al materiei, singurul capabil să dea acea impresie de desăvârşire, de definitiv, proprii acestei arte. * Dacă pictura exprimă fluiditatea vieţii, mobi (Autoportretul lui Ion Jalea e o adevărata creaţie, care afirmă nivelul înalt al sculpturii noastre. Boris Caragea e un elev al lui Jalea ca şi Ion Popovici, tânăr de talent, care se afirma în aceeaşi direcţie. La Boris Caragea predomina încă preocuparea compoziţiei. Dar câtă linişte, câtă seninătate e în ghipsul intitulat „Macedoneancă” şi câtă vigoare in expresia compoziţiei „Maternitate”. In autoportretul lui Ion Popovici, preţuim hotărârea, energia şi puterea expresiei concentrate şi acea concepţie masivă, în care se vădeşte tendinţa spre echilibru. Militza Petraşcu prezintă bronzul d-nei Maria Filotti, pe care l-am preţuit şi în cadrul recentei expoziţii a grupului „Contimporanul”. Celina Emilian expune două bronzuri: „Cyprienae”, plin de sensibilitate, cu expresia feciorelnică subliniată de efectul patinei verde şi „Simona”, cap de fetiţă plin de gingăşie şi fineţe. in armă bătută in mormulat stantinescu aduce interesante motive populare cu caracter de legendă. „Nudul” în bronz prezentat de C. Baraschi e modelat cu fineţe, frumos construit, cu o siguranţă clasică. Viguros, „Sfarmă piatră” al d-lui G. Bilan e întruchiparea unei figuri de poveste, pe 40 ori indicată de pilda lui Ion Jalea. D. Iosef Hunedoara caută expresia în stilizare, practicând o manieră expresionistă. Viguros şi expresiv e autoportretul în bronz al sculptorului Ion Irimescu. Şi pe d. Ion Stanca trebue să-l încadrăm în şcoala maestrului Jalea, atât prin sursa inspiraţiei din „Ilarţăgosul satului”, cât şi prin vigoarea cu care lucrează materialul. D-sa Serova Medrea stilizează un gips intitulat „Căprioarra . Şi în bronzurile d-rei Elena Tălăşescu predomină tendinţa de stilizare. D. Onofrei prezintă o „Viziune” monumentală ca proporţii şi a ţrnta concepută de d-ra Claudia Corizeva e fin modelat. Şi pe d. Cristea Grosu trebue să-l considerăm ca pe un adept al lui Jalea, mai ales în ghipsurile intitulate „Săgetător” şi „Dacică” în care se vădesc reale calităţi. D-na Ana Jiquide stilizează un gips denumit: „Atitudine iar d-na Veturia Roiu modelează cu fineţe un portret. In sfârşit menţionăm portretul d-rei Marioara Romalo, bronzurile d-lui Iom Pantazi şi basorelieful în piatră al d-lui Cornelia Themeli. E interesant de remarcat, în acest salon, că sculptorii noştri tineri îşi îndreaptă din ce în ce mai mult atenţia spre folclorul popular, care le oferă o bogată şi autentică sursă de inspiraţie. Şi în această privinţă, pilda lui Ion Jalea, promotorul acestei tendinţe, se dovedeşte rodnică. Salonul oficial de anul acesta dovedeşte că şi sculptura noastră e în plină prosperitate, cu toate greutăţile inerente desvoltării acestei arte în epocile de criză economică» , lenei JîanA . Director: SCARLAT FRODA miul al doilea la concursul literar al ziarului ,, Adevărul44. Iată aşadar o ipostază, în care „ultima dvs. carte” este „prima dvs. carte”, şi un prilej pentru un scriitor tânăr de a ne împărtăşi impresiile debutului. — „Sângele”, romanul dvs. apărut zilele acestea în editura Adevărul, vă este prima carte tipărită. Cu ce sentiment primiţi acest debut ? —■ Cu sentimentul că... ar fi trebuit să debutez mult mai devreme. Acest roman l-am scris mai demult, acum vreo patru ani (acum am numai 25) aşa că în acest