Rampa, iunie 1935 (Anul 18, nr. 5214-5236)
1935-06-01 / nr. 5214
Amil iS No. 5214 REDACTIA: ADMINISTRATIA ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No.mana* ABONAMENTE Trei luni ............................................Lei 300 Saa. Ioni................................................Lai 500 Un an.....................................................Ul 1000 la str&initate dublu wnimnw Publicitatea: RUDOLF MOSSK S. A Biurourile: B dul BrWi&nr 22—Telefon I* f.40.07 Despre un artist Proectele lui Arturo Toscanini militant Frans Masereel, artistul ale cărui trăsături revoluţionare le cunoaştem din cele câteva volume de gravuri, („romane în imagini”, cum le spunea el) expune de câtăva vreme la Moscova. Cu acest prilej, face o declaraţie programatică foarte ritoasă, dar în acelaş timp plina de primejdii. O reproduc după »Journal de Moscou’’: „Nu admit arta pentru artă, am considerat totdeauna şi consider că arta este un mijloc, nu un scop în sine: în zilele noastre arta trebue să fie mijlocul care serveşte celei mai bune părţi din omenire în lupta sa pentru a-şi creea un regim din care vor fi excluse exploatarea omului şi războiul. Locul artistului este în primul rang al celor ce luptă pentru acest regim”. Această declaraţie este în fond o renunţare expresă la libertate. Ea echivalează cu o înrolare, cu o trecere în rândurile militanţilor, cu o supunere fără condiţii la necesităţile luptei. Politic şi social vorbind, gestul îşi are probabil frumuseţea lui. Din punctul de vedere al artei însă, el este o trădare. Aservită unui regim — oricare ar fi el — arta încetează a mai exista. Căci libertatea este de esenţa ei şi orice se ridică împotriva acestei libertăţi, se ridică împotriva artei însăşi.oricât ar fi de justă, de sinceră, de generoasă poziţia politică a unui artist, din momentul în care ea încearcă să substitue unui criteriu de artă, un fanatism de partid, din acel moment devine ruinătoare. Spiritul partizan este funest în domeniul artei. Bunele intenţii, sinceritatea de convingeri, idealurile largi — nimic nu ajunge pentru a-l îndreptăţi pe artist să renunţe la libertatea lui spirituală. O asemenea renunţare nu e un sacrificiu, ci o sinucidere. Ce e deprimant, e că azi cum gândeşte la extrema stângă F ranz Masereel ! gândeşte la cealaltă extremă Franz Heinz Ewers. Dacă unul e fericit să se angajeze aici slujba „masselor muncitoare”, celălalt pare la fel de fericit angajânduse în slujba „masselor rassiste”. Şi Ewers crede că „locul artistului este în primul rang al celor ce luptă pentru acest regim”. Cu simpla deosebire că „acest regim” este alt regim. Atât încolo raţionamentul e acelaşi raţionamentul ce justifică cenzura, lagărul de concentrare, asasinatul moral, atrofierea sistematică a personalităţii şi a valorilor individuale. Dacă în ordinea politică, ideia de libertate şi-a pierdut de mult virulenţa, în ordinea intelectuală ea îşi păstrează încă oarecari puteri ce supravieţuesc. Sub cele mai sălbatice terori, scrisul, cartea, desenul, muzica, izbutesc să păstreze neatinse câteva refugii de singurătate. Până acolo, nu ajunge nici o dictatură.Artiştii sovietici cei dintâi au început să-şi caute un drum de libertate, de iniţiativă, de autonomie. N’am uitat încă glasurile ce vorbeau anul trecut la congresul scriitorilor sovietici, despre drepturile artei individuale într’o