Rampa, septembrie 1935 (Anul 18, nr. 5289-5314)

1935-09-01 / nr. 5289

Anul IS ■ I I­I ■­ No. REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON NO. .­ei­.4 A­BONAMENTE Trei laal ..........................................Lai 300 S.*e Ioni.............................................Lai 500 Us M..................................................Lai 1000 1* străinătate­­: institution' dubla Publicitatea: RUDOLF MOSSE S. A Blurouillai B dul Bratimn 22—Teleîon ■ 1.40.07 % FRANCIS DE MIOMANDRE Vrea sa demonstreze în noua sa carte ca America n’a fost descoperita de Cnstofor Coturnii. Marele navigator n'a fost niciodată in America, t .susţine scriitorul francez O vizită la Formenion, in Majorca Se spune că toate drumurile duc la Roma, două numai duc în­să la Formantos : unul pe mare, altul pe uscat. Formantos e cel mai admirabil colt sălbatec al Majorcei. Stâncile i-au fost cizelate de mare, coltu­rile lor ascuţite se îndreaptă ca şi cum ar vrea să se apere contra lichidului de un albastru viu ce le macină încet. Dintre cele două drumuri pe care le-am indicat, cel mai bun e cel pe uscat. Marea oboseşte de cele mai multe ori chiar pe marinari, după o oră de navigaţie. Drumul suie însă în spirală până la o înălţi­me de 800 de metri. Trece prin­­tr- regiune de­ o sălbăticie groa­znică, arsă de soare şi aridă. Când, deodată, în apropierea mă­rii te cuprinde o senzaţie bine­făcătoare de aer proaspăt marin. Aci e Formantos , cresc arbori, iarba e verde, o briză plăcută te surprinde şi te face să te opreşti. Munţii te închid din ambele părţi şi nu zăreşti nici-o fiinţă vie.­­ I I i v. Formantos n’are decât un ho­tel şi-o casă. Aceasta din urmă se ascunde sub un şir de pini. Din drum presărat cu nisip duce la ea. E o căsuţă albă, modernă, care contrastează cu roca cenu­şie care o înconjoară. COCKTAIL PENTRU PATRU La sosirea noastră, se îndreap­tă de pe terasă către noi un domn cu un pahar în mână.­­ Francis de Miomandre. Ne primește îndată cu obişnuitul său entuziasm şi admirabila sa fan­tezie.­­ I I I I J — Am venit să văd cum trăiţi în deşertul acesta. — In chip de Robinson... îna­inte de-a sta de vorbă să bem Şampanie de cocktail ? D-na Miomandre ne prepară patru „ginfizz“-uri. — Acest coif pare deșert, îmi spune Miomandre, în realitate e mult mai civilizat decât s-ar cre­­ de. ! . In fond e încântat, căci duce o via|ă liberă. Trebue să vorbim de proectele literare. Miomandre are multe. Cum e însă un om de voință, care nu pierde din vede­re ținta urmărită, el nu se ocupă pentru moment decât de unul singur. Acesta îi va oferi Insă prilejul să dea curs liber neo­bositei sale fanteziii COLUMB ȘI AMERICA — Scriu, spune el, o carte is­torică: Oul lui Columb, în care voi demonstra într'un mod de netăgăduit că, Columb n'a cuce­rit America. 1 Ideia mia venit Ia Barcelona, privindu-i statuia din port. Am reconstituit repede isto­ria lui Columb, care în cartea mea va fi un fel de aventurier care povesteşte verzi şi uscate contemporanilor săi. Iată teza mea . Se vorbea în acea epocă de-o fătă imaginară, bogată în mirodenii, dar unde nimeni nu fusese încă. Columb frecventa portul, bineînțeles, se întâlnea cu derbedei şi femei uşoare în ba­rurile cele mai dubioase. Lua haşiş şi imaginaţia sa vagabonda. Astfel în timpul beţiei povestea voiajuri fabuloase pe care nu le făcuse decât în vis. Se convinse el însuşi şi strigă peste tot că a descoperit America. De ce nu vreji să fie crezut ? Cum puteau fi verificate afir­maţiile sale, povestirile sale fa­buloase despre o ţară pe care toţi o pnviau ca legendară ?