moment „debutul“ nu e pentru mine de dat o întoarcere înapoi, la posibilităţi pe cari — deşi mă regăsesc în ele — le-am întrecut eu mult. Şi astfel mi se impune o problemă delicată, reală pentru oricare tânăr care, fiind într-o continuă devenire, mai are pe lângă o activitate de creaţie pură, şi una spirituală, ideologică. Aceea de-a fi nevoit să te înfăţişezi publicului aşa cum ai fost, şi nu cum eşti în momentul apariţiei. Cu toate acestea să nu se creadă că nu ţiu la acest întâi roman al meu. Am credinţa că dacă voiamine o muncă exasperantă, scrie în viitor romane mai bune, ştiu să scriu nici frumos. Scriitorii noştri Cum aţi scris ultima dvs. carte ? — Răspunde d. Dan Petraşincu — ele nu vor fi, totuşi, atât de specifice mie, ca acesta. Adolescenţa e astfel făcută pentru unii creatori, că epuizează prin sine întreaga specificitate a construcţiei spirituale de mai târziu, de totdeauna. Ceea ce aştept de la critică, prin acest roman, nu e clar o verificare a talentului — deoarece de acesta sunt eu însumi prea sigur — ci de verificarea unei perspective înspre viitor. — Cum aţi scris „Sângele” ? — Timp de patru ani de zile, am transcris romanul „Sângele” exact de opt ori, şi l-am „pieptănat“ necontenit. Scrisul e pentru Nu să scriu nici frumos, nici bine — deşi sunt foarte abundent Romanul „Sângele“ are două caractere de stil: partea întâi a rămas aşa cum am scris-o atunci, iar a doua e refăcută acum un an. Cred însă că neunitatea de stil nu-i strică unitatea acţiunii. Numai crima şi obsesiile eroului meu, Martin Stroici, au rămas absolut cum au ieşit din întâia inspiraţie, şi ele trebuesc or acceptate, or, în caz contrar, tot romanul cade. Am pornit la crearea acestui roman cu cele mai elementare realităţi, cu obsesia nebuniei, ceea ce poate duce sau la roman fasciculă sau la literatură de înaltă tensiune. Nu pot şti dacă am realizat cel puţin media.. Şi pentru că niciodată ca în tinereţe nu porneşti mai mult de la experienţe directe, brute, pot spune că aproape toţi eroii — realizaţi sau nu — ai romanului acesta, i-am cunoscut. Eroi-ficţiuni nu poţi crea decât la maturitate, când ai o experienţă generală asupra vieţii. In câteva nuvele publicate la „Vremea” am început să pot crea astfel de eroi. „Sângele“ însă este un fel de jurnal obiectivat, fantezist şi transfigurat, care conţine experienţe crispante, de cari mă felicit că am scăpat... — Odată tipărită cartea, cu ce impresie o recitiţi ? Vi se pare că „volumul*4 e într’adevăr o experienţă nouă ? Vi se pare că tiparul schimbă optica lecturii şi că manuscrisul devine altceva în vo(Urmare în pag. II l-a) H I De-un întâi Auri! Actorii sânt farseuri. Vreau să spun adică, precum că-şi joacă farse între ei. La Teatrul Naţional s’a statornicit tradiţia, ca de fiecare Aprilie să se joace o farsă care să rămână în canale*4. Iată una dintre acestea de pe vremea când Iancovescu era tânăr angajat al Naţionalului. Coleg cu Iancovescu mai era un actor Malcoci, un „tip“ în felul lui, munte de om, cu o voce de stentor, aşa cum se cerea înainte actorilor cari jucau tragedie. Tânărul Iancovescu s’a gândit să joace o farsă lui Malcoci. Pe vremea aceia se reprezentau Falimentul*4, piesa lui Bjoernson, în care conul Petrache Sturdza avea o mare creaţie. Malcoci avea şi el un rolişor. Venea prin actul întâi, spunea două-trei vorbe şi putea să plece acasă. Intr’o seara s’a îmbolnăvit însă un