societate colectivistă. Era un act de mare curaj şi el răspundea unei nevoi urgente de a respira. Scriitorii păreau obosiţi de a fi funcţionarii intelectuali ai regimului. Declaraţia lui Masereel e cu atât mai surprinzătoare, cu cât arta lui toată exprimă o imensă nostalgie după libertate. Masereel nu e un luptător, ci un nostalgic, un sentimental, un melancolic, un liric. Eroul gravurilor lui proletare este un lunatec. El visează o evadare din uzină, spre câmp, spre flori, spre dobitoace. E ceva bucolic în această artă, care, revoltată fiind, nu este mai puţin înclinată spre lucrurile simple şi pure.Făcând o declaraţie de luptă, afirmându-şi dorinţa de a fi un partizan, un soldat, un militant, Franz Masereel se pune în contradicţie cu propria sa operă şi riscă să devină el însuşi un delicvent. Intr’adevăr cronicarul plastic al lui Journal de Moscou se grăbeşte, să-i dea o lecţie de intransigenţă revoluţionară, mustrându-l pentru „factura melancolică a pânzelor sale”. Citez: „De ce devine el elegiac, atunci când ia penelul în mână? Mânia lui se domoleşte în resemnare. In sintezele lui intervine moliciunea abstracţiei. In procedeele lui artistice forta descreşte. Este fără îndoială că îşi îndreaptă arta cu conştiinţa unui artist în plenitudinea talentului său. Dar noi nu pe acest Masereel îl iubim. Ei se trădează pe sine însuşi* Maeterlinck apare prin Verhaeren în pictura sa- Dar ce poate face un artist revoluţionar cu Maeterlinck. Drumul acesta nu e cel bun... In ţara revoluţiei socialiste, noi simţim profund acest lucru şi noi avem dreptate”Masereel va fi treabit să facă triste reflexii pe marginea acestui text, care e o severă admonestare şi o viguroasă chemare la ordine. Cronicarul sovietic, dintr-un lăudabil simţ de disciplină revoluţionară, nu-i dă voe artistului să fie melancolic. E un delict reacţionar. După cum în Germania hitlerista ar fi un delict bolşevic-Arta şi artistul nu au nimic de aşteptat de la regimul politic, cu care se identifică. E o predare fără întoarcere. Mihail Sebastian Marele dirijor italian Arturo Toscanini se află actualmente în America. După cum se ştie, Toscanini conduce de ani de zile Filarmonica din New-York, cea mai perfectă orchestră simfonică a lumii. Apariţiile lui Toscanini la pupitrele orchestrelor europene au devenit în ultimul timp foarte rare. i ii. J. Două concerte la Viena, două concerte la Paris, două concerte la Londra, şi pe urmă America- Profesorul Hugo Burghauser, preşedintele Filarmonicei vieneze, reîntors de curând din America, a adus însă o veste bună: Toscanini va dirija 12 concerte în Europa, în cursul viitoarei stagiuni. , , fia* Profesorul Burghauser a avut ocazia să stea de vorbă cu Toscanini de câteva ori, întreţinându-se cu marele dirijor asupra diferitelor chestiuni muzicale la ordinea zilei-Intre altele maestrul Toscanini şi-a exprimat încrederea în viitorul muzical al Americei. Poporul american e capabil de entuziasm într-un grad mult mai mare decât popoarele europene. Ori, pentru muzică trebue entuziasm. i j, j I Afară de aceasta, educaţia pe care a făcut-o americanilor jazzul, nu le-a alterat înţelegerea pentru clasici In America, muzica modernă şi muzica clasică, se bucură de egală popularitate. Beethoven şi Mozart Stravinsky şi Honegger, sunt gustaţi şi la New-York şi la Chicago şi la Boston. . In ce priveşte cele