Rampa, aprilie 1935 (Anul 18, nr. 5168-5189)

1935-04-03 / nr. 5168

Anul IS «*> No. 516S REDACT­IA, ADMINISTR­ATI­A Sl ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No. alei.«4 A­BONAMENTE Trei laal ...................................Lei 300 la»* lanl............................................Lei 500 Ul EA . Lei 1000 la atrivi­tate dubla anuluim Publicitatea: RUDOLF MOSSE S. A Biurourile: B­dul Bratianu 22—Telefon A 140.07 boiului. Există prin urmare, o criză a păcii, dar şi o criză a războiului. Sau, mai clar, pen­­tru că nu e nici pace, nici răz­boi, lucrurile sunt încurcaţi Limpezirea fiu poate venii d41 D. Dan Petraşincu este îndea­juns cunoscut publicului din co­loanele revistelor literare, în cari s’a afirmat în ultima vreme: „Sângele4 — romanul d-sa!« —• . . constitue totuşi un debut. E prima cât, sau prin izbucnirea altu^’d-sale carte. Şi nu este un debut război, care ar .însemna o de- obişnuit. ..Sângele4 a obţinut pre­term­inare provizorie — sau prin instaurarea precisă a unei domnii, probabil irealizabilă : aceea a păcii. In teatru se în­tâmplă acelaș lucru: se discută. Pentrucă nici o cale nu e lumi­noasă. Pentrucă n’a izbucnit nimic și pentrucă nu s’a instau­rat nimic, care să determine e­­poca noastră. Trăim sub sem­nul unei profuziuni de teorii— care inundă de altfel absolut­­toate domeniile, nu numai al teatrului — şi care ne demască mai bine adevărata măsură a crizei prin care trecem. O criza materială, poate. Dar una mo­rală, fara îndoială. Pentru că în teatru, ca şi în viaţa politică sau economică, toate teoriile nu fac altceva decât să aştepte omul şi opera care—poate chiar fără să aibă habar de ele — să le anuleze prin simpla lor apa­riţie. Ca şi în jurul cancerului, toa­te teoriile de teatru se luptă să descopere provenienţa şi natu­ra unei boli. Numai că în tea­tru, interesează mai puţin să a­jungi la vindecarea unui orga­nism bolnav, decât să te hotă­răşti pur şi simplu să-l înlo­cueşti printr-unul sănătos. Cer­cetările — şi păcatul lor îl a­­vem absolut toţi —­ sunt zadar­nice. Pentru autori, ele creiază o anomalie. Fiecare se simte bolnav. In loc să recunoască ceea ce e sănătos în el, caută să descopere, sănătăţii lui fireşti, o infirmitate. Şi, fatal, i se pa­re că o găseşte. Şi atunci, toate eforturile lui se afirmă în sen­sul unei prefaceri, care îl înde­părtează de el însuşi. V ~ ~ Tratament teoretic x Teatrele merg cum merg, brat atâtea mari talente, căutând în primul rând să se ! In Europa, azi, nu e nici pa­­susjină. Dar, tocmai din prici­­ce, nici război. Nu există decât na asta, adevărata „bătălie rea-­­ discuţii în jurul păcii şi al raz trală” a epocii noastre (cu toate eforturile ei de realizări tehni­ce), nu se dă pe scenă — nu se dă nici măcar între scenă şi spectator — ci în alt for, atât de internaţional şi de platonic ca şi cel de la Geneva. Acest for, în care se manifes­tă teoreticienii de teatru, va im­prima probabil aspectul zilelor pe care le trăim. Nu pretindem că nu se fac şi destule expe­rienţe. Dar ele pornesc din a­­ceiaşi preocupare teoretică, de a găsi teatrului direcţia care să-l scoată din liman. Şi expe­rienţele se revarsă în atâtea sensuri, încât se vede că salva­rea nu stă decât tot în acel joc liber al forţelor intuitive — cari prin definiţie nu se mai cer ghi­date — şi pe care l-au cunoscut rarele epoci de mărire ale tea­trului. Ajunge să apară o sin­gură operă total inspirată, pli­nă de seva vieţii de azi, pen­­tru ca toate teoriile în contra­dictoriu, să se