Rampa, iunie 1935 (Anul 18, nr. 5214-5236)

1935-06-01 / nr. 5214

Amil iS No. 5214 REDACTIA: A­DMINISTR­ATIA ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON No.­m­ana* A­BONAMENTE Trei luni ............................................Lei 300 Saa. Ioni................................................Lai 500 Un an.....................................................Ul 1000 la str&initate dublu wnimnw Publicitatea: RUDOLF MOSSK S. A Biurourile: B dul BrWi&nr 22—Telefon I* f.40.07 Despre un artist Proectele lui Arturo Toscanini militant Frans Masereel, artistul ale cărui trăsături revoluţionare le cunoaştem din cele câteva volu­me de gravuri, („romane în ima­gini”, cum le spunea el) expune de câtăva vreme la Moscova. Cu acest prilej, face o declaraţie pro­gramatică foarte ritoasă, dar în acelaş timp plina de primejdii. O reproduc după »Journal de Moscou’’: „Nu admit arta pentru artă, am considerat totdeauna şi con­sider că arta este un mijloc, nu un scop în sine: în zilele noastre arta trebue să fie mijlocul care serveşte celei mai bune părţi din omenire în lupta sa pentru a-şi creea un regim din care vor fi excluse exploatarea omului şi războiul. Locul artistului este în primul rang al celor ce luptă pen­tru acest regim”. Această declaraţie este­ în fond o renunţare expresă la li­bertate. Ea echivalează cu o în­rolare, cu o trecere în rândurile militanţilor, cu o supunere fără condiţii la necesităţile luptei. Politic şi social vorbind, ges­tul îşi are probabil frumuseţea lui. Din punctul de vedere al ar­tei însă, el este o trădare. Aser­vită unui regim — oricare ar fi el — arta încetează a mai exis­ta. Căci libertatea este de esen­ţa ei şi orice se ridică împotriva acestei libertăţi, se ridică împo­triva artei însăşi.oricât ar fi de justă, de since­ră, de generoasă poziţia politică a unui artist, din momentul în care ea încearcă să substitue u­­nui criteriu de artă, un fanatism de partid, din acel moment de­vine ruinătoare. Spiritul parti­zan este funest în domeniul ar­tei. Bunele intenţii, sinceritatea de convingeri, idealurile largi — nimic nu ajunge pentru a-l în­dreptăţi pe artist să renunţe la libertatea lui spirituală. O ase­menea renunţare nu e un sacri­ficiu, ci o sinucidere. Ce e deprimant, e că azi cum gândeşte la extrema stângă F r­a­n­z Masereel ! gândeşte la cealaltă extremă Franz Heinz Ewers. Dacă unul e fericit să se angajeze aici slujba „masselor muncitoare”, celălalt pare la fel de fericit angajându­­se în slujba „masselor rassiste”. Şi Ewers crede că „locul artis­tului este în primul rang al celor ce luptă pentru acest regim”. Cu simpla deosebire că „acest re­gim” este alt regim. Atât­ încolo raţionamentul e acelaş­i raţio­namentul ce justifică cenzura, lagărul de concentrare, asasina­tul moral, atrofierea sistematică a personalităţii şi a valorilor in­dividuale.­­ Dacă în ordinea politică, ideia de libertate şi-a pierdut de mult virulenţa, în ordinea intelectuală ea îşi păstrează încă oarecari puteri ce supravieţuesc. Sub cele mai sălbatice terori, scrisul, cartea, desenul, muzica, izbutesc să păstreze neatinse câteva re­fugii de singurătate. Până acolo, nu ajunge nici o dictatură.Artiştii sovietici cei dintâi au început să-şi caute un drum de libertate,­­ de iniţiativă, de auto­nomie. N’am uitat încă glasurile ce vorbeau anul trecut la con­gresul scriitorilor sovietici, des­pre drepturile artei individuale într’o