douăsprezece concerte europene pe care Toscanini a aceptat să le dirijeze, e vorba, bineînţeles, de Filarmonica vieneză- Filarmonica vieneză va întreprinde un turneu în Elveţia, Belgia, Franţa şi Anglia, sub conducerea lui Toscanini. In fiecare oraş vor avea loc două concerte. Programul primei seri va fi consacrat clasicilor vienezi, Beethoven, Mozart, Haydn. Programul serei a doua va fi consacrat maeştrilor italieni. Ceea ce a încercat însă profesorul Burghauser să obţină de la Toscanini, a fost promisiunea că va înlesni Filarmonicei vieneze un turneu în America. In adevăr, Toscanini se bucură în Statele Unite de un prestigiu atât de mare, încât e deajuns să-şi exprime încrederea într’un turneu al Filarmonicei vieneze pentru ca impresarii americani să-l aranjeze imediat. Toscanini își va spune cuvântul favorabil în această chestiune, dar aranjarea turneului va întârzia până în 1937, din cauza angajamentelor anterioare ale impresarilor de concerte și ale marilor institute de muzică din America. In legătură cu viitoarea stagiune a Filarmonicei vieneze, profesorul Burghauser a mai făcut interesante precizări. Toscanini nu va fi singurul dirijor italian la pupitrul acestei orchestre-Bruno Walter, Felix von Weingartner și Wilhelm Furtwängler, iată dirijorii care îl vor seconda pe Toscanini. După cum se vede, patru din cei mai mari dirijori ai timpului nostru, pentru viitoarea stagiune din turneu de 12 concede cu Filarmonica vieneza Toscaniniiespre entuziasmul muzical al americanilor . Viaţa muzicală în Statele Unite La Philadelphia s'a cântat Lady Macbeth de la Miesensk de compozitorul sovietic Shostakovich Oraşul Atlanta Ga a cumpărat o moschee pentru a o transforma în sală de concerte. Vor fi 5000 de locuri. Moschea a costat 2 milioane 700.000 de dolari şi s-a vândut pe 750 000. La Baltimore s’a cântat Walkyria de Wagner cu o cântăreață locală, Kirsten Flagstad în rolul Brunhildei. S’a mai cântat Aida cu Lawrence Thibett, Elisabeth Rothberg, Rose Rampton, tenorul Martinelli și basul Pinza. Lawrence Tibett Impresii vizită dintr’o scurtă la Moscova Unul din ziariştii francezi cari au întovărăşit la Moscova pe d. Laval, publică în „Je suis partout” impresiile culese, din republica sovietelor. KREMLINUL ALB O surpriză îl aşteaptă pe vizitatorul străin în „Piaţa Roşie’’,care tocmai de când s’au instaurat sovietele, nu mai e roşie... Un urbanist sovietic a avut acum câtăva vreme nefasta idee de-a o vopsi în alb pentru a scoate în relief mausoleul lui Lenin construit în marmoră de culoare închisă. Aspectul acestei pieţi istorice e astfel cu totul ciudat. Mâzgălit cu alb, bătrânul zid din pietre roşi şi-a pierdut întreaga-i măreţie. Dealtfel Kremlinul e mai misterios ca întotdeauna. Vizitatorii obişnuiţi, dealtfel nu mai puţin ca ruşii şi locuitorii Moscovei, nu sunt admişi în incinta fortificată şi păzită de gardieni incoruptibili. Oficiul turismului care doreşte să atragă cât mai numeroşi vizitatori în U. R. S. S. spera să obţină autorizaţia de a organiza vizitarea Kremlinului, dar această autorizaţie n’a fost acordată până acum. Pe vremuri obţinea cu multă greutate permise speciale. De la atentatul lui Bikov însă, aceste permise speciale sunt aproape întotdeauna refuzate. Gazetarii cari au întovărăşit pe d. Laval la Moscova, s’au bucurat cu toate acestea de o favoare excepţională. Au fost