topească la lumi­na ei. S’au scris după război, pentru scenă, fragmente admi­rabile. Rezonanţa lor putea să fie o indicaţie. Dar, datorită a­­celeaşi maladii „de teorie”, ca­re voia, odată cu piesa, să lan­­seze şi o soluţie sau o reţetă de teatru, fragmentele s’au înecat totdeauna în apele tulburi ale unei concepţii artificiale. Au­tori cari puteau să răsară simplu şi durabil, ca nişte plante vigu­­rase ale naturii, şi-au complicat ei singuri elanul şi şi-au inco­modat terenul cu îngrăşăminte farmaceutice, rămânând să se împiedice în rădăcinile unor ier­buri simandicoase pe cari ei singuri şi le-au semănat. Auto­rii aceştia — cari nu sunt puţini şi în cari am nădăjd­uit enorm — în loc să spună: „iată opera mea!”, au preferat să spună : „iată sistemul meu!”. De aceea, teatrul de azi ne apare ca un vast complot de spiţerie drama­tică, în care, de dragul unei ba­lanţe inutile, nefirească, au spun Mir­cea Ştefănescu Comemorarea lui Bach şi Haendel in Germania Cu prilejul celei de a 250-a a­niversări a lui J. S. Bach princi­palele oraşe muzicale din Ger­mania vor comemora anul acesta pe marele compozitor reprezen­tând lucrările sale cele mai difi­cile. Comemorarea oficială a Reich­­lui va fi la Lipsea între 16—24 Iunie. La Berlin se va cânta la 14 Aprilie Pasiunea Sfântului loan — iar la 18 şi 19 Aprilie Pa­siunea Sfântului Matei. In plus în­tre 4—11 Mai va fi la Berlin o săptămână Bach. O altă comemorare se va face la Eisenach la casa natală a lui Bach. Alte comemorări mai sunt a­­nuţate la Arnstadt, la Weimar, la Hamburg şi la Potsdam. Compozitorul Haendel va fi comemorat la Berlin intre 27 Mai 1 Iunie. Una din operile sale , şi Herakles va fi reprezintată la Opernhauss. Compoziţii de muzică de came­ră, recent descoperite vor fi cân­tate în palatul de la Charlotten­burg. O miscă de Haendel se va cânta la catedrala din Berlin. Se mai anunță la Sport Palast un concert al orchestrei Filarm­o­nice din Berlin care va interpreta celebrul Testoratorum. Chevalier a sosit la Paris Cu transatlanticul Ile de Fran­ce sau întors în Franţa, venind din Statele­ Unite, Maurice Cheva­lier, Lucienne Boyer, Pierre Co­­lombier şi Florence Walton. Maurice Chevalier a plecat di­rect la Cannes cu automobilul, iar Lucieune Boyer s‘a dus la Paris­ Cronica plastică -■ SALONUL OFICIAL: Sculptura­­­­ zintă esenţa vieţii, elementul ei etern. În autoportretul lui Ion Ja­lea, ceea ce impresionează de un început, e acest aspect d­e defi­nitiv. Figura aceasta viguroasă cu trăsături puternice, în care gândul şi-a săpat urmele, nu e de azi, nici de ieri, e d­in tot­deauna. E o formă ce rezumă o atitudine de viaţă. E prototipul unei anumite categorii de oa­meni: aceia cari înfruntă viaţa cu o hotărâre, cu o demnitate nesdruncinate de nici o vicisi­tudine. In privirea adâncă e o înţelegere ce­­depăşeşte lumes­cul. In­ linia atât de expresivă a buzelor, e o pătrundere, o ac­ceptare senină, o siguranţă ca­re denotă echilibrul unei înţe­lepciuni adânci. Figura aceasta masivă e a unui om din vremea Renaşterii. Lorenzo Loredano, dogele Ve­neţiei? Sau ce întrupare a no­­eţei omeneşti, evocă în amin­fluiditatea vişţi» mobilitatea vrea no­sstra această Ppetră Şi în sculptură, Salonul Ofi­cial de anul acesta cunoaşte o afluenţă deose­bită, prezentând un număr record de lucrări ex­puse. .