Rampa, septembrie 1935 (Anul 18, nr. 5289-5314)
1935-09-01 / nr. 5289
Anul IS ■ I II ■ No. REDACȚIA, ADMINISTRAȚIA ATELIERELE GRAFICE INTRAREA ZALOMIT No. 1 TELEFON NO. .ei.4 ABONAMENTE Trei laal ..........................................Lai 300 S.*e Ioni.............................................Lai 500 Us M..................................................Lai 1000 1* străinătate: institution' dubla Publicitatea: RUDOLF MOSSE S. A Blurouillai B dul Bratimn 22—Teleîon ■ 1.40.07 % FRANCIS DE MIOMANDRE Vrea sa demonstreze în noua sa carte ca America n’a fost descoperita de Cnstofor Coturnii. Marele navigator n'a fost niciodată in America, t .susţine scriitorul francez O vizită la Formenion, in Majorca Se spune că toate drumurile duc la Roma, două numai duc însă la Formantos : unul pe mare, altul pe uscat. Formantos e cel mai admirabil colt sălbatec al Majorcei. Stâncile i-au fost cizelate de mare, colturile lor ascuţite se îndreaptă ca şi cum ar vrea să se apere contra lichidului de un albastru viu ce le macină încet. Dintre cele două drumuri pe care le-am indicat, cel mai bun e cel pe uscat. Marea oboseşte de cele mai multe ori chiar pe marinari, după o oră de navigaţie. Drumul suie însă în spirală până la o înălţime de 800 de metri. Trece printr- regiune de o sălbăticie groaznică, arsă de soare şi aridă. Când, deodată, în apropierea mării te cuprinde o senzaţie binefăcătoare de aer proaspăt marin. Aci e Formantos , cresc arbori, iarba e verde, o briză plăcută te surprinde şi te face să te opreşti. Munţii te închid din ambele părţi şi nu zăreşti nici-o fiinţă vie. I I i v. Formantos n’are decât un hotel şi-o casă. Aceasta din urmă se ascunde sub un şir de pini. Din drum presărat cu nisip duce la ea. E o căsuţă albă, modernă, care contrastează cu roca cenuşie care o înconjoară. COCKTAIL PENTRU PATRU La sosirea noastră, se îndreaptă de pe terasă către noi un domn cu un pahar în mână. Francis de Miomandre. Ne primește îndată cu obişnuitul său entuziasm şi admirabila sa fantezie. I I I I J — Am venit să văd cum trăiţi în deşertul acesta. — In chip de Robinson... înainte de-a sta de vorbă să bem Şampanie de cocktail ? D-na Miomandre ne prepară patru „ginfizz“-uri. — Acest coif pare deșert, îmi spune Miomandre, în realitate e mult mai civilizat decât s-ar cre de. ! . In fond e încântat, căci duce o via|ă liberă. Trebue să vorbim de proectele literare. Miomandre are multe. Cum e însă un om de voință, care nu pierde din vedere ținta urmărită, el nu se ocupă pentru moment decât de unul singur. Acesta îi va oferi Insă prilejul să dea curs liber neobositei sale fanteziii COLUMB ȘI AMERICA — Scriu, spune el, o carte istorică: Oul lui Columb, în care voi demonstra într'un mod de netăgăduit că, Columb n'a cucerit America. 1 Ideia mia venit Ia Barcelona, privindu-i statuia din port. Am reconstituit repede istoria lui Columb, care în cartea mea va fi un fel de aventurier care povesteşte verzi şi uscate contemporanilor săi. Iată teza mea . Se vorbea în acea epocă de-o fătă imaginară, bogată în mirodenii, dar unde nimeni nu fusese încă. Columb frecventa portul, bineînțeles, se întâlnea cu derbedei şi femei uşoare în barurile cele mai dubioase. Lua haşiş şi imaginaţia sa vagabonda. Astfel în timpul beţiei povestea voiajuri fabuloase pe care nu le făcuse decât în vis. Se convinse el însuşi şi strigă peste tot că a descoperit America. De ce nu vreji să fie crezut ? Cum puteau fi verificate afirmaţiile sale, povestirile sale fabuloase despre o ţară pe care toţi o pnviau ca legendară ?