coleg al lui Malcoci, care avea un rol cam de acelaşi dimensiuni, dar în actul al doilea. Cine să înlocuiască pe acest interpret, bolnav intempestiv ? Toată lumea a fost de acord: „Malcoci, care după actul întâi nu mai are nici o treabă'’. Malcoci a primit cu plăcere această dublură care-i prilejuia sa stea mai mult în scenă. Nu cunoştea insa rolul, care deşi nu prea mare, trebuia totuşi ,,băgat la cap*4. Şi în timp ce Malcoci, retras într’un colţ, căuta să memoreze cele câteva replici, pentru salva un spectacol“, s’a apropiat perfid tânărul Iancovescu. — Nene Malcoci, ştii că ţin la dumneata. . . — Şi eu. — Uite să-ţi dau un sfat: dumneata, dacă vrei să ai succes in rolul ăsta să nu asculţi pe mine. — Mă rog. — Uite ce faci. Intri in scenă, spui prima replică şi pui mâna pe biroul lui nenea Petrache Sturdun. El o să protesteze — c’aşa e rolul — tu însă nimic. Putere, slavă Domnului, ai destulă, pui mâna pe birou şi ieşi cu el din scenă. Să vezi pe urmă aplauze la scena deschisă ! Dar nu te laşi până nu-l scoţi! — Iţi mulţumesc Iancule — a spus Malcoci întinzând amândouă mâinile spre colegul său. Şi vine scena din actul al doilea. Malcoci, putere herculană, s-a opintit odată din toate încheieturile, înainte să intre în scenă. Spune replica și înşfacă biroul. — Ce faci mă Malcoci ? — i-a șoptit, luerând mai mult, nenea Petrache Sturdza. — Ce să fac ? — a răspuns simplu Malcoci. Și apoi, vreau să scot biroul. — Lasă mă biroul acolo ! — Dar de ce să-l las coane Petrache ? Toată discuția aceasta a fost dusă pe un ton minor, ca spectatorii să nu audă. Şi Malcoci, care era un om conştiincios, nu s'a lăsat până n’a scos coşcogeamite biroul afară din scenă, spre stupefacţia lui Petre Sturdza.» După sfârşitul actului, Malcoci, turbat de mânie, dându-şi seama c’a fost victima unei farse de 1 April, a urcat câte trei trepte, până la cabina în care se îmbrăca Iancovescu Cu gesturi calme, ca un om care a luat o hotărîre şi ţine s’o ducă la capăt, Malcoci a închis de două ori uşa pe din’năuntru, a aruncat cheia pe fereastră şi a spus lui Iancovescu „Fii-ţi o cruce şi pregăteşte-te de moarte. Vei muri prin strangulare”. Iancovescu, retranşat într’un colţ, văzând că ,,e groasă cu nebunii“, a pălit şi a devenit mut. Uriaşul Malcoci îşi sufleca tocmai mânecile pentru răzbunare dar întâlnind privirea speriată lui Iancovescu, a început să zâmbească și apoi să râdă,cu hohote. Și Iancovescu a scăpat de un 1 Aprilie care putea să-i fie fata, Ioan Massoff Miercuri 3 aprilie 1033 Lei 3 ..............■ Vatjtjî . aljjrM TEATRUL ALHAMBRA In fiecare seară Marele succes Strada Sărindar REVISTA DE N. CONSTANTINESCU SI N. VLADOIANU " Tot despre corespondenţa Caragiale-Zarifopol Criticul Şerban Cioculescu termină în Revista Fundaţiilor Regale, numărul recent, studiul său despre „corespondenţa ”dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol studiu început în numărul pe Martie al aceleiaşi reviste. Am remarcat încă de luna trecută, de cum am luat cunoştinţă de prima parte a observaţiilor d-lui Cioculescu, excepţionalul lor interes documentar şi critic. Nu ni se pare excesiv să revenim. D-sa a clasat deocamdată corespondenţa nu cronologic (ceeace va face poate la o eventuală tipărire integrală a textelor), ci după „subiect“, dacă se poate spune astfel. După ce în prima parte a studiului ne-a înfăţişat elemente suficiente pentru a ne indica tonul