Rampa, mai 1935 (Anul 18, nr. 5190-5213)

1935-05-02 / nr. 5190

Anul IS No 5100 REDACTIA, ADMINISTRATIA Sl ATELIERELE­ GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No. S­ei­a4 ABONAM­E N T E Trei luni ....................................Lai 300 Seie Irani • • . • # • ■ Un »n In­­trăin&tata dubla «nnramim Publicitatea: RUDOLF MOSSR S. A Biurourile: B dul BriUianu 22—Telefon a 1.40.07 . Lai 500 . Lai 1000 America“ de la Cleveland Cetii zilele acestea că ziarul „America” al românilo­r din Cleveland îşi va sărbători în curând 20 satu­s 23 de anii (nu (nn­­bine aminte) die apariţie. Poate nu cunoaşteţi această gazetă, pe care chioşcurile bu­­cureştene nu o vând’. Eu am a­­­vut-o însă de ,câteva ori în mâinii şi Iniei odată n’iaim răs­foit-o fără anumită iemoţiei. E mişcătoare pasiamnica pe care a­­ceşti români de dincolo de At­­lantik­, o pun în păstrarea lim­bii lor de acasă şi devoţiunea cu carie urmăresc ei dela celă­lalt capăt al globului, tot ce se întâmplă aici la noi, „în patrie” cum spun ei cu nostalgie, căci deşi americani prin drepturi de mimerii tăgăduite, n’au încetat să consid­ere România drept patria lor. Se pare că acolo la Cleveland ei formează o colonie­­româ­­nească, fo­a­rte strânsă. Aiu bise­rica lor, aiu şcoala lor, au socie­tăţile’ lor corale, au asociaţiile lor de cultură, au tiparul şi bi­­ibl­iotecile lor, au în sf­ârşit ziar­ua lor — această „Americă” ce îşi va sărbători curând un sfert de veac de existenţă. E o colonie cu frault pitoresc, în viaţa căreia trăsăturile lameri­­ciaine şi­­tradiţiile­­româneşti se îmbină surprinzător. Bine adap­taţi noului continent, muncito­rii în uzine, liber profesorişti, sportivi, funcţionari, comer­cianţi, ei păstrează totuşi un stil de viaţă românească aproa­pe patriarhală de mic oraş ar­delean, sau de un sat românesc chiabur. Lucrul se­­ poate ve­dea mai ales din anunţurile lor de „mică publicitate”, care re­flectă în genere viaţa măruntă a unei mulţimi, cu preocupări­le ei zilnice, cu gri­jilie ei obiş­nuite, cu moravurile u iei comu­ne. îmi amintesc de u­n anunţ, pe care l-am cetit acum câţiva ani într’un număr mai vechiu al­­ziarului „America”, un ro-­ mân din Cleveland, obligat să se mute în altă regiune, îşi vindea gospodăria şi căuta­ prin ziar cumpărător. Era în in­ventarul lucrurilor acelora, o adevărată gospodărie transilvă­neană, ca într’o pagină de Sla­vici sau Agârbiceanu. E poate de minare persisten­ţa acestei insule de românism î­n mijlociul unei societăţi, a clarei forţă de asimilare s’a do­vedit unică în lume. Nică-eri, mai mult decât în Statele Uni­te, fuziunea de rasse, de men­talităţi şi de tradiţii nu s’a fă­cut mai repede şi mai uniform. Totuşi, iartă câteva zeci de mii de români (ma­i mulţi poate , nu cunosc datele statistice), ca­re îşi păstrează fără efort anu­mite caractere originare, ceea, ce bine­înţeles nu-i împiedică întru nimic să participe la via­ţa politică­­ şi culturală ameri­cană, în rând cu toată lumea. Faptul acesta, este cred, de natură să ne pună puţin­i pe gânduri. O mică revizuire de conştiinţă, acum când sunt la modă atâtea­­ „numere” restric­tive, n’ar strica. Sărbătoarea ziarului româ­nesc „Americă” dim. Cleveland e un fapt — mic­ dacă vreţi, dar asta nu­ împiedică