­­ Dar şi în ceea ce priveşte ca­litatea operilor, amatorul de artă poate găsi suficiente sa­tisfacţii. . E în primul rând şi mai pre­sus de toate o operă magistrală, în acest Salon, în care se întru­chipează esenţa sculpturii: ao­­to-portretul lui Ion Jalea. Dacă pictura e mai intimă, realizând viaţa în jocul luminii şi al culorii, susceptibile de li­rism şi rafinamente sensibile, în schimb sculptura e o artă rece, masivă, puternică, in care expresia nu se poate obţini, decât prin echilibrul organic al materiei, singurul capabil să dea acea impresie de desăvârşi­re, de definitiv, proprii acestei arte. * Dacă pictura exprimă fluiditatea vieţii, mobi (Autoportretul lui Ion Jalea e o adevărata creaţie, care afir­mă nivelul înalt al sculpturii noastre. Boris Caragea e un elev al lui Jalea ca şi Ion Popovici, tâ­năr de talent, care se afirma în aceeaşi direcţie. La Boris Caragea predomina încă preocuparea compoziţiei. Dar câtă linişte, câtă seninăta­te e în ghipsul intitulat „Mace­doneancă” şi câtă vigoare in expresia compoziţiei „Matern­i­tate”. In autoportretul lui Ion Po­povici, preţuim hotărârea, ener­gia şi puterea expresiei con­centrate şi acea concepţie masi­vă, în care se vădeşte tendinţa spre echilibru. Militza Petraşcu prezintă bron­zul d-nei Maria Filotti, pe care l-am preţuit şi în cadrul recentei expoziţii a grupului „Contimporanul”. Celina Emilian expune două bronzuri: „Cyprienae”, plin de sensibilitate, cu expresia fecio­relnică subliniată de efectul pa­tinei verde şi „Simona”, cap de fetiţă plin de gingăşie şi fineţe. in­ ar­mă bătută in­­ mor­mulat stantinescu aduce interesante motive populare cu caracter de legendă. „Nudul” în bronz prezentat de C. Baraschi e modelat cu fi­neţe, frumos construit, cu o si­guranţă clasică. Viguros, „Sfarmă piatră” al d-lui G. Bilan e întruchiparea unei figuri de poveste, pe­ 40 ori indicată de pilda lui Ion Jalea. D. Iosef Hunedoara caută ex­presia în stilizare, practicând o manieră expresionistă. Viguros şi expresiv e autopor­tretul în bronz al sculptorului Ion Irimescu. Şi pe d. Ion Stanca trebue să-l încadrăm în şcoala maestrului Jalea, atât prin sursa inspiraţiei din „Ilarţăgosul satului”, cât şi prin vigoarea cu care lucrează materialul. D-sa Serova Medrea stilizea­ză un gips intitulat „Căprioa­r­­ra . Şi în bronzurile d-rei Elena Tălăşescu predomină tendinţa de stilizare. D. Onofrei prezintă o „Viziu­ne” monumentală ca proporţii şi a ţrnta concepută­ de d-ra Claudia Corizeva e fin modelat. Şi pe d. Cristea Grosu trebue să-l considerăm ca pe un adept al lui Jalea, mai ales în ghipsu­rile intitulate „Săgetător” şi „Dacică” în care se vădesc rea­le calităţi. D-na Ana Jiquide stilizează un gips denumit: „Atitudine iar d-na Veturia Roiu modelea­ză cu fineţe un portret. In sfâr­şit menţionăm portretul d-rei Marioara Romalo, bronzurile d-lui Iom Pantazi şi basorelie­ful în piatră al d-lui Cornelia Themeli. E interesant de remarcat, în acest salon, că sculptorii noştri tineri îşi îndreaptă din ce în ce mai mult atenţia spre folclorul popular, care le oferă o bogată şi autentică sursă de inspiraţie. Şi în această privinţă, pilda lui Ion Jalea, promotorul aces­tei tendinţe, se dovedeşte rod­­nică. Salonul oficial de anul acesta dovedeşte că şi sculptura noas­tră e în plină prosperitate, cu toate greutăţile inere­nte des­­voltării acestei arte în epocile de criză economică» , lenei JîanA . Director: SCARLAT FRODA miul al doilea la concursul literar al ziarului ,, Adevărul44. Iată aşadar o ipostază, în care „ultima dvs. carte” este „prima dvs. carte”, şi un prilej pentru un scriitor tânăr de a ne împăr­tăşi impresiile debutului. — „Sângele”, romanul dvs. a­­părut zilele acestea