conduşi în grup de la Hotelul Naţional la Kremlin în maşinile oficiului, sub paza vigilentă a conducătorilor acestui organism oficial. Ajunşi înaintea porţii ce trebuia să le permită trecerea, automobilele cari conduceau pe vizitatori au trebuit să stopeze. Numeroase tratative au permis într’un târziu trecerea caravanei către o altă poartă. Aceleaşi formalităţi se repetată din nou. In fine soldaţii Gepenului au lăsat să treacă automobilele. Cum însă conducătorii roşii au întreprins construirea unui mare palat sovietic, este probabil că vizitarea Kremlinului va deveni mai lesnicioasă când el va fi terminat şi când marii şefi se vor ilăstra acolo. Până atunci continuă să stea ferecaţi în Kremelin. UN ORAŞ BINE PĂZIT . Poliţia, numită acum miliţie, pare să fie foarte numeroasă la Moscova şi totdeauna pe picior de alarmă. Toate lucrările, toate şantierele, toate clădirile în construcţie sunt păzite de poliţişti în uniformă. Pe străzi, chiar în orele când circulaţia este aproape oprită, întâlneşti, la fiecare sută sau două de metri, un poliţist, fără ca totuşi, cea mai mică umbră de tulburare a liniştei să motiveze această imperioasă pază. O REPRESENTAŢIE DE GALA Două reprezentaţii de gală au fost oferite la marele „Teatru popular şi academic” din Moscova, în onoarea oaspeţilor francezi Nimic de obiectat la preirieră. In program figura „Sadko” de Rimsky Korsakoff. Dacă din punct de vede al execuţiei muzicale şi vocale, reprezentaţia nu oferea nimic extraordinar, era de admirat însă punerea în scenă, vie și de o rară strălucire. Astfel prezentată opera are cu totul alt aspect decât cel pe care acest gen îl are de obicei. In seara plecării se representa „Flacăra Parisului’’ o nouă lucrare a unui scriitor sovietic, al cărui subiect e luat din evenimentele revoluţiei franceze. POPULAŢIA MOSCOVEI . 1 Pentru observatorul imparţial care debarcă brusc la Moscova, contactul cu mulţimea este dintru început penibil. Cu ochii plini de curiozitate cauţi în massa trecătorilor un bărbat sau o femee bine îmbrăcată. Şi ajungi de obicei să cauţi multă vreme, fără să găseşti... încerci realmente un sentiment deprimant văzând pe trotuar numai oameni miserabil şi insuficient îmbrăcaţi, şi în acelaşi timp subalimentaţi. Prin contraşt însă, scriitori, gazetari, ofiţerii, înalţii funcţionari, technicienii formează o adevărată aristocraţie care nu numai că are aspectul unei adevărate elite, dar şi de fapt trăeşte la un nivel de viaţă ridicat faţă de cel al maselor.Fiindcă astăzi cuvântul de ordine al lui Stalin nu mai e „Maşina domneşte” ci „Cadrele vor domni”. Magazinele de alimentaţie proaspăt creiate, denumite „gastronomice” nu sunt nici mai frumoase nici mai mari ca sucursalele de cartier ale marilor băcănii din Apus. Sunt insuficiente ca număr faţă de întinderea cartierelor, iar preţurile afişate sunt exorbitante faţă de salarii. Un bun lucrător este plătit în medie la Moscova cu 130 ruble lunar. Preţurile dintr’un „gastronom’’ arată că, de exemplu, un kilogram de unt costă 30 de ruble, pâinea 2 ruble, porţia de carne 12 până la 15 ruble, şi aşa mai departe. Sovieţii au construit minunate uzine copiate după modelele technicei americane. Au admirabile clădiri. Au o aviaţie remarcabilă... Este însă imposibil să găseşti într’un magasin din Moscova o pereche de ghete bine lucrată, un costum de-o tăietură acceptabilă, sau