Rampa, iulie 1935 (Anul 18, nr. 5237-5261)

1935-07-01 / nr. 5237

Anul IS No. 5237 * Luni 1Iulie 12 pagini 4 Lai O parte din ţară se pregăteşte să primească oaspeţi şi alta să-i trimeată. Vara marilor mişcări de populaţie înlăuntrul hotarelor, s’a răsturnat deodată peste noi, ca un coş de flori din înalt. Oricât şi-ar vedea viaţa obişnuită de grijile ei, preocuparea de căpetenie rămâne plecarea. Marea şi munţii aşteaptă. Chemarea lor, cao sirenă sau ca un bucium foarte depărtat, se aude, când mai slabă, când mai limpede, dar fără întrerupere. Oficialitatea ea însăşi, care se mişcă mai greu, a dat ca un întâiu semnal. Avem de câteva săptămâni o nouă reglementare a turismului. Un nou consiliu a fost alcătuit pe lângă ministerul, de rândul acesta al internelor. Să-i urăm,să aibă mai mult noroc, şi poate mai multă statornicie decât premergătoarele lui! In vremea din urmă turismul nostru a fost tras în două părţi deosebite. De aici trebuiau să iasă şi două organizări deasemenea. Cred unii dintre noi ca ţara ar avea foarte mult de câştigat de pe urma străinilor din toată lumea, cari pleacă de-acasă în căutarea de jocuri şi de lucruri noui. După ce aceşti străini, Americani sau Nordici, au străbătut timp de cincizeci de ani sau mai mult, Franţa Elveţia şi Italia, dând naştere la o industrie şi la o literatură turistică, ei trebue îndreptaţi şi spre alte orizonturi- O anumită oboseală începe să se bage de seamă în mulţimea această călătoare, care aducea rodnicia peste unele ţinuturi ca un nor plin de apă- Ca acele soţii care se hotăresc să mai slăbească puţin legăturile soţilor lor şi le pun , înainte ,chiar ele oarecare prietenii de uşoară petrecere, tocmai ca să-i fie mai bine, la fel astăzi, cu ţările şi cu societăţile de mare turism- Ele se învoesc şi organizează singure îndreptarea unor Categorii de turişti spre ţările care până acum nu-i cunoşteau, când ne-am gândit că din acest fapt pot să ne vie bani de peste hotare şi oameni cari să se schimbe înprieteni şi să dărîme propaganda făcută împotriva noastră în străinătate, ne-am trezit cu turismul român ca o preocupare a Preşedinţiei consiliului de miniştri. Când însă, curând după acea bănuiala dinainte s’a schimbat în siguranţă, că turismul internaţional în România nu se poate desvolta decât după organizarea celui intern, alcătuirea aceasta s’a destrămat aproape de la sine. Ministerul sănătăţii, care are în deosebi grija staţiunilor balneare, a chibzuit atunci mai multe luni la un proiect de lege, de mai bună îndrumare şi de fericire a turismului. Tocmai când aşteptam acest proiect de lege, a apărut cealaltă hotărîre. Dacă turismul românesc e mai cu seamă o problemă internă, cum se putea face mai vădit acest lucru, decât aşezând deslegarea lui la ministerul de interne! verii Ciudat rămâne pentru noi până acum, din câte cunoaştem, din întocmirea lui, că la toate s a gândit legiuitorul, şi la drumuri, şi la hoteluri, şi la vapoare şi la aeroplane, şi la comisia monumentelor istorice şi la Marele Stat Major al Armatei, care toate pot să dea o părere şi un sprijin,, numai la formaţiile turistice propriu zise, nu. Ele întrupează însă astăzi turismul românesc şi au în cuprinsul lor, nu numai cunoscători, doar oameni de practică şi de faptă ai acestei îndeletniciri. Deocamdată, pentru noi, ceilalţi, cari descoperim iniţiativele oficiale, numai ca nişte indicaţii destul de sporadice şi prin urmare fără continuitate, ale unei mişcări colective din ce în ce mai vii, trei regiuni se ridică la orizontul verii. Este întâiu, coasta mării, cu cei 400 de kilometri ai ei, de nisipuri, de lacuri şi de faleze abrupte, dela Limanul Nistrului