să fie re­velator — un fapt care spune mult pentru înţelegerea ideii de naţiune. „Naţiunea” nu poate fi un lucru simplu, noduros, tranşant, determinat prin da şi nu, alb şi negru. E la mijloc o­­ch­estiune de su­p­leţe spiritua­lă,­­o­­chestiune­­de nuanţe. Un om poate trăi mai multe iubiri deodată, fără să se trădeze pe nici una. E joc în sufletul lui pentru o întreagă gamă de sen­timente şi numai o minte de poliţist poate crede că a iubi Biblia, înseamnă­­a nu mai pu­tea­i iubi Mioriţa, ca şi cum a iubi marea îţi ia dreptul şi pu­tinţa ide a iubi muntele. Sunt o seamă de deformări, de idei fixe, de obsesii, care încurcă buna înţelegere dintre oameni pe această problemă, totuşi aşa de frumoasă în ea însăşi, a na­ţiunii. Mă întreb ce poa­te gândi un american ripur sânge” — d. Roosevelt d­e exemplu — des­pre Românii din Cleveland şi cu ce sentiment­ ar putea el răs­foi ziarul românesc, pe care a­­ceşti­a îl tipăresc de atâţia ani acolo. Fără îndoială, ultimul­ gând care i-ar pu­te­a trece prin cap, ar fi că aceşti oameni fac un act de desolidarizare de co­munitatea americană. Dimpo­trivă, lăm­uresc, că ar conside­ra devoţiunea lor pentru româ­nism, drept iun semn de distinc­ţie sufletească şi de seriozitate spirituală, care e mişcătoare pentru România­, dar este în a­celaş timp­­ bogată în nobile semnificaţii pentru America . N’ar fi rău să luăm sărbăto­rirea ziarului românesc de la Cleveland nu un numai­­drept un act de afirmare românească, ci şi drept un act creator de înda­toriri aici, la noi. Mihail Sebastian propune crearea unui teatru de invâtâmânt pentru­ tinerii autori dramatici Gaston Báty, faimosul regizor şi director al teatrului Montpar­nasse din Paris a fost întrebat la rândul său, dacă există o nouă generaţie de autori dramatici ? Răspunsul d-lui Gaston Báty a fost foarte categoric : — Trebue precizat un fapt: di­rectorii de teatre nu sunt la dis­poziţia autorilor ci numai în ser­viciul artei dramatice. Rolul lor nu e de a sprijini cariera unuia sau a mai mulţi autori, ci de a creia opere de seamă, de a mon­ta piese de valoare. In consecinţă ei au tot atâta merit dacă desco­peră opera de valoare a unui au­tor mort de multă vreme, cât și dacă ar descoperi promisiunile cuprinse în manuscrisul unui de­butant. Chiar când descoperim aseme­nea promisiuni, sprijinul no­stru­ nu poate învălui forme efective. Putem descoperi une­ori un tem­perament dramatic în lucrările ce ni se prezintă, dar nu putem din nenorocire ajuta pe autor să do­bândească practica necesară, afa­ră de rari excepţiuni. Autorii dramatici tin­er­i suferă din pricina faptului că nu pot lua contact cu publicul. Această for­mă de apostolat exista mai îna­inte la teatrele zise de avant­­gardă. Teatre de acestea nu mai sunt. Mai sunt pe ici pe colo gru­pări animate de bună voinţă, cari învaţă o piesă şi o joacă odată. Acest contact grăbit, cu un pu­blic restrâns, şi care mi e adevă­ratul public, nu învaţă nimic pe autori. Nu mai avem actualmente tea­tre echivalente ca formulă, cu ce era L’Oeuvre în timpurile eroi­ce, cu Vieux Colombier, cu Ba­­raque de la Chimere. E o gravă lacună a epocei noastre dramati­ce. Directorii de teatre, animaţi de cele mai bune intenţii nu mai pot face încercări jucând