Rampa, iulie 1935 (Anul 18, nr. 5237-5261)

1935-07-01 / nr. 5237

2 II.ia——mm in iimwiwill i volume cu impresii de calătorie. Cum însă nu există nici gazeta care să aibă nevoie ,­de un aseme­nea corespondent, ‘nici editorul care să rişte o asemenea... aven­tura editorială, stau acasă şi ci­tesc impresiile de voiaj ale con­fraţilor mai norocoşi din Franţa şi Anglia: Huxley, Marc Cha­­dourne, Paul Morand, Andre Mau­­rois*, etc. — Ce locuri sunteţi ten­tat să vizitaţi ? — Înainte de toate, America. Aceasta fiindcă toate acolo sunt în stil şi proporţii americane. Ca­sele, oraşele, fluviile, munţii, cas­cadele... M-ar interesa America, despre care am citit şi citesc zilnic atâtea cărţi şi studii şi impresii contradictorii, fiindcă acolo civi­lizaţia rasei albe dă un teribil examen în faţa realităţilor. De soarta finală a acestei crize des­făşurate în America, depinde ori­entarea viitoare a civilizaţiei noa­stre, a maşinismului, a paradoxe­­lor industrialo-economice... Ase­menea epică luptă nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Iar adevă­ratul ei aspect nu-l­ poţi cunoaşte decât la faţa locului, direct, după impresii proprii, nu după impre­siile subiectivate de alţii­. Ce aţi văzut mai interesant în largul lumii ? — Să răstorn întrebarea... Eu cred că n-am văzut, cred că nu există nimic pe lume, care să nu fie interesant într'un fel sau al­tul. Am trecut hotarul țării de vre­ o opt ori nouă ori, în călăto­rii care au durat între șase luni sau trei săptămâni. Am străbătut^ Mediterana cu vaporul; de trei ori Ungaria, Austria, Italia, Elve­ţia şi Franţa cu automobilul; de mai multe ori cu trenul. Am re­văzut locuri care la primul voiaj mi se păreau de un mai mic in­teres, iar la a doua şi a treia că­lătorie de neasemuit farmec şi de­ o deosebită însemnătate. Căci aceste impresii sunt şi în funcţie de evoluţia noastră spirituală, de anumite stări sufleteşti- Gândeşte puţin. Am văzut Stambulul, Ate­na, Veneţia, Neapoli, Genova, Marsilia, Barcelona, Algerul, în bazinul Mediteranian... Am vă­zut Tirolul austriac, italian şi el­veţian , Elveţia de două ori stră­bătută cu automobilul. Alpii mari­timi, Coasta de Azur, valea Loi­­rei, valea Rhonului, Normandia, Bretania , Parisul şi , Mont Saint- Michel, Roma şi Florenţa, Venetin şi grotele Hela Postumia, în­fiii Oceanului şi marea Mânecii, Mont-Blanc şi Apenini... Cum aş putea alege între toate? Dacă m­a­m oprit de patru-cinci ori la Veneţia şi la Florenţa, de fiecare dată le-am regăsit cu altă emoţie şi am descoperit altceva care să mă reţină o zi sau două mai mult decât proiectasem în itine­rar. E mai interesantă Malta de­cât Algerul ? Mai interesant Pa­risul — pe care îl cunosc poate mai bine decât Bucureștii — de­cât e interesantă Marsilia, Geno­va, Barcelona ? Greu a răspun­de. Poate imposibil a răspunde. E mai interesantă catedrala de la Chartres decât Mont-Saint-Mic­­hel, catedrala din Tours sau cea din Orleans ? întotdeauna mi s’a părut că ultima vizitată e şi cea mai interesantă. Când impresiile s‘au stratificat, am revenit asu­pra lor­, dar tot nu sunt capabil a alege... De două ori am străbă­tut Valea Loirei, cu faimoasele castele, în condiţii identice, cu au­toimobilul şi cu libertatea de a fi­xa popasurile după pofta inimei, iar ducă