şi dela băile dela Budachi până la viile şi la smochinii de Miazăzi dela Ecrene- Bucurii ale soarelui şi ale apei, ale trupului gol şi ale odihnei cărnii şi gândului! Este apoi brâul dealurilor, dela îmbucătura lor cu munţii, cu toate locurile de băi, de sănătate şi de petrecere, de ambele părţi ale Carpaţilor, dela Ocna Sibiului şi Govora, până la Borsec şi la Vatra Dornei. Şi este, în sfârşit, muntele, cu turnurile lui de aer şi de brazi, fie în staţiuni de altitudine, cu alei de parc şi cu muzici în pavilioane, fie pe poteci de stâncă şi pe vârfuri singuratice, deasupra lumii. Intr’acolo pornim, ca în spre nişte isvoare de împrospătare. Tot anul parc are face sâ fie trăit decât pentru aceste două luni de ieşire din obişnuit- Emanoil Bucuţa f Scene de drum In a IlI-a, spre Cairo Pe arab, să-l cauţi în clasa a -a. Rapidul de Cairo câştigă pe de 130 pe oră. Vagonul e ispărtit în două compartimen. Cel rezervat pentru „ladies colorat în verde, celălalt are loarea cafelei cu lapte. f. Pielea acestor „doamne ’ — ■t se vede din ea (prea^ puţin sntru un european) — îmi ainteşte coaja castanelor prăji; iar ochii lor, vii, negri şi donaţi cu cărbune, nu-mi aminsc nimic. Pentrucă n’am văzut că ochii, în a căror coadă să-şi că cuib ciorchine de muşte, nu se nasc, se înmulţesc şi morite acolo, sugând cu o volupte pe care numai o tradiţie minoră le-o poate ocroti. „Doamle” se ascund sub voaluri nee, legate deasupra nasului prin un mosor de metal, galben. „Domnii” în schimb, purtători fesuri şi turbane, sunt îmbrății în toate culorile, discută ca cum s’ar certa tigăiţeşte, se ameninţă cu umbrelele, se bat în piept şi câteodată, când devin mai agresivi, adorm brusc şi încep să sforăie cu gurile căscate. Toţi sunt mândri de tâmplele lor, tatuate cu păsări. Pe o bancă, un arab clămpăne nişte foarfeci în jurul unui ou. Pare că aşteaptă să-l tundă, convins fiind că, dacă are pori, trebue să-i crească şi păr. In gări, vânzătorii năvălesc în vagon, cu portocale pe ramuri, cu sticluţe cu jasmin, cu limonade în căni colorate, cu pâini lungi şi turte de brânză albă. Când pleacă trenul, se încinge tocmeală şi bătae, apoi cu coşurile pe cap, vânzătorii sar din mers. La Teh-el-Barud, un „domn” cu anteriu albastru şi umbrelă albă, se suie fără bilet. E supus imediat unei judecăţi de manieră abisiniană, adică sentinţei „trecătorului”, a„primului venit”. Se încinge însă o bătae între „judecători”, pentru că fiecare susţine că el e „primul venit”. Din învălmăşeală, delicventul îşi găseşte scăparea sărind pe uşa vagonului. II crezi mort, dar mortul, acolo pe câmp, în urma trenului, cu turbanul rămas în coroana rotundă a unui măslin, agită încă umbrela în urma „judecătorilor”, cari nu-l văd, pentru că se mai bat până la staţia următoare. Când trecem al doilea braţ al Nilului, înainte de Benha, soarele apune şi spectacolul e atât de măreţ, încât toţi arabii adorm sub pulberea roşie reflectată de departe, dinspre deşert. SHEFERD’S HOTEL: CE ÎNSEAMNĂ O ,CAFEA CU LAPTE” La Cairo, pe strada din faţa acestui hotel uriaş, în care se câştigă şi se pierd zilnic sute de mii de lire egiptene sau de dolari, poporul se mobilează cu prezenţa producătorilor de zahăr şi bumbac. Aci, afrodiziacul răscolitor al florei sudice, venit din insula Ohezireh pe pudra primei zile de Kamsin (vântul care vesteşte incheerea sezonului), trezeşte alte gânduri. Şi aci, în miezul nopţii, negustorii, sub arcadelede vis-avis de hotel, îşi întind covoarele sub picioarele trecătorilor, dar ochii cată mai mult spre terasa imensă a hotelului, pe care americane frumoase şi jumătate goale beau băuturi reci şi îşi mângâe colierele de perle. Pe