“ Francis de Miomandre, presară monologul său cu observaţii fan­teziste pline de-o fină filozofie. Nu-1 strivește pe Columb. Din contră aventurierul îi e simpatic. Dar se amuză. GROTE, TOMATE ȘI UN SMO­CHIN Ne conduce în grădină. — Am o grotă, un smochin și o grădină de zarzavaturi, n© spu­ne el. Să începem cu grota. Mergem. Francis de Mioman­­die vorbește, obrazul său e atât de departe de realitate; grota sa e o cavernă; smochinul, unul din acei rari arbori ecuatoriali, iar grădina de zarzavaturi are opu­lenta grădini Hesperidelor. — In amintirea acestei după­­amieze am să-ți dau să duci eu dumneata niște pătlăgele. Vai, nu e decât una singură, și încă verde. — Se coace pe zi ce trece ! E prima pe care o recoltez. BERBECUL SĂLBATEC In momentul acela, nişte lă­trături furioase răsunară până la noi. D-na Miomandre apăru speriată. — Câinele şi-a înghiţit zgarda, Francis.. . Francis tresare, păleşte, şi fuge. — Oh ! e groaznic, ce-am să mă fac ? Declamă cuvintele pe un ton patetic, sub care se simte cea mai fină ironie. Trebue dar să cunoaştem po­vestea. — E din cauza berbecului săl­batic, îmi explică el. —­ Un berbec sălbaec ? — Da, care trăeşte aci în munţi. E un animal teribil, când se înserează, năvăleşte în grădi­nă, trece ca o furtună şi răsco­leşte tot. Noaptea mă deşteaptă cu lovituri de copită în poartă. Nu-i nimic de făcut ca să-l spe­­rii. Am cumpărat un câine ca să-l gonesc. Câinele are frică de el. O astfel de frică încât şi-a înghiţit zgarda. Miomandre se opreşte o clipă, recită pe neaşteptate versuri, a­­poi, vorbește de Don Quichotte, pe care l-a tradus într'o­ formă ad­mirabilă. Cervantes e pentru el (Urmare în pag. 11 l-a) Critică şi poezie In sfârşit, reacţiunea critică a sensibilităţii noastre se afirmă. Procesul acestei reacţiuni de simpatie se manifestează insă așa cum poate. Iar valorile proprii istoriei literare suferă prin fap­tul că nu sunt încadrate just în rama geometrică a timpului cro­nologic. ] ] ’» Pentru că există o reacţiune cri­tică a sensibiltăţii noastre, adică o încercare de a stabili nu nor­me clasice de cultură, ci liber­tatea izolată şi pură a unei tech­­nici personale a spiritului poe­tic — e vorba de poezie — vom face abstracţie de modalităţile inerente criticei. Şi vom concepe numai valoarea ca atare, iubind versul în timpul său, adică în­­inima care l’a creat şi definit. Ne­­ displac rigorile datelor exterioa- Te. Dacă la timp, în faţa poe­ziei, cinica simţurilor noastre nu a reacţionat, e de vină o fatali­tate organică. Cine l-a împiedi­cat pe Ion Vinea să fie un mare poet ? Nici măcar sensibilitatea noastră, care întârziată, îl des­coperă şi îl afirmă puternic, a­­bia acum. .