orariul unui voiaj turis­tic circular. Totuşi impresiile au fost deosebite, fiindcă n’au coin­­cidat anod­mnurile călătoriei. Un apus de soare la Amboise sau la Chinon, a transfigurat lo­calităţile castelele, parcurile, rui­nele. O furtună pe ţărmul Ocea­­nicii, în Bretania, la Quiberon sau la Concarneau, a dat măreţie unui peisagiu pe care l-am regă­sit după câțiva ani somnolent şi banal. — Să modific atunci întrebarea. Din toate călătoriile, care v’au lă­sat o amintire particulară, ieşită din banal? — La aceasta e mai ușor să răspund- O amintire neștearsă mi-a lăsat o călătorie de-o lună, cu vanorul: Constanța-Stambul. Atena-Malta-Catania-Taormina-Ne­apole-Genova-Marsilia-Barcelona- Alger și retur. O lună pe mare, nu găsesc o călătorie mai odihni­toare, mai proaspătă în impresii, mai calmantă pentru un citadin. Alternanţa vieţii de vapor cu via­ţa de port, lasă răgaz impresiiilor să se stratifice. Ai trândăvit o zi ori două, la soare, pe punte, abia mişcându-te de pe un chaise-longue pe altul Cu lâncezeala unui boa-construc­­trictor în faza digestiei. De­odată, într’un amurg ori în zori, se iveşte un port- Cu frene­zie ai năvălit în oraşul necunos­cut şi prea puţin cunoscut, ca în 24 şi 48 ore, să iscodeşti tot ce se poate vedea: un templu, o piaţă, o grădină botanică, un acquari- UBI, un muzeu, o cafenea ori un local din noapte, celebre toate* După o" zi ori două de istovire, cu nopţile respective (şi cunoşti poa­te ceva du, ■■■iaţa de noapte a por­turilor!), iţi iei focul din nou pe punte, în chaise-longue, să-ţi o­­dihneşti oasele şi să-ţi digeri im­presiile. Compară aceasta cu mi­zeria unui voiaj cu trenul!... şi trec acum, la a doua călăto­rie puţin banală- E vorba de un voiaj cu avionul, de la Paris la Bucureşti. Las la o parte noutatea în sine a i­ppresiilor- Aspectul cu totul no­spescut al peisagiilor pe care le-ai parcurs cu automobilul «au cu »rot­ul — şi peste care treci într'o singură zi, la înălţime de o mie de metri, Dunărea urmări­tă de la ’svoari până la Porţile­ de­­fier, aspectul oraşelor pe care altfel ie cunoşteai şi altfel îţi a­­par văzu­te... din cer. Cu toate a­­cestea te familiarizezi la a doua ori a treia călătorie. Desigur ca ar face să zâmbească un pilot de profesie. Noutatea masivă a impresiilor e de altă nat|s*S..­ Am plecat în zori din aeroportul Bourget. Am lăsat, ia urmă Parisul, după o noapte cu tot ce-ți poate da Parisul*­­E inutil să încerci a dormi it noaptea plecării. Auto*­mobilul Cîcnei pleacă dela sediul companiei la Burget, la ora trei după miezul nopţii). Te-ai îmbarcat înainte de ora patru dimineaţa­ In fotoliul de a- Inturi, un călător obişnuit al aces­tei rute aeriene, a deschis gazete­le de dimineaţă şi parcurge ştirile fără să ridice ochii când decolea­ză avionul, tot aşa de indiferent la aceste faze ale călătoriei, bana­le pentru el, ca un cetăţean urcat in tramvaiu pe-o linie care nu-i mai spune nimic. Străbaţi Fran­ţa, Germania, Cehoslovacia, Aus­tria, Ungaria, Iugo-Slavia, Olte­nia şi Muntenia până la Bu­cu- Unde plecaţi? Unde v-aţi duce? Continuare din pagina l-a sit in Ea Paradis general şi une­le capitole din Întunecare, Valea Uzului in aceiaşi întunecare, în­­tr’o parte din novela Somnul, în A doua moarte a lul Gugue­­meer. O localitate din