în genere orice obiect care nou fiind să n’aibă aspectul unei diforme vechituri. Director: SCARLAT FRODA Suferinţe de scriitor Oricât nu mi-ar face practere, ţie, constă bruma lui de sânt nevoit să vorbesc astăzi „pro domo”. Acum aproape patru luni am făcut să apară un roman intitulat „Fard”, roman inspirat din viaţa actorilor. Editorul a făcut imprudenţa să-l anunţe roman „realist” Şi din ziua aceia nu mai am linişte La început, mă pomeneam cu câte cineva că mă trăgea deoparte, de parcă cine ştie ce secret voia să-mi spuie, şi mă lua rugător: — Cine e Radu din roman? — E ăla din roman! — A, vezi cum eşti, nu vrei să-mi spui. Parcă nu ştiu eu că e cutare. Scena aia, cu săritul pe fereastră s’a petrecut cu el. — S’o fi petrecut, dar totuşi nu e eL i i I ‘ : I ii: ■ iji.1 J.: Şi de zeci de ori lăsând alta treabă mai urgentă, nevoit am fost să ţiu o scurtă şi pe’nţelesul tuturora, dizertaţie asupra „technicii” genului literar atât de elastic, al romanului. Am spus preopinenţilor mei că în realitate nu există „roman cu cheie” dela’nceput până la sfârşit şi că oricât ai vrea să „iei’’ un personaj şi să-l „bagi” într’un, roman nu poţi face asta, căci în realitate viaţa nimănui afară de cea a autorului — şi asta numai pentru el — nu poate fi atât de interesantă ca ea singură să satisfacă intriga romanului. Am spus acestor „curioşi” că un autor, oricât de realist ar fi „combină” el din mai multe personagii unul singur şi că în definitiv în acestă creatalent, dacă el are sau nu. Altfel e fotograf, e ce vreţi dar numai scriitor nu e... Aşadar, nu poţi spune că ăla dintr un roman e cutare sau cutare, indiferent dacă aceştia au fost eroii unui episod, întâmplări, scene. Nu poţi să-i apuci această riguroasă regulă, nici măcar unui reportaj, dar mi-te unui roman. Şi după aproape patru luni de zile, de la apariţia cărţii, credeam că lucrurile s’au potolit, mai ales că — de ce să nu recunoaştem adevărul? — cariera unei cărţi româneşti care nu e capodoperă, nu ţine mai mult decât trei-patru luni, pentru ca apoi să intre in cavoul betonat al Academiei. Mă paşte însă nenorocul. „Fard”ul meu se pare că d’abia acum intră în „conştiinţa publică”. Pentru că ce păţesc de vreo săptămână este un lucru inimaginabil şi care nu cred să se fi întâmplat multor autori de cărţi. Nu exagerez cu o iotă. In fiecare, zi mă pomenesc cu câte o cucoană sau un domn — — pe unii din ei nu-i cunoşteam nici din vedere cam, mai mult sau mai puțin cu vocea ridicată, mi se prezintă : — Eu sânt Cleo! — Care Cleo? — Aia de care ți-ai bătut joc în roman. Am să-ți arăt eu dumitale! Mărturisesc că rămân tablou. Pentru că întâmpinarea — de ce să nu recunosc? — mă cam deconcertează, îmi adun gândurile, pun o barieră grijilor zilei, şi’ntreb: — Adică cum, doamnă, că nu’nţeleg? —• Cum nu ’nţelegi? Ce te faci? Cu mine doar s’a întâmplat cutare şi cutare lucru. — Să mă bată Dumnezeu, dacă ştiam că lucrul s’a întâmplat cu dumneata. Uite, acum îl aflai. Mie mi-a povestit un actor mai bătrân, că doar vezi că n’am fason să fi trăit pe vremea „Blanduziei”, când se petrece acţiunea romanului, şi i-am povestit acuma, părândumi-se caracteristic pentru lumea pe care am prezentat-o. — Eu te dau în judecată. — Cum vrei, doamnă! Şi pe urmă vin la rând: Radu, Fiorea, Blau — personagiile mele — cum s’ar spune copiii mei, cari vin să-mi ceară socoteala