“ Francis de Miomandre, presară monologul său cu observaţii fanteziste pline de-o fină filozofie. Nu-1 strivește pe Columb. Din contră aventurierul îi e simpatic. Dar se amuză. GROTE, TOMATE ȘI UN SMOCHIN Ne conduce în grădină. — Am o grotă, un smochin și o grădină de zarzavaturi, n© spune el. Să începem cu grota. Mergem. Francis de Miomandie vorbește, obrazul său e atât de departe de realitate; grota sa e o cavernă; smochinul, unul din acei rari arbori ecuatoriali, iar grădina de zarzavaturi are opulenta grădini Hesperidelor. — In amintirea acestei dupăamieze am să-ți dau să duci eu dumneata niște pătlăgele. Vai, nu e decât una singură, și încă verde. — Se coace pe zi ce trece ! E prima pe care o recoltez. BERBECUL SĂLBATEC In momentul acela, nişte lătrături furioase răsunară până la noi. D-na Miomandre apăru speriată. — Câinele şi-a înghiţit zgarda, Francis.. . Francis tresare, păleşte, şi fuge. — Oh ! e groaznic, ce-am să mă fac ? Declamă cuvintele pe un ton patetic, sub care se simte cea mai fină ironie. Trebue dar să cunoaştem povestea. — E din cauza berbecului sălbatic, îmi explică el. — Un berbec sălbaec ? — Da, care trăeşte aci în munţi. E un animal teribil, când se înserează, năvăleşte în grădină, trece ca o furtună şi răscoleşte tot. Noaptea mă deşteaptă cu lovituri de copită în poartă. Nu-i nimic de făcut ca să-l sperii. Am cumpărat un câine ca să-l gonesc. Câinele are frică de el. O astfel de frică încât şi-a înghiţit zgarda. Miomandre se opreşte o clipă, recită pe neaşteptate versuri, apoi, vorbește de Don Quichotte, pe care l-a tradus într'o formă admirabilă. Cervantes e pentru el (Urmare în pag. 11 l-a) Critică şi poezie In sfârşit, reacţiunea critică a sensibilităţii noastre se afirmă. Procesul acestei reacţiuni de simpatie se manifestează insă așa cum poate. Iar valorile proprii istoriei literare suferă prin faptul că nu sunt încadrate just în rama geometrică a timpului cronologic. ] ] ’» Pentru că există o reacţiune critică a sensibiltăţii noastre, adică o încercare de a stabili nu norme clasice de cultură, ci libertatea izolată şi pură a unei technici personale a spiritului poetic — e vorba de poezie — vom face abstracţie de modalităţile inerente criticei. Şi vom concepe numai valoarea ca atare, iubind versul în timpul său, adică îninima care l’a creat şi definit. Ne displac rigorile datelor exterioa- Te. Dacă la timp, în faţa poeziei, cinica simţurilor noastre nu a reacţionat, e de vină o fatalitate organică. Cine l-a împiedicat pe Ion Vinea să fie un mare poet ? Nici măcar sensibilitatea noastră, care întârziată, îl descoperă şi îl afirmă puternic, abia acum. . . j Am asistat la, o interesanta polemică, în care tonul profesoral, cel volubil şi nervos, amestecându-se cu cel cu nuanţe venite din înţelegere şi sensibilitate au dat loc în orice caz la precizări de date, atitudini critice şi literare în genere, încercând a compromite poezia argheziană şi intrând direct în polemică vie cu d. Vladimir Streinu, d. Eugen Ionescu lasă, pe deasupra, să primeze valori poetice ca Ion Vinea şi Tristan Tzara. ’ • • ■ j j A ' D. Şerban Cioculescu face caz de date. Datele istorice, în paranteză, nu au importanţă decât pentru istoria propriu zisă. Noi, care trăim un moment oarecare de cultură, nu ne îndreptăm cu simţurile noastre critice decât spre adevărul absolut al calităţii. Nu ne interesează ca Arghezi a publicat versuri pentru prima oară în 1896, la Liga Ortodoxă a lui Macedonski. Iată faptul că poetul Cuvintelor potrivite a refuzat între anii 1914— 1916 versurile „prea îndrăzneţe“ ale lui Ion Vinea, este concludent. ' 1 I !: M‘a impresionat deosebit de plăcut atitudinea, neglijentă dacă vreţi, a d-lui Eugen Ionescu. E un fel de a mă exprima care cred ca va conveni d-lui Şerban Cioculescu. Autorul „Elegiilor pentru fiinţe mici" afirmă o mare simpatie subiectivă faţă de poezia lui I°n Vinea, fără a-şi mărturisi şi plăcerea obiectivă, de a asista critic, la desfăşurarea unei naturi poetice excepţionale. Desigur că nu pot susţine