Ardeal în Aranea, ştima lacurilor. Cheile Bi­caşului într’un capitol din Cheia visurilor. In Comoara regelui Do­­michet şi Aurul Negru, am stră­mutat u­­n de­ cor de pe Valea Pra­hovei la poalele munţilor Moldo­veni violentând oarecum geogra­fa, fiindcă într’o lume moldove­nească mă simţeam mai la în­demână. In Luceafărul am zugră­­vit oameni şi locuri din Bucovina, Ardeal, ţinuti! Botoşanilor din Moldova. Toate locuri văzute, cu­noscute, prelucrate. Şi trec acum la o a doua parte a răspunsului. Paralel cu aceste cărţi de inspiraţie şi de atmosfera autohtonă, în două romane: Bale­­tul mecanic şi Greta Garbo, a­u folosit impresiile mele de călăto­rie peste graniţă. In primul vo­lum din Baletul mecanic am evo­cat decorul şi atmosfera Coastei de Azur. Unui imbecil î s-a năză­rit că realitatea a fost senzaţiona­­lizată, dacă se poate spune. Fi­reşte, că aşa îşi imagina el că e Coasta de Azur, în închipuirea clocită pe­ un maidan bucureştean. De fapt, am zugrăvit Coasta de Azur, ca şi un întreg intinerar me­diteranian, aproape cu fidelitatea unui ghid, ca omul care am cu­noscut bine locurile, oamenii şi moravurile, dintr-o experienţă personală şi de mai multe ori re­­petită. Multe personagii evocate de mine în acest roman au existat în carne şi oase, au făcut parte oarecum din cronica locală. De­corul îmi era familiar şi mai fa­miliar încă, reverul decorului. De asemeni, în Greta Garbo am folo­sit impresiile mele veneţiene, pro­iectate bine înţeles prin ochii şi au­fletul unor eroi, care trebuiau să vadă şi să simtă un decor şi o at­mosferă consecvent cu optica şî cu spiritul lor. Sunt cu alte cuvin­te impresii alterate, subiectivate, înadins prelucrate, căci nu zu­reşti. Seara aî coborît la Bucureşti îţi repezi bagajul la hotel, nu ai nevoe să-ţi schimbi nici gulerul — voiajul n’a lăsat nici o urmă —, şi dai deodată în tămbălăul semi­­balcanic din Capitala patriei ta­le, în mirosul de mititei sfârâiţi şi în gălăgia vânzătorilor de ga­zetă. Aceasta e impresia cea mai vie şi neuitată. Contrastul dintre lumea de unde ai plecat în zori şi atmosfera lumii unde ai ajuns în amurg, te iubeşt­e ca o lovitură de măciucă. Ai lăsat accidentul­ Te-a luat in braţe orientul, înainte de a te desmetici. Acelaş drum par­curs Cu trenul, iţi lasă posibilita­tea unei reclimatizări. De la Viena încoace, trenul, gările, oamenii, încep să capete puţină culoare lo­cală asemănătoare Cu aceea de la noi de acasă. De la Budapesta în­coace te simţi chiar ca la tine a­casă­ In Bucureşti, când ai des­cins din, gara de nord şi când ai intrat cu automobilul pe barieră, te aştepţi la sfârâitul mititeilor, la jegul hamalilor, la haosul pito­resc (dacă vreţi), al străzilor şi la răcnetul vânzătorilor de ziare, des­culţi şi zdrenţăroşi. Te înghite foarte firesc o lu­me cu un climat specific, unde ai crescut, unde te-ai format şi tu. Când cobori in­să din avion, după aceiaşi cale parcursă într’o singură zi, fără stadiile succesive de reclimati­­zare, impresia e masivă şi te a­­sigur, dezolantă. Ce nai­ba să poţi lua acelaş avion a doua zi şi sa fugi îndărăt, într’o lume fără mardeiaşi, de toate categoriile, de pe stradă, din politică şi din lite­ratură? — Ce preferaţi, plimbarea, vo­­iajul de studii sau locul de odih­nă ? *— Nu pricep, n’ara