scările terasei, cerberi galonaţi triază, cu un ochiu sever, clientela. Strada asta, între terasă şi arcade, pare atât de intimă, încât terasa hotelului pare mai mult o tribună provizorie, ridicată pentru defilarea poporului Urmăresc abilitatea cu care un chelner în smock alb serveşte pe o cucoană bătrână şi fardată... şi privirea amicală pe care i-o aruncă. Am suprins cu siguranţă una din acele intrigi banale şi remuneratorii, cari se nasc în asemenea locuri, în avantajul tinerilor voinici și abili. întâmplarea n’ar avea nici o însemnătate, dacă n’aș afla repede că bătrâna e o venerabilă compatrioată, din cea mai aleasă societate dela noi. I-am aflat povestea: Are 67 de ani plus un foc ascuns, pe care nu-1 mai poate stinge în țară. De ce?... nu pricep. Românii au fost totdeauna generoşi cu femeile. Totuşi, adevărul e că doamna asta, pentru a-şi putea trăi viaţa, e nevoită să emigreze Prejudecată. Nu vrea să se facă de râs în ţară. Şi atunci — de vreo 15 ani — cam de când a devenit bunică — locueşte la acest Sheferd’s Hotel, unde în fiecare dimineaţă primeşte vizita unui masseur arab. Arabul o masează conştiincios, apoi descinde la portar, unde i se plătesc zilnic 50 de piaştri. „Bună treabă, bună plată”. Pe nota hotelului însă, arabul e trecut în contul „cafelei cu lapte”, care de obicei costă 5 piaştri, numai pe compatrioata mea şi a d-tale o costă 55. De unde s’ar putea deduce că se fortifică în fiecare dimineaţă cu unsprezece cafele cu lapte — aliment pe care-l recomanda pe vremuri şi d. Dobrescu (şi acum vedeţi că avea dreptate). Printre arcadele din faţa aceluiaş hotel, un arab mă simte că sunt „proaspăt”. Ca atare, nu vrea să mă lase în voia soartei. Se apropie de mine cu atâta solicitudine, încât mă cucerește. Ia acord toată încrederea. Vrea să mă ghideze. îmi vinde o apărătoare de muște, făcută din foi uscate de palmier și cu cotorul legat în mărgele colorate. Apoi, intră în subiect: — Ti vé oun femme? — Jé ti donne toüte femme que ti vé: femme arabe, femme jouive, femme negresse, femme roumaine, femme négusse, bicharine. sudanaise. füle d’Abbysinie, füle egyptienne... — Non! Omul meu rămâne pe gânduri, dar nu se desparte de mine. — Ti vé pas faire famour? — Non. — Pourquie, sidi? Și iar se gândește. In fine, peste o clipă, isbucnește triumfător: — Ah! je ti comprends! Ti vé oun garcon! Mi-a fost greu să-l conving că nu mă trage inima. Chiar după ce i-am dat un bacșiș să mă lase în pace, mi-a servit ultimul lui sfat: — Faut essayer tout de mérne. On connait jamais ses vices!... Mirţea Ştefan esc« O noua modă în Statde-Unire Femei cu aspect de fantome Ift Statele-Unite moda sa, schimbat şi femeile au urmat fără îndoială sfaturile bărbaţilor. După moda obrajilor fardaţi, a buzelor vopsite cu roşu, după moda ochilor făcuţi şi a sprâncenelor smulse şi desenate cu creionul, acum femeile nu se mai fardează deloc şi apar la baluri sau pe stradă, aşa cum ar fi eşit din baie. Schimbarea e prea bruscă. Frumuseţea ferbenind pare lividă. Cea mai mare gafă ce se poate face actualmente e să iubiţi pe o femeie neardată, dacă a fost bolnavă. Toate femeile cu părul decolorat seamănă cu Ofelia. S-a compus pentru aceste femei cari par înecate un Tango al Ofeliei. D. Const. Argetoianu în intimitate de Mihail Sebastian Nu aveam, intrând în biroul d-lui Argetoianu, nici un plan pentru convorbirea, ce-mi fusese acordată. Venisem nu numai fără întrebare formulate dinainte, dar și fără hârtie de scris. Eram hotărât să-i dau acestei întrevederi libertatea unei conversaţii care îşi găseşte singură drumul prin. .tre replici, parantese, amintiri... Nu ştiam exact despre ce anume vom