aberaţia că „Tudor Arghezi a fost un discipol al lui Ion Vinea“, după cum greşit a interpretat linul din cei 3 autori ai bazarului Faclei. Am încercat nu de mult, în coloanele acestui ziar a încadra într’un sens poetic autentic, de valoare literară, vîna poeziei lui Ion Vinea. Nu n'a interesat și nici nu mă interesează din punct de vedere subiectiv, cultura cronologică, ci cronologia culturii, adică relativ la poeziei, mă preocupă scurgerea timpului poetic, deci poezia afară din timp. Nu vreau să încerc aci o intervenţie care prin atura ei să fie susceptibilă de a lua partei organic, măcar cu o uşoară suflare de sentiment, în polemica celor 5 distinşi intelectuali. O observaţie însă : critica se luptă încă să rotunjască valoarea poeticei argheziene. D. Eugen Ionescu o găseşte de o mediocritate prin esenţă absolută, d-nii Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, dimpotrivă. Tânărul critic Eugen Ionescu este pentru o poezie estetizantă, ceilalţi doi colaboratori întru decapitarea lui Eugen Ionescu, sunt pentru o poezie vitalistă, substanţială. D. E. I. spune în Ideia Românească (an. I. 2—4) : „Cuvintele lui sună, astăzi, mai „potrivite” decât oricând şi ceea ce isbuteşte să facă mai bine acum este, pur şi simplu, copierea unui arghezi de altădată". Iar în Facla din 25 August a. c., tot d-sa, prezintă pe acelaş poet ca pe un fenomen poetic ordinar, volubil, „cu geniu verbal". Aderenţa d-lui Eugen Ionescu la poezia lui I°n Vinea este explicabilă. Este poate simpatia faţă de extremismul liric care handicapează evident lirica rotundă, confortabilă, a poetului „Fiorilor de mucigai". Este exact ceea ce bănuieşte d. Şerban Cioculescu : reacţiunea sensibilităţii critice. Accentul cade pe însuş structura creată şi formată de poezie. E însă o problemă de largă şi bogată subiectivitate. Rămâne să asistăm la rezolvirea ei, cu bun simţ, în timp. Poezia românească de astăzi, poezia modernă cuprinde valori absolut autonome. Structura adevăraţilor noştri poeţi este bine susţinută prin ea însăş. Ion Barbu este o apariţie unică, personală, în care s-a condensat, fireşte, mari fenomene de cultură şi sinteză. Poezia d-sale este evident independentă. Chiar formatul pur şi sonor, convenţia şi meşteşugul poeziei lui Dan Botta, apar distinctă, în măsura în care ele se manifestează libere. Ion Vinea este un poet al momentului nostru sentimental. El subliniază suggestiv trăsăturile carcteristice ale frământărilor noastre lirice şi metafizice. Meteor al unei tristeţi profunde, de carne, sfâşiindu-se într-o melancolie albă şi tristă, el desenează o traiectorie prin inima imaginei pure, native, cu ideia luminoasă cu poezia se realizează în versul scos deodată din sufletul nervilor, din crisparea dorinţei de cunoaştere evocatoare. Sensualismul melancolic, păgân, al poeziei lui I°n Vinea, ne-a descoperit nouă, celor ce aşteptau cadrul sensibil al spiritului poeziei de astăzi, căile curate ale imaginei, technica ireversibilă a versului Nu am să'uit niciodată poemele lui I°n Vinea, în care, ascunsă în mister și energie, stătea ca o lavă fecundă, sâmburele de aur al simbolului poetic. Miaduc aminte i i ,. i Mă dor ochii orbului de peste •Jff" |. ! ' j drum. Și de mai departe, scot din amintire versul arghezian : Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Nu vreau să fac aci demonstraţii technice. Nu voiu cita versuri pentru comparaţie, din interes profesional. Vreau numai să chem la o ordine critică sensibilitatea izolată de polemică şi patimă. Oblig sensibilitatea nudă la o recunoaştere poetică. Sunt atâţia domni tineri, avântaţi şi critici, cari adunaţi din mândrie pentru oasele şi cărnurile poeziei, ar putea îndrepta lumea spre un trecut şi poetul spre un volum. Ion Ţinea este un punct serios de lirică şi o