și care mă amenință, reeditând în diverse exemplare povestea clasică a ăluia din baie. Noroc că nu prea sânt sensibil la amenințări, căci altfel ar trebui să stau zăvorit în casă Pentru ultima dată, mă simt obligat să dau această explicaţie: în romanul meu n’am „băgat” nici pe Pompiliu Eliade, nici pe marele actor care a fost Iancu Niculescu — şi a cărui memorie îmi e scumpă — nici pe altcineva care a trăit sau mai trăieşte. Personagiile sânt ale mele: dacă am isbutit să le fac sau nu să trăiască, asta e altă chestiune. Joan Massoff ••• ,s* 1 mtk. t W... *h* i* * Sâmbătă 1 Iunie 1935 3 Lei Teatrul Regina Maria ULTIMELE 3 ZILE şi Sâmbăta şi Duminică ultimele 2 matineu, cu formidabilul succes ».O aventură , în Zeppelin” cu Leny Oaler, Tony Bulandra T. Maximilian, şi Ionel Ţăranu % Clasicii pe ecran O neaşteptată şi destul de curioasă modă în cinematograf: Dickens. Una după alta, toate cărţile sale sunt transpuse pe ecran. Şi nu de mântuială. Căci sau mai turnat filme după Dickens. Dar n’aveau comun cu cartea decât tilul, şi nici acela nu era totdeauna corect scris. De astă dată se lucrează foarte serios. Sunt la mijloc ambiţii importante. Americanii vor să distrugă legenda că nu-l înţeleg pe Dickens- Englezii le-au reproşat totdeauna îndrăzneala de a se fi apropiat de clasicii lor. Spiritul unui yankeu, spun britanicii, nu poate descoperi esenţa unei adevărate cărţi englezeşti. N’au reproşat ei, dealtfel, acest lucru până şi filmului „Bengali”, care e o glorificare a loialităţii britanice ? Evident au adus filmului toate elogiile pe care le merită, dar n’au uitat să adauge: „Este totuşi făcut „americăneşte”Iată ce obstacole considerabile trebue să înfrunte un Georg Cukor, de pildă, când turnează la Hollywood „David Copperfield”. Acesta e cel mai recent din filmele Dickens. A fost precedat de „Oliver Twist”, de „Creat Expectations”, de „Old Curiosity Shop”, și va fi urmat de „Tale of Two Cities”. Totul, într’o singură stagiune. Cărei noui orientări în gustul publicului îi corespunde oare această vogă? Se semnalează şi în librărie o urcare a interesului pentru clasici? S’ar părea că da. Nu trebue să uităm însă că lucrurile se petrec simultan, în timp ce obţine succes un film după Dickens se vând şi cărţile sale. Cinematograful stimulează deci pe cititor. Dickens nu este, dealtfel, singurul clasic englez pe care l-a adoptat cu atâta entuziasm cinematograful. Robert Louis Stevenson se bucură de aceeaşi bună atmosferă la Hollywood După „Insula comorilor”, le-a venit rândul altor două cărţi ale sale. S-a transpus, de curând şi celebrul roman al Charlottei Brontë „Jane Eyre”. Seria, se ştie, a inaugurat-o „Little Women”, după popularul roman al Louisei May Alcott, o carte de mică însemnătate literară, dar de mare tiraj. Ea a deschis, în orice caz, drumul spre „Baretts of Wimpole Street” şi tot ce a urmat. Dar evenimentul cel mai important provocat de această modă, este întemeierea unei societăţi britanice care îşi propune să filmeze toate operele lui Shakespeare şi, în acelaş timp, alte mari lucrări clasice. Dar numai clasice. Societatea îl are chiar pe Shakespeare în emblemă și asigură că va creia versiuni cinematografice ale pieselor marelui Will menite să rămână interpretări definitive, pentru posteritate, ale capodoperelor genialului poet. Toată această activitate e interesantă nu numai