piese embrionare. Ar trebui înfiinţat un teatru de învăţătura, care să răspundă acestor necesităţi- Un teatru în care autorul ar lua con­tact cu o trupă în care se lucrea­ză regulat şi ar vedea persona­­giile întrupate de actori cu per­sonalitate . Recunosc că în împre­jurările actuale e aproape impo­sibil de înfiinţat un asemenea teatru — a spus Gaston Baty. Gaston Batty Director: SCARLAT FRODA Opiniile d-lui Tudor Muşates­cu despre sport sunt tot atât de interesante ca şi cele pe care le-a exprimat despre cinematograf. Teoretic priveşte cu multă se­riozitate manifestaţiile sportive şi rolul sportului, în practică însă s’ar putea spune că-şi contrazice părerile... Dar să-i dăm cuvântul: — Vă interesează sportul ? — Aşa şi atât cât mă intere­sează tot ce se petrece contem­poran cu mine. — Aţi asistat vreodată la ma­­nifestaţiuni de sport ? — Niciodată cu­­premeditare, întâmplător, aşa cum uneori a­­sist la Te-Deum-uri, sau la inci­dente de stradă. — Credeţi că sportul ajută la împlinirea fizică a rassei, şi că, deci, trebue practicat ? — Cred că sportul ajută — ca să întrebuinţez expresia d-tale — la ,,împlinirea fizică” a individu­lui care îl practică, nu a „rassei“ din care face parte, d­upă cum cursele de cai (tot un „sport“ şi ăsta, nu ?) folosesc (şi încă) nu­mai cailor şi jobeilor care alear­gă şi nicidecum ponţilor care se uită la ei cu binoclul. Fără îndoială, practicat colec­tiv (în şcoală, în armată­, în so­cietăţi de educaţie fizică, etc.) va putea, cu timpul, să servească şi la ,,împlinirea fizică a rassei". Te asigur însă că tuberculoza, can­cerul, pelagra şi toate celelalte maladii care ne minează „rassa“ n’au să se vindece niciodată cu­­„school-uri“, cu aruncări de disc, cu sărituri în lungime, cu recor­duri de viteză ori cu „razante” de tenis. Să operăm totuşi că ge­neraţiile viitoare, eşite din cam­pionii, atleţii şi polisportivii de azi, se vor resimţi în bine şi vor intra în arena existenţii cu orga­nisme mult mai rezistente ca ale înaintaşilor. !|. — Personal practicaţi vre-un sport ? — De practicat, în înţelesul strict al cuvântului, nu practic niciunul. Fac însă, după împre­jurări, de toate. Aşa, de exem­plu, mă bat câteodată în duel şi implicit fac puţină scrimă. Joc, vara, la ţară, interminabile par­tide de croquet (când n’am altele de bridge la îndemână) în Iulie, la Sovata, pescuesc păstrăvi în Sebeş, asist la câte-o vânătoare (mai ales la mesele care îi ur­mează) încalec gloabe când sunt concentrat sau când mă d­uc în excursii pe munţi, conduc auto­mobilul (când am şi şofeurul mi se îmbată) joc, aproape cu re­gularitate, două partide de bili­ard pe zi, cu prietenii mei Leu­­cuţia şi Ilie Lazăr (le dau câte 30 la o sută înainte şi-i bat de-i nău­cesc). „ In general, „cunosc“ toate spor­turile, mondene şi nemondene şi le practic pe toate, după dispozi­ţie şi împrejurări-Metodic, nu mă ocup de nici­­unul. Fac însă cu sfinţenie „mişca­re“ şi în fiecare dimineaţă, câteva figuri de gimnastică suedeză. Pe vremuri — în timpu războiu­lui — am fost înaintaşi extrem stânga, în echipa de foot-baal a Liceului Refugiaţilor din Iaşi. Dar, pe-atunci, când eram prinşi că jucăm foot-baal eram daţi a­­fară din şcoală şi —­ spre marea mea ruşine — mărturisesc că plăceria de a băga adversarilor un goal pe câmpul de instrucţie de la cazarma regimentului 7 de roşiori, i-am preferat plictiseala unei traduceri din Odele lui Ho­­raţiu.