în editura Adevărul, vă este prima carte ti­părită. Cu ce sentiment primiţi acest debut ? —■ Cu sentimentul că... ar fi tre­buit să debutez mult mai devre­me. Acest roman l-am scris mai demult, acum vreo patru ani (a­­cum am numai 25) aşa că în a­­cest moment „debutul“ nu e pen­tru mine de dat o întoarcere îna­poi, la posibilităţi pe cari — deşi mă regăsesc în ele — le-am între­cut eu mult. Şi astfel mi se im­pune o problemă delicată, reală pentru oricare tânăr care, fiind într-o continuă devenire, mai are pe lângă o activitate de creaţie pură, şi una spirituală, ideologi­că. Aceea de-a fi nevoit să te în­făţişezi publicului aşa cum ai fost, şi nu cum eşti în momentul apariţiei. Cu toate acestea să nu se crea­dă că nu ţiu la acest întâi roman al meu. Am credinţa că dacă voi­a­mine o muncă exasperantă, scrie în viitor romane mai bune, ştiu să scriu nici frumos. Scriitorii noştri Cum aţi scris ultima dvs. carte ? — Răspunde d. Dan Petraşincu — ele nu vor fi, totuşi, atât de spe­­cifice mie, ca acesta. Adolescenţa e astfel făcută pentru unii crea­tori, că epuizează prin sine în­treaga specificitate a construcţiei spirituale de mai târziu, de tot­deauna. Ceea ce aştept de la critică, prin acest roman, nu e clar o verifica­re a talentului — deoarece de a­­cesta sunt eu însumi prea sigur —­ ci de verificarea unei pers­pective înspre viitor. — Cum aţi scris „Sângele” ? —­ Timp de patru ani de zile, am transcris romanul „Sângele” exact de opt ori, şi l-am „pieptă­nat“ necontenit. Scrisul e pentru Nu să scriu nici frumos, nici bine — deşi sunt foarte abundent Romanul „Sângele“ are două ca­ractere de stil: partea întâi a rămas aşa cum am scris-o atunci, iar a doua e refăcută acum un an. Cred însă că neunitatea de stil nu-i strică unitatea acţiunii. Numai crima şi obsesiile eroului meu, Martin Stroici, au rămas absolut cum au ieşit din întâia inspiraţie, şi ele trebuesc or ac­ceptate, or, în caz contrar, tot ro­manul cade. Am pornit la crearea acestui roman cu cele mai ele­mentare realităţi, cu obsesia ne­buniei, ceea ce poate duce sau la roman fasciculă sau la literatură de înaltă tensiune. Nu pot şti dacă am realizat cel puţin media.. Şi pentru că niciodată ca în ti­nereţe nu porneşti mai mult de la experienţe directe, brute, pot spune că aproape toţi eroii — realizaţi sau nu — ai romanului acesta, i-am cunoscut. Eroi-ficţi­­uni nu poţi crea decât la maturi­tate, când ai o experienţă gene­rală asupra vieţii. In câteva nu­vele publicate la „Vremea” am început să pot crea astfel de eroi. „Sângele“ însă este un fel de jurnal obiectivat, fantezist şi transfigurat, care conţine experi­enţe crispante, de cari mă felicit că am scăpat... — Odată tipărită cartea, cu ce impresie o recitiţi ? Vi se pare că „volumul*4 e într’adevăr o expe­rienţă nouă ? Vi se pare că tipa­rul schimbă optica lecturii şi că manuscrisul devine altceva în vo­(Urmare în pag. II l-a) H I De-un întâi Auri! Actorii sânt farseuri. Vreau să spun adică, precum că-şi joacă farse între ei. La Teatrul Naţio­nal s’a statornicit tradiţia, ca de fiecare­­ Aprilie să se joace o far­să care să rămână în canale*4. Iată una dintre acestea de pe vremea când Iancovescu era tâ­năr angajat al Naţionalului. Coleg cu Iancovescu mai era un actor Malcoci, un „tip“ în felul lui, munte de om, cu o voce de sten­­tor, aşa cum se cerea înainte ac­torilor cari jucau tragedie. Tânărul Iancovescu s’a gândit să joace o farsă lui Malcoci. Pe vremea aceia se reprezenta­u Fa­limentul*4, piesa lui Bjoernson, în