societate colectivistă. Era un act de mare curaj şi el răs­pundea unei nevoi urgente de a respira. Scriitorii păreau obosiţi de a fi funcţionarii intelectuali ai regimului. Declaraţia lui Masereel e cu atât mai surprinzătoare, cu cât arta lui toată exprimă o imensă nostalgie după libertate. Mase­reel nu e un luptător, ci un nos­talgic, un sentimental, un melan­colic, un liric. Eroul gravurilor lui proletare este un lunatec. El visează o e­­vadare din uzină, spre câmp, spre flori, spre dobitoace. E ceva bucolic în această artă, care, re­voltată fiind, nu este mai puţin înclinată spre lucrurile simple şi pure.Făcând o declaraţie de luptă, afirmându-şi dorinţa de a fi un partizan, un soldat, un militant, Franz Masereel se pune în con­tradicţie cu propria sa operă şi riscă să devină el însuşi un de­licvent. Intr’adevăr cronicarul plastic al lui Journal de Moscou se gră­beşte, să-i dea o lecţie de intran­sigenţă revoluţionară, mustrân­­du-l pentru „factura melancolică a pânzelor sale”. Citez: „De ce devine el elegiac, a­­tunci când ia penelul în mână? Mânia lui se domoleşte în resem­nare. In sintezele lui intervine moliciunea abstracţiei. In proce­deele lui artistice forta descre­şte. Este fără îndoială că îşi în­dreaptă arta cu conştiinţa unui artist în plenitudinea talentului său. Dar noi nu pe acest Mase­reel îl iubim. Ei se trădează pe sine însuşi* Maeterlinck apare prin Verhaeren în pictura sa- Dar ce poate face un artist revo­luţionar cu Maeterlinck. Drumul acesta nu e cel bun... In ţara revoluţiei socialiste, noi simţim profund acest lucru şi noi avem dreptate”­Masereel va fi treabit să facă triste reflexii pe marginea aces­tui text, care e o severă admo­nestare şi o viguroasă chema­­re la­ ordine. Cronicarul sovietic, dintr-un lăudabil simţ de disci­plină revoluţionară, nu-i dă voe artistului să fie melancolic. E un delict reacţionar. După cum în Germania hitlerista ar fi un de­lict bolşevic-Arta şi artistul nu au nimic de aşteptat de la regimul politic, cu care se identifică. E o predare fără întoarcere. Mihail Sebastian Marele dirijor italian Arturo Toscanini se află actualmente în America. După cum se ştie, Toscanini conduce de ani de zile Filarmo­nica din New-York, cea mai per­fectă orchestră simfonică a lu­mii. Apariţiile lui Toscanini la pu­pitrele orchestrelor europene au devenit în ultimul timp foarte rare. i ii. J.­ Două concerte la Viena, două concerte la Paris, două concerte la Londra, şi pe urmă America- Profesorul Hugo Burghauser, preşedintele Filarmonicei viene­­ze, reîntors de curând din Ame­rica, a adus însă o veste bună: Toscanini va dirija 12 concerte în Europa, în cursul viitoarei stagiuni. , , fia* Profesorul Burghauser a avut ocazia să stea de vorbă cu Tos­canini de câteva ori, întreţinân­­du-se cu marele dirijor asupra diferitelor chestiuni muzicale la ordinea zilei-Intre altele maestrul Toscanini şi-a exprimat încrederea în vii­torul muzical al Americei. Po­porul american e capabil de en­tuziasm într-un grad mult mai mare decât popoarele europene. Ori, pentru muzică trebue en­tuziasm. i j, j I Afară de aceasta, educaţia pe care a făcut-o americanilor jaz­­zul, nu le-a alterat înţelegerea pentru clasici­ In America, mu­zica modernă şi muzica clasică, se bucură de egală popularitate. Beethoven şi Mozart Stravinsky şi Honegger, sunt gustaţi şi la New-York şi la Chicago şi la Boston. .