­­ . j­­ Am asistat la, o interesanta po­lemică, în care tonul profesoral, cel volubil şi nervos, amestecân­­du-se cu cel cu nuanţe venite din înţelegere şi sensibilitate au dat loc în orice caz la precizări de date, atitudini critice şi literare în ge­nere,­­ încercând a compromite poe­zia argheziană şi intrând direct în polemică vie cu d. Vladimir Stre­inu, d. Eugen Ionescu lasă, pe deasupra, să primeze valori poe­tice ca Ion Vinea şi Tristan Tzara. ’ • • ■ j j A ' D. Şerban Cioculescu face caz de date. Datele istorice, în paran­teză, nu au importanţă decât pentru istoria propriu zisă. Noi, care trăim un moment oarecare de cultură, nu ne îndreptăm cu simţurile noastre critice decât spre adevărul absolut al calită­ţii. Nu ne interesează ca Ar­­gh­ezi a publicat versuri pentru prima oară în 1896, la Liga Or­todoxă a lui Macedonski. Iată faptul că poetul Cuvintelor po­trivite a refuzat între anii 1914— 1916 versurile „prea îndrăzneţe“ ale lui Ion Vinea, este conclu­dent. ' 1 I !:­­ M‘a impresionat deosebit de plăcut atitudinea, neglijentă da­că vreţi, a d-lui Eugen Ionescu. E un fel de a mă exprima care cred ca va conveni d-lui Şerban Cioculescu. Autorul „Elegiilor pentru fiinţe mici" afirmă o ma­re simpatie subiectivă faţă de poezia lui I°n Vinea, fără a-şi mărturisi şi plăcerea obiectivă, de a asista critic, la desfăşura­rea unei naturi poetice excep­ţionale. Desigur că nu pot susţine a­­beraţia că „Tudor Arghezi a fost un discipol al lui Ion Vinea“, după cum greşit a interpretat li­nul din cei 3 autori ai bazaru­lui Faclei. Am încercat nu de mult, în coloanele acestui ziar a încadra într’un sens poetic au­tentic, de valoare literară, vîna poeziei lui Ion Vinea. Nu n'a interesat și nici nu mă in­teresează din punct de vedere subiectiv, cultura cronologică, ci cronologia culturii, adică relativ la poeziei, mă preocupă scurge­rea timpului poetic, deci poezia afară din timp. Nu vreau să încerc aci o inter­venţie care prin atura ei să fie susceptibilă de a lua partei or­ganic, măcar cu o uşoară sufla­re de sentiment, în polemica ce­lor 5 distinşi intelectuali. O ob­servaţie însă : critica se luptă încă să rotunj­ască valoarea poeticei argheziene. D. Eugen Io­nescu o găseşte de o mediocrita­te prin esenţă absolută, d-nii Vladimir Streinu şi Şerban Cio­­culescu, dimpotrivă. Tânărul cri­tic Eugen Ionescu este pentru o poezie estetizantă, ceilalţi doi co­laboratori întru decapitarea lui Eugen Ionescu, sunt pentru o poezie vitalistă, substanţială. D. E. I. spune în Ideia Românească (an. I. 2—4) : „Cuvintele lui su­nă, astăzi, mai „potrivite” decât oricând şi ceea ce isbuteşte să fa­că mai bine acum este, pur şi simplu, copierea unui arghezi de altădată". Iar în Facla din 25 August a. c., tot d-sa, prezintă pe acelaş poet ca pe un feno­men poetic ordinar, volubil, „cu geniu verbal". Aderenţa d-lui Eugen Ionescu la poezia lui I°n Vinea este ex­plicabilă. Este poate simpatia fa­­ţă de extremismul liric care handicapează evident lirica ro­tundă, confortabilă, a poetului „Fiorilor de mucigai". Este exact ceea ce bănuieşte d. Şerban Cio­­culescu : reacţiunea sensibilităţii critice. Accentul cade pe însuş structura creată şi formată de poezie. E însă o problemă de largă şi bogată subiectivitate. Ră­mâne să asistăm la rezolvirea ei, cu bun simţ, în timp. Poezia românească de astăzi, poezia modernă cuprinde valori absolut autonome. Structura ade­văraţilor noştri poeţi este bine susţinută prin ea însăş. Ion Bar­­bu este o apariţie unică, perso­nală, în care s-a condensat, fire­şte, mari fenomene de cultură şi sinteză. Poezia d-sale este evi­dent independentă. Chiar