vorbi şi dacă rândurile care urmează, vor părea într’un anumit fel digresive, lipsite de ordine sărind brusc de la un subiect la altul şi revenind apoi fără tranziţie, este numai pentru că nu am ţinut aci, dacă eu să conserv (ceea ce n’ar fi greu) cel puţin să sugerez, ritmul viu al linei conversaţii, pe care încerc s’o înregistrez cu fidelitate, deşi —vai! — fără acel inimitabil accent de humor bloxat, pe care i-l cunoaşteţi desigur d-lui Argetoianu, dacă Lati auzit vreodată vorbind. Cum orice întrebare de început era indiferentă, ea trebuind doar să ne deschidă drumul mai departe, am recurs la cea mai obişnuită şi l-am rugat pe d. Argetoianu să-mi vorbească despre ultimele sale lecturi. — Ultimele? Două carp. Vieţile domniţelor“ de Gane şi o istorie a lui Buda de Offenburg. Te surprinde poate, dar budismul m’a interesat totdeauna- Poate ca BK3K să compenseze totala mea necredinţă. Fiindcă eu n’am fost niciodată un credincios. E adevăratnu sunt un ateu din speţa acelora care se mândresc cu asta. Nu trag nici un orgoliu, din ateismul meu. Dimpotrivă, îmi pare rău. A nu crede este o nenorocire. Viaţa este mult mai simplă şi mai comodă pentru cei care au puterea sau naivitatea de a crede în ceva. Eu n’am crezut niciodată tu şi toţi oamenii din generapa mea. Prea am trăit mult sub influenţa raţionaliştilor şi a scepticilor Noi am fost definitiv marcaţi de Renan şi Taine Se vede că deaceea, dintr’un fel de simpatie pentru contraste, m’am interesat de budism, de istoria şi problemele lui. Am cetit ani dearândul în direepa asta, ceea ce nu înseamnă că m’am convertit. Nu- Sunt un necredincios rezistent. — Mă ispiteşte să pun în legătură această „profesiune de necredinţă“, cu reputaţia dvs. de scepticism. Sunteţi pentru toată lumea, domnule ministru, un sceptic. Mai rău chiar: un cinic. — Cinic!... Da. Adică, sincer şi nefăţarnic- Vezi, lumea pierde uşor sensul just al cuvintelor. Se uită că cinicii în filosofie reprezentau o şcoală, o atitudine, o direcţie. Astăzi „cinic“ se chiamă un om fără ruşine. Eu sunt doar un om fără ipocrizie. -Nu m’am jenat niciodată să spun ceea ce gândeam. Asta s’o fi chemând cinism sau scepticism. Dar cum să nu fiu sceptic, dacă de atâtea decenii mă învârtesc în jurul problemelor și al oamenilor? Când văd ce e în fundul gândului fiecăruia, mă lecuesc de orice iluzie. Continuare in pag. IV-a Ancheta noastră turistică, începută acum două săptămâni, a înregistrat rând pe rând răspunsurile scriitorilor N. Davidescu, Claudia Mirjan, Sergiu Dan, Henriette Yvonne Stahl, Ion Minulescu, G. M. Vlădescu, E. Lovinescu, Victor Eftimiu, Anton Helban, Tudor Muşatescu, Horia Oprescu şi al artiştilor V. Maximilian şi K. Bulfinski-Azi, coincidând cu numărul consacrat turismului, oblicăm răspunsul d-lui Cezar Petrescu. E cel mai complet, vast fecund ca întreaga activitate a fecundului romancier. — Plecaţi undeva pe vară ? — Ca orice român care se respectă... — Adică'? — Adică urmez obiceiul pământului, ca orce român care se re'fpectă- Las confor'.u’, liniștea, biblioteca, patul elastic, dușul, tabieturile de acisă, pentru '■amera cu peretele sonor de aiurea, pentru patul cu telurile care-ți trece prin coaste, pentru mâncarea cu muşte a unui restaurant suspect şi pentru acel regim de iritare perpetuă care echivalează la noi cu binecuvântarea unei vilegiaturi mult aşteptată vreme de zece luni... Dar nu am încotro- Mai em şi o scuză. Nu fac de plăcere şi nu o fac cu iluzii. Mă execut din constrângere, fug o lună jumătate din Bucureşti, la Cheile Bicazului, fiindcă acolo, departe de telefon şi de drumul amicilor, îmi voiu putea alcătui un program de lucru să termin volumul