­­ In ce priveşte cele douăspre­zece concerte europene pe care Toscanini a aceptat să le dirije­ze, e vorba, bineînţeles, de Filar­monica vieneză- Filarmonica vieneză va între­prinde un turneu în Elveţia, Bel­gia, Franţa şi Anglia, sub condu­cerea lui Toscanini. In fiecare oraş vor avea loc două concerte. Programul primei seri va fi consacrat clasicilor vienezi, Beethoven, Mozart, Haydn. Programul serei a doua va fi consacrat maeştrilor italieni. Ceea ce a încercat însă profe­sorul Burghauser să obţină de la Toscanini, a fost promisiunea că va înlesni Filarmonicei vieneze un turneu în America. In adevăr, Toscanini se bucu­ră în Statele Unite de un pres­tigiu atât de mare, încât e de­­ajuns să-şi exprime încrederea într’un turneu al Filarmonicei vieneze pentru ca impresarii a­­mericani să-l aranjeze imediat. Toscanini își va spune cuvân­tul favorabil în această chestiu­ne, dar aranjarea turneului va întârzia până în 1937, din cauza angajamentelor anterioare ale impresarilor de concerte și ale marilor institute de muzică din America. In legătură cu viitoarea stagi­une a Filarmonicei vieneze, pro­fesorul Burghauser a mai făcut interesante precizări. Toscanini nu va fi singurul di­rijor italian la pupitrul acestei orchestre-Bruno Walter, Felix von Wein­gartner și Wilhelm Furtwängler, iată dirijorii care îl vor seconda pe Toscanini. După cum se vede, patru din cei mai mari dirijori ai timpului nostru, pentru viitoarea stagiune din turneu de 12 concede cu Filarmonica vieneza Toscaninii­espre entuziasmul muzical al americanilor . Viaţa muzicală în Statele Unite La Philadelphia s'a cântat La­dy Macbeth de la Miesensk de compozitorul sovietic Shostako­vich Oraşul Atlanta Ga a cumpărat o moschee pentru a o transforma în sală de concerte. Vor fi 5000 de locuri. Moschea a costat 2 mi­lioane 700.000 de dolari şi s-a vân­d­ut pe 750­ 000. La Baltimore s’a cântat Wal­­kyria de Wagner cu o cântărea­ță locală, Kirsten Flagstad în rolul Brunhildei. S’a mai cântat Aida cu Lawrence Thibett, Elisa­beth Rothberg, Rose Rampton, tenorul Martinelli și basul Pinza. Lawrence Tibett Impresii vizită dintr’o scurtă la Moscova Unul din ziariştii francezi cari au întovărăşit la Moscova pe d. Laval, publică în „Je suis par­­tout” impresiile culese, din repu­blica sovietelor. KREMLINUL ALB O surpriză îl aşteaptă pe vizi­tatorul străin în „Piaţa Roşie’’,­­­care tocmai de când s’au instau­rat sovietele, nu mai e roşie... Un urbanist sovietic a avut a­­cum câtăva vreme nefasta idee de-a o vopsi în alb pentru a scoa­te în relief mausoleul lui Lenin construit în marmoră de culoare închisă. Aspectul acestei pieţi istorice e astfel cu totul ciudat. Mâzgălit cu alb, bătrânul zid din pietre roşi şi-a pierdut întreaga-i măreţie. Dealtfel Kremlinul e mai mis­terios ca întotdeauna. V­izitatorii obişnuiţi, dealtfel nu mai puţin ca ruşii şi locuitorii Moscovei, nu sunt admişi în in­cinta fortificată şi păzită de gar­dieni incoruptibili. Oficiul turismului care doreşte să atragă cât mai numeroşi vizi­tatori în U. R. S. S. spera să obţi­nă autorizaţia de­ a organiza vi­zitarea Kremlinului, dar această autorizaţie n’a fost acordată pâ­­nă acum. Pe vremuri obţinea cu multă greutate permise speciale. De la atentatul lui Bikov însă, aceste permise speciale sunt a­­proape întotdeauna refuzate. Gazetarii cari au întovărăşit pe d. Laval la Moscova, s’au bu­curat cu toate acestea de o favoa­re excepţională. Au fost conduşi în grup