­­Urmare în pag. III-al Literatură ş­i Sport Vă interesează sportul! — Răspunde d-l Tudor Muşatescu — Tudor Muşatescu legătură indestructibila... Din puzderia de articole publi­­cate de cotidianele noastre în „nu­­merile” lor de Paşti, reţinem o prea interesantă convorbire acor­dată de Părintele Gala Galaction „Adevărului”. îmi voiu îngădui să fac un scurt comentariu „în‘‘ marginea aces­tui interview (vreau să fiu pe placul d-lui Pisani) şi cer iertare cetitorilor mei, pentru care am atâta consideraţie, că astăzi îmi iau libertatea să-i întreţin într’o chestiune, mai puţin „pământeas­­că‘‘­ Nu pot însă s’aduc insulta cetitorilor mei, bănuind că în a­­ceste zile din urmă — indiferent de credinţa lor religioasă — n’au stăruit cât de cât cu gândul asu­pra Minunii Dumnezeirii. Să revenim la interviewul Pă­rintelui Galaction, care s’a pornit de pe un tărâm literar. Şi anume, redactorul a întrebat pe alesul său interlocutor despre împrejură­rile cari au dus la încununarea sa cu „Marele premiu de literatu­ră”. Şi cinstitul Părinte, a răs­puns între altele: Premierea mea a surprins pe foarte multă lume. Asta provine din faptul, că printre contemporanii mei sânt foarte interpretabil. N’ai să găseşti, decât rar de tot, doi oameni care să aibe aceleaşi păreri despre mine. Pri­cina acestei diversităţi de interpreta­­re vine de acolo că, spre deosebire de ceilalţi mânuitori ai scrisului literar, eu sunt complectamente convins că Dumnezeu există şi se ocupă de noi. Eu cred, fără rezervă, în adevărul descoperirii dumnezeeşti început, cu Avram, Isac, Iacob şi încununat cu ve­nirea lui Isus; deasemenea purced su­fleteşte, în chip riguros, din ideologia şi din puternica contextură sufleteas­că a celor două testamente, pe care le-am studiat, nu ca­ să-mi fac o carie­ră, ci ca să-mi dau seama de profun­zimea descoperirii divinităţii. Se înţelege deci, că faţă de cineva care păstrează în inima lui dubla­ cre­dinţă a celor două testamente, opini­ile nu se pot înţelege şi palmele nu se pot înfrăţi la un acelaşi concert de a­­plauze. Eu nu convin, nici celor care cred numai in vechiul Testament, după cum nu convin nici celor cari crezând în noul Testament nu vor să-l mai priceapă pe cel dintâiu. Temerile părintelui Galacfion — să-mi fie îngăduit s’o spun — nu le cred îndreptăţite, pentrucă oricât am trece acuma printr’o perioadă de eclipsă a Credinţii — eu aş spune de o răsturnare a ei — mai sânt încă mulţi oameni cari se înrudesc de aproape cu credinţele cinstitului Părinte, a­­dică mai bine spus, fac parte din aceiaşi familie sufletească.­­ Legătura indestructibilă dintre cele două Testamente ? Parado­xal lucru, dar aceasta a dovedit-o peremptoriu regimul care subju­gă astăzi Germania­ Şi cum toate pe lumea aceasta vin de la Dumnezeu, a trebuit să vină întâmplarea de azi, pen­tru a dovedi, această legătură de neînlăturat. Pentru că necreştinii de astăzi din Germania începând să-şi deretice bisericile de tot ce amintea Vechiul Testament, înce­­tul cu încetul au isgonit din tem­plul lor pe Acela care necontes­tat, după Trup este din