care conul Petrache Sturdza avea o mare creaţie. Malcoci avea şi el un rolişor. Venea prin actul întâi, spunea două-trei vorbe şi putea să plece acasă. Intr’o seara s’a îmbolnăvit însă un coleg al lui Malcoci, care avea un rol cam de acelaşi dimensiuni, dar în actul al doilea. Cine să înlocuiască pe acest interpret, bolnav intempes­tiv ? Toată lumea a fost de acord: „Malcoci, care după actul întâi nu mai are nici o treabă'’. Malcoci a primit cu plăcere a­­ceastă dublură care-i prilejuia sa stea mai mult în scenă. Nu cu­noştea insa rolul, care deşi nu prea mare, trebuia totuşi ,,băgat la cap*4. Şi în timp ce Malcoci, retras într’un colţ, căuta să memoreze cele câteva replici, pentru salva un spectacol“, s’a apropiat perfid tânărul Iancovescu. — Nene Malcoci, ştii că ţin la dumneata. . . — Şi eu. — Uite să-ţi dau un sfat: dum­neata, dacă vrei să ai succes in rolul ăsta să nu asculţi pe mine. — Mă rog. — Uite ce faci. Intri in scenă, spui prima replică şi pui mâna pe biroul lui nenea Petrache Sturdun. El o să protesteze — c’aşa e ro­lul — tu însă nimic. Putere, slavă Domnului, ai destulă, pui mâna pe birou şi ieşi cu el din scenă. Să vezi pe urmă aplauze la scena deschisă ! Dar nu te laşi până nu-l scoţi! — Iţi mulţumesc Iancule — a spus Malcoci întinzând amândouă mâinile spre colegul său. Şi vine scena din actul al doi­­lea. Malcoci, putere h­erculană, s-a opintit odată din toate înche­ieturile, înainte să intre în scenă. Spune replica și înşfacă biroul. —­ Ce faci mă Malcoci ? — i-a șoptit, luerând mai mult, nenea Petrache Sturdza. — Ce să fac ? — a răspuns sim­plu Malcoci. Și apoi, vreau să scot biroul. — Lasă mă biroul acolo ! — Dar de ce să-l las coane Pe­trache ? Toată discuția aceasta a fost du­­să pe un ton minor, ca spectatorii să nu audă. Şi Malcoci, care era un om con­ştiincios, nu s'a lăsat până n’a scos coşcogeamite biroul afară din scenă, spre stupefacţia lui Petre Sturdza.» După sfârşitul actului, Malcoci, turbat de mânie, dându-şi seama c’a fost victima unei farse de 1 April, a urcat câte trei trepte, până la cabina în care se îmbrăca Iancovescu Cu gesturi calme, ca un om care a luat o hotărîre şi ţine s’o ducă la capăt, Malcoci a închis de două ori uşa pe din’nă­­untru, a aruncat cheia pe fereas­tră şi a spus lui Iancovescu „Fii-ţi o cruce şi pregăteşte-te de moarte. Vei muri prin strangu­lare”. Iancovescu, retranşat într’un colţ, văzând că ,,e groasă cu ne­­bunii“, a pălit şi a devenit mut. Uriaşul Malcoci îşi sufleca toc­mai mânecile pentru răzbunare dar întâlnind privirea speriată lui Iancovescu, a început să zâm­bească și apoi să râdă,cu hohote. Și Iancovescu a scăpat de un 1 Aprilie care putea să-i fie fata, Ioan Massoff Miercuri 3 aprilie 1033 Lei 3 ..............■ Va­tjtjî . aljjrM TEATRUL ALHAMBRA In fiecare seară Marele succes Strada Sărindar REVISTA DE N. CONST­ANTIN­ESCU SI N. VLADOIANU " Tot despre corespondenţa Ca­ra­giale-Zarif­opol Criticul Şerban Cioculescu ter­­mină în Revista Fundaţiilor Re­gale, numărul recent, studiul său despre „corespondenţa ”dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol studiu început în numărul pe Martie al aceleiaşi reviste. Am remarcat încă de luna trecută, de cum am luat cunoştinţă de pri­ma parte a observaţiilor d-lui Cioculescu, excepţionalul lor in­teres documentar şi critic. Nu ni se pare excesiv să revenim. D-sa a clasat deocamdată co­respondenţa nu cronologic (ceea­ce va face poate la o eventuală tipărire integrală a textelor), ci după „subiect“, dacă