de la Hotelul Naţional la Kremlin în maşinile oficiului, sub paza vigilentă a conducătorilor acestui organism oficial. Ajunşi înaintea porţii ce tre­buia să le permită trecerea, au­tomobilele cari conduceau pe vi­zitatori au trebuit să stopeze. Nu­meroase tratative au permis în­­tr’un târziu trecerea caravanei către o altă poartă. Aceleaşi formalităţi se repeta­tă din nou. In fine soldaţii Gepenului au lăsat să treacă automobilele. Cum însă conducătorii roşii au întreprins construirea unui mare palat sovietic, este probabil că vi­zitarea Kremlinului va deveni mai lesnicioasă când el va fi ter­minat şi când marii şefi se vor ilăstra acolo. Până atunci continuă să stea fe­recaţi în Kremelin. UN ORAŞ BINE PĂZIT . Poliţia, numită acum miliţie, pare să fie foarte numeroasă la Moscova şi totdeauna pe picior de alarmă. Toate lucrările, toate şantiere­le, toate clădirile în construcţie sunt păzite de poliţişti în unifor­mă. Pe străzi, chiar în orele când circulaţia este aproape oprită, în­tâlneşti, la fiecare sută sau două de metri, un poliţist, fără ca to­tuşi, cea mai mică umbră de tul­­burare a liniştei să motiveze a­­ceastă imperioasă pază. O REPRESENTAŢIE DE GALA­ ­ Două reprezentaţii de gală au fost oferite la marele­­ „Teatru popular şi academic” din Mosco­va, în onoarea oaspeţilor francezi Nimic de obiectat la preirieră. In program figura „Sadko” de Rimsky Korsakoff. Dacă din punct de vede al execuţiei muzi­cale şi vocale, reprezentaţia nu oferea nimic extraordinar, era de admirat însă punerea în scenă, vie și de o rară strălucire. Astfel prezentată opera are cu totul alt aspect de­cât cel pe care acest gen îl are de obicei. In seara plecării se representa „Flacăra Parisului’’ o nouă lucra­re a unui scriitor sovietic, al că­rui subiect e luat din evenimente­le revoluţiei franceze. POPULAŢIA MOSCOVEI . 1 Pentru observatorul imparţial care debarcă brusc la Moscova, contactul cu mulţimea este din­tru început penibil. Cu ochii plini de curiozitate cauţi în massa trecătorilor un bărbat sau o femee bine îmbră­cată. Şi ajungi de obicei să cauţi multă vreme, fără să găseşti... încerci realmente un sentiment deprimant văzând pe trotuar nu­mai oameni miserabil şi insufici­ent îmbrăcaţi, şi în acelaşi timp subalimentaţi. Prin contraşt însă, scriitori, ga­zetari, ofiţerii, înalţii funcţionari, technicienii formează o adevăra­tă aristocraţie care nu numai că are aspectul unei adevărate eli­te, dar şi de fapt trăeşte la un ni­vel de viaţă ridicat faţă de cel al maselor.­­Fiindcă astăzi cuvântul de ordine al lui Stalin nu mai e „Maşina domneşte” ci „Cadrele vor domni”. Magazinele de alimentaţie proas­păt creiate, denumite „gastrono­mice” nu sunt nici mai frumoase nici mai mari ca sucursalele de cartier ale marilor băcănii din A­­pus. Sunt insuficiente ca număr fa­ţă de întinderea cartierelor, iar preţurile afişate sunt exorbitante faţă de salarii. Un bun lucrător este plătit în medie la Moscova cu 130 ruble lu­nar. Preţurile dintr’un „gastro­nom’’ arată că, de exemplu, un kilogram de unt costă 30 de ru­ble, pâinea 2 ruble, porţia de car­ne 12 până la 15 ruble, şi aşa mai departe­.