II din romanul Luceafărul sau Viaţa lui Eminescu. Apoi o luna de zile, voiu ispăşi alte păcate la Călimăneşti, meremetisându-mi ficatul cu apă de Căcailata şi cu regim alimentar de sugariu abia înţărcat. Cât de plăcută e această cură, întrebaţi-l pe prietenul Păstorel Teodoreanu, ca să-mi plângeţi de milă... Altădată, plecam unde mă tăia capul şi unde-mi îngăduia punga- Acum plec unde îmi porunceşte medicul şi unde găsesc oarecare garanţii de linişte pentru lucru— Eheu! Jugaces labuntur anni... Unde sunt vacanţele de odinioară ? Unde sunt lunile de vilegiatura absolută când plecam unde voiam eu, nu unde poftea medicul ori editorul ? — Unde v-aţi duce dacă aţi avea timp şi avere mare ? — Aş merge pe urmele lui Fiasco Ibanez. Aş face o călătorie în jurul lumii. Pentru aceasta m-aş dispensa de avere, mică ori mare. Mi-ar ajunge timpul, o corespondenţă de ziar şi un editor care sa-mi avanseze o parte din costul voiajului, în comptul unor (Urmare în pag. 11-a) mkiul,ilr,i A vaianM Infle plecafl ? Hade i’ai dace ? — Răspund© ' d—I Cez»** Pelr©scn .________>." ' «T _ * ŞI TURISM VILIGIATURA Mangalia Desigur că nu ni se cereun ghid al Mangaliei şi nici un articol omagial : fiecare se poate încurca şi descurca şi singur iar de elogiat nu ai ce, în această biată aşezare tătărească, înspăimântător de primitivă, la doi paşi de eleganţa şi confortul Eforiei. De ce atunci ne-am dus anul trecut a douia oară la Mangalia, şi ne-am duce mereu, .in loc să mergem şi noi ca ..boerii" la Eforie sau Carmen" Sylva, sau cu artiştii la Balcic şi tic rene . Să fie oare pentru acea imensă plajă unde nu-ţi intră vecinul cu picioarele în gură şi nasul în sunet ca pe celelalte plaje ale Dobroşei, ci ai loc să stai întins pe nisipul de mătasă şi de aur, numai tu cu nesfârşirea apei şi a cerului, şi de cele mai multe ori departe şi de tine însuţi ? Sau să fie poate pentrucă liniştea aceea imensă, orientală, încremenită cu luminile, umbrele şi buruienile din magaziile de grâne sparte şi moarte, ne aminteşte magaziile de grâne pustii ale Brăilei noastre neuitate şi de neuitat . Sau poate că ne cheamă iar casa aceea de gospodar înstărit din strada Alexanuris, unde cu ajutorul bătrânului Karabatakis şi a evlaviei noastre, am putut reconstitui viaţa de tumult şi de meditare a doctorului exilat la capătul Siberiei, a doctorului al cărui nume n'ai voe să-l rosteşti nici aici şi nici dincolo unde ar trebui purtat ca un stindard ? Oare ne cheamă intr'adevăr ferestrele oarbe pe care fantezia noastră le-a lumii dat din nou până la ziuă 7 Nu, nu credem ca Mangalia să ne cheme numai cu ceea ce ne leagă subiectiv de ea. Pentruce atunci se duce acolo mereu şi mereu aceeaş lume pe care ai mai văzut-o 7 Mangalia te cheamă pesemne pentrucă odată plecat acolo, ai evadat din tot ce era viaţa ta până la plecare.. ai evadat fără să tragi după tine, ca în celelalte staţiuni, toate obligaţiile de acasă şi toate legăturile de aici. La Eforie, la Carmen Sylva, la Balcic, la Sinaia şi la Buşteni n'ai scăpat de .Cina" şi „Colonade", nici de „joururile" şi de şedinţele de poker şi bridge; la Mangalia nu-ţi lipsesc, ai uitat de toate, ai uitat şi de „Corso“ şi de „Capşa”, de întâlnirile literare de la Montaureanu şi Alcallay. E o fugă cu, rădăcini cu tot, din tot ceea ce ai fost până aici. Iar dacă vii din odăiţia ta, îmbăiat în „Applassionata" pe care tocmai ai sfârşit-o, şi-l vezi pe Vinea la Delu-reanu, la o masă sub lumina puternică şi ireală de acetilen — cu spatele la hilarul monument al eroilor — şi ştii bine că în caetul acela mare in care se uită, are „Curcubeu" (aşa răînâne oare titlul 7) eşti şi tu Şi el departe, tare