se poate spune astfel. După ce în prima parte a studiului ne-a înfăţişat elemente suficiente pentru a ne indica tonul acestei coresponden­ţe, caracterul ei familiar, aspec­tul ei general, după ce ne-a făcut să întrezărim prin citate bine grupate, ce puteau fi întrevede­rile lui Caragiale cu Zarifopol la Sachsenhof sau la concertele de la Gewandhaus, d. Cioculescu strânge în a doua parte a stu­diului său, fragmentele de cores­pondență privitoare la literatură. Este desigur partea ce interesea­ză mai mult istoria literară. Ce lucra I. L. Caragiale, cum lucra, ce gândea despre anumiţi contimporani ai săi, ce gândea despre gloriile literare oficiale — iată atâtea chestiuni care, dacă nu sunt perfect elucidate în a­­ceastă corespondenţă atât de su­mară, capătă totuş destule lu­mini pentru a fi înţelese, sau cel puţin bănuite. Căci dincolo de tonul glumeţ şi persiflant al scrisorilor, dincolo de calambur şi renghiu, scapă câte­odată un detaliu, o mărturi­sire sau o remarcă, ce te face să vezi nesfârşit mai urnit decât la prima vedere. Faptul că i se a­­dresa lui Paul Zarifopol cu un hilariant „Prea stimate cetăţene”* sau că-şi semna scrisoarea „de­votat cârpaciu literar, practicat daco-român” nu-l împiedica pe Caragiale nici să spună uneori lucruri de o extremă delicateţă amicală şi nici să exprime alte­ori opinii şi judecăţi surprinză­toa­re. Caragiale era un critic ireve­renţios. El care na fost la Aca­demie, nu s’a supus valorilor ei Nu-şi drămuia deci violenţele d limbaj, atunci când un lucru nu­­plăcea. ,,Cu ce răbdare urmăresc m vastul câmp al publicisticei daco­ romane ceva bun de împuşcat* Bune de împuşcat pentru el erau texte foarte felurite şi uneori foarte ilustre : Ileliade, Alecsan­­dri, Delavrancea. Despre Heliade : „...îndată ce mă întorc, cu d’a­­sila am să te fac sa citeşti ceva din Părintele Literaturii Române, Heliade — e fenomenal! D-ta, în­­că nu-ţi poţi da seama bine de calităţile fiicei, dacă nu cunoşti de aproape pe părintele ei geaba !” Despre Delavrancea şi „Apus de soare" : „Dar despre acest „Apus*a opta minune a lumii, mai pe larg când ne-om vedea, ca să-i înţelegi gustul, d-ta care n’ai fost suflet, trebue să te ajut şi eu puţintel­e care am fost. Sunt înăuntru co­mori teatrale". Violenţa acestui limbaj, lipsa aceasta de „pietate“ pentru cele mai unanim onorate opere, tre­buia să-i încânte pe cei doi co­respondent, amândoi deopotrivă de nevoiaşi sau cum spune Ca­ragiale — „nişte sceptici, gata oricând a transige, ca noi"4, cum vedeţi, irealizabil. „Dar aş găsi editor ?” îşi punea această întrebare nu un Caragia­le debutant şi obscur, ci un Cara­giale din 1905, în plină activitate, un Caragiale care dăduse de mult „Scrisoarea pierdută“. Nu vi se par sfâşietor de triste aceste câteva rânduri — deşi vremea a trecut peste ele şi deşi acolo unde este, umbra scriitorului nu va mai fi având nevoe de drepturi de autor ? Dacă acest lucru nu e o impie­tate, voi aeti rândurile de mai sus ale lui I. L. Caragiale, Du­minica ce vine, la Societatea Scrii­torilor Români. * Corespondenţa lui I. L. Cara­giale cu Paul Zarifopol prezintă în afara interesului ei de docu­mentare literară, — o valoare psihologică remarcabilă. Ea ne a­­jută să reconstruim figura mora­lă a unui mare scriitor „de natu­­ră de legendă“ — cum observă just d. Cioculescu. Simţeam de mult că acel Caragiale grosolan şi lipsit de nuanţe, pe care ni-l atestau „amintirile“ unora sau al­tora, era nefiresc, neadevărat. Ve­deam în opera sa destule semne ce