forma­tul pur şi sonor, convenţia şi meşteşugul poeziei lui Dan Botta, apar distinctă, în măsura în ca­re ele se manifestează libere. Ion Vinea este un poet al mo­mentului nostru sentimental. El subliniază suggestiv tră­săturile carcteristice ale fră­mântărilor noastre lirice şi metafizice. Meteor al unei tristeţi profunde, de carne, sfâşiindu-se într-o melancolie al­bă şi tristă, el desenează o tra­iectorie prin inima imaginei pu­re, native, cu ideia luminoasă cu poezia se realizează în ver­sul scos deodată din sufletul ner­vilor, din crisparea dorinţei de cunoaştere evocatoare. Sensualis­­mul melancolic, păgân, al poe­ziei lui I°n Vinea, ne-a descope­rit nouă, celor ce aşteptau ca­drul sensibil al spiritului poe­ziei de astăzi, căile curate ale imaginei, technica ireversibilă a versului Nu am să'uit niciodată poemele lui I°n Vinea, în care, ascunsă în mister și energie, stă­tea ca o lavă fecundă, sâmburele de aur al simbolului poetic. Mi­­aduc aminte i i ,. i Mă dor ochii orbului de peste •Jff" |. ! ' j drum. Și de mai departe, scot din a­­mintire versul arghezian : Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Nu vreau să fac aci demons­traţii technice. Nu voiu cita ver­suri pentru comparaţie, din inte­res profesional. Vreau numai să chem la o ordine critică sensibi­litatea izolată de polemică şi patimă. Oblig sensibilitatea nu­dă la o recunoaştere poetică. Sunt atâţia domni tineri, avântaţi şi critici, cari adunaţi din mândrie pentru oasele şi cărnurile poe­ziei, ar putea îndrepta lumea sp­re un trecut şi poetul spre un volum.­­ Ion Ţinea este un punct serios de lirică şi o linie interesantă de estetică în poezia noastră. Atenţia pe care i-o vom da ne va fi răscumpărată desigur de o­­biec­tivitatea istoriei literare. Şi fără greşeli de cronologie. Sunt convins. PETRE BOLDUR «SSean­îil» D. Traian Cornescu a făcut, în timpul vacanţei, un voiaj pe Mediterană. Penelul şi ta­lentul său ni-ți vor povesti în curând şi pe pânză... — Cum v’a­i petrecut vile­giatura? l’am întrebat. . . — într’un lung voiaj de plă­cere şi studii cu vaporul Peleş până în Alger. Prima escală a fost Istanbul, adevărată mină de aur pentru pictori. Dar la Istanbul am mai fost şi anul trecut. I­­­f A doua escală: Smyrna. Gol­ful, având în faţă o insulă, e o minunăţie. Păcat că mai tot oraşul e o ruină, distrus în urma războaielor de prin a­­cele locuri. Interesant este ve­chiul oraş turcesc, unde se af­­lă case de mii de ani ve­chime. De altfel am luat o mulţime de schiţe pe care, ca şi pe cele luate prin alte locuri, le voi folosi pentru ex­poziţia pe care o pregătesc. Am plecat mai departe, spre Malta. In drum, vaporul era urmărit de broaşte ţestoase de un metru şi douăzeci lungime. Am străbătut arhipelagul grecesc, cu insula Mitiline, pe o mare liniștită și de culoare galbenă. De altfel, toate insu­lele erau învăluite în culorile cele mai dulci, culori care spre seară aveau un farmec orien­tal deosebit. Erau culorile cele mai variate: bleu, gri, ro2 S­­a. 4 I­­­dilul La înapoere am văzut aci cel mai frumos răsărit de soa­re. Toate insulele se scăldau în culoarea albastru-marin. Iată Capul Matapan. Marea deobicei periculoasă în acest punct de astă dată, spre no­rocul nostru, liniștită. La Capul Matapan sihăs­­trește un fost căpitan