departe de nevoia de a lega o „discuţie“. Pentru că aproape, cu adevărat aproape eşti numai de bivoliţele negre, de măgăruşii cafenii şi cenuşii, de tătarii blânzi şi de tătăroaicele murdare, eşti aproape de toată lumea aceea asvârlităi acolo şi rămasă parcă aşa de veacuri cu pietrele din cimitirul turcesc uşă în uşă cu aşazisul „Casino"/ Mangialia, ne cheamă poate nu atât pentru plaja ei miraculoasă, cât pentru singurătatea de început de lume în care poţi înnota,ne cheamă poate pentru grădina aceea sălbatecă paradisoacă în care am găsit într'o zi un tătar bătrân paralizat şezând dela începutul lumii sub copac şi aşteptând parcă să putrezească, pentruca într'o bună zi să-i găsim din nou, înflorit odată cu merii sau cu cireşii. Dar mai ştim noi pentru ce ne cheiamă Mangalia.7 Ştim, însă, bine pentru ce nu vom mai putea pleca. Ury Benadoi* Amintire din Braşov Iubesc prea serios Marea ca s’o pot suporta mai mult decât treizeci de zile vara şi câteva ceasuri, apoi, prin Noembrie. De aceea mă veţi găsi la Braşov de câte ori braţele de fier ale Capitalei îmi vor lăsa o libertate niciodată totală.. (încerc să-mi amintesc de când datează relaţiile mele cu peisajul Braşovului, de când Braşovul face parte din latifundiile mele afective — şi nu pot evoca decât o dimineaţă de iarnă, cu un ger atroce, o dimineaţă duşmănoasă în care toate vi se refuză violent: femeile care lunecă pe trotuar, cu capetele pe trei sferturi ferite în blănuri, oamenii cu fulgi îngheţaţi pe obraji, vitrinele parcă drapate într’un doliu alb — şi în fund brâul munţilor de sticlă... Hotărît, nu avea nimic atrăgător Braşovul acesta încruntat cu Biserica Neagră ca un martor de piatră al singurătăţii neîndurătoare, dar prin mii de fibre farmecul inaccesibil începuse să pătrundă în fundul memoriei mele răscolind nu ştiu ce strămoş adormit de veacuri... L’am revăzut, puţin intimidat, într’un Iulie cu soare oriental şi am urmărit din odaia mea marşul lent al unui pensionat de domnişoare spălăcite pornit în ascensiune pe Tâmpa, apoi plimbarea legănată a unei perechi de turişti şi în cele din urmă un domn tânăr încercând dealul cu alpenstocku!. Toate acestea pot fi văzute oriunde, în orice staţiune climaterică, dar numai la Braşov ele se pot integra atât de adânc în sensibilitatea nervoasă a peisajului, numai la Braşov un pensionat de fete poate să aibă aerul acesta incolor, numai pe drumul acela perechea de turişti îndrăgostiţi poate trezi amintirea unei stampe nemţeşti, numai acolo domnul cu baston de alpinist reuşeşte să trăiască un moment cu adevărat sviterian... La Braşov e o fată atât , de naivă, una Erna, puţin nebună. Aşteaptă şi-acum pe un băiat sportiv care a dormit în casa ei o noapte şi a pornit cu sky-ul în zori, fără să mai afle drumul îndărăt. Nici n’a aflat , încă fata asta, puţin nebună cum vara spus, că băiatul a fost îndreptat spre Bucureşti într’un vagon mortuar cu sky-ul sfărîmat, alături. Numai ca s’o vad pe Erna cu privirile ridicate spre creste, aşteptând mereu întoarcerea băiatului, mă duc uneori la Braşov. Nu vă grăbiţi, domnule, cu calamburul facil: — Astea-s braşoave! S’ar putea să treceţi drept idiot. Fiindcă nu există un singur Braşov, ci mai multe. Eu v’am vorbit de Braşovul meu. Să nu pierdeţi însă^ speranţa de a-l descoperi într’o zi* Sergiu Dan O noua grupare teatrala la Paris Sub titlul „La Jeunesse Artistique“ a luat fiinţă la Paris o nouă grupare teatrala. Această grupare va monta pe o mare scenă parisiană, în toamnă „Les Caprices de Marianne“ de Alfred de Musset, în costumele de la 1850. Piesa lui Musset va fi jucată ,în adevăratul ei cadru și în adevărata ei atmosferă morală.