linie interesantă de estetică în poezia noastră. Atenţia pe care i-o vom da ne va fi răscumpărată desigur de obiectivitatea istoriei literare. Şi fără greşeli de cronologie. Sunt convins. PETRE BOLDUR «SSeanîil» D. Traian Cornescu a făcut, în timpul vacanţei, un voiaj pe Mediterană. Penelul şi talentul său ni-ți vor povesti în curând şi pe pânză... — Cum v’ai petrecut vilegiatura? l’am întrebat. . . — într’un lung voiaj de plăcere şi studii cu vaporul Peleş până în Alger. Prima escală a fost Istanbul, adevărată mină de aur pentru pictori. Dar la Istanbul am mai fost şi anul trecut. If A doua escală: Smyrna. Golful, având în faţă o insulă, e o minunăţie. Păcat că mai tot oraşul e o ruină, distrus în urma războaielor de prin acele locuri. Interesant este vechiul oraş turcesc, unde se află case de mii de ani vechime. De altfel am luat o mulţime de schiţe pe care, ca şi pe cele luate prin alte locuri, le voi folosi pentru expoziţia pe care o pregătesc. Am plecat mai departe, spre Malta. In drum, vaporul era urmărit de broaşte ţestoase de un metru şi douăzeci lungime. Am străbătut arhipelagul grecesc, cu insula Mitiline, pe o mare liniștită și de culoare galbenă. De altfel, toate insulele erau învăluite în culorile cele mai dulci, culori care spre seară aveau un farmec oriental deosebit. Erau culorile cele mai variate: bleu, gri, ro2 Sa. 4 Idilul La înapoere am văzut aci cel mai frumos răsărit de soare. Toate insulele se scăldau în culoarea albastru-marin. Iată Capul Matapan. Marea deobicei periculoasă în acest punct de astă dată, spre norocul nostru, liniștită. La Capul Matapan sihăstrește un fost căpitan de vapor. Are acolo o colibă în stâncă şi trăeşte din ce-i lasă vapoarele. Când are nevoie de ceva, face un semn şi vapoarele se opresc să-i asculte şi să-i îndeplinească dorinţa. Tot la înapoiere am văzut aci cel mai frumos peisaj grecesc: o serie de munţi se conturau şi deşi distanţaţi păreau a fi suprapuşi unul peste altul până la cel din urmă care se pierdea în depărtare, un grozav decor de teatru. Am intrat în Malta pe înserat. ' ; I Malta e o cetate enormă. In dreapta, la intrare, Valeta. Ca să ajungi sus te urci cu ascensorul. Dai de nişte arcade minunate care se profilează în mare. Locuitorii sunt mai toţi maltezi, de origină maură, — nu italieni cum s’ar părea. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie enormă, ca o umbrelă, pe care o pot schimba când într’o parte’ când într’alta, — după cum bate soarele. Amuzante erau „carozela” ca dotării noștri, trase de cai cu un penaj ascuțit pe frunte. Am vizitat muzeul cavalerilor de Malta, o biserică în stil renaissance și vestita grădină Sf. Antonio, unde a locuit Regina noastră Maria 4 ani, pe vremea când tatăl ei era gur venator al Maltei și comandant al flotei engleze. E o gră(Continuare in pagina III.a) întoarcerea din vilegiatura „Am făcut un minunat voiaj de studii“ ne spune pictorul Traian Cornescu Dela Tatar Bunar... Stagiunea aceasta de vara, care-şi trăieşte ultimele zile, a reînviat aşa zisul „teatru evreesc’’. Căci încercările dela „Jignitza” nu mai mergeau de loc, iar pe la colţuri de stradă întâlneşti actori evrei, încălţaţi vara cu galoşi şi cari te „atacau” cu bilete transpirate scoase din sân, pentru „beneficii” cari se amiânau cu anul. Vara asta s’a dus vecea că în calea Văcăreşti se bate lumea la casă, la Teatrul Nou, unde joacă, în idiş, o trupă în frunte cu actriţa Sidi Thal. Cică nu vin doar locuitorii cartierului, cari prin numărul lor, n’ar putea susţine o stagiune întreagă, ci şi spectatori ce totul din afara „cartierului”. Şi acela care poartă meritul reînvierii acestui teatru de dialect, căruia mulţi îi cântaseră prohodul, este d. Lică Teodorescu, cunoscutul impresar. Şi tot „domnu Lică” este acela care a „descoperit’’ actriţa cu faimă. Dar în ce împrejurări? După cum mi-a povestit, închinase grădina Teatrului „Nou din calea Văcăreşti, grădină compromisă prin stagiuni falimentare. „Domnu’ Uică” s’a gândit să aducă în Bucureşti pe marele tragedian Maurice Schwarz. Spre noroiui lui, Direcţiunea generală a Teatrelor, conformându-se legii, a refuzat, fiind vorba de un actor strein, o autorizaţie mai lungă de două săptămâni. D. Teodorescu renunţase la „afacere” şi, cum începuse şi o serie de ploi „abisiniene”, umbla după cineva care să „preia afacerea”. Tot norocul i-a scos în cale domnului Lică pe un om oarecare fără legătură cu teatrul. Din vorbă în vorbă, omul, care călătorea, i-a spus că la Tatar Bunar e o actriţă care joacă în idiş de trei luni şi face „săli pline”, s’a folosit de toate mijloacele de comunicaţie indicate şi s’a trezit la Tatar-Bunar, care „nu e mai ceva decât Mizilul”. Intradevăr, aci un teatru rudimentar. Nenea Lică, incognito, a’nceput să tragă cu urechea „ce e cu artista care joacă de trei luni cu săli pline”. Şi-a luat un bilet, ca un simplu spectator local din Îndepărtatul târg basarabean şi numai după ce a văzut-o, a ajuns la concluzia „că e de făcut treabă”. I-a propus pe loc un angajament la Bucureşti. Actriţa mulţumită, a primit, mai ales că nu trecuse hotarele ţării. La primele spectacole, nenea Lică „a pierdut’’ — cum spune el. „Cine mai e şi asta, Sidi Thal? — se’ntrebau unii, care auzise de celebrităţi ale teatrului evreesc, dar nu de o actriţă „celebră”, cum indica afişul, cu acest nume. Şi vestea s’a dus. Teatrul din călea Văcăreşti, după câte aud, trimite în fiecare seară acasă „lume de patruzeci de mii de lei”, cum spune nenea Lică, din lipsă de locuri. Omul meu eplin de noroc, dar la colţuri aceiaşi actori netunşi, şi cu galoşi, fără ghete, te atacă cu „ beneficii”. Nenea Lică şi-a pus în cap să-şi lanseze vedeta în America, unde se spune că teatrul e în idiş” e în floare. Te pomeneşti că se ţine de cuvânt! — Tatar Bunar? Unde-i asta? a ^ ! — Te duci cu trenul până la Bălţi, d’aici c’o căruţă până la Floreşti şi p’ormă c’un tren local până la Tatar Bunar, care se numeşte acuma „Tatărescu”. Altul, în locul domnului Lică, numai când ar fi auzit că trebuiesc schimbate atâtea trenuri, ba că mai trebuie mers şi cu căruţa, s’ar fi lăsat păgubaş. Impresarul nostru însă ■oan Massoffi Sidy Thall #1 DUMINICA 1 SEPTEMBRIE 1935 3 Lei NA CĂRĂBUȘ imn fiecare seară ! Hip! Ura! revista «Ie IV* Kirițescu și P. Andreescu Cu T A N AS E Sol »ori am nalia In jurul premiului Viareggio Marile premii străine, condiţiile în care ele sunt decernate, indicaţiile pe care le-am putea lua, atmosfera lor în fine, sunt într o măsură generală destul de puţin cunoscute în străinătate şi e păcat. La 11 August, a fost proclamat, petru a doua oară, premiul Viareggio, în mijlocul linei mulţimi numeroase, pe care peisagiul din Viareggio, aşteptarea învingătorului, personalităţile literare, şi mai mult încă politice adunate cu această ocazie, a atras-o pe această plajă binecuvântată. Serbările sunt necesare, căci ele fac parte din premiu. In cursul festivalurilor de la Hotel Royal, în mijlocul dansului şi al divertismentelor, se decerne premiul de 20000 de lire câştigătorului. Premiul fiind actualmente de 30.000 lire, complectarea e furnizată de alte organizaţii: Ministerul propagandei, Confederaţia artiştilor, Societatea Autorilor, ENIT, ceea ce înseamnă Societatea Naţională a Turismului Italian. După cum e şi natural, de altfel fiecare dintre organizatori are cuvântul în juriu şi presidează împărţirea. Şi acest fapt face să se înţeleagă imediat partea bună şi partea rea a premiului Viarregio. ■ J! Kli Pentru câţiva, patronagiul politic care restrânge forţat libertatea juriului este prilej de nemulţumire. In atmosfera