fiindcă aduce ecranului nou material, dar fiindcă îi va aduce, fără îndoială noui spectatori-Nouă ni se pare curios acest lucru: este încă enorm de mult public pentru care cinematograful nu există încă. Acest public trebue educat, cu abilitate, trebue atras, prin lucruri care îi spun ceva și în afară de cinematograf. Asta se poate face, cu Dickens, cu Stevenson, cu Shakespeare, în general, cu filme după opere clasice. B. Cehan Un festival grandios „Philadelphia“ La al noulea festival bianual dat de National Federation of Music Clubs din Statele Unite s-au strâns la Philadelphia peste 2000 delegaţi, reprezentând 5000 cluburi ale Federaţiei, care are 500.000 membri. In afară de congres au fost concerte şi banchete Intre artiştii cei mai aplaudaţi au fost Curtis Quartet, violonistul american Spalding, contralta Kathryn Meisle de la Metroplitan Opera, pianistul Jose Hurbi, Giovani Martinelli şi corurile cluburilor din localitate. BREVIAR PRINCIPESA BIBESCU vorbeşte in „Adevărul” de Marţi despre o seama de lucruri din viaţa engleză, pe care o cunoaşte atât de bine, sub toate raporturile, literar, politic, social, monden. Ar fi multe de reţinut din aceste declaraţii ocazionale. Există o evidentă asemănare între poporul din munţii noştri şi poporul scoţian. Este un lucru pe care tinerii noştri cercetători şi literaţi ar trebui să-l cunoască şi să o studieze. Această populaţie mândră şi onestă din venaţii scoţieni se aseamănă mult cu populaţia munţilor noştri apuseni. Tradiţiile vieţii pastorale sunt aceleaşi. Se pot găsi deasemeni mari asemănări şi în folclorul celorlouc ţării. Vrăjitoarele lui Macbeth seamănă cu „babele” noastre. Chiar şi în ocupaţiunile femeilor — torsul şi ţesătoria cu războiul — am găsit izbitoare asemănări. Şi apoi munţii Scoţiei şi munţii României sunt singurii unde răsuna glasul dulce al buciumului. IN ACELAŞ număr festiv, trebuesc neapărat cetite cuvintele lui George Bernard Shaw. Sunt de o sinceriate, de un curaj şi de o violenţă, surprinzătoare chiar pentru Shaw. Ne-aţi fi aşteptat ca cel puţin în cadrul ... nei manifestaţi ,deamiciţie langloromână, paradoxalul irlandez să-şi înfrâneze sinceritatea. Frazele lui sunt de un binefăcător cinism. Din punctul de vedere al României toate marile puteri capitaliste din apus au acelaş caracter : pentru a a.ste puteri România, nu este decât un pion pe masa de şah a diploma Iilor. In războiul din 1914—1918, România având promisiunea aliaţilor că va avea tot sprijinul lor armat, fu târâtă în războiu de partea acestora şi apoi abandonată în tiupul sdrobitornei înfrângeri suferite din lanca Puterilor Centrale. Şi nimeni la Anglia nu se sinchisea câtuşi de puţin, de ceea ce se întâmpla Romă, nici am fost prea aborbiţi de propriile noastre probleme. Acelaş lucru se va întâmpla într’un nou război, dacă nu veţi fi mai prudenţi. Nu miai puţin violent este incomodul colaborator ocazional al „Adevărului“, atunci când, părăsind punctul de vedere al României, vorh- *. despre problemele ge-neral ale lumii moderne ! Mentalitatea din zilele noastre a bea dacă poate fi numită mentaiUale, deoarece temelia ei nu este. decât un imens abis de greșeli pontice O societate în care nimeni nu află fidel vărul decât 2O de ani după, ce faptul s'a consumat etc. din toate punctele de vedere, un ospiciu de nebuni în care gardienii sunt tot atât de nebunii.