priceput niciodată această difernţiere. Or ce călătorie înţeleg că înainte de toate e o plăcere. Devine fatal o odihnă, oricât de obositoare s’ar a­­răta în aparenţă. Şi devine călă­torie de studii­, fără să vrei şi fără s’o ştii. A pleca într’o călăto­rie cu un scop precis de studii, mi s’ar părea o corvoadă tot atât de o otrăveau o Coastă de Azur, un­­-stupidă, ca aceea la care mă obli­ga profesorul de literatură în li­ceu când mă desgusta de teatrul lui Corneille ori Racine, punân­­d­u-mă să memorizez pasagii, să recit au fi când a fost scrisă şi ju­cată Cutare piesă, sa confrunt a­­ceste piese cu legile genului dra­matic. Noroc că­ profesorii de li­teratură trec şi că Racine şi Cor­neille, rămân. După câr am scăpat de dascăli, m’am întors la auto­rii favoriţi, svârlind cât-colo ma­nualele de literatură­.. Cam în a­­ceiaşi poziţie, mă aflu şi faţă de „călătoriile de studii’’. Unde apa­re un scop precis, didactic, obli­gator: farmecul plăcerii gratuite şi depline, dispare. Decât să fac o asemenea călătorie, m’aş resem­na că urmez exemplul lui Xavier de Maistre, mulţumindu-mă cu o călătorie în jurul odăiei mele. • — Simţiţi nevoia vacanţei? — O! Da! Dar mi-este interzisă posibilitatea unei vacanţ«* După cum ai văzut dacă voi lipsi două luni jumătate din Bucureşti, una jumătate va fi consacrată lucru-, .ui (şi ce program de lucru! zece­­douăsprezece ore pe zi), iar o lu­nă va fi a medicilor. O cură nu e o odihnă, nu e o vacanţă. E o tor­tură.­­ Aţi descoperit vre­un colţ pitoresc necunoscut, care ar me­­rita să fie vizitat? Destule, în ţara noastră. De prisos să înşir nume de localităţi. Cum locurile sunt necunoscute, m’ar obliga aceasta să le zugră­vesc, ca să-mi justific opinia. N-avem răgaz, nici eu, nici dum­neata, pentu aşa ceva..-- Subliniez doar că aceste minuni de pitoresc, sunt tocmai acele unde frumuse­­ea naturii s’a păstrat intactă, ne­trivializată de mâna omului. Sau acele unde contribuţia omului, a­­andonată, s’a încorporat naturii. Un schit vechiu, o piatră la o cruce de hotare pe-un tanc de munte, un isvor tăinuit cu tufe __feregj. Pretutindeni însă unde a apărut omul să facă adăposturi­le excursii, să se iscălească pe-o cruce ori pe coaja unui mestea­­ăn cu briceacrul, să leped« în iar­bă cutiile goale de sardele şi ghio­motoacele de hârtii unse de gră­simea salamului, frumuseţea a dîs parut. S’a spurcat. Poate şi fie. a­­ceia, cu un egoism foarte legitim, mă abţin sa povestesc un nume doua de locuri minunate dar ne­­unoscute. Dece să asmuţim bar­barii, asupra templelor care-au fost cruţate de urgia barbarilor până acum? Ce voiajuri sau locuri vă­zute au inspirat descrieri în opera D-voastră? Să le împărţîm în două. Cum literatura mea este situată foarte pe pământ ca decor in atmosfe­ra, în mod fatal m’am folosit de un decor real unde mi-am plasat ac­ţiunea unei novele ori a unui ro­man Adesea ori am trişat, fireş­­te* Adică am transfigurat ori am Informat, decorul real, în măsura cerută de context. Constanţa şi Teekirgbiol. In anumite capitole din InfuDecare, Mănăstirile Mol­dovei în anumite schiţe din Car­net de vara. Romanul,­­ Bacăul, Pistra-N., în Oraş Patriarhal, la­im­erir, mediteranian, o Veneţie, aşa cum le-am înregistrat eu, ci aşa cum se înregistrau pe retină şi iu