de va­por. Are acolo o colibă în stân­că şi trăeşte din ce-i lasă va­poarele. Când are ne­voie de ceva, face un semn şi vapoa­­rele se opresc să-i asculte şi să-i îndeplinească dorinţa. Tot la înapoiere am văzut aci cel mai frumos peisaj gre­cesc: o serie de munţi se con­turau şi deşi distanţaţi păreau a fi suprapuşi unul peste altul până la cel din urmă care se pierdea în depărtare, un grozav decor de teatru. Am intrat în Malta pe înse­rat. ' ; I Malta e o cetate enormă. In dreapta, la intrare, Valeta. Ca să ajungi sus te urci cu ascensorul. Dai de nişte ar­cade minunate care se profi­lează în mare. Locuitorii sunt mai toţi mal­tezi, de origină maură, — nu italieni cum s’ar părea. Femei­le poartă pe cap un fel de pă­lărie enormă, ca o umbrelă, pe care o pot schimba când într’o parte’ când într’alta, — după cum bate soarele. Amuzante erau „carozela” ca dotării noștri, trase de cai cu un penaj ascuțit pe frunte. Am vizitat muzeul cavaleri­lor de Malta, o biserică în stil renaissance și vestita grădină Sf. Antonio, unde a locuit Re­gina noastră Maria 4 ani, pe vremea când tatăl­ ei era gu­r venator al Maltei și coman­dant al flotei engleze. E o gră­(Continuare in pagina III.a) întoarcerea din vilegiatura „Am făcut un minunat voiaj de studii“ ne spune pictorul Traian Cornescu Dela Tatar Bunar... Stagiunea aceasta de vara, care-şi trăieşte ultimele zile, a reînviat aşa zisul „teatru e­­vreesc’’. Căci încercările dela „Jignitza” nu mai mergeau de loc, iar pe la colţuri de stradă întâlneşti actori evrei, încăl­ţaţi vara cu galoşi şi cari te „atacau” cu bilete transpirate scoase din sân, pentru „bene­ficii” cari se amiânau cu anul. Vara asta s’a dus vecea că în calea Văcăreşti se bate lu­mea la casă, la Teatrul Nou, unde joacă, în idiş, o trupă în frunte cu actriţa Sidi Thal. Cică nu vin doar locuitorii cartierului, cari prin numărul lor, n’ar putea susţine o sta­giune întreagă, ci şi specta­tori c­e totul din afara „cartie­rului”. Şi acela care poartă meritul reînvierii acestui tea­tru de dialect, căruia mulţi îi cântaseră prohodul, este d. Li­­că Teodorescu­, cunoscutul im­presar. Şi tot „domnu Lică” este acela care a „descoperit’’ actriţa cu faimă. Dar în ce îm­prejurări? După cum mi-a povestit, în­chinase grădina Teatrului „Nou din calea Văcăreşti, gră­dină compromisă prin stagi­uni falimentare. „Domnu’ Ui­­că” s’a gândit să aducă în Bu­cureşti pe marele tragedian Maurice Schwarz. Spre noroi­­ui lui, Direcţiunea generală a Teatrelor, conformându-se legii, a refuzat, fiind vorba de un actor strein, o autorizaţie mai lungă de două săptămâni. D. Teodor­escu renunţase la „afacere” şi, cum începuse şi o serie de ploi „abisiniene”, umbla după cineva care să „preia afacerea”. Tot norocul i-a scos în cale domnului Lică pe un om oare­care fără legătură cu teatrul. Din vorbă în vorbă, omul, care călătorea, i-a spus că la Tatar Bunar e o actriţă care joacă în idiş de trei luni şi face „săli pline”, s’a folosit de toate mijloacele de comunicaţie indicate şi s’a trezit la Tatar-Bunar, care „nu e mai ceva decât Mizilul”. Intradevăr, aci un teatru ru­dimentar. Nenea Lică, incognito, a’n­­ceput să tragă cu urechea „ce e cu artista care joacă de trei luni cu săli pline”. Şi-a luat un bilet, ca un simplu specta­tor local din Îndepărtatul