­ So­vieţii au construit minunate uzine copiate după modelele tech­nicei americane. Au admirabile clădiri. Au o aviaţie remarcabi­lă... Este însă imposibil să găseşti într’un magasin din Mosco­va o pereche de ghete bine lucrată, un costum de-o tăietură acceptabilă, sau în genere orice obiect care nou fiind să n’aibă aspectul unei diforme vechituri. Director: SCARLAT FRODA Suferinţe de scriitor Oricât nu mi-ar face practere, ţie, constă bruma lui de sânt nevoit să vorbesc astăzi „pro domo”. Acum aproape patru luni am făcut să apară un roman intitulat „Fard”, roman inspirat din viaţa actorilor. Editorul a făcut impru­denţa să-l anunţe roman „realist” Şi din ziua aceia nu mai am li­nişte­ La început, mă pomeneam cu câte cineva că mă trăgea deo­parte, de par­că cine ştie ce se­cret voia să-mi spuie, şi mă lua rugător: — Cine e Radu din roman? — E ăla din roman! — A, vezi cum eşti, nu vrei să-mi spui. Parcă nu­ ştiu eu că e cutare. Scena aia, cu săritul pe fereastră s’a petrecut cu el. — S’o fi petrecut, dar totuşi nu e eL i i I ‘ : I ii: ■ iji.1 J.: Şi de zeci de ori lăsând alta treabă mai urgentă, nevoit am fost să ţiu o scurtă şi pe­­’nţele­sul tuturora, dizertaţie asupra „technicii” genului literar atât de elastic, al romanului. Am spus preopinenţilor mei că în realitate nu există „roman cu cheie” de­­la’nceput până la sfârşit şi că ori­cât ai vrea să „iei’’ un personaj şi să-l „bagi” într’un, roman nu poţi face asta, căci în realitate viaţa nimănui afară de cea a au­torului — şi asta numai pentru el — nu poate fi atât de interesan­tă ca ea singură să satisfacă in­triga romanului. Am spus aces­tor „curioşi” că un autor, oricât de realist ar fi „combină” el din mai multe personagii unul singur şi că în definitiv în acestă crea­talent, dacă el are sau nu. Altfel e foto­graf, e ce vreţi dar nu­mai scrii­tor nu e... Aşa­dar, nu poţi spune că ăla dintr un roman e cutare sau cutare, indiferent dacă aceş­tia au fost eroii unui episod, în­tâmplări, s­cene. Nu poţi să-i a­­puci această riguroasă regulă, nici măcar unui reportaj, dar mi-te unui roman. Şi după aproape patru luni de zile, de la apariţia cărţii, credeam că lucrurile s’au potolit, mai a­­les că — de ce să nu recunoaştem adevărul? — cariera unei cărţi ro­mâneşti care nu e capodoperă, nu ţine mai mult decât trei-patru luni, pentru ca apoi să intre in ca­­voul betonat al Academiei. Mă paşte însă nenorocul. „Fard”­­ul meu se pare că d’abia acum in­tră în „conştiinţa publică”. Pen­­tru că ce păţesc de vreo săptămâ­nă este un lucru inimaginabil şi care nu cred să se fi întâmplat multor autori de cărţi. Nu exagerez cu o iotă. In fiecare, zi mă pomenesc cu câte o cucoană sau un domn — — pe unii din ei nu-i cunoşteam nici din veder­e cam­, mai mult sau mai puțin cu vocea ridicată, mi se prezintă : — Eu sânt Cleo! — Care Cleo? — Aia de care ți-ai bătut joc în roman. Am să-ți arăt eu dumitale! Mărturisesc că rămân tablou. Pentru că întâmpinarea — de ce să nu recunosc? — mă cam decon­certează, îmi adun gândurile, pun o barieră grijilor zilei, şi’n­­treb: — Adică cum, doamnă, că nu’n­­ţeleg? —• Cum nu ’nţelegi? Ce te faci? Cu mine doar s’a întâmplat cuta­re şi cutare lucru. — Să mă bată Dumnezeu, da­că ştiam că lucrul s’a întâmplat cu dumneata. Uite, acum îl aflai. Mie mi­­-a povestit un actor mai bătrân, că doar vezi că n’am fa­son să fi trăit pe vremea „Blan­­duziei”, când se petrece acţiunea romanului, şi i-am povestit acu­ma, părândumi-se caracteristic pentru lumea pe care am prezen­­tat-o. — Eu te dau în judecată. — Cum vrei, doamnă! Şi pe urmă vin la rând: Radu, Fior­ea, Blau — personagiile me­le — cum s’ar spune copiii mei, cari vin să-mi ceară socoteala și care mă