acestei corespondenţe, caracterul ei familiar, aspectul ei general, după ce ne-a făcut să întrezărim prin citate bine grupate, ce puteau fi întrevederile lui Caragiale cu Zarifopol la Sachsenhof sau la concertele de la Gewandhaus, d. Cioculescu strânge în a doua parte a studiului său, fragmentele de corespondență privitoare la literatură. Este desigur partea ce interesează mai mult istoria literară. Ce lucra I. L. Caragiale, cum lucra, ce gândea despre anumiţi contimporani ai săi, ce gândea despre gloriile literare oficiale — iată atâtea chestiuni care, dacă nu sunt perfect elucidate în această corespondenţă atât de sumară, capătă totuş destule lumini pentru a fi înţelese, sau cel puţin bănuite. Căci dincolo de tonul glumeţ şi persiflant al scrisorilor, dincolo de calambur şi renghiu, scapă câteodată un detaliu, o mărturisire sau o remarcă, ce te face să vezi nesfârşit mai urnit decât la prima vedere. Faptul că i se adresa lui Paul Zarifopol cu un hilariant „Prea stimate cetăţene”* sau că-şi semna scrisoarea „devotat cârpaciu literar, practicat daco-român” nu-l împiedica pe Caragiale nici să spună uneori lucruri de o extremă delicateţă amicală şi nici să exprime alteori opinii şi judecăţi surprinzătoare. Caragiale era un critic ireverenţios. El care na fost la Academie, nu s’a supus valorilor ei Nu-şi drămuia deci violenţele d limbaj, atunci când un lucru nuplăcea. ,,Cu ce răbdare urmăresc m vastul câmp al publicisticei daco romane ceva bun de împuşcat* Bune de împuşcat pentru el erau texte foarte felurite şi uneori foarte ilustre : Ileliade, Alecsandri, Delavrancea. Despre Heliade : „...îndată ce mă întorc, cu d’asila am să te fac sa citeşti ceva din Părintele Literaturii Române, Heliade — e fenomenal! D-ta, încă nu-ţi poţi da seama bine de calităţile fiicei, dacă nu cunoşti de aproape pe părintele ei geaba !” Despre Delavrancea şi „Apus de soare" : „Dar despre acest „Apus*a opta minune a lumii, mai pe larg când ne-om vedea, ca să-i înţelegi gustul, d-ta care n’ai fost suflet, trebue să te ajut şi eu puţintele care am fost. Sunt înăuntru comori teatrale". Violenţa acestui limbaj, lipsa aceasta de „pietate“ pentru cele mai unanim onorate opere, trebuia să-i încânte pe cei doi corespondent, amândoi deopotrivă de nevoiaşi sau cum spune Caragiale — „nişte sceptici, gata oricând a transige, ca noi"4, cum vedeţi, irealizabil. „Dar aş găsi editor ?” îşi punea această întrebare nu un Caragiale debutant şi obscur, ci un Caragiale din 1905, în plină activitate, un Caragiale care dăduse de mult „Scrisoarea pierdută“. Nu vi se par sfâşietor de triste aceste câteva rânduri — deşi vremea a trecut peste ele şi deşi acolo unde este, umbra scriitorului nu va mai fi având nevoe de drepturi de autor ? Dacă acest lucru nu e o impietate, voi aeti rândurile de mai sus ale lui I. L. Caragiale, Duminica ce vine, la Societatea Scriitorilor Români. * Corespondenţa lui I. L. Caragiale cu Paul Zarifopol prezintă în afara interesului ei de documentare literară, — o valoare psihologică remarcabilă. Ea ne ajută să reconstruim figura morală a unui mare scriitor „de natură de legendă“ — cum observă just d. Cioculescu. Simţeam de mult că acel Caragiale grosolan şi lipsit de nuanţe, pe care ni-l atestau „amintirile“ unora sau altora, era nefiresc, neadevărat. Vedeam în opera sa destule semne ce indicau un om sensibil, care hâde pentru a-şi apăra singurătatea