târg basarabean şi numai după ce a văzut-o, a ajuns la conclu­zia „că e de făcut treabă”. I-a propus pe loc un anga­jament la Bucureşti. Actriţa mulţumită, a primit, mai ales că nu trecuse hotarele ţării. La primele spectacole, ne­nea Lică „a pierdut’’ — cum spune el. „Cine mai e şi asta, Sidi Thal? — se’ntrebau unii, care auzise de celebrităţi ale tea­trului evreesc, dar nu de o ac­triţă „celebră”, cum indica a­­fişul, cu acest nume. Şi vestea s’a dus. Teatrul din călea Văcăreşti, după câte aud, trimite în fiecare seară acasă „lume de patruzeci de mii de lei”, cum spune nenea Lică, din lipsă de locuri. Omul meu e­­plin de noroc, dar la colţuri aceiaşi actori netunşi, şi cu galoşi, fără ghe­te, te atacă cu „ beneficii”. Nenea Lică şi-a pus în cap să-şi lanseze vedeta în Ame­rica, unde se spune că teatrul e în idiş” e în floare. Te pome­neşti că se ţine de cuvânt! — Tatar Bunar? Unde-i asta? a ^ ! — Te duci cu trenul până la Bălţi, d’aici c’o căruţă până la Floreşti şi p’ormă c’un tren local până la Tatar Bunar, care se numeşte acuma „Tată­­rescu”. Altul, în locul domnului Li­­că, numai când ar fi auzit că trebuiesc schimbate atâtea tre­nuri, ba că mai trebuie mers şi cu căruţa, s’ar fi lăsat pă­gubaş. Impresarul nostru însă ■oan Massoffi Sidy Thall #1 DUMINICA 1 SEPTEMBRIE 1935 3 Lei NA CĂRĂBUȘ imn fiecare seară ! Hip! Ura! revista «Ie IV* Kirițescu și P. Andreescu Cu T A N AS E Sol »ori am nalia In jurul premiului Viareggio Marile premii străine, condi­ţiile în care ele sunt decer­nate, indicaţiile pe care le-am­ putea lua, atmosfera lor în f­ine, sunt într o măsură gene­rală destul de puţin cunoscute în străinătate şi e păcat. La 11 August, a fost procla­mat, petru a doua oară, pre­miul Viareggio, în mijlocul li­nei mulţimi numeroase, pe care peisagiul din Viareggio, aşteptarea învingătorului, per­son­alităţile literare, şi mai mult încă politice adunate cu această ocazie, a atras-o pe a­­ceastă plajă binecuvântată. Serbările sunt necesare, căci ele fac parte din premiu. In cursul festivalurilor de la Hotel Royal, în mijlocul dan­sului şi al divertismentelor, se decerne premiul de 20000 de lire câştigătorului. Premiul fiind actualmente de 30.000 lire, complectarea e furnizată de alte organizaţii: Ministerul propagandei, Con­federaţia artiştilor, Societatea Autorilor, ENIT, ceea ce în­seamnă Societatea Naţională a Turismului Italian. După cum e şi natural, de altfel fiecare dintre organiza­tori are cuvântul în juriu şi presidează împărţirea. Şi acest fapt face să se înţe­leagă imediat partea bună şi partea rea a premiului Via­­rregio. ■ J! Kli Pentru câţiva, patronagiul politic care restrânge forţat libertatea juriului este prilej de nemulţumire. In atmosfera balului care precede şi suc­cede decernarea premiului ei văd o umilire pentru un inte­lectual demn de acest nume. Este în aceste două critici o exagerare. Entusiasmul pe care îl stâr­neşte în fiecare an premiul Viarregio, nu numai în regiu­nea tyreniană, dar în toată I­­talia, este de origină sportivă, balneară, chiar snobă, chiar politică, fie. Prezenţa contelui Ciani şi­ a donnei Edda Musso­lini este de mulţi considerată ca o reuşită a serbărei, fie. Ce poate fi mai frumos însă decât să vezi oricând viaţa a­­cestei lumi, azi singură capa­bilă să mai agite