amenință, reeditând în diverse exemplare povestea clasi­că a ăluia din baie. Noroc că nu prea sânt sensibil la amenințări, căci altfel ar tre­bui să stau zăvorit în casă­ Pentru ultima dată, mă simt o­­bligat să dau această explicaţie: în romanul meu n’am „băgat” nici pe Pompiliu Eliade, nici pe ma­rele actor care a fost Iancu Nicu­­lescu — şi a cărui memorie îmi e scumpă — nici pe altcineva care a trăit sau mai trăieşte. Personagiile sânt ale mele: da­că am isbutit să le fac sau nu să trăiască, asta e altă chestiune. Joan Massoff ••• ,s* 1 mtk. t W... *h*­ i* * Sâmbătă 1 Iunie 1935 3 Lei Teatrul Regina Maria ULTIMELE 3 ZILE şi Sâmbăta şi Duminică ultimele 2 matineu, cu formidabilul succes ».O aventură , în Zeppelin” cu Leny Oaler, Tony Bulandra T. Maximilian, şi Ionel Ţăranu % Clasicii pe ecran O neaşteptată şi destul de cu­rioasă modă în cinematograf: Dickens. Una după alta, toate cărţile sale sunt transpuse pe ecran. Şi nu de mântuială. Căci sau mai turnat filme după Dic­kens. Dar n’aveau comun cu car­tea decât tilul, şi nici acela nu era totdeauna corect scris. De astă dată se lucrează foarte se­rios. Sunt la mijloc ambiţii im­portante. Americanii vor să dis­­trugă legenda că nu-l înţeleg pe Dickens- Englezii le-au reproşat totdeauna îndrăzneala de a se fi apropiat de clasicii lor. Spiri­tul unui yankeu, spun britanicii, nu poate descoperi esenţa unei adevărate cărţi englezeşti. N’au reproşat ei, dealtfel, a­­cest lucru până şi filmului „Ben­gali”, care e o glorificare a loia­lităţii britanice ?­ Evident au a­­dus filmului toate e­l­o­g­i­i­le pe care le merită, dar n’au uitat să adauge: „Este totuşi fă­cut „americăneşte”­Iată ce obstacole considerabi­le trebue să înfrunte un Georg Cukor, de pildă, când turnează la Hollywood „David Copper­field”. Acesta e cel mai recent din filmele Dickens. A fost pre­cedat de „Oliver Twist”, de „Creat Expectations”, de „Old Curiosity Shop”, și va fi urmat de „Tale of Two Cities”. Totul, într’o singură stagiune. Cărei noui orientări în gustul publicului îi corespunde oare a­­ceastă vogă? Se semnalează şi în librărie o urcare a interesului pentru clasici? S’ar părea că da. Nu trebue să uităm însă că lu­crurile se petrec simultan, în timp ce obţine succes un film după Dickens se vând şi cărţile sale. Cinematograful stimulează deci pe cititor. Dickens nu este, dealtfel, sin­gurul clasic englez pe care l-a adoptat cu atâta entuziasm cine­matograful. Robert Louis Ste­venson se bucură de aceeaşi bu­nă atmosferă la Hollywood­ După „Insula comorilor”,­­ le-a venit rândul altor două cărţi ale sale. S-a transpus, de curând şi celebrul roman al Charlottei Brontë „Jane Eyre”. Seria, se ştie, a inaugurat-o „Little Women”, după popularul roman al Louisei May Alcott, o carte de mică însemnătate lite­rară, dar de mare tiraj. Ea a deschis, în orice caz, drumul spre „Baretts of Wimpole Stre­et” şi tot ce a urmat. Dar evenimentul cel mai im­portant provocat de această mo­dă, este întemeierea unei socie­tăţi britanice care îşi propune să filmeze toate operele lui Sha­kespeare şi, în acelaş timp, alte mari lucrări clasice. Dar numai clasice. Societatea îl are chiar pe Shakespeare în emblemă și asigură că va creia versiuni cine­matografice ale pieselor marelui Will menite să rămână interpre­tări definitive, pentru posterita­te, ale capodoperelor genialului poet. Toată această activitate e in­teresantă nu numai fiindcă adu­ce