neamul regal al lui David. Şi astfel pă­­gânismul şi cultul lui Wotan au fost întronate, desigur pentru scurt timp, în nenorocita ţară. Şi este acesta un adevăr tare ca granitul: cel ce a cetit pe Sfântul Apostol Pavel cu toată încordarea inimii, nu se poate numi creştin adevărat, — nu poa­te susţine precum că Isus a biruit cu adevărat legile morţii şi orbi­rea lui Saul prigonitorul, — dacă înlătură, dacă dispreţueşte, Ve­chiul Testament. Din nenorocire, vedem astăzi oameni cari se pretind vechili ai domnului şi care-şi arată, nestin­­gh­eriţi, acest dispreţ. Va trece însă această perioadă de sălbăticie şi ura dintre fraţi, pe temeiul credinţii, va dispare. Să luăm aminte la ultimele ca­pitole din Apocalipsă! Şi bunul şi marele Gala Galaction să fie încredinţat că are destui fraţi de simţire, în lumea creştină, pe ici colo în cea evreiască — o lume care mărturiseşte: ,,Aşteptăm cu stăruinţă : „ceruri noi şi un pă­mânt nou în care dreptatea locu­­eşte’’. Pe mâine, stimaţii mei cetitori, vă voiu vorbi iarăşi despre sim­­­­paticu Nicu Bălţăţearau şi Gicu Vraca — idolii dumneavoastră. Odată pe an e Paştele! luau Massof? ! Gala Galaction O nouă piesă de Bernstein Henri Bernstein a început o nouă lucrare dramtică ce va fi jucată la toamnă la teatrul Gym­­nase. Titlul piesei nu e încă fi­xat* Pentru a crea un rol impor­tant în această piesă a fost anga­jat de pe acum artistul Julien Bertheaux care a creat câteva roluri la teatrul de l’Olivie. Annie Aurian operată de apendicită D-na Annie Aurian, soţia d-lui V. Maximilian, a fost operată de apendicită în prima zi de Paşti de către doctorul Amza Jianu. Operaţia­ a decurs în cele mai bune condiţiuni şi starea d-nei Maximilian e cât se poate de sa­tisfăcătoare. Franz Lehar la Paris Compozitorul Franz Lehar se află de câteva zile la Paris şi va asista la o reprezentaţie a opere­tei sale „Frasquita” la Opera Co­mică din Paris. O actriţă parisiană la Londra Actriţa pariziană Jane Aubert a plecat la Londra unde va juca la Saville Theatre, opereta ,,Jill Darling“. Va interpreta rolul creat de Frances Day. Gustar Grungens va jnca Cromvell Actorul german Gu­stav Grund­­gene, va începe in­ curând reali­zarea unui mare film istoric în Care va juca rolul Cromwell. * * joi 2 Mai 1935 4$ mm "'r- * .. » .. fi'"J :n 3 BEI Teatrul Regina Maria IN FIECARE SEARA LA ORELE 9 „O aventură în islpelin” Comedie în trei a­cte de John Alexan­­der cu Len, Caler Tony Bulank­a, V. Maximilian, și Ionel Țăranu Formidabilul succes Aspectele teatrului Anglo Saxon văzute de Pierre Fresnay Actorul parisian Pierre Fres­nay, care a jucat în ultimul timp în Anglia şi în Statele Unite în piesele „Conversation Piece’’ de Noel Coward şi „Noe” de Andre Obey s-a întors de câteva zile la Paris şi a destăinuit ziariştilor câteva interesante aspecte ale teatrului Anglo Saxon. — Teatrul anglo saxon dă do­vadă de o extrordinară vitalita­te. Această vitalitate îmbracă toa­te formele: imaginaţie la autori, îndrăsneală la directori şi interes din partea publicului. Nu cred că e vre­o ţară din lu­me în care să se consume mai multe piese decât în America. Faptul dovedeşte cu prisosinţă că animatorii de acolo acceptă cu plăcere riscurile meseriei şi nu persistă nici o dată într’o afacere