sa mult mai complexă, decât puteau înţelege tovarăşii de cafenea. Corespondenţa cu Zarifopol ne întăreşte impresia noastră. Dar ea ne face şi mai simţită lipsa unei biografii critice, pe care n’am încetat niciodată să o aşteptam-Destinul care nu i-a dat lui Paul Zarifopol răgazul de a-şi duce la bun sfârşit editarea critică a unui Caragiale întreg, ni l-a luat pe cel mai bun biograf cu putinţă. Nu va voi d. Şerban Cioculescu să ia cândva asupră-şi această dificilă, dar scumpă sarcină? Delicateţa, simţul critic, precizia metodică cu care a scris ultimul sau studiu, îl indică înaintea tuturor. Mihail Sebastian Breviar „CUVÂNTUL LIBER“ încearcă de un an şi jumătate, de când există sub noua sa formă, să stimuleze o literatură socială, cu caracter proletar. Efortul nu e în principiu lipsit de interes — şi nici măcar de interes artistic. O artă socială poate dai valori autentice. Despre acest lucru nu mai poate fi azi îndoială. Cel puţin Serghie Essenin şi Alexandru Block stau mărturie. De aceea am urmărit adesea la această rubrică fragmentele de literatură socială, pe care ni le oferea săptămânal „Cuvântul liber1“. De cele mai multe ori erau versuri rudimentare, în care „teza“ socială era intolerabilă în absenţa talentului. Uneori insă găseam un poem sau o schiţă realizate şi eram bucuroşi să le remarcăm. In ultimul număr, ni se prezintă două schiţe semnate cu un nume de debut, două schiţe perfect inexpresive. Ceea ce desigur nu e grav. Ele sunt însă precedate de o introducere „ideologică“ nu numai în comică disproporţie cu schiţele prefaţate, dar mai ales imposibil scrisă şi imposibil gândită. Autorul lor e un ins care participă la o viaă umilă, cruntă şi extrem, de reală. Lăsăm de o parte această recomandaţiie extremă. Lăsăm deasemeni deo parte următoarea frază antologică: „Scriind, elva provoca simboluri, îşi va manifesta impresiile căutând să Interpretele cu ele discernămintele pe care va voi să le facă“ O „impresie care interpretează discernămintele“ — iată o impresie puţin cam complicată. Dar afirmaţia cea mai gravă—singura care merită cu adevărat a fi reţinută — e aceasta: Literatura este caligrafierea autentică a vieţii“. Domnule, cine vei fi fiind, „caligrafie“ însemnează „scriere frumoasă“. Literatura o fi ca „caligrafie“, dar numai pentru esteţi şi încă numai pentru esteţii pervertiţi de lux, de confort, de lene şi de capricii. In niciun caz o literatură proletară, aşa cum vrea „Cuvântul liber" să creeze nu poate fi proletară. D. Tudorescu-Branişte a cunoscut oare acest text „teleologic“! " Evident nu am Intenţia de a rezuma studiul d-lui Cioculescu. El trebue cetit în întregime. Nu ştiu cum din iubitor al lui Caragiale sau, şi mai simplu, un cititor de literatură românească s’ar putea dispensa de această lectură Prin urmare, fără ambiţia de a-l rezuma pe d. Cioculescu, reţin încă un citat pe care ni-l pune la îndemână şi care ne pare întru totul vrednic de meditare: „Printre picături aş vrea să completează pe „Rostoşanu” şi să fac o ediţie frumoasă. Dar aş găsi editor ? Zic, un editor nu cu 500— 400 de lei, la Alcalay, unul care să-mi dea pentru o ediţie de 5000 exemplare, măcar 2000 de ei — fie chiar pentru o ediţie de 5000. — Dar să lăsăm visurile...” Să lăsăm visurile ? ! Uri vis de 2000 de lei era pentru cel mai Ui»re UJ^31 «»* . qftY& dritter hl RjottaqJeî, ctrip&i rT°bbU & itt. ——-***Jt#|*'- o —-------