indicau un om sensibil, care hâde pentru a-şi apăra singură­tatea sa mult mai complexă, decât puteau înţelege tovarăşii de cafe­nea. Corespondenţa cu Zarifopol ne întăreşte impresia noastră. Dar ea ne face şi mai simţită lipsa u­­nei biografii critice, pe care n’am­ încetat niciodată să o aşteptam-Destinul care nu i-a dat lui Paul Zarifopol răgazul de a-şi duce la bun sfârşit editarea cri­tică a unui Caragiale întreg, ni l-a luat pe cel mai bun biograf cu putinţă. Nu va voi d. Şerban Cioculescu să ia cândva asupră-şi această di­ficilă, dar scumpă sarcină? Deli­cateţa, simţul critic, precizia me­todică cu care a scris ultimul sau studiu, îl indică înaintea tuturor. Mihail Sebastian Breviar „CUVÂNTUL LIBER“ încearcă de un an şi jumătate, de când există sub noua sa formă, să stimuleze o lite­ratură socială, cu caracter proletar. Efortul nu e în principiu lipsit de in­teres — şi nici măcar de interes artis­tic. O artă socială poate dai valori au­tentice. Despre acest lucru nu mai poate fi azi îndoială. Cel puţin Ser­­ghie Essenin şi Alexandru Block stau mărturie. De aceea am urmărit adesea la a­­ceastă rubrică fragmentele de litera­tură socială, pe care ni le oferea săp­tămânal „Cuvântul liber1“. De cele mai multe ori erau versuri rudimen­tare, în care „teza“ socială era into­lerabilă în absenţa talentului. Uneori insă găseam un poem sau o schiţă realizate şi eram bucuroşi să le re­marcăm. In ultimul număr, ni se prezintă două schiţe semnate cu un nume de debut, două schiţe perfect inexpre­sive. Ceea ce desigur nu e grav. Ele sunt însă precedate de o introducere „ideologică“ nu numai în comică dis­proporţie cu schiţele prefaţate, dar mai ales imposibil scrisă şi imposi­­bil gândită. Autorul lor e un ins care partici­pă la o via­ă umilă, cruntă şi extrem, de reală­. Lăsăm de o parte această recoman­­daţiie extremă. Lăsăm deasemeni deo parte următoarea frază antologică: „Scriind, el­­va provoca simboluri, îşi va manifesta impresiile căutând să Interpretele cu ele discernămintele pe care va voi să le facă“ O „impresie care interpretează dis­­cernămintele“ — iată o impresie pu­ţin cam complicată. Dar afirmaţia cea mai gravă—sin­gura care merită cu adevărat a fi re­ţinută — e aceasta: Literatura este caligrafierea auten­tică a vieţii“. Domnule, cine vei fi fiind, „cali­grafie“ însemnează „scriere frumoa­să“. Literatura o fi ca „caligrafie“, dar numai pentru esteţi şi încă nu­mai pentru esteţii pervertiţi de lux, de confort, de lene şi de capricii. In niciun caz o literatură proletară, aşa cum vrea „Cuvântul liber" să creeze nu poate fi proletară. D. Tudorescu-Branişte a cunoscut oare acest text „teleologic“! " Evident nu am Intenţia de a rezuma studiul d-lui Cioculescu. El trebue cetit în întregime. Nu ştiu cum din iubitor al lui Cara­giale sau, şi mai simplu, un cititor de literatură românească s’ar pu­tea dispensa de această lectură Prin urmare, fără ambiţia de a-l rezuma pe d. Cioculescu, reţin încă un citat pe care ni-l pune la îndemână şi care ne pare întru totul vrednic de meditare: „Printre picături aş vrea să completează pe „Rostoşanu” şi să fac o ediţie frumoasă. Dar aş găsi editor ? Zic, un editor nu cu 500— 400 de lei,­­ la Alcalay, unul ca­re să-mi dea pentru o ediţie de 5000 exemplare, măcar 2000 de ei — fie chiar pentru o ediţie de 5000. — Dar să lăsăm visurile...” Să lăsăm visurile ? ! Uri vis de 2000 de lei era pentru cel mai Ui»re UJ^31 «»* . qftY& dritter hl RjottaqJeî, ctrip&i rT°bbU & itt. ——-***Jt#|*'- o —-------­

Next