proastă.Dacă socotesc că o piesă are şanse de succes, ei nu ezită să o monteze. Dacă îşi dau seama că s’au pă­călit şi că piesa nu place, ei o scot imediat de pe afiş. Sunt pie­se cari nu se joacă mai mult de trei zile. Nu e mai puţin adevă­rat că din marele număr de piese ce se joacă sunt foarte multe cari se remarcă prin calităţi de origi­nalitate, de noutate şi de imagi­naţie. E incontestabil că autorii an­glo saxoni au lărgit mult sfera temelor teatrale. Găseşti printre ei foarte mulţi constructori. Tech­nica lor teatrală e în genere des­tul de liniară, foarte directă şi destul de sumară în modul ei de presentare. M’am gândit acolo că ar fi poa­te interesant dacă s’ar mai intro­duce un curent nou în concepţiile noastre prea înguste. Piesele americane desigur că nu trebuesc traduse, ci adaptate. — Care e de fapt situaţia tea­trului în America? Merge mai bine ca în Franţa? — Voi răspunde cu câteva ci­fre. In vremurile bune erau la New York patruzeci de teatre mari cari jucau în fiecare seară. Cât am stat eu la New­ York în­ plină stagiune, au fost deschise între 30—34 de teatre. Când am plecat mai erau deschise 28­ Când am sosit în Franța am găsit cam tot atâtea deschise și la Paris. — Teatrele americane sunt su­perioare celor din Europa în ce privesc confortul şi instalaţiile? —­ Nu. Cele mai multe sunt clă­diri vechi şi n’au mai fost repa­rate. Instalaţiile electrice sunt foarte perfecţionate. In teatrele americane nu se dă o atenţie atât de mare ca în Europa, decoru­lui. —— Ce piese plac publicului? — In genere comedii şi piese în cari se discută anumite proble­me. Sunt multe de acestea şi foar­te reuşite, a mai spus Pierre F­resnay. Veneţia va glorifica pe Tiţian Actualmente se lucrează intens la Veneţia pentru organizarea u­­nei expoziţii, menită să cuprindă întreaga operă a lui Tiţian- Se vor aduce tablouri şi din alte ţări. Expoziţia va fi instalată în pa­latul Pesaro. Se ştie că Tiţian, prieten al suveranilor şi principi­lor a trăit la Veneţia până la 89 de ani. Organizatorul­­acestei expoziţii e pictorul Nino Brabantini. De la Museul Luvru din Paris s-au adus la Veneţia următoarele tablouri : Venus de Prado, Mado­na del Comglio, încoronarea cu spini, Omul cu mănuşa. Expoziţia se va deschide la sfârșitul lunei Aprilie. Maria Ventura restabilită Compatrioata noastră Maria Ventura care a fost grav bolnavă câteva zile la Paris s-a restabi­lit și a reluat rolul din piesa lui Paul Claudel „L’Otage”. BREVIAR TOATE ziarele şi revistele franceze închină memoriei lui Panait Istrati articole, ecouri, amintiri... Dintre toa­­te, cu deosebire frumos şi just artico­lul lui Frederic Lefevre din „Les nou­­velles littéraire”, articol din Care tra­ducem un fragment , Istrati a murit. Dealungul acestei ■ploioase după amiază de Aprilie, a trebuit să-mi repet mai multe ceasu­­ri fatala veste, înainte de a începe s’o cred. Şi toţi cei care l-am apropriat, admirat, iubit, vor fi încercat aceaaşi amărăciune : ceva cald Şi viu a mu­rit în noi, un lucru pe care el mi-l dăruise.