ecranului nou material, dar fiindcă îi va aduce, fără îndoială noui spectatori-Nouă ni se pare curios acest lucru: este încă enorm de mult public pentru care cinematogra­ful nu există încă. Acest public trebue educat, cu abilitate, tre­bue atras, prin lucruri care îi spun ceva și în afară de cinema­tograf. Asta se poate face, cu Dickens, cu Stevenson, cu Sha­kespeare, în general, cu filme după opere clasice. B. Cehan Un festival grandios „Philadelphia“ La al noulea festival bianual dat de National Federation of Music Clubs din Statele­ Unite s-au strâns la Philadelphia peste 2000 delegaţi, reprezentând 5000 cluburi ale Federaţiei, care are 500.000 membri. In afară de con­gres au fost concerte şi banchete­ Intre artiştii cei mai aplaudaţi au fost Curtis Quartet, violonistul american Spalding, contralta Kat­hryn Meisle de la Metroplitan Opera, pianistul Jose Hurbi, Gio­­vani Martinelli şi corurile clubu­rilor din localitate. BREVIAR PRINCIPESA BIBESCU vorbeşte in „Adevărul” de Marţi despre o seama de lucruri din viaţa engleză, pe care o cunoaşte atât de bine, sub toate raporturile, literar, politic, social, monden. Ar fi multe de reţinut din aceste declaraţii ocazionale. Există o evidentă asemănare între poporul din munţii noştri şi poporul scoţian. Este un lucru pe care tinerii noştri cercetători şi literaţi ar tre­bui să-l cunoască şi să o studieze. Această populaţie mândră şi ones­tă din ve­naţii scoţieni se aseamănă mult cu populaţia munţilor noştri a­­puseni. Tradiţiile vieţii pastorale sunt aceleaşi. Se pot găsi deasemeni mari asem­ă­­nări şi în folclorul celor­­louc ţării. Vrăjitoarele lui Macbeth seamănă cu „babele” noastre. Chiar şi în ocupa­­ţiunile femeilor — torsul şi ţesăto­­ria cu războiul —­ am­ găsit izbitoa­­re asemănări. Şi apoi munţii Scoţiei şi munţii României sunt singurii unde răsuna glasul dulce al buciu­mului. IN ACELAŞ număr festiv, trebuesc neapărat cetite cuvintele lui George Bernard Shaw. Sunt de o sinceriate, de un curaj şi de o violenţă, surprin­zătoare chiar pentru Shaw. Ne-aţi fi aşteptat ca cel puţin în cadrul ... nei manifestaţi ,de­­amiciţie langlo­­română, paradoxalul irlandez să-şi înfrâneze sinceritatea. Frazele lui sunt de un binefăcător cinism. Din punctul de vedere al României toate marile puteri capitaliste din apus au acelaş caracter : pen­tru a a.­­­ste puteri România, nu este decât un pion pe masa de şah a diploma­ Iilor. In războiul din 1914—1918, Ro­mânia având promisiunea aliaţilor că va avea tot sprijinu­l lor armat, fu târâtă în războiu de partea aces­tora şi apoi abandonată în tiu­­pul sdrobitornei înfrângeri suferite din l­anca Puterilor Centrale. Şi nimeni la Anglia nu se sinchisea câtuşi de puţin, de ceea ce se întâmpla Romă, nici­ am fost prea aborbiţi de pro­priile noastre probleme. Acelaş lu­cru se va întâmpla într’un nou răz­boi, dacă nu veţi fi mai­ prudenţi. Nu miai puţin violent este incomo­dul colaborator ocazional al „Ade­vărului“, atunci când, părăsind p­unc­­tul de vedere al României, vorh- *. despre problemele ge-neral ale lu­­mii moderne ! Mentalitatea din zilele noastre a bea dacă poate fi numită mentaiUale, de­oarece temelia ei nu este. decât un imens abis de greșeli pontice O so­­cietate în care nimeni nu află fidel vărul decât 2O de ani după, ce faptul s'a consumat e­tc. din toate puncte­le de vedere, un ospiciu de nebuni în care gardienii sunt tot atât de ne­bunii.

Next