sufletul unor eroi ai mei, în vederea unor anumite desfăşurăr­­de acţiuni şi desnodăminte. Un criminal urmărit de poliţie vede cu alţi ochi Veneţia unde s’a re­fugiat cu un paşaport fals şi cu alţi ochi o vede un turist englez, care colindă lumea să-şi alunge spleenul. Tot aşa Parisul lui Bol­­dur Sloveanu şi al lui Zaharia Du­­hu din Comoara regelui Dromi­­chet şi Aurul negru, e acel pro­iectat în sufletul şi existenţa lor, nu Parisul voiajorului care era oprit trei săptămâni să colinde teatrele, cabaretele, puţin şi mu­zeele, şi să se întoarcă acasă cu o recoltă de crevăţi.­­Mi s’a pus chiar întrebarea, de ce nu scriu impresii de călătorie, de vreme ce un înăscut neastâm­păr mă alungă măcar o lună pe an dincolo de hotarele ţării şi al­tă lună mă împinge să bat dru­murile noastre? Socotesc literatura de călătorii un gen extrem de dificil. Ce-ai putea spune nou şi viu, după a­­tâţia călători geniali cu o atât de vastă emoţie? Să mai încerc a zu­grăvi Constantinopolul, Atena, Roma, Neapoli, Vesuvia, lacurile I­­taliene, lacurile Elveţiene, bătând drumuri bătute de alţii mai mari înaintea mea şi bagatelizându-le o literatură nemuritoare? Ce mi­zerie! M-am păzit de asemenea păcat... Am folosit şi voi folosi im­presiile personale din aceste călă­torii, în alcătuirea diverselor ro­mane, fiindcă aci asupra materia­lului am deplină suveranitate. A­­leg ce mi se pare potrivit pentru a schiţa un decor, a contura fi­­sionomia unei mulţimi, a fixa o atmosferă. Nu sunt silit să respect cu fidelitate realitatea. O defor­mez sau o transfigurez după cum cere economia romanului, după op­tica şi sensibilitatea eroilor, întru pregătirea unui anume desnodă­­mânt. Cu o călătorie în jurul lu­mii ar fi altceva. Aci, impresiile s ar articula într’o viziune de an­samblu a planetei, diversitatea elementului uman, de rase, tradiţii şi, trecut deosebit, ar îngădui al­cătuirea unui jurnal de călăto­rie, care să nu cadă nici în ba­­nal, nici în monotonia unui exo­tism pierrelotist, de suspine pe ruine şi de ahu­ri­ exclamative în faţa apusurilor de soare şi răsări­turilor de lună sub diverse lati­tudini* — Ce aţi recomanda unul străin să vadă la noi? — Valea­­Ţiului, Cheile Bicazu­­lui, munţii Maramureşului, Delta Dunării cu pădurea Letea, prive­liştea de pe Ceahlău într-un zorţ de zi, capul Caliacra într’o nămia­­ză de furtună, lacul Bucura, Ada- Kaleh, Gheţarul Scărişoara şi Valea Iadului din munţii apuseni, „isbucnirile“ şi „cetăţile“ din mun­ţii Bihariei. Poate în al doilea rând Valea Oltului şi a Praho­vei. Numai la sfârşit Balcicul şi Vâlcovul. Balcicul, fiindcă oricât de interesant ni se pare nouă, e de-o valoare pitorească exotică în­tru totul relativă. Se află destule orăşele cu un acelaş caracter pe tot litoralul bazinului meditera­nian, pe coasta Turciei, a Greci­ei, a Asiei mici, a Africei, până la Cassablanca. Vâlcovul, fiindcă s’a exagerat entuziasmul pentru această ,,Veneţie românească“**. Delta Dunării are destule alte fru­museţi, care nu pot fi asemănate cu nimic, de nicăieri, scutindu-ne de asemenea nesăbuite compara­ţii, jenante şi pentru Veneţia Do­gilor, şi pentru bietul Vâlcov al bieţilor pescari lipoveni. SOLID ELEGAJIT PRETURI* FABRICA TAMP­A CALIMANESTI TC & MARE mmi ol ROMÁNI25 TELEES-WAk PASAGIUL

Next