­­ O prezenţă, o palpitare, o lumină dispare din noi odată cu el. Căci a­cest om din popor, născut dintr'un contrabandist grec şi o spălătoreasă româncă, nu era numai un scriitor unic, ...era o sensibilitate mereu înfio­rată, o fiinţă arzătoare, complexă, contradictorie, de neuitat ...Panait Istrati nu accepta să fie un „om de litere”... El nutrise un timp nebuna spraniă de a face din strălu­citoarea lui reuşită, un lucru care să-i permită a alina suferinţa lumii, şi să ia asupra-şi povara celor ce sufere. Biet şi mare Istrati, din toa­te durerile cea mai mare a fost aceea de a trebui să renunţi la această no­bilă ambiţie, să-ţi mărturiseşti neplu­­tinţa şi numai această foame neliniş­tită de a da fraţilor tăi nefericiţi — de a te da şi a te da până la cel ab­solut pe care il urmăreai şi tu in a­­tăta disperare — a făcut din tine acel revoluţionar sentimental ale cărei a­­parente schimbări de atitudine ia deconcertat pe sectari. UN CRITIC foarte respectuos cu pu­ritatea de gen a romanului este d. Şerban Cioculescu. Mare iubtor al scrisului d-lui­­Arghezi (despre care pregăteşte şi un studiu pentru editu­ra­ „Cultura Naţională”) n'a pregetat totuş la apariţia volumului „Ochii Maicii Domnului” să spună că aceas­tă frumoasă carte nu este în nici un caz un roman. Această intransigenţă, i-a dat prilej d­ui Al. O. Theodoreanu să scrie un Spiritual catren. Dăruindui criticului un exmplar din volumul Bereu­tei­­bovici, de curând apărut, La însoţit cu ceastă dedicaţie : Eu îl previn, de-a recenza (Cum­ ştiu că se grăbeşte foarte) Că nu-i roman această carte şi schiţe, pe onoarea mea... „SUBIECT BANAL” va fi a doua carte tipărită a d-lui Ury Benador, autorul acelui Ghetto veac XX, cartea atât de frumos primită anul trecut de critică şi public. „Subiect banal“ e un sert roman în care — după câte ştim — autorul pă­­răseşte o clipă lumea ghetoului, pen­tru a aborda noi zone de viaţă şi de psihologie. Cartea apare în editura Universala Alcalay. VOM COMITE o indiscreţie şi vom spune că premiul de poezie al Socie­tăţii Scriitorilor Romăni li va reveni d-lui Emil Gulian pentru volumul său de versuri „Duh de basm“. O excelentă, alegere, care răscum­­pără gafa nici azi uitată a unui fo­l de comitet, care s’a onorat respingân­­du-l pe Emil Gulian, când îl premia pe d. Vrănceanu sau Cavarnale. JOURNAL DE MOSCOU ne aduce săptămânal două bune pagini de in­formaţii literare, artistice şi critice, care — trebue să remarcăm — nu se deosebesc însă prea­ mult de bur­­ghezele pagini din: Marianne Nou­­velles littéraires sau Candide. Inte­resantă rubrica de teatru şi concerte. Numărul de săptămâna trecută avea un mic studiu despre Maiakovsky. Desprindem câteva rânduri. Noi care am fost contimporanii lui Maiakovsky, ştim­ că poezia lui, ca şi el însuş, ne-a fost scumpă şi utilă. Ce admirabil optimism era in Maia­­kovsky : „Am sentimentul de a fi o uzină sovietică ce fabrică fericire”. Ce credință pătimaşă in victoria fi­­nală a revoluţiei. Respira din plin ae­rul victoriilor noastre... Acţiunea pe care Maiakowski a exercitat-o asupra multor poeţi sovie­tici este incontestabilă. Numeroşi po­eţi proletari — Bezymensky de exem­­plu —, şi-au început activitatea poe­tică sub influenţa lui directă. Origi­nalitatea şi puterea de stil poetic a lui Maiakowsky nu erau singurele izvoare ale acestei influenţe: el a exprimat cu mai mult relief trăsătu­ra esenţială a poeziei sovietice: ori­­entarea politică, fr-nL’4­1

Next