în favoarea unei cauze literare? Mulţi preferă premiului Via­reggio, din cauza caracterului său politic, balnear şi mon­den, premiul Bagetta, născut printre scriitorii şi artiştii res­tauratului Bagetta din Milano şi care îşi păstrează într’o mă­sură oarecare ambianţa profe­sională. I ij­­flOTl Înconjurat poate de garanţii mai serioase, acest premiu re­prezintă o sumă mai modestă şi e departe de-a avea strălu­cirea premiului Viareggio. Se ştie cine a obţinut premiul Viareggio; nu se ştie însă tot­deauna cine obţine premiul Bagutta. 1 I­­ I­I Deşi indivizibil, premiul de 30 000 de lire destină diferite sume mai multor autori cari n’au însă dreptul de-a se con­sidera încununaţi cu „Premiul Viareggio” ci numai cu „ Re­compensă Viareggio”. Deşi în­coronează în principiu un vo­lum apărut în cursul anului, un an care merge de la 30 Mai la 30 Mai, premiul recompen­sează adesea trecutul unui scriitor. Astfel în 1932 Fos­­chini a obţinut „Premiul Via­reggio” pentru lucrarea „Vie de Villon”, dece­rnatorii au ţi­nut însă seama şi de „Vie de l’Arétin” a aceluiaş autor. Acest premiu, am spus-o, s’a născut pe plaja dela Viare- ‘­ggio, plajă toscană a Florenti­nilor însă. S’a născut în 1929 dar pre­miul n’a fost decernat decât în 1930 lui Lorenzo Viani scrii­tor și pictor, care a scris între altele o carte destul de tare asupra mizeriei artiștilor din Paris. Nu era atunci decât de 10000 de lire; a crescut însă regulat cu câte 5000 de lire în fiecare an, astfel că în 1934 a atins suma de 30.000 de franci la care s’a oprit. In 1931 premiul Viareggio a fost atri­buit scriitorului Fumioti pen-­­ tru cartea sa Tetti Rossi (Aco­perişuri roşi) în care se profi­lează o sesizantă figură de ne­bun. In 1932, îl obţine Fos­­chini pentru „Vie de Viitor”, şi în 1933 umoristul Campa­nile, pentru o carte care n’are nimic comun cu producţia sa obişnuită, o carte extrem de­ serioasă, de conţinut filosofic, intitulată "Cantilena all’angoli della strada. (Cantilene în col­ţul străzei). Anul trecut a fost decernat unui scriitor destul de cunos­cut, Rafael Calzini pentru cu­riosul roman intitulat „Roma­nul munţilor” care e o biogra­fie a marelui pictor Segantinli. Zilele trecute fără a vorbi de recompensele de o mai mi­că importanţă, premiul a fost împărţit între Mario Massa, pentru Uomo solo (Omul sin­gur) povestea unui anarhist înhibat de unanima adoraţie a mulţimii italiene pentru Mus­solini, şi Stefano Sondi, care nu e altul decât fiul lui Piran­dello, pentru romanul „Ul Um­o di casa’’ (Pereţii casei) în care urmărim în voiajul lor către Italia din cuvintele, amintirile şi speranţele lor o trupă de prizonieri ce se reîn­torc în patrie în momentul ar­m­istițiului. „Congresul dlasează“ sub formă de operetă revistă Scenariul celebrului film „Con­gresul dansează“ înscenat de E­­rikCharell a fost prelucrat sub formă de revistă opereta în stil mare. Libretul a fost prefăcut de Ro­bert Liebmann, iar compozitorul Heymann a scris o muzică nouă. Reprezentaţiile cu această o­­peretă revistă vor avea loc la Viena la teatrul „Scala“ sau „An der Wien“. Rolul principal va fi jucat de Lilian Harvey care l-a jucat şi în film. Ziarele vieneze amintesc că Li­lian Harvey era dansatoare în baletul de la „Renacher“ când a fost angajată pentru primul ei film. I I I

Next