balului care precede şi succede decernarea premiului ei văd o umilire pentru un intelectual demn de acest nume. Este în aceste două critici o exagerare. Entusiasmul pe care îl stârneşte în fiecare an premiul Viarregio, nu numai în regiunea tyreniană, dar în toată Italia, este de origină sportivă, balneară, chiar snobă, chiar politică, fie. Prezenţa contelui Ciani şi a donnei Edda Mussolini este de mulţi considerată ca o reuşită a serbărei, fie. Ce poate fi mai frumos însă decât să vezi oricând viaţa acestei lumi, azi singură capabilă să mai agite în favoarea unei cauze literare? Mulţi preferă premiului Viareggio, din cauza caracterului său politic, balnear şi monden, premiul Bagetta, născut printre scriitorii şi artiştii restauratului Bagetta din Milano şi care îşi păstrează într’o măsură oarecare ambianţa profesională. I ijflOTl Înconjurat poate de garanţii mai serioase, acest premiu reprezintă o sumă mai modestă şi e departe de-a avea strălucirea premiului Viareggio. Se ştie cine a obţinut premiul Viareggio; nu se ştie însă totdeauna cine obţine premiul Bagutta. 1 I II Deşi indivizibil, premiul de 30 000 de lire destină diferite sume mai multor autori cari n’au însă dreptul de-a se considera încununaţi cu „Premiul Viareggio” ci numai cu „ Recompensă Viareggio”. Deşi încoronează în principiu un volum apărut în cursul anului, un an care merge de la 30 Mai la 30 Mai, premiul recompensează adesea trecutul unui scriitor. Astfel în 1932 Foschini a obţinut „Premiul Viareggio” pentru lucrarea „Vie de Villon”, decernatorii au ţinut însă seama şi de „Vie de l’Arétin” a aceluiaş autor. Acest premiu, am spus-o, s’a născut pe plaja dela Viare- ‘ggio, plajă toscană a Florentinilor însă. S’a născut în 1929 dar premiul n’a fost decernat decât în 1930 lui Lorenzo Viani scriitor și pictor, care a scris între altele o carte destul de tare asupra mizeriei artiștilor din Paris. Nu era atunci decât de 10000 de lire; a crescut însă regulat cu câte 5000 de lire în fiecare an, astfel că în 1934 a atins suma de 30.000 de franci la care s’a oprit. In 1931 premiul Viareggio a fost atribuit scriitorului Fumioti pen- tru cartea sa Tetti Rossi (Acoperişuri roşi) în care se profilează o sesizantă figură de nebun. In 1932, îl obţine Foschini pentru „Vie de Viitor”, şi în 1933 umoristul Campanile, pentru o carte care n’are nimic comun cu producţia sa obişnuită, o carte extrem de serioasă, de conţinut filosofic, intitulată "Cantilena all’angoli della strada. (Cantilene în colţul străzei). Anul trecut a fost decernat unui scriitor destul de cunoscut, Rafael Calzini pentru curiosul roman intitulat „Romanul munţilor” care e o biografie a marelui pictor Segantinli. Zilele trecute fără a vorbi de recompensele de o mai mică importanţă, premiul a fost împărţit între Mario Massa, pentru Uomo solo (Omul singur) povestea unui anarhist înhibat de unanima adoraţie a mulţimii italiene pentru Mussolini, şi Stefano Sondi, care nu e altul decât fiul lui Pirandello, pentru romanul „Ul Umo di casa’’ (Pereţii casei) în care urmărim în voiajul lor către Italia din cuvintele, amintirile şi speranţele lor o trupă de prizonieri ce se reîntorc în patrie în momentul armistițiului. „Congresul dlasează“ sub formă de operetă revistă Scenariul celebrului film „Congresul dansează“ înscenat de ErikCharell a fost prelucrat sub formă de revistă opereta în stil mare. Libretul a fost prefăcut de Robert Liebmann, iar compozitorul Heymann a scris o muzică nouă. Reprezentaţiile cu această operetă revistă vor avea loc la Viena la teatrul „Scala“ sau „An der Wien“. Rolul principal va fi jucat de Lilian Harvey care l-a jucat şi în film. Ziarele vieneze amintesc că Lilian Harvey era dansatoare în baletul de la „Renacher“ când a fost angajată pentru primul ei film. I I I